Europa in perioada marilor migratii, sec.III-V

MIRCEA NEGRU

EUROPA ÎN PERIOADA MARILOR MIGRAŢII (SECOLELE III-V)

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României NEGRU, MIRCEA Europa în epoca marilor migraţii / Mircea Negru – Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2007 Bibliogr. 208 p., 20,5 cm. ISBN: 978-973-725-728-4 94(4)

© Editura Fundaţiei România de Mâine, 2007

Redactor: Cosmin COMARNESCU Tehnoredactor: Marian BOLINTIŞ Coperta: Marilena BĂLAN Bun de tipar: 15.01.2007; Coli tipar: 13 Format: 16/61x86 Editura Fundaţiei România de Mâine Bulevardul Timişoara, Nr. 58, Bucureşti, Sector 6 Tel./Fax.: 021/444.20.91; www.spiruharet.ro e-mail: [email protected]

UNIVERSITATEA SPIRU HARET FACULTATEA DE ISTORIE

MIRCEA NEGRU

EUROPA ÎN PERIOADA MARILOR MIGRAŢII (SECOLELE III-V)

EDITURA FUNDAŢIEI ROMÂNIA DE MÂINE Bucureşti, 2007

CUPRINS

Argument ……………………………………………………………

9

I. Introducere ……………………………………………………… I.1. Problema perioadei marilor migraţii ……………………….... I.2. Izvoarele scrise şi istoriografia temei ……………………….. Bibliografie selectivă ……………………………………………….

11 11 13 15

II. Criza Imperiului Roman ……………………………………… II.1. Criza instituţională politică şi militară internă ……………... II.2. Declinul economiei şi problemele sociale ………………….. Demografie şi politici economice …………………………….. Problematici sociale …………………………………………... Corupţia spiritului public ……………………………………... II.3. Decadenţa şi transformarea culturii antice …………………. Literatura şi teatrul ……………………………………………. Arhitectura ……………………………………………………. Sculptura ……………………………………………………… Artele decorative ……………………………………………… Pictura ………………………………………………………… II.4. Restaurarea Imperiului şi politica reformatoare ……………. Reformele lui Diocleţian (284-305) …………………………... Reformele lui Constantin cel Mare (306-337) ………………... II.5. Cauzele declinului Imperiului Roman …………………….... Bibliografie selectivă ………………………………………………. Planşe ………………………………………………………………

17 18 27 27 35 40 44 44 48 49 50 50 52 53 61 77 80 83

III. Marile migraţii din secolele III-V. Primele regate „barbare” III.1. Problema migraţiilor ………………………………………. III.2. Triburile germanice. Patria de origine şi trăsăturile civilizaţiei germanice …………………………………………………. III.3. Romani şi barbari. Primele contacte ………………………. III.4. Marile invazii şi regatele „barbare” din secolele III-V …….

91 96 100 105 5

6

Populaţiile germanice …………………………………………… Goţii (vizigoţii şi ostrogoţii) ………………………………….. Vandalii ……………………………………………………….. Gepizii ………………………………………………………… Suevii …………………………………………………………. Burgunzii ……………………………………………………… Francii ………………………………………………………… Alamanii ………………………………………………………. Longobarzii …………………………………………………… Anglii, saxonii şi iuţii …………………………………………. Populaţiile celtice ……………………………………………….. Scoţii şi picţii …………………………………………………. Invaziile populaţiilor turanice …………………………………… Hunii …………………………………………………………... Populaţiile iraniene ……………………………………………… Alanii ………………………………………………………….. Bibliografie selectivă ………………………………………………. Planşe ………………………………………………………………

105 105 110 112 113 114 116 117 118 119 120 120 121 121 126 126 128 129

IV. Destrămarea Imperiului Roman …………………………….. IV.1. Infiltrarea populaţiilor migratoare. Pierderi teritoriale ……. IV.2. Divizarea Imperiului Roman. Căderea Imperiului Roman din Occident ……………………………………………… Constantinienii (337-363) …………………………………….. Valentinienii (364-392) ……………………………………….. Theodosienii (379-455) ……………………………………….. Ultimii împăraţi în Occident (455-476) ………………………. IV.3. Imperiul Roman în Orient (secolele IV-V) ………………... Contextul extern şi evoluţia politică internă ………………….. Economie, administraţie, societate şi cultură …………………. De ce a supravieţuit Imperiul Roman de Răsărit? …………….. IV.4. Biserica creştină şi luptele pentru supremaţia religioasă ….. Scurt istoric. De la persecuţii la triumf şi caesaropapism …….. IV.5. Luptele religioase din interiorul creştinismului. Clarificări dogmatice ………………………………………………… Statul şi biserica. Caesaropapismul …………………………… Biserica creştină între consolidare şi schismă ………………… Organizarea bisericii creştine în Orient ………………………. Bibliografie selectivă ………………………………………………. Planşe ………………………………………………………………

133 133 135 135 138 140 144 145 145 151 153 155 155 159 159 165 167 169 171

V. Continuitate şi discontinuitate etnoculturală ………………... 1. Continuitatea populaţiei autohtone în Europa. Romanitate şi rezistenţă ……………………………………………………... 2. Tradiţiile romane şi inovaţiile „barbare” ……………………… Premise ………………………………………………………... Evoluţii politice, economice, sociale şi culturale ……………... Bibliografie selectivă ………………………………………………. VI. Către o istorie unitară a Europei ……………………………. VI.1. Schimbări în configuraţia etnoculturală a continentului. Geneza popoarelor neolatine şi germanice ……………….. Unificarea Istoriei Europei ……………………………………. Statul, Biserica şi naşterea civilizaţiei europene creştine …….. O cultură unică ………………………………………………... Bibliografie selectivă ………………………………………………. Glosar ………………………………………………………………

175 175 177 177 182 190 192 192 197 198 198 202 205

7

8

Argument Problemele migraţiilor, ale conflictului dintre civilizaţii şi, în final, ale sintezelor culturale au fost întotdeauna în prim-planul istoriografiei europene. Din păcate, această temă a fost greşit înţeleasă de istoricii Antichităţii, care o vedeau ca o perioadă neatractivă, de decadenţă a lumii romane, în care nu doar Roma nu mai era Roma, dar aproape întreaga antichitate greco-romană se prăbuşea sau se transforma într-un mod straniu, cu sau fără atacurile valurilor furibunde ale „barbarilor”. Pentru cei care studiau Evul Mediu, secolele III-V erau o lume încă nenăscută, a cărei geneză era ignorată pentru că nu era deplin înţeleasă, iar tradiţiile romane erau mai mult un clişeu decât o preocupare serioasă. În mod paradoxal, cele două şcoli de istorie, ce păreau paralele, erau unite de ideea declinului şi decăderii lumii romane. Indiferent de cauzele interne sau externe, declinul lumii romane era privit ca o boală incurabilă. Prea puţini au fost istoricii care au încercat să investigheze apusul Antichităţii din interior, fără a se raporta, în mod permanent, la perioada Imperiului Timpuriu sau la simbolicul an 476. Cu toate acestea, încă nimeni nu poate avea un răspuns la întrebarea: A murit Imperiul Roman de Apus din cauze naturale sau nu? În mod clasic, invaziile sunt acţiuni militare de relativ scurtă durată, în timp ce migraţiile presupun ocuparea unui teritoriu prin forţă, în general, şi colonizarea populaţiei civile pentru o perioadă mai lungă de timp. Dacă ar fi să fim obiectivi, ar trebui să ne întrebăm de ce războaiele de cucerire ale romanilor nu au fost considerate invazii, iar colonizarea noilor provincii cucerite, migraţii ale unor populaţii de diverse etnii din tot cuprinsul Imperiului? Dacă vom putea judeca cu aceeaşi unitate de măsură invaziile şi migraţiile romanilor ca şi invaziile şi migraţiile „barbarilor”, atunci vom putea înţelege dimensiunile şocului unui invadator invadat, unui colonist colonizat. Şi vom putea analiza mai pertinent relaţiile dintre cele două părţi. Poate acolo ar putea fi cheia problemei. Mergând mai departe, nu putem susţine că şocul invaziilor şi migraţiilor „barbare” a durat decenii şi secole. Nicio imagine, niciun sentiment nu pot rămâne la fel de proaspete o atât de lungă perioadă de timp. În acelaşi timp, dacă ele s-au repetat timp de secole, înseamnă că mobilurile mişcării au exis-tat timp de secole. Imperiul Roman era în declin, dar era suficient de atractiv pentru valurile „barbare”. 9

Lucrarea de faţă este structurată în şase capitole. În primul capitol, cu rol introductiv, sunt prezentate dezbaterile legate de problema perioadei migraţiilor, principalele izvoare scrise şi contribuţiile reprezentative la istoriografia temei. În capitolul al doilea, intitulat Criza Imperiului Roman, sunt prezentate principalele aspecte ale crizei secolului al III-lea în Imperiul Roman în contextul declanşării marilor migraţii, în planul vieţii politico-militare, economice, sociale şi morale, culturale, precum şi măsurile de ieşire din criză, iniţiate mai ales de împăraţii Diocleţian şi Constantin cel Mare. Acest capitol prezintă problematica complexă a cauzalităţii declinului Imperiului Roman. Capitolul al treilea este dedicat, în întregime, prezentării populaţiilor de origine germanică, turanică, celtică sau iraniană, care între secolele III-V au migrat, mai lent sau mai rapid, în spaţiul european. O atenţie specială se acordă evoluţiei relaţiilor acestor populaţii migratoare cu Imperiul Roman, pe plan atât militar, cât şi politico-diplomatic. În acest capitol sunt analizate contextul genezei primelor regate barbare pe teritoriul Imperiului Roman şi evoluţia acestora. În capitolul al patrulea, plecând de la pierderile teritoriale datorate infiltrării compacte a unor populaţii „barbare”, sunt prezentate divizarea Imperiului Roman, dispariţia de jure a Imperiului Roman de Apus, continuarea statală a Imperiului Roman în Orient, triumful creştinismului şi luptele pentru supremaţie în interiorul Bisericii. Capitolul al cincilea cuprinde analiza consecinţelor contactelor dintre cele două civilizaţii, a relaţiei dintre tradiţiile romane şi inovaţiile „barbare”. În ultimul capitol, sunt analizate principalele schimbări în configuraţia etnoculturală a continentului, geneza popoarelor neolatine, configurarea popoarelor germanice, a contextului în care în locul a două istorii paralele apare una singură. Autorul

10

I. INTRODUCERE

I.1. Problema perioadei marilor migraţii Când începe perioada marilor migraţii? Când se termină Antichitatea şi începe Evul Mediu? Sunt întrebări la care nu se pot da răspunsuri tranşante. În fapt, aşa cum observa Guido Mansuelli, în Les Civilisations de l’Europe Ancienne, primele migraţii germanice au început încă din secolele II-I î.Hr., având ca protagonişti pe bastarni, cimbri şi teutoni, apoi pe suevi. Acelaşi autor considera că invazia cvazilor şi marcomanilor ar deschide era marilor migraţii, care au afectat provinciile Imperiului Roman, mai ales în secolele al IV-lea şi al V-lea, dar care îşi are începuturile în realităţile secolului al II-lea. La rândul său, Pierre Riché, în Les invasions barbares, arată că în secolul al III-lea se pun în mişcare, datorită creşterii nivelului apelor mării, anglii din Danemarca, iuţii dintre gurile Elbei şi Wesserului, frizonii din Groeningen şi Frizia şi longobarzii dintre Elba şi Oder. Rezultatele acestor schimbări şi migraţii nu întârzie să apară. În aceeaşi perioadă, în cealaltă parte a Imperiului, în anul 260, cădea limesul germanic, alamanii asediau Mediolanum (Milano) în 270, iar în anul 275, împreună cu francii, invadau Gallia. Situaţia în Gallia a fost restabilită abia după zece ani, în 278, de către Probus. În est, abandonarea Daciei în anul 271 şi ocuparea zonei Dunării de Jos, inclusiv a unei părţi a fostei provincii, de către goţi, marchează începuturile politicii de repliere a Imperiului şi cedare de teritorii către invadatori. Conform ipotezelor mai noi, goţii s-ar fi aşezat efectiv în zona extracarpatică până la Olt încă de la sfârşitul secolului al III-lea d.Hr. 11

În mod convenţional, perioada marilor migraţii a fost stabilită, de unii istorici, pentru secolele IV-VI. Invazia hunilor, după victoria lor din anul 375 asupra ostrogoţilor, este considerată ca fiind cea care a declanşat începutul marilor migraţii. Dar înfrângerea ostrogoţilor de către huni şi refugierea celei mai mari părţi a lor în interiorul Imperiului Roman marchează simbolic doar prima mare migraţie care a afectat Imperiul Roman. Orice fenomen istoric poate fi decelat doar dacă este corect şi clar definit. În general, istoricii sunt tentaţi să înţeleagă prin perioada migraţiilor intervalul de timp în care populaţiile barbare nu doar au atacat, ci au şi ocupat o parte din teritoriile romane. Dar se poate confunda complet istoria continentului european cu cea a Imperiului Roman? Fie şi o privire scurtă pe harta Europei ne obligă să constatăm că Imperiul Roman ocupa, în perioada sa de maximă expansiune teritorială, cel mult o treime din spaţiul continentului, restul fiind locuit de alte populaţii. Disproporţia între puterea economică – fie ea şi în criza secolului III – a Romei şi cea a lumii barbare, dar mai ales între structurile statale (administrative, politice, culturale), ne tentează la a considera aproape sinonimi termenii de antichitate grecoromană cu cel de civilizaţii antice europene. Însă, în umbra Romei, erau populaţii şi procese în evoluţie, care vor schimba radical istoria continentului. Este evident că Imperiul Roman nu a dispărut doar din cauze interne, precum cel macedonean, ci a fost atacat, invadat şi ocupat. În condiţiile în care această migraţie a populaţiilor barbare a dus, în mod decisiv, la geneza popoarelor Europei şi a Evului Mediu european, punctul de plecare în analiza fenomenului trebuie să fie de la motorul acestui fenomen, fără a neglija – nici nu s-ar putea – osatura romană a noii lumi. Prin urmare, este necesar să ne aplecăm, cu mai mare atenţie, asupra istoriei Europei barbare, cu atât mai mult cu cât informaţiile scrise ne relevă, mai ales, conflictele cu lumea romană, sau care au afectat-o indirect ori ulterior. 12

Invaziile în Imperiul Roman din secolul al III-lea d.Hr. sunt consecinţele unor mari migraţii care se petrec dincolo de graniţele lumii romane, despre care autorii izvoarelor scrise nu sunt interesaţi. Dacă istoria Europei nu se rezumă la cea a Imperiului Roman, atunci va trebui să admitem că marile migraţii au început în secolul al III-lea d. Hr., dacă nu cumva şi mai înainte. I.2. Izvoarele scrise şi istoriografia temei Principalele surse scrise, privind evenimentele din perioada migraţiilor, şi, implicit, istoria Europei din secolele III-V, sunt izvoarele epigrafice şi cele narative. Primele au fost adunate în volumele intitulate Corpus Inscriptionum Latinarum, celelalte au fost publicate pe autori sau în crestomaţii. Inscripţiile mai ales, la secolul al III-lea. Pentru secolul IV sunt mult mai puţine. În secolul următor numărul este şi mai redus, acestea cuprinzând, aproape exclusiv, informaţii personale. Începând cu vremea domniei lui Diocleţian şi continuând în a doua jumătate a secolului al IV-lea, informaţiile scrise devin tot mai variate şi mai bogate în conţinut. Menţionăm, în primul rând, pe autorii bizantini Zosimus, Zonaras, Syncellus, cât şi compendiile latine din secolul al IV-lea, scrise de Aurelius Victor, Eutropius şi Rufius Festus. Informaţii extrem de utile oferă şi Historia Augusta, opera unui autor necunoscut, o colecţie de biografii ale împăraţilor romani, începând cu cea a lui Hadrian până la cea a lui Constantin. Secolele IV-V constituie epoca de aur a literaturii creştine. Tema lor centrală este una religioasă, respectiv a răspândirii noii religii creştine, în ciuda valurilor de persecuţii dure ale unor împăraţi romani. Lactantius, un creştin convertit dintr-un fost retor la curtea de la Nikomedia, a terminat de scris, în anul 314, lucrarea De mortibus persecutorum (Despre moartea persecutorilor), în care 13

a descris moartea persecutorilor creştini, mai ales cea a lui Galerius. Un alt autor creştin, prolific în această perioadă, a fost Eusebius din Caesarea. În Historia Ecclesiastica (Istoria Bisericii) el prezintă fapte de dinainte de persecuţia din anul 303, până la Conciliul de la Niceea din anul 325. Discursurile proconstantiniene au continuat în lucrarea denumită Tricennalian Oration sau Laus Constantini (Laudă lui Constantin), scrisă cu ocazia a trei decenii de domnie a lui Constantin. Vita Constantini (Viaţa lui Constantin), lucrare în patru părţi, terminată în anul 337, este considerată un panegyric. Laudele la adresa împăratului Constantin cel Mare culminează cu desemnarea lui drept campion al creştinismului. Augustin, în lucrarea sa De Civitate Dei (Cetatea lui Dumnezeu), ce cuprindea 22 de cărţi, a încercat să explice de ce a permis Dumnezeu jefuirea Romei în anul 410 de către goţii conduşi de Alaric. Pentru cunoaşterea organizării militare şi administrative a Imperiului Roman târziu, Notitia Dignitatum (Lista funcţiilor) este de o importanţă covârşitoare. Ea conţine lista funcţiilor civile şi militare din cadrul Imperiului Roman. În privinţa cunoaşterii legislaţiei romane târzii, menţionăm Codex Gregorianus şi Codex Hermogenianus, scrise în vremea lui Diocletian, respectiv Codex Theodosianus (Codul lui Theodosius), o colecţie de legislaţie alcătuită între anii 429-438. Ultimul cod conţinea legi emise începând cu epoca lui Constantin, până în perioada redactării sale. În contextul fragmentării produse de invaziile barbare au apărut o serie de lucrări provinciale. Astfel, pentru Gallia este de referinţă lucrarea Historia francorum (Istoria francilor), scrisă de Grigore din Tours, în Spania Isidor de Sevilla a scris Chronicon, şi tot un Chronicon a scris Cassiodor în Italia. Cu privire la istoria şi invaziile goţilor, Iordanes a scris Getica, iar Eusebius din Caesarea Bellum Gothicum (Războiul cu goţii). 14

* Problema invaziilor barbare a fost şi a rămas una din temele majore ale istoriografiei europene. Relaţiile dintre civilizaţia romană şi cele barbare, sinteza lor şi etnogeneza popoarelor medievale ale Europei sunt coordonatele majore care atrag interesul istoricilor pentru cercetarea perioadei secolelor III-V din istoria Europei. Dintre lucrările apărute de-a lungul timpului cu privire la acest subiect, de referinţă rămân cele scrise de F. Lot (Les invasions barbares, Paris, 1937), J. Hubert, J. Porcher şi W. F. Volbach (L’Europe des invasions, Paris, 1967), E. Demougeot, (La formation de l’Europe et les invasions barbares, Paris, 1969), E. A. Thomson (Romans and Barbarians: The Decline of the Western Empire, London, 1982). De asemenea, menţionăm unele cărţi revizuite, care au apărut în mai multe ediţii, cum sunt cele scrise de F. Lot (La fin du monde antique et le début du Moyen Age, 4e ed., Paris, 1989) şi P. Riché (Les invasions barbares, 9ème ed., Paris, 1996). BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ *** Enciclopedie de Istorie Universală, Agostini Instituto Geografico, Bucureşti, 2003. Berstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol.I- II, Iaşi, 1997. Bloch, R., Cousin, J., Roma şi destinul ei, vol. 2, Bucureşti, 1985. Bloemes, J. H. F., Relation between Romans and Natives: Concepts of comparative Studies, în Roman Frontier Studies, XV, 1989, Exester, 1991, p. 451-454. Brown, P., The world of Late Antiquity. From Marcus Aurelius to Muhammad, Thames and Hudson, London, 1971. Cameron A., The Mediterranean World in Late Antiquity AD 395-600, London and New York, 1993. 15

Cameron, A., The Later Roman Empire. AD 284-430, London, 1993. Carpentier, J., Lebrun, F. şi colab., Istoria Europei, Bucureşti, 1997. Căzan, F. (coordonator), Culegere de documente privind trecerea de la antichitate la evul mediu în Europa Occidentală (sec. III-VIII), Bucureşti, 1979. Chastagnol, P., Le Bas Empire, Paris, 1969. Cizek, E., Istoria Romei, Bucureşti, 2002. Demougeot, E., La formation de l’Europe et les invasions barbares, Paris, 1969. Diehl, Ch., Istoria Imperiului Bizantin, Craiova, 1999. Drîmba, O., Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. IV, Bucureşti 1998. Folz, R., Guillou, A., Musset, L., Sourdel, J., De l’Antiquité au monde médiéval, Paris, 1972. Gibbon, E., Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman, vol. II, Bucureşti, 1976. Hubert, J., Porcher, J., Volbach, W. F., L’Europe des invasions, Paris, 1967. Le Goff, J., Civilizaţia Occidentului Medieval, Bucureşti 1970. Lot, F., La fin du monde antique et le début du Moyen Âge, Paris, 1968. Lot, F., The End of the Ancient World, London, 1996. Manolescu, R., Istoria Evului Mediu, Bucureşti, 1993. Mansuelli, G., Civilizaţiile Europei vechi, vol 2, Bucureşti, 1978. Riché, P., Le Maître, P., Invaziile barbare, Bucureşti, 2000.

16

II. CRIZA IMPERIULUI ROMAN

În mod tradiţional, istoricii au considerat perioada secolului al III-lea ca fiind una de criză profundă, relevată prin desele schimbări de împăraţi, războaiele interne şi externe frecvente, iar în plan economic prin prăbuşirea monedei de argint şi trecerea la economia naturală. Anticii percepeau foarte clar criza secolului al III-lea, considerând că a avut loc o puternică şi unică recesiune, o criză globală care a afectat numeroase sectoare ale vieţii, inegal pe teritoriul Imperiului. Ea ar fi durat exact o jumătate de secol, de la moartea împăratului Severus Alexander până la urcarea pe tronul Imperiului a lui Diocleţian, respectiv perioada dintre anii 235 şi 285 d.Hr. Criza secolului al III-lea în Imperiul Roman a fost una generală, cauzată atât de factori externi (invaziile şi migraţiile popoarelor barbare), cât şi de factori interni. În analizele lor, privind cauzele decisive ale acestei crize profunde, istoricii nu au ajuns la un punct comun de vedere. Aspectele esenţiale ale crizei secolului al III-lea au fost: • criza instituţională: disoluţia instituţiilor statului, conflictul între Senat şi armată pentru proclamarea împăratului, creşterea constantă a rolului armatei, declinul Senatului; elenizarea/orientalizarea accentuată a puterii imperiale; progresul ideii dinastice, în ciuda uzurpărilor; împăratul tinde să devină un şef militar; calitatea militară şi vitejia personală prevalează; tendinţele separatiste ale provinciilor; • criza economică: de producţie agricolă, minieră, legate de criza demografică; criza transporturilor; criza monetară (inflaţia); crearea marilor proprietăţi; 17

• criza spirituală, morală, declinul şi transformarea culturii; tendinţa spre monoteism, ce a dus la cultul lui Sol Invictus promovat de Aurelian; • criza externă: atacarea limesului dunărean şi rhenan de către barbari, corelată cu uzurpările de la frontiere; revigorarea pericolului persan.

II.1. Criza instituţională politică şi militară internă Conflictele politice şi militare interne au fost interdependente. Secolul al III-lea a fost denumit: o epocă de tranziţie, epoca împăraţilor-soldaţi, epoca anarhiei. Această perioadă critică a început cu asasinarea lui Severus Alexander şi s-a încheiat cu urcarea pe tron a lui Diocleţian. Primul simptom al crizei a fost rapida schimbare a împăraţilor. Şi moartea lor violentă. Al doilea se referă la războaiele dese care dădeau armatelor un rol fără precedent în istoria Imperiului. Războaiele din Orient cu Imperiul sasanid, condus de Shapur I (242-272), şi presiunea continuă a triburilor germanice pe linia Dunării au risipit resurse economice însemnate şi deseori au pus Imperiul într-o poziţie defensivă. În istoria Romei, puterea împăratului, una dintre cele mai absolutiste pe care le-a cunoscut lumea, nu era de esenţă monarhică. Această putere era dată de perceperea împăratului ca personificarea Republicii, a autorităţii poporului roman. Ea nu era de natură personală, nici ereditară, era o delegaţie. În secolul al III-lea apar o nouă consistenţă a autorităţii imperiale, succesiunea rapidă a împăraţilor, sistemul dublei eligibilităţi (Senat sau armată), ca şi inexistenţa unei proceduri de asigurare a succesiunii imperiale, dând împăratului poziţia dominantă numai întro lume anarhică, unde coexistau frecvent mai multe personaje imperiale concurente, nicidecum într-un stat funcţional.

18

Probleme politice ale Imperiului Roman au fost generate de lupta pentru putere şi prelungita criză ce a mărit considerabil vulnerabilitatea sa în faţa noilor provocări. Pretendenţii la purpura imperială nu mai sunt patrioţi, nu mai ţin cont de interesele vitale ale Imperiului, ci doar de cele personale. Care se dovedesc din ce în ce mai efemere, iar preţul plătit era, aproape fără excepţie, viaţa. Pe de altă parte, armatele dispersate pe legiuni de-a lungul frontierelor Imperiului, pe Rhin, pe Dunăre, pe Eufrat, încă din a doua jumătate a secolului I, participă la alegerea împăraţilor; începând cu sfârşitul secolului al II-lea, această practică devine regulă. Motivele intervenţiilor politice ale armatelor sunt diverse: pentru bani, amor propriu; ele ucid şi împăratul prea strict la disciplină, ucid din capriciu, pentru plăcere... Uneori legiunile aleg un militar incapabil, dacă este bogat (Didius Iulianus), apoi se răzgândesc şi-l ucid. Tacitus, un bătrân senator, acceptat de armată fiindcă era bogat, a fost ucis după numai 6 luni, fiind acuzat de slăbiciune. Gallienus, care a reuşit să protejeze Italia de alamani, a înlăturat mulţi uzurpatori şi a recucerit Pannonia, a fost ucis fiindcă era prea moale. Oamenii cei mai remarcabili, soldaţii cu rang, Aurelianus, Probus, au fost asasinaţi de tovarăşii lor de arme sub pretextul că erau prea exigenţi la disciplină. Astfel, armata romană ajunge unul din factorii majori care au creat şi întreţinut criza generală a secolului al III-lea în Imperiul Roman. Ea are puteri sporite, numeşte şi detronează împăraţi, în majoritate provinciali de origine rurală, care vor fi ulterior ucişi de propriile trupe. Dar germenii acestei situaţii datează încă de la sfârşitul secolului precedent. Legiunile din Siria l-au proclamat împărat pe Pescenius Niger (în anul 194), trupele din Britannia pe Clodius Albinus (în anul 197), iar cele din Illyricum pe Septimius Severus (în anul 193). Prefectul pretoriului Macrinus l-a asasinat pe împăratul Caracalla pentru a ocupa tronul în anul 217. La rândul său, în anul 218, el cade victimă conspiraţiei unor femei, care îl susţin în faţa legiunilor 19

din Siria, pe Avitus Basianus, preotul lui Elagabal, ca viitor împărat (în anul 222). Severus Alexander este înlăturat, în anul 235, de o revoltă a trupelor romane din regiunea Rhinului. Maximinus Thrax, abia proclamat împărat, are deja un uzurpator în octogenarul Gordian I, susţinut de trupele din Africa. Într-o tresărire de orgoliu, Senatul dă puteri depline militare lui Pupienus şi civile lui Balbinus. Pornit împotriva lor, Maximinus este ucis sub zidurile Aquileei, dar şi cei doi sunt ucişi de pretorieni. Numărul persoanelor proclamate împăraţi în acelaşi timp a fost fără precedent la mijlocul secolului la III-lea. Fiecare provincie avea propriile opţiuni, pe care nu a ezitat să şi le impună. De obicei, prin forţa armelor. Pannonia a ales succesiv pe Ingenuus, Regallianus, Aureolus; Egiptul pe Macrianus, Aemilianus; Grecia pe Valens; Thessalonicul pe Pison, iar Africa pe Celsus. Galii, timp de 20 de ani între anii 257 şi 274, au avut împăraţi proprii pe Posthumus, Victorianus, Tetricus. Este un indiciu al unui particularism, dacă nu naţional, măcar provincial. Niciunul din aceşti împăraţi nu voia realmente să se separe de Roma, să constituie un stat distinct. Dar, dacă situaţia se menţinea mult timp, Imperiul s-ar fi destrămat în 6, 8, 10 părţi. Situaţia de la jumătatea secolului al III-lea era ca şi cea din secolele al V-lea şi al VI-lea, doar că în loc de regate romanogermane, erau state de cultură romană. Şi este foarte interesant în ce condiţii aceste părţi din Imperiu ar fi reuşit să reziste presiunilor populaţiilor barbare. Tot în urma unui război între armatele romane, Filip Arabul ajungea împărat în anul 244. În anul 245, ca urmare a unei invazii a carpilor de neam dacic, Romula, capitala provinciei Dacia Malvensis, a fost jefuită. Filip Arabul a venit personal la nordul Dunării de Jos, unde a restabilit situaţia, dar a abandonat linia de castre romane dispuse pe limes transalutanus, la est de Olt. Pentru a proteja Romula, ajunsă pe limes-ul alutanus (linia Oltului) al Imperiului Roman, sub supravegherea sa a fost 20

ridicat un zid de apărare, care îi păstrează numele în literatura de specialitate. Un zid de incintă a fost construit în perioada domniei sale şi în jurul Romei. Oraşele romane se transformau încet, dar sigur, în fortificaţii, de tip medieval. Dar şi domnia lui Filip Arabul a fost una scurtă. După înfrângerea armatei imperiale de către uzurpatorul Decius, Filip a fost executat, la fel ca şi fiul său. Cel care a obţinut victoria nu a avut timp să se bucure de ea. Invazia goţilor din anul 250 d.Hr. a pus capăt domniei şi vieţii lui. A fost ucis de o săgeată în timpul bătăliei de la Terebronii sau Abrittus (Moesia). Mai mult, barbarii chiar au susţinut un nou împărat, pe nume Priscus. Totuşi, tronul a fost ocupat din 251 de Hostilianus, fiul lui Decius, iar Imperiul a fost condus de tutorele său pe nume Gallus. Doi ani mai târziu, noul împărat Valerianus l-a asociat pe fiul său Gallienus la domnie. Scurt timp după aceea, el şi-a găsit sfârşitul în prizonierat la curtea regelui persan Shapur, de care fusese învins. În vremea împăratului Gallienus (254-268) au existat nu mai puţin de 19 pretendenţi la purpura imperială. Niciunul nu a sfârşit de moarte naturală. Ca şi Gallienus, de altfel, care şi-a găsit moartea chiar în tabăra sa, pe timpul asediului de la Mediolanum (Milano). Succesorul său, Claudius, s-a confruntat cu o nouă situaţie gravă provocată de invazia goţilor la Dunărea de Jos. El îi învinge pe aceştia în bătălia de la Naissus, oprind o primă tentativă de aşezare a goţilor în Imperiu. O nouă tentativă de aşezare a acestora în sudul Dunării a fost respinsă de Aurelian, care însă a abandonat Dacia în anul 271, pentru a asigura o mai eficientă apărare a limesului dunărean. El a restabilit liniştea şi în vest, învingând pe alamanii care atacaseră Raetia şi ajunseseră până în nordul Italiei, pe râul Pad. La finalul crizei secolului III, Senatul a rămas o instituţie care ţinea mai mult de o tradiţie istorică, decât de o realitate politică. Faptul că mulţi dintre împăraţii secolului al III-lea nu au fost niciodată în Roma este relevant pentru transferul 21

centrilor de putere din Capitala Eternă, în reşedinţele imperiale temporare şi chiar în mijlocul unităţilor militare, care ridicau şi detronau împăraţi fără ca să mai ceară măcar un acord al Senatului. În condiţiile în care Senatul nu mai era decât o umbră a trecutului său, pierzând dreptul de a delibera în deciziile importante pentru statul roman, istoria Imperiului a devenit doar o serie de pronunciamente. Astfel, perioada de două decenii, cuprinsă între sfârşitul domniei lui Filip Arabul (248) şi cel al lui Gallienus (268), a fost una de criză profundă în Imperiul Roman. Prin analogie cu situaţia similară din Grecia antică, s-a vorbit de perioada celor 30 de tirani. De fapt, au fost 29 de împăraţi şi uzurpatori. Armata Slăbiciunea Imperiului Roman s-a manifestat în forma cea mai frapantă, prin decadenţa armatei. Invazia barbarilor în Gallia, în Italia însăşi, apărarea sângeroasă a împăraţilor (Decius, Valerianus), care şi-au pierdut viaţa sau libertatea, au demonstrat ineficacitatea armatei. Legiunea, armată încă victorioasă în mâinile unui Septimus Severus, poate chiar ale unui Aurelian, se dovedeşte ineficace împotriva noilor adversari: goţii în Europa, perşii sassanizi în Asia. Tactica, strategia, fortificaţiile, totul trebuia transformat. Schimbarea capitală, care caracterizează arta războiului pentru 12 sau 13 secole, a fost preponderenţa cavaleriei, în detrimentul infanteriei. Cavaleria va fi regina bătăliilor până la apariţia unei veritabile infanterii la sfârşitul evului mediu. Legiunea, încercând să fie arma de şoc prin excelenţă, vrea să-şi modifice radical armamentul, tactica şi compoziţia. Armamentul ofensiv se modifică. Din campaniile împotriva parţilor, apoi a sasanizilor, romanii au reutilizat arcul, cu săgeţile care bat la 125-130 metri. Unui enorm scutum semicilindric i se substituie 22

o mică buclă rotundă; este în discuţie suprimarea căştii de fier şi a lamelor metalice care zgârie gâtul. Pilum-ul, arma caracteristică legionarului, este treptat abandonat. Formaţia în falangă, cu 8 oameni, promovată de Caracalla şi Severus Alexander, este şi ea abandonată. Consecinţa firească: legiunea se dislocă. Fiecare dintre cele 10 cohors care o compun tinde să se individualizeze şi sfârşeşte prin a constitui un corp autonom (numerus), compus din 300500 de oameni, comandaţi de un tribun. Numele de legiune mai însemna, la sfârşitul secolului al IV-lea şi în secolul al V-lea, o cohors de 800-1200 de oameni. Este mai mult decât probabil că legiunile au fost scindate în numeri pentru a apăra oraşele puternice. Este suficientă deschiderea Notitia dignitatum pentru a ne da seama că nenumăratele corpuri militare nu sunt decât nişte garnizoane. Aceste unităţi trebuie să fi fost cel puţin dublate de contingentele trupelor de frontieră (limitanei, ripenses). Începând din anii 260-270, revine preocuparea fortificării unei civitates. Pentru mai multe motive (depopulare, necesităţi strategice), oraşele nu au decât trupe puţine. Numai Roma are garda sa tradiţională, pe care Aurelian a adus-o la 19 km de perimetrul ei. Detaşamentele erau aşadar angajate să păzească oraşul din interior, transformându-l în fortăreaţă. Se înţelege că era imposibil să fie apărate toate punctele Imperiului, care se întindea între Rhin şi Dunăre, în Britannia, de la Marea Nordului la Marea Mediterană, şi până pe Eufrat. Trebuie spus că marea întindere a Imperiului şi atitudinea defensivă în faţa trupelor barbare, după Traian, l-au condamnat să fie vulnerabil din toate punctele de vedere. Limesurile devin o frontieră deschisă, o graniţă. Ele sunt apărate de trupe de limitanei sau ripenses, soldaţi angajaţi din zona rurală, dar ereditar ataşaţi serviciului militar, începând din secolul al IV-lea. Aşa cum se vede, rezistenţa lor a fost scurtă şi puţin eficace. În acelaşi timp se păstrează marile comandamente militare de graniţă. Comandamentul este încredinţat unor înalţi 23

demnitari, de obicei prieteni ai împăratului, numiţi comites. Aceste unităţi militare puteau să întârzie invazia barbarilor, dar nu puteau să îi oprească. Totalul forţelor Imperiului se ridica la 550.000 de militari, dacă luăm drept veridică cifra avansată de Notitia Dignitatum. Dacă această armată ar fi fost de campanie, succesul marilor invazii nu se explică deloc. Barbarii care au invadat Europa nu aveau decât puţini luptători. Goţii care au învins pe Valens în celebra bătălie de la Andrianopol au fost doar 10.000. Vandalii care au cucerit Africa erau, cu tot cu femei şi copii, aproximativ 80.000 de persoane, dintre care maximum 20.000 de combatanţi. Pentru a fi incapabili să facă faţă unor adversari atât de puţin numeroşi trebuia ca armatele romane să fie nişte trupe fără instruire militară şi valoare combativă. Adevărul este că superioritatea lor numerică este relativă. Începând din această epocă, armatele au în jur de 15.000 de oameni, iar corpurile expediţionare, aproximativ 5.000-6.000. Majoritatea bătăliilor au implicat aproximativ 3.000-4.000 de cavaleri şi 8.000-10.000 soldaţi pedeştri. Soldaţii de pe limesuri şi din interiorul Imperiului şi-au pierdut repede toate valorile militare. Legiunile şi trupele auxiliare, forţate să rămână în acelaşi oraş, în acelaşi castrum, s-au dezobişnuit să lupte în campanii. Pentru a apăra Roma atacată de vizigoţii lui Alaric, au fost transferate din Dalmaţia un număr de 5 legiuni; o elită care a fost exterminată de goţi. Fiecare dintre aceste mari provincii nu includea decât un număr foarte mic de trupe de şoc. Acestea au părăsit provinciile pentru un motiv oarecare (Gallia, Britannia, Illyricum) şi astfel provinciile au fost ocupate de barbari, în ciuda unităţilor de limitanei şi garnizoanelor urbane. La baza necombativităţii armatei aşa-zis „romane”, în afară de dificultăţile economice (plata soldei în natură), ar putea fi şi întreţinerea proastă a drumurilor, astfel că era din ce în ce mai greu să se formeze corpuri expediţionare. Grav era că solda 24

armatelor tindea din ce în ce mai mult să se dea în natură. În Imperiul Timpuriu, solda legionarilor era de 225 denari (300 după Domitian); militarii din cohortele urbane primeau 375, iar pretorienii 750. Soldaţii îşi plăteau armele, obiectele de campanie ş.a., aceste furnituri fiind decontate prin soldă. La soldă se adăugau distribuţii extraordinare – donativum –, gratificări în numerar distribuite în circumstanţe deosebite. La părăsirea armatei, veteranul primea 12 000 sesterţi (3000 denari), dacă era legionar; respectiv 20 000 de sesterţi (5000 de denari) dacă era pretorian. Caracalla a mărit solda, iar Maximilian (235-238) va risipi aurul pentru a-şi plăti militarii. Aceşti împăraţi şi succesorii lor au fost foarte darnici cu armatele. Iar armatele le-au fost recunoscătoare. Cel puţin pentru o perioadă. Este greu de verificat afirmaţia că transformarea soldei în numerar în soldă în natură a fost efectuată în a doua jumătate a secolului al III-lea. Este de asemenea inexact că în secolul următor solda în monede de argint a dispărut complet. Nicio măsură generală nu a vizat acest subiect, probabil solda a persistat până la mijlocul secolului al IV-lea, dar diminuată. După domnia lui Constantin cel Mare, soldaţii nu primeau argint decât în ocazii excepţionale, precum instalarea noului împărat. Acesta este donativum, care s-a păstrat mai mult decât solda regulată. Sub Iulian, la mijlocul secolului al IV-lea, fiecare simplu soldat primea o annona, o prestaţie în natură. La fel ca şi protectorii – succesorii vechilor centurioni, care primeau 6 annone. Când se retrăgeau, nu mai primeau bani: ofiţerii şi veteranii primeau pământuri pentru a se întreţine cu familiile lor, căci ei erau căsătoriţi. Aceste terenuri (fundi limitrophi) sunt alese la frontiere şi, în secolul al IV-lea, proprietatea a trecut la fii, care au continuat să servească în armată. Absenţa numerarului, care a antrenat diminuarea soldei, a determinat preferinţa pentru trupele de barbari, care utilizau armamentul propriu, luptau sub conducerea propriilor şefi şi erau retribuiţi în pământuri, în locul armatelor romane foarte costisitoare. Consecinţa acestui sistem, 25

care recompensa serviciile în natură, a fost apariţia unui regim numit feudal. În toate statele unde acest regim s-a manifestat, el a coexistat cu economia naturală. În secolul al III-lea, au fost scoşi din armată senatorii romani; apoi clasa senatorială din provincie, şi membrii curiae, cărora serviciul militar le era interzis. Aceste măsuri au reprezentat dorinţa aristocraţiei. Se considera o dezonoare servi-ciul militar şi calitatea de ofiţer, iar Biserica va accentua acest lucru. Rezultatul paradoxal a fost creşterea numărului soldaţilor din rândul oamenilor foarte săraci. Soldaţii au urcat în grad până la puterea supremă: soldat, protector (centurion), tribun, Caesar, aşa arată cursus honorum al împăraţilor Constantin Chlorus, Maximian Daia, Valentinian I, Valens. Dar fenomenul esenţial din istoria armatei romane este că a ajuns treptat să fie compusă mai ales din barbari. Armata romană din secolele IV-V se reducea la armata din serviciul Romei. În Imperiu, barbarii şi, în special, germanicii au fost în garda personală a împăratului de la principatul lui Augustus. Barbarii care locuiau la frontiere au fost admişi în trupele auxiliare la sfârşitul secolului al II-lea şi începutul secolului al III-lea. În toate provinciile au fost preferaţi străinii mai fideli, decât compatrioţii sub diferite influenţe politice. Totodată, era normal ca germanicii din stânga Rhinului să servească în corpurile auxiliare sau în legiuni, deoarece ei erau cetăţeni romani liberi de la edictul lui Caracalla din anul 212 şi erau romanizaţi. Coloana vertebrală a armatei era legiunea, recrutată pe locurile de staţionare, începând de la Hadrian. Dacă în Orient această măsură dădea rezultate slabe, în Occident, populaţiile din Pannonia, Noricum, Raetia, Dalmaţia, mult timp barbare, au fost în secolele III-IV forţa Romei. Ele erau romanizate, foloseau limba latină şi conservau obiceiuri romane. Din păcate, în secolul al IV-lea, aceste populaţii şi tracii din Peninsula Balcanică erau aproape exterminate de invaziile barbare. În locul lor în legiuni au intrat barbarii, germanicii, sarmaţii, galii, 26

maurii şi caucazienii, ibericii. Din secolul al II-lea nu au mai existat romani provinciali: legiunile romane numărau germanici occidentali (alamanii, francii etc.) sau orientali (goţii, vandalii, herulii), mauri, chiar alani şi huni. În realitate, Imperiul a lăsat puterea să îi alunece din mâini. Armata romană a fost un factor de romanizare atât timp cât a avut puterea, dar din secolul al IV-lea nu mai era aşa: compusă din germanici, condusă de germanici, această armată, romană numai cu numele, a devenit un factor de germanizare. II.2. Declinul economiei şi problemele sociale Demografie şi politici economice Cum se explică că lumea romană, prosperă economic la sfârşitul Republicii şi în timpul primelor două secole ale Imperiului, a fost ruinată iremediabil? Tulburările din secolul al III-lea au determinat schimbări politice profunde şi regimul monetar a suferit perturbări teribile, dar Aurelian, Diocleţian şi Constantin cel Mare au restaurat lumea romană. Ei au reorganizat administraţia, au perfecţionat sistemul financiar şi moneda a redevenit aproape la fel de sigură ca şi în secolul I. Acestea însă nu au putut opri ruina, care s-a accentuat în cursul secolelor IV şi V. Această situaţie este surprinzătoare pentru noi, obişnuiţi cu spectacolul unei prosperităţi continue, care poate fi doar întreruptă de o criză comercială sau un război, nu şi oprită. Credinţa populară care a acreditat ideea că dezvoltarea economică a popoarelor mediteraneene este într-o manieră continuă, după o linie ascendentă, este eronată. Această credinţă a fost susţinută şi de organizarea tripartită a istoriei în Antichitate, Evul Mediu şi Timpurile Moderne. Şi, cum în Evul Mediu erau condiţii de viaţă foarte primitive, se credea că acestea erau şi mai primitive în Antichitate. Dimpotrivă, Antichitatea era mult mai avansată decât Evul Mediu. Dar a cunoscut antichitatea un 27

veritabil regim capitalist? La această întrebare mulţi istorici ezită să răspundă afirmativ. Roma, aflată timp de multe secole în economie naturală, s-a modernizat rapid. Concurenţa agriculturii siciliene, egiptene, africane în contextul crizelor agrare, dar, în acelaşi timp, şi cuceririle au determinat un enorm aport de metale şi obiecte preţioase. De asemenea, mineritul a continuat. Aurul şi argintul au continuat să fie extrase din Spania în secolul al IV-lea, iar Codul lui Theodosius amintea mine de aur în Balcani şi Asia Minor. Toate aceste bogăţii au ajuns în mâinile aristocraţiei, care a acaparat pământuri, iar cu banii a împrumutat ţările străine, proprii cetăţeni, a făcut speculaţii de toate genurile. Era deci un capitalism roman. În lumea romană specializarea pe meserii şi diviziunea muncii au avut loc în secolele III-II î.Hr. Meşteşugarii, unii organizaţi în „colegii”, au avut tendinţa de a se grupa pe anumite străzi. Dar acestea nu implicau o producţie industrială capitalistă. Chiar şi azi, covoarele de Persia, porţelanul de China, fabricate pentru lumea întreagă, sunt confecţionate în ateliere familiale, care nu presupun o economie efectiv capitalistă. În fapt, capitalul, chiar abundent la sfârşitul Republicii şi începutul Imperiului, nu a susţinut decât foarte puţin industria, aceasta fiind diferenţa profundă dintre economia romană şi cea a timpurilor moderne. De ce nu s-au găsit bani pentru industrie? Deoarece avem rezistenţa economiei domestice, profund închistată în obiceiuri. Fiecare mare villa avea nu numai morile, cuptoarele, atelierele pentru lucrările agricole, dar şi ateliere de îmbrăcăminte, unde lucrau femeile şi sclavii. Aristocraţia întreţinea fierari, pictori, brodeuse, sculptori, frizeri ş.a. În capitalismul modern, industria domestică a fost înlocuită de progresele tehnice, care însă nu au cunoscut un progres apreciabil la romani. Este un caz particular, foarte important, acest fenomen de îngrădire a invenţiilor care s-a manifestat în toate domeniile de activitate, în Grecia din secolul al II-lea î.Hr., 28

la Roma din secolul al II-lea d.Hr. Lipsit de perfecţionism tehnic, capitalul nu a fost solicitat să se orienteze spre industrie. Apoi, capitaliştii romani au crezut că vor face excelente afaceri din munca sclavilor. Dar ei au trebuit să dea bani pentru cumpărarea sclavilor, la fel şi pentru întreţinerea acestora, pentru a învăţa meserie; pe de altă parte, capacitatea sclavului de muncă, randamentul său era inferior celui exercitat de omul liber. În sfârşit, cum stăpânul vroia să folosească sclavii la tot, la muncile câmpului, precum şi la muncile din gospodării, nu se putea realiza efectiv diviziunea muncii. Aşadar, economia sclavagistă a devenit anticapitalistă. Una din condiţiile constituirii unei economii înfloritoare era existenţa unei densităţi ridicate a populaţiei. Erudiţii şi psihologii din secolele XVI şi XVII (de exemplu, Isaac Vossius) şi-au făcut o impresie fantastică despre bogăţia şi populaţia Imperiului Roman. Chiar şi Eduard Gibbon a ajuns la cifra de aproximativ 120 milioane de locuitori. Dar niciuna din aceste tentative nu s-a bazat pe o metodă suficient de riguroasă. Ancheta întreprinsă de Julius Beloch a dat naştere unei cărţi care a rămas lucrarea fundamentală asupra acestei probleme. A utilizat rarele şi fragmentarele recensăminte ale cetăţenilor lumii antice, cifrele contingentelor armate, cifrele distribuţiilor de cereale pentru Roma şi a ajuns la rezultate foarte diferite. Lumea romană, la moartea lui August (care nu a crescut ulterior decât ca urmare a cuceririi Britaniei şi a Daciei), avea în jur de 50 de milioane de locuitori, ceea ce, la o suprafaţă totală de 3.339.500 km2 (deşerturile Africii fiind deduse), reprezintă doar 16 locuitori pe km2. Hans Delbruck a demonstrat că cifrele contingentelor militare care ne-au fost transmise de istoricii antichităţii nu merită nici cea mai mică încredere. Şi evaluarea sa a dat aproximativ 60-65 milioane de locuitori. Aşadar, această populaţie scăzută nu putea susţine o mare industrie. 29

La fel şi în cazul oraşelor italice, situaţie în care evaluările propuse de erudiţii secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea sunt pur şi simplu absurde. Este dificil de crezut că, chiar şi în epoca sa de mare expansiune, Roma a putut depăşi 300.000 de locuitori. Isaac Vossius îi atribuia chiar 14 milioane! Roma lui Aurelian care se întindea pe 1.230 ha şi includea multe spaţii vide, nu putea avea mai mulţi locuitori decât Roma modernă (538.000 de locuitori în 1901) care se întindea pe un spaţiu mai mare de 1411 ha. Dacă erau un număr de 46.602 insulae şi 1.700 domus (palate), se obţine pentru Roma 200.000 sau 250.000 de locuitori. A fost o criză demografică în secolul al III-lea? S-a susţinut că populaţia Imperiului, care, la sfârşitul secolului al II-lea, atinsese 60 milioane de locuitori, a scăzut în secolul al III-lea la 50 de milioane. Alţii apreciază o densitate medie a Imperiului la mai puţin de 20, adică 65 de milioane de locuitori la 3 milioane de km2, dar şi că Germania era, de asemenea, depopulată, iar invaziile au fost opera unui număr mic de barbari. La condiţiile epocii s-au adăugat conflictele interne şi invaziile barbarilor, penuria alimentară, epidemii de malarie, tifos exantematic, ciumă. În concluzie, a fost o autentică regresiune demografică, dar proporţiile ei nu trebuie exagerate. Populaţia a scăzut în secolul al III-lea în Occident, dar a crescut substanţial la sfârşitul secolului al IV-lea şi în secolul al V-lea în Orient. Comerţul a ocupat un loc mult mai important decât industria în viaţa oamenilor din Antichitate şi Evul Mediu. Însă în comparaţie cu imaginea ce o avem cu privire la epoca respectivă, lumea romană producea mai puţin, transporta mai puţin şi, evident, vindea mai puţin decât în perioada anterioară. A existat un comerţ cu obiecte de lux, dar acest comerţ era limitat în funcţie de cererea acestor produse pe care şi le putea permite doar o mică parte a populaţiei. Printre altele, obiectele de lux şi de artă veneau de obicei din Orient. 30

Marele comerţ se alimentează cu obiecte de largă consumaţie şi nu cu obiecte de lux a căror vânzare era nesigură. Este încă prematur să facem afirmaţii privind raportul dintre producţia industrială ceramică sau de altă natură din Italia ori provinciile occidentale şi provinciile orientale. Graniţele dintre cele două sfere comerciale se intersectau undeva în Dacia pe linia Carpaţilor. În Dacia intracarpatică predominau produsele occidentale, în timp ce în Dacia de la sud de Carpaţi produsele de factură orientală erau mai frecvente. Dar majoritatea produselor occidentale ce ajungeau în Dacia erau produse în atelierele ceramice sau metalurgice din Gallia, Pannonia ori Moesia. Prea puţine proveneau din Italia. Aurul şi argintul erau astfel drenate, se pare, spre Orient şi Extremul Orient. Motivul profund al acestei lentori în afaceri trebuie căutat în psihologia romanilor. Contrar grecilor din perioada clasică sau perioada elenistică, romanii nu erau interesaţi profund sau constant de comerţ, sau se poate spune că Roma propriu-zisă n-a avut o politică mercantilă. Cât priveşte clasele superioare ale societăţii (clasa senatorială şi cea ecvestră), ele au fost deturnate de la comerţ de către prejudecăţi, sau chiar de legi. Aceste clase superioare nu au avut spirit de întreprinzător capitalist. Dreptul comercial a fost perfecţionat, imitând Orientul, organizându-se societăţile pe acţiuni, asigurările maritime. Băncile jucau un mare rol. Existau bănci de depozit şi de conturi curente, şi argentarius roman nu era decât un schimbător de monede sau un bijutier. Negustorii italici, semnalaţi din Gallia până în Orient, nu erau locuitori ai Romei, ci oameni din Italia de Sud. Comerţul a devenit monopolul orientalilor, mai ales sirieni şi evrei, începând cu domnia lui Tiberiu şi continuând chiar şi după dispariţia Imperiului. În navigaţie, romanii nu au jucat niciun rol: echipajele erau greceşti, ilire, egiptene. În lumina informaţiilor, mai ales scrise, ce le avem până în prezent, imaginea relevantă asupra evoluţiei comerţului oferă 31

chiar capitala Imperiului Roman. Roma era o piaţă mondială, aici ajungând toate produsele naturale şi de artă, dar, în schimb, ea nu oferea pe măsura numărului populaţiei sale ori a statutului de capitală. Populaţia, întreţinută prin distribuţia de grâne şi abundenţa exagerată de spectacole, producea puţin. O practică binecunoscută era rechiziţia de grâu pentru Roma, apoi şi pentru Constantinopol, din Africa de Nord şi Egipt. De aici nu se rambursau niciodată banii din impozite plătiţi de provincii. Mai era şi o problemă de mentalitate sau comportamentală. Omul antic, dacă nu era bogat, avea puţine nevoi. Alimentaţia sa era simplă şi frugală, formată din pâine şi paste de grâu, din legume. Carnea, cu excepţia celei de porc şi de ied, nu se cumpăra. Untul era un aliment al Barbariei, fiindu-i preferat uleiul. Se bea puţin vin, chiar şi de către armată. În aceste condiţii, comerţul cu alimente nu putea fi înfloritor. La fel şi îmbrăcămintea, care era simplă şi rar schimbată. În general, omul antic avea o psihologie sensibil diferită de a noastră. El avea puţine nevoi şi o mare stabilitate a gusturilor. Moda nu influenţa decât clasele superioare. Costumele, mobilierul, obiectele de artă, toate aveau tendinţa spre stereotipie şi forme aproape imuabile. Ele au dat un caracter monoton civilizaţiei romane. Această simplitate a vieţii, această absenţă a nevoilor, a confortului au fost foarte nefavorabile dezvoltării economiei. În ceea ce priveşte agricultura, la sfârşitul Republicii şi sub Imperiu, s-au făcut eforturi susţinute pentru a utiliza în agricultură capitalurile abundente de care dispuneau clasele superioare. Pe de altă parte, pentru un om de condiţie inferioară, îmbogăţit din comerţ, singurul mijloc de a face uitată această origine era să cumpere pământ. Micul comerţ era considerat sordid; dar negustorul care s-a retras şi şi-a dezvoltat averea în agricultură era demn de elogii. Obiceiurile, legislaţia, politica imperială, chiar moda, totul mergea spre investirea banilor pentru cumpărarea şi exploatarea marilor domenii funciare. Dar rezultatele nu au fost pe măsura acestor eforturi. Exploatarea 32

capitalistă a solului a dus la un eşec total. Cauzele acestui eşec erau: munca cu sclavii sau cu colonii, solurile slabe, numărul restrâns al consumatorilor (chiar şi Roma era aprovizionată din Africa sau Sicilia, deci, din punct de vedere economic, era străină de Italia) şi puterea lor de cumpărare redusă (carne aproape deloc, vin puţin). Latifundia a cunoscut doar exploatarea extensivă şi s-a retras într-o economie domestică. Se anunţa economia feudală, nu economia capitalistă. Încetarea expansiunii teritoriale şi chiar pierderea unor provincii au afectat grav economia şi întreaga viaţă socială. Fenomenul de depopulare, în special a oraşelor, a fost urmat de colonizarea de barbari nu numai pentru armată, ci şi pentru agricultură. Totodată a avut loc devalorizarea monedei, a înflorit brigandajul. Economia monetară, atât de avansată la sfârşitul Republicii – încât Caesar a putut face dintr-un metal preţios, aurul reglator de valori, intră în declin. Moneda a început să se devalorizeze sub Nero, procesul s-a accentuat sub Antonini şi apoi sub Septimius Severus. În secolul al III-lea are loc căderea precipitată a monedei: singura monedă în circulaţie a rămas antoninianus, creat de Caracalla. Pentru a face faţă cererii de monedă, numărul monedelor, denumite tradiţional denari, a crescut considerabil, dar cu titlu mai scăzut. Moneda romană se deprecia, conţinutul de argint scăzând abrupt. Rezultatul a fost dispariţia monedelor de aur şi argint de pe piaţă, ele tezaurizându-se. În secolul al IV-lea moneda de argint este treptat înlocuită cu cea de aur (solidus), respectiv cea din cupru (nomisma sau folles). Cu privire la inflaţie, într-un papirus se arată că, pe la anul 300, aproximativ 500 de grame de aur valorau 60.000 de denari, atingând 275.000 la sfârşitul domniei lui Constantin cel Mare. Ceea ce înseamnă o medie anuală de peste 12% a inflaţiei. Au fost însă vârfuri şi perioade cu inflaţie mică. 33

În acest context, în care veniturile din taxele impuse provinciilor au scăzut, împăraţii au fost obligaţi să mărească impozitele pentru a acoperi cheltuielile cu care trebuiau să întreţină un corp de funcţionari (numiţi caesariani) în continuă creştere şi o armată necesară pentru supravieţuirea Imperiului. Nu trebuie uitat faptul că în vremea lui Diocleţian armata romană număra peste 400.000 de militari, ceea ce apăsa asupra bugetului. Pe de altă parte prezenţa armatei în anumite regiuni era un stimulent pentru economia locală. Pentru satisfacerea necesităţilor armatei erau obligaţii, precum annona militaris – aprovizionarea, respectiv angareia – transportul militar. Medicii, arhitecţii, profesorii trăiau din annona. La acestea se adaugă necesarele sume în bani şi cantităţile din ce în ce mai mari de obiecte din aur şi argint, cu care se cumpăra pacea către populaţiile barbare. Statul a perceput impozitul funciar, cel mai des în natură, rezervându-şi dreptul de a cere, în funcţie de necesităţile sale, plata în numerar sau în natură. Guvernatorii trebuie să informeze prefectul oraşului (însărcinat cu aprovizionarea Romei) despre cursurile mărfurilor din provinciile lor. Constantin a reglementat în cele mai mici detalii perceperea tributurilor în natură şi transporturile în magazinele publice. El a impus chiar taxe pe averea senatorilor şi comerţ. Colectorii taxelor erau urâţi de populaţie şi consideraţi un pericol pentru cei ce nu puteau plăti. Taxele erau regresive, fiind mari pentru micii proprietari. În comerţ, chrysargyron (taxa în aur şi argint) era impopulară. Annona era colectată în natură se percepea cu mari discrepanţe. Astfel, provincii ca Achaea, Macedonia, Sicilia, Numidia aveau serioase reduceri în secolul V. În anul 363, Iulian a trebuit să ordone ca, în Campania, perceperea să aibă loc în argint. În alte provincii, în funcţie de natura şi produsele ţării, contribuabilii trebuie să plătească în bunuri alimentare (cellaria): pâine, vin, furaje, ceramică, animale de transport. În Tracia 20 capita, în Scythia şi Moesia 30, 34

în Orient şi Egipt 33 juga trebuia să dea o vestis. Erau mari probleme cu transportul produselor: se estimează că în sistemul impozitului în natură, 2/3 se pierdeau pe drum. Aceşti contribuabili erau, la rândul lor, plătiţi în natură de colonii lor. Valentinian I a interzis proprietarilor să ceară redevenţele în specii monetare, în afara regiunilor unde erau tradiţionale. Prin problemele economice şi consecinţele politice ale acestora, secolul al III-lea este o pregătire a Evului Mediu. La sfârşitul Republicii Romane, economiei monetare i-a succedat economia numită „naturală” sau domestică, în care valorile comerţului nu există. Fiecare domeniu, mare sau mic, furniza toate cele necesare subzistenţei familiei, produsele erau consumate local sau erau schimbate contra altor produse. Problematici sociale Politicile sociale se schimbă şi ele pentru a face faţă noilor realităţi. Dacă în secolele I-III erau încurajate mişcările de grupuri sau persoane pentru dezvoltarea unor noi provincii (cum a fost cazul Daciei), din secolul al IV-lea s-a impus stabilitatea funcţionarilor în birourile lor, a meşteşugarilor în cadrul atelierelor şi corporaţiilor, a militarilor în cadrul armatei, a coloniilor pe pământul unde lucrau. Se formau adevărate caste, ai căror membri transmiteau ereditar poziţiile lor economice şi sociale. Imperiul Roman a fost salvat de o revoluţie militară. După anul 260, aristocraţia a fost exclusă de la comenzile militare. Promovarea militară se făcea prin ridicarea în rang a militarilor de carieră. Ofiţerii şi soldaţii din provinciile dunărene semănau prea puţin cu aristocraţii din perioada anterioară. Armata era o fântână arteziană de talente. Până la finele secolului al III-lea, ofiţerii şi administratorii ei au preluat controlul imperiului. Diocleţian a fost fiul unui om liber din Dalmaţia, Galerius (305311) se născuse într-o obscură familie din provincia Dacia, iar Constantin Chlorus (305-306) a fost un obscur aristocrat rural de 35

lângă Naissus. Ei au ajuns spectaculos la putere aşa cum făcea Napoleon multe secole mai târziu. Ei şi succesorii lor au ales ca prefecţi ai praetoriului persoane cu origini modeste: fiul unui măcelar de porci, al unui notar dintr-un mic oraş, ori al unui îngrijitor la băile publice. Noua clasă superioară era, în egală măsură, interesată în crearea unei elite, cât şi în deschiderea piramidei sociale la baza sa. Secolul al IV-lea a fost cel mai prosper în Britannia, în Gallia marii proprietari de terenuri apăreau masiv, iar în Africa şi Sicilia aceştia ridicau case împodobite cu fastuoase mozaicuri. În societatea romană târzie era o inflaţie de ranguri şi titluri. La mijlocul secolului al IV-lea, numărul mare de acordări de ecvestri a lipsit de atracţie acest statut. Rangurile ecvestre de perfectissimi şi eminentissimi aveau să fie şi ele împărţite în două-trei subcategorii. Numărul mare de ecvestri l-a determinat pe Constantin să înfiinţeze un al treilea ordin, comitiva, ce grupa pe comes de diferite grade, care primeau de la împărat un comitatus. Ei erau atât din rândul senatorilor, cât şi al ecveştrilor. Rangurile şi titlurile confereau privilegiul de a fi sub protecţia curţii şi, în acelaşi timp, să ia parte în jurii la procese ca potentiores. Cei care intrau în serviciul imperial (militia) primeau provizii ca militari (annona), iar în multe cazuri o taxă substanţială (sportulae). A crescut şi numărul senatorilor, dar membrii onorifici nu aveau titlul de vir clarissimus. Dacă mai înainte naşterea putea asigura statutul de senator, de la sfârşitul secolului al IV-lea acest statut depindea de postul administrativ. În anul 372, Valentinianus I a împărţit clasa vir clarissimus (rangul standard senatorial în Imperiul timpuriu) în spectabili, iar în vârf illustri. Aceştia aveau locuri rezervate în Colosseum. Cel mai înalt rang de illustri era rezervat consulilor, patricienilor şi miniştrilor, spectabiles erau înalţi guvernatori provinciali şi eunuci ai apartamentului imperial, iar clarissimi erau ceilalţi senatori. Senatorii au fost principalii beneficiari ai crizei secolului al III-lea. 36

Astfel, chiar dacă Senatul devenise o instituţie ce avea doar amintirea vremurilor trecute, senatorii aveau privilegiile neştirbite, cel mai important fiind scutirea de taxe către statul roman. În secolul al IV-lea, veniturile anuale ale unui senator ajungeau la 120.000 de piese de aur, un curtean la Constantinopol 1000, un comerciant 200, iar un ţăran 5 monede de aur. Au existat şi oameni care au strâns averi fabuloase. Astfel, istoricul grec Olimpiodorus arăta că, în secolul al V-lea, venitul anual al celor mai bogaţi senatori era de aproximativ 2000 kilograme de aur, iar cei de mijloc în jur de 500-750 kilograme de aur. Începând cu secolul al III-lea, paradoxal chiar în plină criză la mijlocul acelui veac, în necropola de nord de la Romula (numită şi a săracilor, pentru că nu avea morminte somptuoase cu sarcofage) au apărut morminte cu un inventar funerar extrem de bogat în unele cazuri. Un astfel de mormânt este cel al unei adolescente, recent descoperit. Cutia de cărămidă în care se aflau scheletul şi inventarul funerar nu anunţau nimic spectaculos. În acest mormânt au fost găsite: doi cercei din aur, un colier ce cuprindea peste 140 de mărgele cu foiţă de aur, din chihlimbar şi sticlă, brăţări şi inele din bronz (unul cu gemă – piatră preţioasă), o monedă etc. Această descoperire indică o polarizare a comunităţii romane locale şi, poate, faptul că gustul pentru obiecte din metal preţios, inclusiv aur, nu era doar apanajul barbarilor. În timp ce la Roma clasa bogată avea pretenţii cel puţin a fi descendenta aristocraţiei romane, în est Senatul era format din oameni nou veniţi. Ei se bucurau însă de aceleaşi mari privilegii ca şi în vest, respectiv taxe mici. În secolul V s-a impus practica vânzării demnităţilor publice, deşi oficial se încerca stoparea abuzului practicii. Astfel, Zenon a ridicat taxe pentru postul de guvernator al Egiptului de la 25 kilograme de aur la 250 kilograme de aur. Instituţia patronatului, cunoscută încă din epoca republicană, a avut o dezvoltare deosebită în secolul al IV-lea. 37

Uzurpând pământuri, oameni, chiar comunităţi întregi, patronii, marii aristocraţi funciari, tindeau să se substituie statului, prin forţa lor economică şi prin concentrarea unor atribuţii administrative (privind impozitele), poliţieneşti şi juridice faţă de colonii lor. Patronul era un personaj bogat cu autoritate locală seculară sau religioasă. Ei erau noii funcţionari ori episcopi. Statul considera însă această formă de protecţie ca fiind ilegală şi evaziune, fără a stabili însă pedepse pentru ea. Patronul le asigura protecţia colonilor prin demersurile sale la curtea imperială. Se consideră că încetarea cuceririlor a dus la declinul masiv al sclavilor care erau la baza economiei lumii romane. Dar sursele indică existenţa lor în număr mare pe marile proprietăţi, iar mai târziu pe proprietăţile bisericii. Sursele vorbesc de sclavi şi coloni, dar este mai puţin clară diferenţa dintre cele două categorii. Economia romană nu a suferit o revoluţie. Ea avea la bază tot marile proprietăţi lucrate de sclavi sau coloni. A continuat să existe şi categoria ţăranilor liberi, grupaţi în sate independente, numite vici în Occident şi metrocomies în Orient. Mâna statului i-a fixat de sol, şi pe ei. Acestor oameni liberi, ca şi colonilor sau a sclavilor casnici, le era interzis să-şi părăsească pământurile, fiind obligaţi la plata taxelor şi serviciul militar. Diferenţele sociale între honestiores şi humiliores erau dinaintea crizei secolului al III-lea, dar discrepanţele dintre pătura bogată şi majoritatea populaţiei cresc continuu. În timp ce prima categorie avea la dispoziţie o monedă din metal preţios ce nu se devalorizează, case impunătoare şi domenii întinse, ceilalţi sufereau, pe lângă taxe tot mai mari, şi de rechiziţii şi corvezi. Impozite suplimentare, precum aurul coronar, aurum coronarium, care fusese la început ofrandă voluntară a unei cunune de aur, ca dovadă de loialitate faţă de noul suveran, sunt reclamate anual şi chiar de mai multe ori pe an. În acelaşi timp au crescut cheltuielile pentru refacerea fortificaţiilor şi plata serviciului militar. Taxele la mijlocul secolului IV erau mai mari de 1/3 38

pentru un fermier. În timpul lui Diocleţian, populaţia civilă se plângea că sunt mai mulţi colectori de taxe decât plătitori. Când situaţiile deveneau critice împăraţii îi scuteau pe contribuabili de plata unor datorii. Situaţia insuportabilă creată de taxele tot mai mari au determinat numeroşi cetăţeni romani să prefere a trăi printre barbarii din Imperiu sau din afara sa, pentru a scăpa de fiscul roman. În acest context au izbucnit revolte în sudul Italiei, Gallia şi Africa. În mod special, în Gallia ele au început la sfârşitul secolului al III-lea şi au continuat cu întreruperi şi intensităţi diferite tot secolul IV-lea. Fiecare locuitor al imperiului se considera Romanus, iar Imperiul - Romania. În est se numeau pentru o mie de ani Rhomaioi, iar Imperiul Bizantin era Rum (Roma). Aristocraţia imperiului nu avea naţionalitate; oameni de aceeaşi clasă şi aceeaşi cultură erau mai apropiaţi unii de alţii decât vasta majoritate a vecinilor lor din imediata apropiere. În mod paradoxal, generalizarea cetăţeniei prin edictul lui Caracalla a favorizat forţele centrifugale, disoluţia identităţii romane, a diminuat coeziunea romanilor, mulţi locuitori ai Imperiului considerând că Imperiul îşi pierduse raţiunea de a fi. Ideea de „cetate” în calitate de „circumscripţie administrativă” şi de „pol mental” se destrăma progresiv. Generalizarea cetăţeniei romane face ca aceasta să-şi piardă, într-o mare măsură, aspectul de promovare socială şi politică şi este din ce în ce mai mult percepută de către provincii ca o constrângere. Când toţi au dobândit cetăţenia, provincialii şi-au pierdut interesul pentru Roma. Ei erau nemulţumiţi de dirijismul împăraţilor, de corvezi şi rechiziţii, de fiscalitatea excesivă. Eugen Cizek considera că, la nivelul crizei de identitate, al slabei rezistenţe faţă de „deriva” politică şi de o anumită destabilizare socială, trebuie căutată cauza cauzelor. În concluzie, declinul economic şi social al Imperiului Roman târziu este mai mult un mit decât o realitate istorică. 39

Plângerile privind taxele din papirusurile egiptene sau sursele rabinilor din Palestina ar fi fost oricum, pentru că nimănui nu îi place să plătească taxe. Problema taxelor apăsătoare pentru micii proprietari nu era chiar o imagine generală. Prevederile din Codex Thedosianus, care obligau pe decurioni să rămână în oraşe, iar pe coloni pe terenurile unde erau înregistraţi, nu erau obligatoriu peste tot aplicate. Criza secolului al III-lea a fost, se pare, mult exagerată până acum câteva decenii, tot astfel şi binefacerile secolului al IV-lea fuseseră exagerate. Aparent, gradul mai mare de urbanizare şi mai puţinele distrugeri provocate de barbari în est au dus la o situaţie economică mai bună faţă de partea vestică a imperiului. Dar explicaţia cea mai plauzibilă pare să fie proasta guvernare din vest, combinată cu puterea marilor proprietari de teren. Corupţia spiritului public Împăraţii romani, mai ales Diocleţian şi Constantin, au încercat numeroase remedii care le-au opus disoluţiei statului şi societăţii, dar care n-au putut opri căderea lumii antice. De ce? Aceasta este una din cele mai mari probleme ale istoriei. S-a căutat explicaţia în caracterul personalităţii şefilor de stat. S-a considerat că era nevoie de oameni providenţiali, necesari pentru oprirea decăderii. Când era Traian, Hadrian sau Severus la guvernare, milioane de romani au trăit în linişte şi prosperitate, dar apoi au venit împăraţi incapabili, ambiţioşi. Dar este o opinie eronată sau exagerată, având în vedere că în perioada decandenţei Imperiului Roman erau şi împăraţi capabili: Marcus Aurelius, Septimius Severus, Aurelian, Diocleţian, Constantin, Iulian, Valentinian I, Theodosius. Chiar şi printre cei 30 de tirani din secolul al III-lea, mulţi erau oameni competenţi. Dar, dacă şefii de stat, exceptând moralitatea lor personală, au fost viguroşi şi activi, servitorii lor au dat spectacolul unei 40

degradări şi unei corupţii înfloritoare. Dacă reforma sistemului de impozite nu a avut nimic decât de lăudat, din păcate, în aplicarea ei s-au produs abuzuri deplorabile. Lactantius a descris modul de percepere a impozitelor, când oamenii din oraşe şi sate erau adunaţi în locuri publice unde erau torturaţi, erau determinaţi să depună mărturie: copiii împotriva părinţilor, femeile împotriva soţilor, servitorii împotriva stăpânilor. La această stare negativă mai contribuiau şi imunităţile personale de clasă, sau colective, care l-au determinat pe Lactantius să spună, exagerând, că „Cei care trăiesc din impozite sunt mai numeroşi decât cei care le plătesc”. Plebea de la Roma a continuat să fie întreţinută de împăraţii romani, ea putând deveni primejdioasă, deoarece fiind prea puţin ocupată, putea să fie manipulată de intriganţi. De aceea, distrarea plebei a devenit o necesitate politică primordială: distribuţiile gratuite şi jocurile au devenit unele dintre cele mai importante servicii publice din Imperiu. Numărul zilelor de sărbătoare a continuat să crească fără încetare. De la 65 în vremea Republicii, la 135 sub Marcus Aurelius, a ajuns la 175 de zile. Începând cu această epocă se poate aprecia că populaţia îşi petrecea viaţa în teatre, amfiteatre sau circuri. Ammianus Marcellinus spunea că circul a devenit templu pentru această plebe. Înmulţindu-se, jocurile ajung să atragă şi populaţia de la ţară, ea dezvoltând gustul pentru cruzime şi lux. Oamenii se delectau cu jocuri sângeroase, în care se confruntau nu numai animalele sălbatice între ele, ci şi oamenii între ei (gladiatori) şi oameni cu animalele sălbatice. De obicei se foloseau deţinuţii de drept comun, şi prizonierii barbari. Toţi scriitorii, de la Seneca la Libanius şi Sf. Augustin, au arătat o atracţie teribilă, aproape irezistibilă faţă de aceste spectacole sângeroase. Foarte puţini dintre antici au avut intuiţia pericolului pe care îl reprezentau aceste aberaţii psihice pentru societate. Singur, sau aproape singur, Seneca a înţeles, pentru că a văzut că jocurile provocau cruzime şi, în acelaşi timp, laşitate 41

la populaţie. Poate părea extravagant că un stat poate cultiva timp de numeroase secole o nevroză atât de pernicioasă. Dar şi societatea noastră tolerează alcoolismul, fără a mai vorbi de spectacole şi exhibiţionisme nu mai puţin dile-tante ca jocurile anticilor. Biserica nu a putut extirpa jocurile, care au supravieţuit mult timp. Constantin cel Mare, în anul 325, a vrut să abolească luptele dintre condamnaţi şi fiarele sălbatice, dar nu era sigur că va fi ascultat. Luptele dintre gladiatori păreau a dispărea sub Theodosius în Orient şi sub Honorius în Occident. Când călugărul Telemaque s-a aruncat în arenă pentru a separa gladiatorii, a fost linşat de popor, împăratul a profitat pentru a pune capăt flagelului. În secolul al VI-lea nu mai erau decât cursele de care şi cel mult luptele dintre animale. În Occident, numai ruina publică a pus capăt jocurilor în cursul celei de-a doua jumătăţi a secolului al VI-lea. Aşadar, regimul imperial a reuşit, cel puţin în Occident, să fie conform cu aspiraţiile cetăţenilor din clasele inferioare şi mijlocii ale lumii mediteraneene. A fost cu adevărat un Stat – providenţial, în care, muncind puţin sau deloc, se trăia şi se distra. Dacă nu exista niciun drept politic, se putea cenzura, batjocori şi, în teatru, ţipa. Familiarismul şi insolenţa au făcut casă bună cu despotismul la populaţiile meridionale. Pentru plebea urbană, Imperiul Roman a fost epoca de aur. Populaţia părea o masă amorfă. Plebea din zonele rurale era sistematic redusă la rolul de „şeptel” uman, iar cea din oraşe, interesată doar de distracţii, apoi de controversele religioase, când va deveni creştină. Ea va asista cu indiferenţă chiar la ruina Imperiului şi la sosirea barbarilor. Era un corp uzat, ale cărui fibre nu răspundeau la nicio excitaţie. Se va lăsa, la nevoie, masacrată de un inamic puţin numeros şi, în fond, puţin redutabil, fără a avea simţirea animalului care îşi apără viaţa. 42

În ceea ce priveşte clasele superioare, este foarte greu de obţinut o opinie. Mult timp s-a afirmat corupţia claselor superioare, apoi contrariul. Studiind societatea aristocratică, Fustel de Coulanges a pronunţat o sentinţă favorabilă, considerând că societatea se caracterizează printr-o puternică viaţă de familie (pietate filială, respectarea mariajului, afecţiunea servitorilor pentru stăpâni şi solicitudinea stăpânilor faţă de servitori), instrucţie literară superioară. El considera că adevărata cauză a răului public nu era corupţia moravurilor, ci înmuierea voinţei, indiferenţa faţă de binele public, lipsa interesului faţă de meseria armelor. Desprinzându-se de sarcinile publice, aristocraţia s-a ataşat mai puternic decât oricând de pământul natal, scăzând solidaritatea dintre diferitele părţi ale Imperiului. Ea s-a refugiat pe imensele sale domenii, într-o viaţă uşoară, uitând, pe cât posibil, de pericole, de puterea publică. În aparenţă, ea este mai supusă decât oricând sub jugul principelui. În realitate, ea atrage, în tăcere, aproape inconştient, în virtutea puterii sale economice, tot ceea ce subzistă viu în societate. Să nu uităm şi de divergenţele dintre vechea aristocraţie şi noii parveniţi, adesea de ascendenţă barbară, care au format cadrele armatei. Criza secolului al III-lea a constituit, în primul rând, o criză a mentalităţilor, a identităţii cetăţeanului şi a identităţii valorilor, în curs să evolueze spre noi structuri mentale. Alteritatea se insinuează în raporturile religioase, determinând o perturbare radicală a identităţii romane. Pe de o parte, păgânismul încearcă să lupte împotriva noii religii a Imperiului: „reacţia păgână” din perioada domniei lui Iulian, când se opune creştinismului o mistică păgână, care acceptă riturile şi simbolurile diverselor religii orientale, dar cu sentimentul înfrângerii implacabile. Pe de altă parte, creştinii au obţinut „drept de cetăţenie” cu „Edictul de la Milano” (313) şi slujesc cu credinţă statul în toate funcţiile, împăratul este de partea lor, dar există, în rândul lor, o nelinişte: criza socială şi politică provoacă o fugă în afara „celor pământeşti”. Astfel, nicio mare forţă morală nu putea ridica Imperiul împotriva barbarilor, căci era prea târziu pentru păgânism şi prea 43

devreme pentru creştinism. În plus, deşi Imperiul a avut generali energici şi diplomaţi abili, i-a lipsit o puternică personalitate, care să impună nu doar reforme de structură, ci şi un spirit nou, dirijând rezistenţele naţionale care începeau să apară pretutindeni. II.3. Decadenţa şi transformarea culturii antice Era acceptat de multă vreme că civilizaţia romană a secolului al IV-lea era o civilizaţie decadentă, dar s-a constatat de puţin timp că această idee este inexactă. Secolul al IV-lea prezintă un dublu caracter: o imitaţie a genurilor din perioada lui Augustus, în acelaşi timp o reînnoire literară şi artistică întreruptă de invaziile barbare, vorbindu-se de o „Renaştere Constantiniano-Theodosiană”. Literatura şi teatrul Dar este exagerat să vorbim de „renaştere”, având în vedere că discutăm despre operele unor gramaticieni (ca Macrobius), comentatori, care ţineau locul manualelor, dar care nu sunt literatură. În domeniul istoriei, după Tacitus, au fost Appian, Dio Cassius şi Herodian, care tratau istoria Romei şi cea a timpului lor, şi, mai ales, Ammianus Marcellinus, iar în poezie Ausonius (310-395), Claudianus (mort spre 408), Rutilius (care a scris în anul 416). Un nou gen începea să înflorească: romanul (Daphnis et Chloe de Longus, secolele III-IV). Artificiale, fade, aceste romane au exercitat o reală influenţă asupra literaturii Evului Mediu şi chiar a timpurilor moderne. În ceea ce priveşte teatrul nu se produce nimic remarcabil, iar în lirică doar poeziile didactice. În secolele III şi IV, părţile cele mai pline de viaţă ale literaturii latine sunt sub influenţa spiritului creştin: Tertullian, Sf. Ciprian, Minutius Felix, Arnobe, Lactantius, Firmicus Maternus sunt toţi africani. Tertullian nu a fost cu nimic inferior, prin vigoarea expresiei, niciunui scriitor din perioada de glorie a Romei, fie el Cicero sau Juvenal. 44

Lactantius este considerat „Cicero creştin” de Sf. Jerome. Cât despre Sf. Augustin, el este cel mai mare teoretician al Bisericii latine, cel ce a imprimat o direcţie atotputernică până în era modernă, autorul Confesiunilor şi a lucrării Cetatea lui Dumnezeu. Poezia creştină în limba latină este reprezentată de Commodius, al cărui vers este o altă faţă a liricii clasice, sau, mai bine spus, un vers în limba populară. De asemenea, Sf. Ambrozie care a compus şi muzică, iar rugăciunile sale au trecut în liturghie. Un alt mare poet creştin a fost spaniolul Aurelius Prudentius Clemens (mort puţin după 405), autor al unor poezii didactice (contra ereziilor) şi lirică celebră până în zilele noastre: Cathemerinon –imnuri pentru diverse ore ale zilei. Prudentius este singurul poet liric pe care literatura l-a produs după Horatius. Prin profunzimea sentimentului şi originalitatea expresiei, îi poate fi chiar superior. Pentru a regăsi un poet veritabil, a trebuit să treacă apoi mai bine de nouă secole, până la Dante. În partea orientală a Imperiului, la fel, doar expresia gândirii creştine oferă un veritabil interes literar. Cu Athanasie (care a scris totul între anii 356 şi 358) elocvenţa creştină a atins toată forţa. Ioan, supranumit Chrysostomus, mitropolit al Constantinopolului în anul 397, a lăsat tratate, scrisori, mai mult moraliste, decât teologice. El a fost un improvizator surprinzător, unul dintre cei mai mari pe care i-a cunoscut lumea antică, un grec devenit creştin. Teatrul a rămas în declin continuu. În domeniul istoriei, Eusebius din Caesarea (267-338) a realizat Istoria Bisericii, o lucrare care a avut de suferit datorită resentimentelor autorului. Mult superioară este Historia sacra, unde Sulpice Severe a rezumat, în anul 403, Vechiul şi Noul Testament, cu un stil care imita pe Sallustius. Remarcabilă este opera unui discipol şi prieten al Sf. Augustin, hispanicul Paul Orosius, Adversus paganos historiarum libri septem. Aceasta este o istorie universală scrisă într-o atitudine pesimistă, care demonstra că viaţa terestră era întotdeauna rea, plină de catastrofe. Ideea originală care domină 45

această compilaţie este planul providenţial: căderea succesivă a imperiilor este voinţa lui Dumnezeu; ruina lor a pregătit calea Imperiului Roman, a cărui triumf era o condiţie necesară expansiunii creştinismului. De semnalat apariţia unui gen nou, foarte curios şi de o fecunditate inepuizabilă, Viaţa sfinţilor. Monahismul creştin, născut în Orient în secolul al IV-lea, a câştigat Occidentul în a doua jumătate a acestui secol. În Orient, viaţa Sf. Anton, tipul de viaţă a părinţilor deşertului, nu a fost foarte originală. Este un gen literar care a existat în antichitatea păgână (Viaţa Sofiştilor, Viaţa lui Pitagora, Viaţa lui Apollonios din Tyana). Studiile vieţilor sfiinţilor din Orient şi Occident, în număr de mii, ne rezervă însă mari dificultăţi critice şi penibile decepţii literare, dar sunt sincere şi emoţionale. Hagiografia este o literatură inferioară, cum este în zilele noastre, romanul-foileton. Păgâni şi creştini spuneau lucruri diferite în termeni analogi. Ansamblul de opere ale literaturii greco-romane din epoca imperială era colorată într-un singur stil: totul apărea acoperit de un bandaj uniform, retorica. În vers, ca şi în proză toată lumea declama. Cauza profundă a răului era educaţia pseudo-umanistă. După sfârşitul epocii republicane, încoronarea educaţiei era studiul figurilor retoricii. Considerată ca lucrare fundamentală a spiritului uman, retorica însemna totul: nu era rar, în secolul al IV-lea, ca împăratul să numească un profesor guvernator sau să îl ridice chiar la consulat, cea mai înaltă demnitate onorifică. Această artă a sfârşit prin a se identifica cu naţionalitatea romană, cu civilizaţia. „Dacă noi ne pierdem elocinţa, spunea Libanius, ce va mai rămâne atunci să ne distingă de barbari?”. Gramatica şi retorica formau astfel, toată, sau aproape toată, educaţia sub Imperiu. Dreptul nu se învăţa decât prin practică şi nu existau decât trei şcoli: la Roma, Constantinopol, Beirut. Filozofia nu se învăţa, cel puţin în stabilimente publice, decât la Roma, Constantinopol şi Atena. În rest, vechile şcoli antice erau 46

în declin de mult timp. Influenţându-se una pe alta, au devenit eclectice. Literatura epocii imperiale, atât cea creştină, cât şi cea păgână, este deci o literatură de profesori şi de elevi, o literatură şcolară. Ea lasă o impresie de convenienţă, de artificial, de învechit. Nici francheţe, nici spontaneitate. Reţetele retoricii şi ale sofiştilor, codificate şi impuse, au infectat cele mai bune spirite. Ştiinţa este o creaţie a geniului elenistic. În afara grecilor şi înainte de ei au avut loc descoperiri, dar cum ele nu au creat o metodă, au rămas infecunde. Filosofia şi ştiinţa erau în plină decadenţă de mult timp. Această decandenţă a început înainte de naşterea Imperiului Roman, chiar înainte de hegemonia Romei, în secolul al II-lea î.Hr. Ea s-a precipitat apoi din următoarele cauze: spiritul ştiinţific, greu distins de spiritul filosofic, a fost angajat într-o discuţie fără sens cu logica aristoteliană. Fără îndoială că matematica, redusă la ea singură, a fost în imposibilitate de a susţine spiritul ştiinţific. A trebuit să facă recurs la observaţie şi experiment. Comparativ cu Antichitatea, ştiinţele naturii au rămas infantile. Fizica a fost aproape inexistentă. Chimia a rămas angajată în magie şi nu a fost decât o colecţie de reţete misterioase. Pentru a se constitui distinct de speculaţiile filozofice sau teologice, ştiinţa avea nevoie de oameni pasionaţi de adevăr şi raţiune, ajutaţi de un ataşament dezinteresat. Dar studiul exclusiv ştiinţific reclamă eforturi, abnegaţie care au repugnat, în toate timpurile, majorităţii oamenilor. El reclamă şi independenţă, ajutorul puterii şi a opiniei publice. Dar grecii, şi romanii chiar mai mult, au văzut în ştiinţă doar partea utilitară. În fine, ştiinţa, ca şi filozofia, au suferit concurenţa teribilă a spiritului mistic, care oferea soluţii mai seducătoare la probleme vieţii şi ale morţii. Ştiinţa şi filozofia, neputincioase în lupta împotriva misticismului, au fost subordonate acestui torent de religiozitate care venea din Orient şi care, începând cu secolul I d.Hr., nu a mai suferit nimic în afara sa. De remarcat totuşi operele lui Ptolemeu în geografie, ale lui Plotin şi Origene 47

în filozofie, sau cele ale moraliştilor Dion Chrysostomus, Plutarh, Epictet, Lucian, respectiv juriştilor Gaius, Ulpian, Papinian. Reînnoirea artistică este mai dificil de judecat datorită distrugerilor provocate de invazii, dar se poate remarca gustul pentru colosal în construcţii şi sculptură, o artă triumfală promovată de triumful creştinismului (busturile enorme ale împăraţilor romani de la Constantin cel Mare, sarcofagele de porfir, ornamentele creştine, mozaicul de pe mormântul Gallei Placidia, fiica împăratului Teodosius, de pe absidele basilicilor romane). Se adaugă şi evoluţia artelor minore, fildeşuri de inspiraţie greco-romană, orfevrărie de influenţă barbară şi iraniană, sticlărie, feronerie, arta miniaturii. S-a susţinut că creştinismul a pus capăt artei antice. Într-o anumită măsură, această opinie este justificată. Creştinismul, la fel ca şi Islamul, ca Iudaismul, a repudiat în esenţă ceea ce făcea farmecul şi frumuseţea artei antice, plastica. Părinţii Bisericii, care au atacat idolatria, au condamnat şi magnificele reprezentări ale zeilor şi eroilor. Nu numai statuile, dar toate figurile picturii murale, a celei pe vase, gravura pe pietre preţioase, scenele mitologice au căzut sub lovitura unei reprobări inexorabile. Dar acest curent iconoclast, care nu era specific Bisericii (se regăseşte şi la pitagoricieni, la stoici), nu a avut consecinţe, chiar şi în Orient, decât în secolele VIII şi IX, şi din secolul al VII-lea, în regiunile supuse de musulmani. Creştinismul s-a acomodat cu arta antică, ajungând să imite servil procedurile sale, cum s-a întâmplat în literatură. Arhitectura Era un gen artistic în care romanii au excelat. Arcul de triumf, termele, amfiteatrele sunt creaţii ale geniului roman sau ale geniului italic. Gustul pentru construcţii nu a încetat, împăraţii Diocleţian, Constantin fiind şi mari constructori. Primul a construit la Roma terme enorme (400 m pe latură), la Salonic 48

(Split) un mare palat şi altele în Nicomedia; al doilea a ridicat la Roma terme şi bazilici, oraşul Constantinopol. Şi tradiţia a continuat până târziu: în 374 un mare portic a fost ridicat la Roma pentru Gratian, Valentinian şi Theodosius. Edificarea amfiteatrelor a continuat în Italia (Pola, Verona în secolul al IIIlea), chiar şi în Africa la Thysdrus (El Djem). La fel şi circurile: Maxentius a construit încă unul în anul 309, la două mile de Roma. La acestea se adaugă şi lucrările utilitare: drumuri, poduri, porturi, apeducte etc. Din păcate acestea sunt lucrări enorme, utilitare, dar nu opere de artă. Făcute din materiale grosiere, legate cu mortar, chiar dacă pietrele frumoase mai salvează aparenţele, ele sunt ridicate foarte repede. Construcţiile din epoca lui Constantin au un caracter improvizat, sunt făcute în mare grabă. Cât priveşte biserica creştină, se ştie că planul său derivă din basilica antică, un vast local servind de tribunal, de piaţă etc. Vor trece multe secole până ce va avea bazilica un caracter artistic. În rest, primele bazilici creştine, ridicate sub Constantin, au fost construite atât de prost, încât au căzut în ruină. În general, după secolul al II d.Hr., arta pierde din calităţile sale de puritate şi gust cu o mare rapiditate. Tehnica însăşi este profund alterată. Arta, chiar şi arta de imitaţie, n-a reuşit să traverseze schimbarea din secolul al III-lea. Ea a cunoscut o ultimă şi slabă licărire sub Diocleţian, care s-a întins şi sub Constantin. În acest domeniu, Evul Mediu a început din secolul al IV-lea. Sculptura Este un exemplu tipic al acestei agonii artistice. Sculptura şi-a pierdut originalitatea, din statuile ridicate împăraţilor, magistraţilor, chiar şi gladiatorilor, doar capul prezintă un aspect individual, dar gesturile şi detaliile sunt toate la fel. Statuia colosală a lui Constantin este una dintre cele mai mediocre ca 49

execuţie. Bustul, remarcabil până acum prin naturalism, începând din secolul al IV-lea nu este decât o imagine fără viaţă, după modelul frontal oriental. Basorelieful, care de obicei decora arcurile de triumf, devine o lucrare grosieră: de exemplu, arcul lui Constantin a fost realizat în parte din bucăţi luate din arcurile lui Traian, Marc Aureliu, poate Diocleţian. În părţile originale, execuţia este frustă, rigidă, corpurile umane fiind realizate într-o manieră schematică. Deja începând cu mijlocul secolului al III-lea forma umană este redusă la o funcţie decoratică. Basorelieful a supravieţuit pe sarcofagele creştine, sau, din păcate, a fost îngrădit de lucrări convenţionale şi reci. Artele decorative Orfevrăria. Se poate remarca recrudescenţa influenţei orientale, din mijlocul secolului al III-lea, nu numai în bijuteriile şi podoabele obişnuite, dar şi în ornamentaţia persoanei imperiale. După Constantin, poate chiar după Aurelian, împăraţii imită regii sasanizi. După acest model, ei au înlocuit cununa cu laurii din ceremonie, cu coroana cu geme (alianţa dintre pietre preţioase şi aur), care va deveni o diademă rigidă sub Iustinian. Veşmintele prinţului sunt constelaţii de pietre, după gustul persan. Este adoptat tronul. Alte schimbări aduse de populaţiile germanice sunt tehnica emailului, metalul combinat cu gemele (unde grenatul domină), fie naturale, fie artificiale, prinse în monturi de metal. Pictura În cadrul picturii se poate vorbi de o artă aflată în profund declin. De fapt, specimenele de pictură creştină care se trag direct din cele de la Pompei şi Palatin, marchează nu o evoluţie, ci o decadenţă. Toate sunt rău gradate: trupurile nu mai sunt colorate, contururile corpurilor şi veşmintelor sunt subliniate brutal de linii negre. Desenul era mai mult decât stângaci şi 50

incorect. Simbolismul a determinat monotonie şi anchilozare hieratică. Singura pictură care a continuat destinul încă glorios a fost cea a manuscriselor, miniatura. Nu avem păstrate decât un foarte mic număr de specimene din tradiţia antică şi păgână, cele mai târzii din secolul al IV-lea. Apoi, cel puţin în Occident, nu mai avem nimic, iar când vor reapărea, vor fi vizibile imitaţii ale Bizanţului, sau chiar copii directe ale manuscriselor siriene. Miniatura bizantină oferă specimene magnifice, dar sub influenţa gustului oriental (sirian, egiptean, iranian). Mozaicul a căzut, de asemenea, din rangul de artă, în cel de industrie, şi a renunţat la reprezentarea animată pentru conţinuturi cu decor geografic. În secolele IV şi V, şi tapiseria intră în decadenţă, fiind incapabilă să reproducă modele vivante, singurele tentative de reproducere a naturii animate au ajuns reprezentări monstruoase. Cauzele regresului artei antice sunt de natură economică şi estetică. Pentru ca o artă să se poată dezvolta, ea trebuie susţinută de cererea de opere de artă din partea publicului. Arta impune o tehnică impecabilă, deci dificil de obţinut, dificil de transmis şi uşor de uitat. Când cererea scade, meseria fatalmente se alterează. Fără comenzi, artizanul, artistul încetează să mai facă recruţi, iar tehnica se pierde, iar şcolile se sting succesiv. Motivele estetice sunt complexe şi se referă la acţiunea sterilizantă a şefilor de lucrări. Opera de artă generează imitaţia, iar apoi imitaţia unei imitaţii. Această tendinţă este absurdă, dar e fatală. Când s-a introdus Imperiul, perioada de creaţie trecuse de mult timp. Marii amatori, după Sylla, au făcut comenzi ori s-au inspirat din opere antice: ei au imitat întrutotul maniera lui Praxiteles sau a lui Lysip. S-au păstrat totodată frumoase lucrări care au salvat tehnica, care a rămas impecabilă până aproape de domnia lui Hadrian. Sub acest împărat, din păcate, s-a produs o mişcare arhaică de un fel de academism sterilizant. 51

Odată cu creştinismul arta nu s-a revigorat, nici n-a pierit integral. Ea a cunoscut o revoluţie a gustului şi este de reţinut influenţa artei orientale. II.4. Restaurarea Imperiului şi politica reformatoare Pentru a rezista acestei maladii generale, împăraţii romani Aurelian, mai ales Diocleţian şi Constantin, au încercat să reconstituie unitatea romană. Pentru a evita dislocarea Imperiului, ei au creat magistratura imperială (divizată între mai multe capete – tetrarhie, diarhie, apoi împărţită între fiii împăratului), cu organe, funcţionari. La regresiunea economică aceşti oameni se opun prin măsuri: restabilesc sistemul monetar, instituie un soi de regim de caste, mai mult ereditar, fiecare om fiind legat de funcţia lui. Viciilor societăţii, împăraţii le opun o legislaţie mai umană (pentru familie, sclavagism), mai riguroasă împotriva cruzimii (pentru delicte contra persoanei şi omoruri). Armele sunt transformate. Legiunile sunt scindate în detaşamente care ţin garnizoane în oraşele fortificate, reduse în întindere. Pronunciamentele îşi diminuează intensitatea, fără să cedeze, iar invaziile migratorilor sunt stopate. Unul dintre primii reformatori ai Imperiului Roman în secolul al III-lea a fost împăratul Valerianus (253-260). El a oprit persecuţiile împotriva creştinilor, a reorganizat armata, constituind o forţă mobilă bazată pe cavalerie. Pentru o mai eficientă apărare a graniţelor, el a încredinţat Occidentul fiului său, Gallienus, iar lui i-a revenit Orientul. A fost învins şi ucis de perşi. Gallienus (253-268) a procedat la „autocratizarea” puterii imperiale; a preluat diadema elenistică în mod oficial; a creat corpul de cavalerie mobilă (comitatus), după model persan; a exclus senatorii de la comanda militară (261). În perioada domniei sale, succesiunile şi uzurpările cele mai importante au survenit în Gallia şi în Orientul asiatic, unde au existat şi foarte 52

importante forţe patriotice, hotărâte să salveze Imperiul. Axul danubian, vital pentru soarta Imperiului, se transformă în pivotul acestuia. În această zonă se efectuase un amalgam etnic de proporţii, provinciile danubiene fiind populate de colonişti veniţi din toate provinciile Imperiului. De fapt, danubienii au salvat Imperiul până în secolul al V-lea. Salvarea Imperiului a fost o acţiune a împăraţilor din Illyricum, aduşi la putere de armatele de la Dunăre, care erau cele mai bune unităţi militare imperiale. Printre aceştia s-au numărat: Claudius II Goticus (268-270), Aurelian (270-275), Probus (276-282), Carus, Carinus, Numerianus (282-284), respectiv Diocleţian (284-305). Aceşti împăraţi iliri au restabilit unitatea imperială, au expulzat pe barbari, au mărit particularismul oriental, galic, au ruinat definitiv puterea Senatului. Aurelian a lichidat Imperiul Gallic, a recucerit Palmira, a înconjurat Roma cu un imens zid de apărare. Împăratul Carus a asociat la conducerea Imperiului pe cei doi fii ai săi cu titlul de Caesar şi a delimitat teritorial întinderea puterii fiecăruia: Carinus în Occident, iar Numerianus în Orient, sistemul fiind ulterior instituţionalizat de Diocleţian. În principiu, Imperiul rămânea unitar, dar separarea teritorială a dus la o ruptură durabilă. Reformele lui Diocleţian (284-305) Prima încercare reuşită de restaurare a Imperiului Roman a fost întreprinsă de Diocleţian (284-305), ilir de origine din regiunea Sirmium. Născut într-o familie săracă (părinţii săi au fost sclavi în casa senatorului roman Anulinus), el şi-a luat numele de la un mic oraş din Dalmaţia, locul de baştină al mamei sale. Tatăl său a obţinut libertatea familiei şi un post de scrib. Diocleţian a făcut carieră militară. Unii contemporani îl acuză de timiditate şi nehotărâre, dar el avea o minte ageră, era abil şi serios, generos şi econom, fiind, mai degrabă, om de stat, 53

decât războinic. Eduard Gibbon îl asociază cu Carol Quintul datorită elocvenţei sale de scriitor modern, de geniu politic. Soluţia politică a lui Diocleţian a fost ideea caracterului divin, absolut şi unitar al autorităţii imperiale şi posibilitatea multiplicării numărul personajelor imperiale (sistemul tetrarhic), dar mai ales consistenţa specială a calităţii imperiale, ea fiind cea sacră, nu personajul imperial care poate reveni la viaţa privată. El a fost fondatorul primei tetrarhii, ca sistem de guvernare, de la 1 martie 293, o soluţie pe care o propunea pentru depăşirea situaţiei de criză. Astfel, sub presiunea frecventelor uzurpări interne şi a agresiunii continue a barbarilor la hotare, el a iniţiat o originală reformă constituţională, sporind la patru numărul conducătorilor imperiului, care acum erau grupaţi într-un colegiu, în care celor doi Augusti li se subordonează doi Caesari. Grupul statuar de la San Marco – Veneţia îi înfăţişează în echipament militar, îmbrăţişându-se, toţi cei patru lideri ai lumii romane. Aşadar, Diocleţian l-a adoptat ca asociat pe Maximianus. Cei doi împăraţi, Diocleţian şi Maximianus, purtau fiecare titlul de Augustus. Fiecare din cei doi împăraţi şi-a luat un locotenent care a primit imperium, putere tribuniciană, diadema, deci exercitau efectiv puterea, dar numai cu titlul de Caesar, care le lăsa o poziţie subordonată faţă de Augusti. Diocleţian şi-a luat colaborator pe Galerius, un bun comandant militar; Maximian a ales pe un ilir nobil – Constantius Chlorus. Alianţele de familie au consolidat legăturile politice: cei doi Caesari, deja căsătoriţi, şi-au repudiat soţiile pentru a se căsători, Galerius cu fiica lui Diocleţian, Constantius cu fiica lui Maximianus. Cei doi Augusti aveau depline puteri civile, dar pe cele militare le împărţeau cu cei doi Caesari. Diocleţian îşi păstra preeminenţa, fiind un fel de Augustus Maximus. Cel puţin din punct de vedere politic şi militar, proiectul s-a dovedit viabil. 54

Astfel, graniţele Imperiului Roman au fost cu succes apărate din Britannia, pe Rhin şi Dunăre până în Armenia şi Persia. Cei doi Augusti stăpâneau Răsăritul (Diocleţian) şi Roma (Maximianus), iar cei doi Caesari apărau Rhinul (Constantius) şi Dunărea (Galerius). Era, de asemenea, asigurată succesiunea la tron, prin Caesari. Tetrarhia nu urma să disloce puterea imperiului şi unitatea teritorială a statului. Echilibrul acestei tetrarhii a fost dat de doi împăraţi lipsiţi de gelozie şi de doi cezari lipsiţi de ambiţii. Diocleţian şi-a desemnat cei trei colaboratori fără să consulte nici Senatul, nici armata, doar i-a prezentat solemn. Criteriul competenţei, nu al eredităţii de facto, prezida configurarea tetrarhiei. Tot o reformă politică o reprezintă introducerea, din anul 285, a dominatului (împăratul este numit dominus et deus – „domn absolut şi zeu”) şi a ceremoniei orientale. Această calitate nu fost însă oficială. Rolul Senatului a fost sensibil micşorat, iar împăratul nu mai este un magistrat, ci un monarh. Pentru a întări prestigiul imperial, Diocleţian impune recunoaşterea sa ca fiul lui Jupiter, iar Maximian, al lui Hercules. Lumea trebuia să se prosterneze înaintea lor şi să le îmbrăţişeze poalele veşmintelor de purpură, protocol neacceptat însă de creştini. Deciziile lor sunt irevocabile, iar puterea lor este absolută în toate domeniile. Împăratul era aproape unicul legislator al statului, imperator – conducătorul armatei, avea puterile tribuniciene. Palatele lor devin sacre, iar oamenii fac sacrificii în faţa imaginilor lor. Statul se converteşte din autoritar în totalitar. Noul regim avea două caracteristici principale: aspectul monarhic – dacă în secolul I d.Hr. puterea era delegată principelui de către Senat, în secolul al IV-lea împăratul nu mai este un magistrat, ci un monarh. Persoana împăratului înlocuieşte instituţia, serviciul personal se substituie serviciului public, se formează legăturile de la om la om care deja dau un aspect medieval Imperiului târziu. A doua caracteristică era aspectul 55

totalitar: atotputernicia principelui se exercita în toate domeniile. Vechile funcţii civile – proconsul, censor, tribun –, care arătau originile republicane ale puterii împăratului, au căzut în desuetudine. Denumirea de imperator şi-a schimbat sensul: nu mai este generalul armatelor romane, ci stăpânul lumii romane. Titulatura imperială: Stăpânul şi împăratul nostru apare în legi, pe monumente publice. Opera principală a lui Diocleţian a fost reforma administrativă. El a reorganizat sistemului provinciilor, pentru a organiza mai bine apărarea, precum şi pentru o mai bună colectare a taxelor şi controlul marilor funcţionari. Lactantius, în subiectivismul său creştin, a scris că Diocleţian, ca să se asigure că teroarea sa va fi universală, a împărţit provinciile în unităţi administrative mai mici. Către anul 300, Diocleţian a unificat administraţia Italiei şi a provinciilor, a desfiinţat provinciile senatoriale şi a numit guvernatorii celor 96 de provincii create. Astfel, de la 48 de provincii în 284, s-a ajuns, în 305, când a abdicat, la 100 provincii, iar ulterior la 113, chiar la 120. Pentru a remedia această fărâmiţare, s-a creat o structură intermediară, regrupând mai multe provincii: dioceza. Imperiul a fost împărţit în 12 dioceze (6 în Est şi 6 în Vest), fiecare dioceză fiind constituită din mai multe provincii. Astfel, Britannia a fost împărţită în patru provincii, Peninsula Iberică în cinci (de la trei), Belgica în două, cele două Gallii au fost subdivizate. De exemplu, dioceza Pannonia cuprindea provinciile Pannonia, Noricum şi Dalmatia, iar dioceza Orientul integra Asia Mică, Siria, Palestina. Diocezele cele mai mari erau ale Orientului cu 16 provincii, ale Galliei cu 8 provincii, ale Africii cu 7 provincii. Ele prefigurau viitoarele state europene. Cele 12 dioceze erau guvernate de vicari de rang ecvestru, care, în timpul lui Constantin, au pierdut atribuţiile lor militare. Dobrogea este separată de Moesia Inferior şi transformată în provincie separată, sub numele de Scythia (cu reşedinţa în 56

oraşul Tomis), aparţinând diocezei Tracia şi apărată de 2 legiuni cu garnizoanele la Noviodunum şi Troesmis. De asemenea, are loc provincializarea Italiei, complet integrată administrării restului Imperiului. Locuitorii Italiei plătesc impozite directe, singurii privilegiaţi fiind doar cei din districtul urban. În ceea ce priveşte Roma, fără activitate în niciun domeniu, nici material, nici spiritual, a devenit un obstacol în calea Romanităţii. Începând cu 284, Roma a încetat să mai fie efectiv capitala Imperiului. Ea îşi pierde rolul de piaţă a lumii şi de redistribuitoare a comerţului mediteranean, înflorind, în schimb, comerţul provincial, local. Era un sanctuar unde se desfăşurau anumite ritualuri, un incomparabil muzeu, un oraş mort. Roma nu va mai fi niciodată Roma, împăraţii alegând ca reşedinţe Serdica, Nikomedia, Trier sau Antiochia. De fapt, secolul al IIIlea este o continuare a unor procese din perioadele anterioare. Reşedinţa imperială este mutată de la Roma la Mediolanum (Milano), pentru a lovi Senatul care se identifica în Roma. În locul unei singure curţi imperiale vor fi acum patru, fiecare tetrarh dispunând de curtea sa, de birourile sale. Maximian şi-a stabilit reşedinţa la Mediolanum, Diocleţian la Nicomedia, Constantin Chlorus la Augusta Treuirorum, iar Galerius la Sirmium. Roma rămânea numai metropola simbolică a Imperiului. Reforma administrativă a lui Diocleţian a creat însă şi mai multă birocraţie. Birocraţia era supradimensionată, ierarhizată, administraţia centrală şi provincială greoaie, iar rolul ei imens, controlând, până în cele mai mici detalii, viaţa cetăţenilor. Funcţionarii imperiali erau total supuşi, dar şi urzeau intrigi. De exemplu, la ruina financiară a oraşelor au contribuit curatorii, inspectorii de finanţe. Această instituţie a fost generalizată în epoca lui Diocleţian. Aceasta însemna că, din acest moment, curatorii aveau în realitate toate puterile financiare, lăsând în umbră pe ceilalţi funcţionari ai oraşului. Ei au devenit un fel de 57

agenţi de stat, controlând serviciul de stat civil, serviciul public de notariat, fiind şi auxiliarii guvernatorului în justiţie. Creşterea impozitelor a creat nemulţumiri, impozitul pe pământ şi capitaţia fiind printre cele mai costisitoare taxe. Sistemul fiscal a fost consolidat prin crearea unui impozit cu funcţionalitate foarte complexă – capitatio iugatio. Sistemul nu este bine cunoscut de istorici, se pare că era format din unirea impozitului funciar (iugatio) cu impozitul pe forţa de muncă – capitatio. Acesta era un impozit pe cap de ţăran şi pe cantitatea medie de pământ ce se putea ara cu doi boi (cca 5 ha); acesta se plătea în natură. Toate provinciile erau divizate în iuga, care aveau mărimi în funcţie de productivitatea solului. Începând cu 287, o dată la cinci ani era colectat census. El a menţinut străvechile privilegii, şi nu a introdus taxe pentru senatori şi comercianţi, iar Constantin a fost foarte impopular când le-a introdus. Din unele papirusuri constatăm o mare stabilitate a taxelor pentru perioada de timp de la Imperiul Roman Timpuriu la cel Bizantin Timpuriu. Diocleţian a încercat să oprească inflaţia şi corupţia. Astfel, prin legea maximului din anul 301 (preţuri maximale la produsele de bază) s-a încercat limitarea speculei, a corupţiei şi asigurarea hranei populaţiei, eficacitatea legii a fost însă redusă, iar decretul a fost repede abrogat. Diocleţian a emis o nouă monedă de aur, aureus. Aceasta valora iniţial de 830 denari, apoi doar 500 denari. Tot el a iniţiat o nouă monedă de argint, argenteus, şi o monedă de cupru de 5 denari. Organizarea armatei, nervura puterii, a fost obiectul unei preocupări particulare a împăratului. Din păcate, pentru această perioadă, istoria armatei romane este foarte obscură. A fost realizată o nouă organizare a armatei, divizată în două categorii de trupe distincte: unităţi militare fixe de graniţă şi unităţi militare mobile. Ultimele alcătuiau arma de manevră imperială, putând fi trimise în orice punct al Imperiului, fără a periclita apărarea vreunei frontiere. 58

Pretorienii, foarte periculoşi în secolele anterioare, şi-au văzut prerogativele reduse. Deja Septimiu Severus expulzase 10 din cohortele de italieni, turbulente şi infatuate de originea lor. Cohortele urbane, conduse de prefectul oraşului, au fost diminuate. Şeful pretoriului, prefectul pretoriului, comparabil cu marele vizir din statele musulmane, care a avut un rol redutabil în secolele al II-lea şi al III-lea, de mai multe ori l-a omorât pe împărat pentru a-i lua locul, s-a trezit cu puteri mult diminuate. Dedublarea prefecturii i-a diminuat aria geografică a puterii sale. Toate măsurile vor duce la reducerea prefectului pretoriului la funcţiuni exclusiv civile, comandantul efectiv fiind „şeful miliţiilor”. Puterea militară este separată de cea civilă, toate numirile în aparatul administrativ şi militar rămân în apanajul împăratului. Conducătorul treburilor civile din provincii era praeses, iar al afacerilor militare era dux. O grijă deosebită este acordată întăririi limesului şi construirii de numeroase castella şi drumuri, care fac din graniţă o zonă fortificată. Efectivele militare sporesc, iar numărul legiunilor ajunge la cca 60, mai mici şi mai mobile. Lactantius aprecia armata în vremea lui Diocleţian la peste 350.000 de oameni. Aprovizionarea se făcea din annona militaris şi capitus. Legiunile, formate din provinciali, în Italia, numite „palatine”, vor constitui o gardă secundară, rivală la prima. O gravă măsură, fracţionarea legiunii în şase detaşamente, a început sub Diocleţian. Fiecare din aceste detaşamente avea o viaţă autonomă şi garnizoană, nu numai la frontiere, ci şi în locurile fortificate (oraşele după anii 260-270). Distincţia dintre legiuni şi auxiliari tinde să se şteargă. Cavaleria, indispensabilă în lupta contra goţilor, perşilor etc., devine foarte importantă, în particular garda imperială, Schola. În armament şi tactică este evidentă influenţa orientală, iraniană. Arcaşul, un asiatic, cunoaşte o importanţă niciodată atinsă în lumea romană. O parte a cavaleriei, dezvoltată numeric, a fost cuirasată, de la cap la picioare, 59

astfel, la sfârşitul secolului al III-lea îşi face apariţia cavalerul medieval. Activitatea legislativă a lui Diocleţian a avut un efect considerabil. Niciun alt împărat nu a lăsat un număr atât de mare de scrieri şi edicte: 120. El dorea să reprime fraudele, să protejeze pe cei slabi, sclavii, femeile, debitorii, oamenii liberi săraci contra celor bogaţi; colonul împotriva seniorului său, tatăl contra ingratitudinii copiilor săi. Dar această legislaţie abundentă, plină de bune intenţii, era fără originalitate. Consiliul, care vorbea în numele împăratului, repeta deciziile antice. Astfel, un contemporan, Lactantius, declara că ştiinţa dreptului nu a existat sub această domnie. Dar Diocleţian a fost cel care, continuând munca predecesorilor săi, a contribuit foarte eficace la generalizarea folosirii dreptului roman în Imperiu. Încercarea de a reforma viaţa religioasă prin reactivarea vechilor culte (cultul lui Jupiter devine obligatoriu pentru întregul imperiu) duce, în anii 303-304, la promulgarea a 4 edicte anticreştine care declanşează cea mai mare persecuţie din istoria imperiului împotriva acestei religii. Pe plan intern şi extern, Imperiul Roman a depăşit, în timpul domniei lui Diocleţian, criza secolului al III-lea. Evenimente sociale şi politico-militare ale epocii lui Diocleţian au fost ţinute sub control: înăbuşirea unei revolte ţărăneşti în Gallia (Maximianus) şi în Egipt (Diocleţian); revolta lui Carausius, conducătorul flotei din Nord, care s-a proclamat împărat în Britannia, a guvernat câţiva ani, apoi a fost asasinat, provincia fiind recuperată de Constantius. Au avut loc ciocniri cu barbarii pe Rhin şi Dunăre. A dus un război victorios asupra Persiei sasanide (297-298), fixând graniţa romană pe fluviul Tigru – limita maximă a expansiunii imperiului în Orient. Diocleţian a încheiat pace cu Persia, a restabilit un rege prieten în Armenia. În dorinţa de a impune noul sistem, Diocleţian şi Maximianus au abdicat în aceeaşi zi (1 mai 305), cedând locul celei de-a doua tetrarhii şi au redevenit persoane particulare. 60

Aurelius Victor pune abdicarea pe seama a două cauze: dispreţul lui Diocleţian pentru ambiţie şi teama de tulburări iminente. Unul din autorii de panegerice considerau că vârsta (59 de ani) şi infirmităţile au determinat această abdicare. Încă pe la anul 300, se decisese ca împăraţii să nu conducă până la moarte şi să abdice, la un moment dat, în favoarea cezarilor. După abdicare, Diocleţian şi Maximian deveneau Augusti onorifici. Diocleţian chiar şi-a organizat o ceremonie specială de retragere, în anul 305, lîngă Nikomedia, forţându-l şi pe Maximianus să facă simultan acelaşi gest. După ceremonia de abdicare Diocleţian s-a retras în Dalmaţia, unde s-a ocupat cu zidăria, săditul şi grădinăritul. Există şi ideea că Diocleţian s-ar fi sustras puterii noilor împăraţi printr-o moarte voluntară. La retragerea celor doi împăraţi, Constantius Chlorus şi Galerius devin Augusti şi adoptă doi Caesares, pe Severus şi Maximianus Daia. Reforma politică reuşise să asigure stabilitatea Imperiului. Reformele lui Constantin cel Mare (306-337) Fiul lui Constantius Chlorus, militar ilir, ridicat drept Caesar al lui Maximianus şi proclamat Augustus la moartea tatălui său. Personalitate controversată, cu o imagine foarte pozitivă în opera lui Eusebius, scriitor creştin, şi extrem de negativă în opera lui Zosimus, ultimul mare istoric grec păgân. Avea statură înaltă, atitudine majestuoasă, ţinută graţioasă, putere fizică şi psihică, era inteligent, harnic şi cumpătat; deşi nu avea cultură, el a apreciat şi susţinut cultura foarte mult, fiind totodată un model pentru soldaţii săi. La bătrâneţe a dovedit rapacitate şi risipă (tezaurele au fost risipite prin construcţii, pentru favoriţi, fastul asiatic – purta păr fals, de diferite culori, veşminte brodate cu flori de aur). După ce a ordonat asasinarea fiului său din prima căsătorie, Crispus, a susţinut pe cei trei fii din căsătoria cu Fausta şi pe doi nepoţi, care se vor lupta pentru putere. A murit la 64 de ani şi i s-au adus mari omagii. 61

Viaţa politică La 1 martie 293 a fost promovat la rangul de Caesar. În 305, după abdicarea lui Diocleţian şi Maximian, se alătură tatălui său, în Apus. La moartea lui Constantius I, la Eburacum (astăzi, York), în Britannia (25 iulie 306), este proclamat împărat de către armată. În aceste împrejurări, Galerius, personalitatea dominantă a celei de-a doua tetrarhii, îl proclamă pe Flavius Severus Augustus al Occidentului şi îl acceptă pe Constantin, Caesar. Pentru moment Constantin a acceptat, dar pacea şi a treia tetrarhie nu aveau să dureze prea mult. La Roma, pe 28 octombrie 306, Maxentius, fiul lui Maximianus, a fost proclamat împărat, iar Maximianus, care se retrăsese, s-a întors pentru a pretinde puterea. În septembrie 307, la Trier, Constantin s-a căsătorit cu fiica lui Maximianus, Fausta, renunţând la iubita sa Minervina, care îi dăruise primul lui fiu, Crispus. Cu Fausta, Constantin a avut 5 copii: Constantin, Constanţiu, Constant, Constantina şi Elena. Reşedinţa lui Constantin era oraşul Trier, aşa cum fusese şi pentru tatăl său, Constanţiu şi, înaintea acestuia, pentru împăratul Maximian. Aici, la Trier, Constantin a adus-o şi pe mama sa, Elena. În condiţiile destrămării tetrarhiei, la conferinţa de la Carnuntum (11 noiembrie 308), Constantin este recunoscut oficial Caesar în Apus, iar Maxentius este declarat uzurpator. În înţelegere cu Licinius, noul Augustus al Occidentului, Constantin ocupă Spania (310), apoi pătrunde cu armata în Italia, înfrânge forţele lui Maxentius la Turin, Verona şi în bătălia decisivă de la Podul Milvius de lîngă Roma, în care Maxentius îşi găseşte moartea (312). La sfârşitul anului 311 sau începutul lui 312, sora sa vitregă, Constanţia se căsătoreşte cu Licinius. Pe 8 noiembrie 324, Constantin şi-a numit fiul Constanţiu în functia de Caesar şi se pare că în aceeaşi zi a oferit rangul de Augusta 62

soţiei sale Fausta şi mamei sale, Helena. Astfel, toate provinciile occidentale ale imperiului sunt reunite sub autoritatea sa. Între 307-312 au fost şapte Augusti în acelaşi timp, adică o perioadă de anarhie militară, ceea ce a demonstrat ineficienţa reformei tetrarhice. Constantin a substituit tetrarhiei o diarhie: Licinius în Orient şi Constantin în Occident. De asemenea, a introdus o nouă dinastie, cea de-a doua familie a Flavienilor. Relaţiile dintre cei doi împăraţi au început să se tensioneze, astfel, în 316, se declanşează un prim război civil. Constantin a obţinut o victorie în bătălia de la Cibalae (Pannonia). Înţelegerea care s-a încheiat între cei doi prevedea ca Licinius să-i cedeze lui Constantin toate provinciile sale europene, cu excepţia Traciei, păstrându-şi însă poziţia de Augustus. Pe 1 martie 317, la Serdica (astazi, Sofia), Constantin a anunţat numirea a trei Caesari: fiul său Crispus în vârstă de 12 ani, fiul său Constantin de 6 luni şi fiul lui Licinius, Licinianus, care avea 1 an şi 8 luni. După 320, Licinius, sprijinit de cercuri păgâne din Orient, a iniţiat o politică anticreştină, în timp ce Constantin s-a apropiat tot mai mult de poziţiile bisericii creştine. În noul război civil care a izbucnit în 324, Licinius a fost înfrânt în două mari bătălii, la Adrianopol (3 iulie) şi Chrysopolis în Asia Mică (18 septembrie), a fost capturat şi executat anul următor la Thessalonic. Imperiul a fost reunificat şi supus autorităţii unui unic împărat, situaţie nemaiîntâlnită din 285. Constantin, care se revendica alesul pe pământ al divinităţii unice, abandonează politeismul tetrarhiei în favoarea monoteismului creştin. Constantin a dezvoltat, dar a şi răsturnat imaginea împăratului creată de Diocleţian, astfel, autoritatea imperială se va constitui ca una personalizată, întreg sistemul concentrându-se în jurul personajului imperial care se confundă acum (spre deosebire de sistemul propus de Diocleţian) cu autoritatea imperială, fapt demonstrat şi de creşterea importanţei persoanelor legate direct de împărat, în defavoarea funcţionarilor de stat. 63

Puterea suveranilor a devenit un dominat totalitar. Principiul adopţiunii este înlocuit cu cel al eredităţii dinastice. Victoria lui Constantin ilustra şi triumful eredităţii de facto, ajungându-se la domnia unor împăraţi copii. El a reformat curtea imperială şi a perfecţionat eticheta de sorginte elenistico-orientală. Curtea lui Constantin imita pe cea a suveranilor orientali. În noua organizare politică a lui Constantin simplitatea romană a fost oficial înlocuită cu pompa şi fastul oriental. Serviciile curţii imperiale erau conduse de şapte miniştri ai palatului, foarte opresivi. Loviturile de stat ale pretorienilor, revoltele legiunilor au fost înlocuite cu intrigile de palat, organizate de eunuci şi delatori. Au proliferat spionii şi arestările sub diferite pretexte, toţi, de la cel mai umil la cel mai mare, fiind suspectaţi că pot aspira la Imperiu. Devenit creştin, împăratul nu a mai permis să fie adorat ca un zeu. Eticheta n-a fost modificată. Împăratul a încetat să mai fie reprezentat ca încarnarea Zeului – Soare, dar nimbul de sfânt îi va înconjura capul. Palatul, Curtea, a devenit centrul, Statului, iar funcţionarii civili şi militari erau mai onoraţi decât cele mai apropiate persoane sacre de lângă împărat; serviciile de stat au primit caracterul de sacru. Puterile antice nu mai erau decât umbre. Senatul, lipsit de prerogativele sale, este o ruină. Nicio iniţiativă, nicio atribuţie bine determinată. Senatul e o simplă cameră consultativă şi uneori un fel de înaltă curte de justiţie. În Occident senatorii au păstrat un prestigiu considerabil, mai mult ca clasă socială, decât ca un corp politic. La Constantinopol, Senatul, din simplă curie municipală, a devenit un corp egal cu Senatul Romei şi rivalul său, având un prefect al oraşului, şi, mai ales după 365, când şi-a dedublat toate sarcinile în curte.

64

Reformele administrative, economico-sociale, militare Domnia lui Constantin a însemnat o continuare a reorganizării Imperiului. A modificat integral administraţia centrală: vechiul Consiliu imperial (concilium principis), cu caracter temporar, a fost transformat într-o instituţie permanentă, sub numele sacrum consistorium. A desfiinţat definitiv gărzile pretoriene, din prudenţă şi din răzbunare. Locul prefectului pretoriului a fost luat de magister officiorum, care era şeful cancelariei imperiale, comandantul suprem al unităţilor de gardă călare (scholae palatinae) şi organul suprem de control asupra întregii administraţii. Numărul diocezelor a crescut la 14, iar al provinciilor de la 101 la 117. Noutatea constă şi în gruparea diocezelor în patru prefecturi: prima era formată din Gallia, Hispania, Britannia, a doua din Italia, Sicilia, Illyricum Occidental, a treia din Illiricum Oriental, Grecia, Macedonia, Moesiile, Pannoniile, iar a patra din Orient (Egipt, Libia, teritoriile asiatice). Imperiul era administrat de 4 prefecţi, ce aveau în subordine proconsuli, guvernatori şi vicari. Roma şi Constantinopolul aveau câte un prefect municipal. Magistraţii şi funcţionarii inferiori erau recrutaţi, mai ales, de jurişti. Dirijismul statal, economic şi social a fost amplificat. „Îngheţarea” condiţiei sociale a locuitorilor, fixarea ereditară a statutului profesional şi social, au fost determinate de motive pragmatice şi ideologice, în vederea stabilizării masei de contribuabili. Astfel, au apărut, în societatea secolului al IV-lea, „castele” de funcţionari, officiales, legaţi ereditar de birourile lor, „casta” acelor collegiati care nu-şi pot părăsi funcţia publică, atelierul, corporaţia. Magistraţii municipali (curiales) trebuie să rămână şi ei în oraşele în care funcţionează, în special în Occident. Începând cu invaziile din secolul al III-lea, oraşele s-au închis între ziduri. 65

La Constantinopol era o curte de nouă aristocraţie de funcţionari, forţa viitorului stat bizantin. Aceasta se implică în afaceri religioase. Ordinul ecvestru a dispărut sau, mai degrabă, s-a transformat. Vechile magistraturi, care dădeau acces la Senat, consulat, pretor, questor, deposedate de toate atribuţiile serioase, nu mai au decât însărcinări uşoare (conduc jocurile populaţiei oraşului etc). Consulatul anual este încă considerat ca prima demnitate din Stat: era un fel de decoraţie. Noua ierarhie s-a ridicat numai sub Constantius şi Valentinian. Adevăratele diviziuni ale societăţii sunt deci constituite de ierarhia funcţionarilor imperiali. Fiecare funcţiune din Stat avea ataşată o calificare, uneori ereditară. Ele erau: 1. Ilustres: prefecţii pretoriului, prefecţii celor două capitale, magistri militum, marele şambelan, maeştrii oficiilor (ministrul Casei împăratului şi al poliţiei), questorul palatului, doi miniştrii de finanţe, doi conţi din gardă (după 400). 2. Respectabiles: primul şambelan (primicerius sacri cubiculi), primicier de notari (un fel de secretari de stat), mareşalul palatului (castrensis palatii), directorii celor patru mari birouri ale cancelariei (magistri scriniorum), guvernatorii anumitor provincii, numite proconsulare, vicarii diocezelor, conţii şi ducii militari. 3. Clarissimes: acest titlu, rezervat senatorilor, astfel spus personajelor care nu erau funcţionari, a fost decernat guvernatorilor de provincii, mai puţin din Orient. 4. Perfectissimes: perfectisimatul, simplă calificare a funcţionarilor din ordinul ecvestru din secolul al III-lea, a devenit un ordin sub Constantin. Sunt perfectissimes, în principal, conţii şi ducii, apoi, după Constantin, ducii trec la rangul de respectabiles, şi anumiţi conţi, cei din prima clasă, urcă până la titlul de ilustri; de asemenea, unii guvernatori de provincii. În secolul al IV-lea, acest titlu devine apanajul magistri census, a primicierilor de birouri, a medicilor. El va cădea de tot sub Iustinian. 66

Deasupra sunt nobilissimes, membri familiei imperiale şi patrices fără o funcţie determinată: sunt marile personalităţi, numite „părinţi ai împăratului” În Imperiul târziu avea loc dezvoltarea marii proprietăţi funciare. Fiecare mare domeniu are protejate limitele sale, individualitatea sa, numele său. În Franţa, numeroase sate (Juilly, Vitry, Savigny, Lezigny) conservă până azi numele antic al proprietarilor gallo-romani (Julius, Victor, Sabinus, Licinius). În Africa, Asia întinderea lor era chiar mai mare decât în Gallia sau Italia. Domeniu este administrat în afara teritoriului cetăţii. Autonomia sa este marcată pe pământ prin borne. Domeniul devine un azil pentru sclavii fugiţi, pentru curiales care vor să scape de fisc, sau pentru comercianţii care refuză să plătească impozit. Ei fraudează fiscul prin mai multe mijloace. Marii proprietari încearcă să atragă pe domeniul lor ţăranii liberi şi le oferă patronajul în schimbul micilor lor proprietăţi. Astfel, apar colonii, care sunt legaţi de pământul pe care îl cultivă. Colonul era ca un fermier perpetuu şi ereditar, dar nu în mod voluntar, pentru că legarea sa de glie era, în acelaşi timp, un drept şi o necesitate; el nu poate fi învestit în funcţii publice, nici în ordinul clerical, dacă acesta nu este pe pământurile pe care le cultivă. Dar proprietarul nu poate vinde pământurile fără coloni, nici pe coloni fără pământuri. Fiscul însuşi nu poate rupe legătura care îl leagă de pământ, iar constituţiile imperiale apărau prin agenţii săi expulzarea colonului care nu putea plăti impozit. Colonatul a devenit o condiţie, un ordin intermediar între libertate şi sclavaj. În condiţiile invaziilor popoarelor migratoare, s-a produs treptat difuzarea colonatului (numărul colonilor creşte foarte mult, în paralel cu scăderea numărului sclavilor) şi dezvoltarea marilor latifundii particulare. Dar continuă să existe şi categoria ţăranilor liberi, grupaţi în sate independente. Statul i-a fixat de sol, şi pe ei, fiindu-le interzis să-şi părăsească pământurile: ei sunt sclavi în satele lor. 67

Soldaţii, apoi fiii lor, formează o armată de profesie din care nu pot evada. Existau totuşi trei căi de evadare din statutul social fixat: 1.colonii puteau alege cariera militară, cu aprobarea latifundiarului, datorită necesităţii sporirii efectivelor militare; 2. opţiunea pentru cariera birocratică în serviciul statului; 3. accesul la condiţia de ecleziast creştin, mai ales de călugăr. Constantin a mutat accentul pe moneda de aur şi a emis „masivul” solidus, cu multiplii şi submultiplii, moneda aceasta a rămas mult timp foarte stabilă; argintul era folosit mai mult pentru cadouri imperiale. Moneda de bronz cunoaşte o mare devalorizare, fiind de 40 de ori mai mic decât sub Diocleţian. Prin crearea acestei noi monede de aur (solidus-ul) este abandonată politica economică a principatului – care era bazată pe argint –, în favoarea aurului, care devine baza sistemului monetar imperial. Sistemul său monetar a dăinuit până la împăraţii bizantini Comneni. Nu se poate afirma nici că impozitele au fost excesive, nici că cheltuielile au fost exorbitante. Constantin a creat impozitele pe clase. El a menţinut capitatio – jugatio creat de Diocleţian şi a introdus noi taxe pe venituri, în primul rând pe senatori – au fost împărţiţi pe categorii şi supuşi impozitelor în funcţie de avere. Membrii ordinului clarissimes vărsau aurum glebale în funcţie de averea lor: unul, două sau patru kilograme de aur pe an. Acest impozit era greu şi a fost menţinut până în anul 450, când a fost suprimat de Valentinian al III-lea şi Marcian. Este adevărat că membrii acestei clase erau din aristocraţia bogată, care deţinea cea mai mare parte a pământului şi avea bani. Clasa curiales plătea, începând din 364, aurum coronarium, în funcţie de resursele sale funciare. Apoi, acest impozit nu a avut caracter permanent: mult timp a fost un cadou spontan, la încoronarea împăratului, fiind dat în circumstanţe excepţionale. Clasa negustorilor, incluzând nu numai marii negustori şi comercianţi, ci şi micii muncitori liberi, plătea lustralis collatio. 68

El se cerea cam o dată la patru ani. Creat de Constantin, acest impozit a fost suprimat de Anastasie în 501. La fel pentru clasa comercianţilor, ca şi pentru cea a micilor proprietari impozitele erau dificile mai mult prin neregularităţile lor, decât prin valoarea lor. Cât priveşte această clasă nedefinită, puţin cunoscută, numită plebea, împăraţii au luat măsuri binevoitoare. În cursul secolului al IV-lea, populaţia urbană, mai puţin în Orient, a fost eliberată de capitatia personală. Dar s-a menţinut în campanii. A lovit pe capul micului proprietar funciar şi totodată pe „colon”, încă liber teoretic. Capitaţia s-a transmis şi în Evul Mediu. Impozitele indirecte au cunoscut o creştere continuă, dar este de reţinut că împăratul Constantin a exceptat de la aceste taxe uneltele agricole şi a acordat imunitate veteranilor şi fiilor lor. În ceea ce priveşte cheltuielile, este adevărat că împăratul Constantin iubea fastul, a construit mult, dar nu a depăşit cu nimic risipa predecesorilor săi din secolele I-III. Numai că Imperiul a sărăcit. În ceea ce priveşte cheltuielile pentru armată, trebuie remarcat faptul că efectivele nu au crescut, ci dimpotrivă. Armatele romane, în campanie, începând cu secolul al IV-lea, nu aveau decât un număr derizoriu de soldaţi: 15 000, 20 000. În rest, solda era tot mai rară, armata era din ce în ce mai mult plătită în natură. Distribuţiile de alimente (cereale, pâine, ulei) sunt crescute, deoarece sistemul întreţinerii plebei a continuat, dar nu atârnau greu în cheltuielile statului, construcţiile şi distracţiile fiind realizate de particulari bogaţi. În afara armatei, singurul serviciu public real era poşta, rezervată împăratului şi funcţionarilor săi. Era un serviciu greu, dar era numai pentru oraşele şi cătunele riverane. În ansamblu, nimic nu ne permite să credem că aceste cheltuieli erau mai ridicate decât în perioada precedentă. În timpul domniilor lui Diocleţian şi Constantin s-a schimbat şi tactica militară. Deoarece limesurile fortificate nu 69

mai puteau opri invaziile barbarilor, legiunile au fost staţionate acum în apropierea noilor capitale Milano, Trier, şi evident Constantinopol. Ţăranii-soldaţi, romani sau barbari, încercau să apere graniţele din mici forturi, iar oraşele au fost înconjurate de ziduri puternice pentru a rezista până la sosirea armatelor romane profesionale. Schimbări majore s-au petrecut şi în cadrul armatei imperiale. În primul rând s-a încercat o adaptare a legiunilor la noile realităţi. A crescut la peste 500 000 de soldaţi (o creştere cu circa 25-50% faţă de Principat), iar numărul legiunilor ajunge la 60, de la 39, însă numărul militarilor unei legiuni a scăzut de la 6000 la 1000. Trupele auxiliare erau mai puţin numeroase, deoarece multe au devenit legiuni. A crescut importanţa cavaleriei. Recruţii proveneau, mai ales, din mediul rural, mai ales din Balcani şi zonele celto-romane. Armata se împarte acum definitiv în trupe de graniţă (limitanei) şi trupe de campanie (comitatenses). Constantin a pus accentul pe trupele mobile de interior: comitatenses şi a separat comandamentele militare de funcţiile civile. Inovaţia lui Constantin a constat din legarea titlului domenial de unii supuşi, foarte importanţi, şi din a face comitiva o funcţie oficială. El a ataşat acestui titlu anumite atribuţii determinate. El a stabilit comites rei militaris (doi în Orient, şase în Occident), calificaţi ca spectabiles, adevăraţi locotenenţi ai magistri militum praesentales. Armata imperială de interior este încredinţată, în fiecare din marile regiuni naturale ale Imperiului, acestor comites, având rang de respectabiles, ca în Illyricum, Spania, Mauritania, Africa, Bretania. În Gallia, comes era şi magister equitum şi „ilustru”, rezida la Trier. În Italia, ansamblul acestor forţe era, fără îndoială, în subordinea directă a magister militum. Ceea ce este grav pentru viitor, este tendinţa comitiva de a se substitui din serviciu de stat în serviciu personal. Astfel, se anunţa vasalitatea, adică un regim în care noţiunea de serviciu de stat a dispărut, şi nu se cunoşteau decât relaţiile de la om la 70

om. În timpul lui Constantin, armata nu mai era condusă de comandantul pretoriului, ci de mai mulţi magister militum, iar în zonele de graniţă de ducis – guvernatorii provinciilor. Mai jos de prefecţii militari erau guvernatori de rang mai mic: prases, proconsul, consularis şi corrector. Roma şi apoi Constantinopol erau în afara sistemului, fiind conduse de prefecti urbis. Pragmatismul ia locul tradiţiei şi în cariera militară. Gradele nu mai au legătură directă cu puterea economică, socială sau politică a marilor familii patriciene, ci cu profesionalismul demonstrat pe câmpul de luptă. Totodată a mărit efectivul germanilor, a întărit garnizoanele de pe graniţe. Locul tradiţionalului pilum, cu care se crease un imperiu, a fost luat de suliţă, mai eficientă în faţa invadatorilor barbari. Din acelaşi motiv, regina armatei va deveni cavaleria. Diarhii au sporit forţele militare, sistemul defensiv şi infrastructura rutieră de pe malul drept al Dunării. Din iniţiativa lui Constantin este inaugurat în 328, între Sucidava şi Oescus, un pod peste Dunare, care reflectă importanţa dobândită de regiunile nord-dunărene pentru imperiu. Prin campaniile sale la frontiera Dunării, recuperează o parte din teritoriile Daciei (care fusese părăsită de împăratul Aurelian). Acum Constantin şi-a adăugat şi titlul de Dacicus Maximus. Politica religioasă Potrivit lui Lactantius, înaintea bătăliei de la Podul Milvian cu Maxentius, Constantin a avut un vis în care el a ordonat să fie pus semnul crucii pe scuturile soldaţilor săi. Eusebius din Caesareea nu menţionează această viziune. În Viaţa lui Constantin el susţine că împăratul văzuse o cruce mare pe cer înaintea bătăliei cu Maxentius. Scriitorii creştini s-au întrecut în laude la adresa binefăcătorului creştinismului. Eusebius arăta pioşenia sa, îl compara chiar cu Isus. Dar Constantin nu a fost un sfânt. În anul 326, Constantin a ordonat execuţia fiului său 71

mai mare, Crispus. În acelaşi an, la scurt timp după moartea lui Crispus, Constantin a omorât-o şi pe soţia sa, Fausta, după o căsnicie de 19 ani. Atât Crispus, cât şi Fausta au primit damnatio memoriae, adică numele lor au fost şterse din inscripţiile şi înscrisurile publice. Ironic, Iulian Apostatul scria că doar Isus îi mai putea oferi iertarea lui Constantin. Constantin nu era pregătit să devină creştin. Monedele bătute în această perioadă dovedesc devoţiunea sa faţă de Marte, apoi din ce în ce mai mult faţă de Apollo, venerat ca Sol Invictus. La scurt timp după cucerirea Romei, Constantin le-a trimis episcopului de Cartagina şi proconsulului Africii nişte scrisori din care reieşea faptul că el susţine religia creştină, subvenţiona Biserica creştină din fonduri publice, scutea clerul de obligaţii publice şi se considera slujitorul lui Dumnezeu. În cursul unei întâlniri, care a avut loc la Milan, în februarie 313, Constantin împreună cu Licinus au hotărât oprirea persecuţiei creştinilor şi retrocedarea tuturor bunurilor care le fuseseră confiscate. Nu a existat un edict de la Milano, ci o înţelegere a celor doi împăraţi, o circulară, iniţiată de Constantin, a cărui mamă, care după legendă fusese slujitoare într-o cârciumă, era filocreştină. Ea s-a botezat ulterior. Aceste decizii au fost notificate nu într-un edict propriu-zis, ci în scrierile celor doi împăraţi; doar scrierea lui Licinus s-a păstrat. Deci măsurile de toleranţă nu au emanat doar de la Constantin. Textul acestui edict este dat de Lactantius în latină şi de Eusebius în greacă. De fapt, este o scrisoare adresată de Licinius guvernatorilor provinciilor controlate de el, prin care le cerea să înceteze orice persecuţie asupra creştinilor, iar proprietăţile confiscate să fie imediat returnate. Scrisoarea nu consfinţea creştinismul ca religie de stat şi nici nu-l angaja personal pe Licinius în credinţa creştină. Prin actul intrat în istorie ca Edictul de la Mediolanum din 313, se acorda deci libertate de cult creştinismului, după mai multe valuri de persecuţii dure împotriva lor. În perioada anilor 72

313-323, creştinii au fost constant favorizaţi faţă de celelalte religii. Constantin a intervenit în afacerile Bisericii, făcea propagandă creştinismului, îşi chema supuşii să se convertească la creştinism, distribuia cadouri sub forma unor medalii de aur sau argint pentru intenţia de creştinare; condamna cultul lui Apollo al cărui oracol a cerut persecuţiile din vremea lui Diocleţian. După anul 330 a interzis funcţionarilor să facă sacrificii în ceremoniile oficiale, sacrificiile domestice fiind interzise de mai mulţi ani. Constantin a păstrat titlul de pontifex maximus şi nu s-a botezat decât pe patul de moarte (22 mai 337). Convertirea lui Constantin este faptul cel mai important în istoria lumii mediteraneene între constituirea hegemoniei romane şi apariţia Islamului. Reformele legislative şi protecţia socială în epoca lui Constantin Legislaţia lui Cosntantin o continuă parţial pe cea a lui Diocleţian. Văduvele şi orfanii puteau acum recuza guvernatorii suspecţi de parţialitate. Judecătorii se declară responsabili prin propria lor avere de daunele provocate prin neglijenţă sau din alte motive. Se interzicea reţinerea indefinită în închisoare pentru cauze civile. În domeniul criminalităţii, toate acuzaţiile trebuiau să se sprijine pe un înscris. În legislaţia penală a fost abolit supliciul crucii (înlocuit cu spânzurătoarea). În legislaţia civilă, rigoarea dreptului care acorda totul tatălui familiei a fost moderată: fiul putea moşteni încă din timpul vieţii tatălui o treime din bunurile mamei sale, iar mama dreptul la o treime din succesiunea fiilor săi. În fine, împăratul a promovat o politică caritabilă faţă de copii săraci. În ceea ce priveşte sclavia, împăratul, restabilind poate o lege a lui Hadrian, a asimilat asasinarea sclavului cu cea a omului liber. În ceea ce-i priveşte pe coloni, i-a apărat de separarea copiilor de părinţi, a fraţilor de fraţi, împotriva proprietarilor care doreau creşterea obligaţiilor. 73

Negustorilor şi meşteşugarilor Constantin le-a acordat avantaje (la 37 de corporaţii libere), pentru a determina perfecţionarea în meseria lor, lor şi copiilor lor. De asemenea, a protejat pe micii proprietari rurali de înalta aristocraţie teritorială. Legislaţia penală a lui Constantin este acuzată că a fost atroce: el a multiplicat pedeapsă cu rugul, a condamnat evreul care l-a lovit cu pietre pe un evreu creştin, pe scribul care a înscris din greşeală un nume pe lista imunitarilor, sclavul care s-a unit cu o femeie liberă, falsificatorii. Este adevărat. Dar trebuie remarcat că aceste pedepse teribile relevă un şef de stat care dorea să combată cu orice preţ corupţia din societate. Constantin şi succesorii săi au făcut deci tot ceea ce era posibil să facă, cel puţin legislativ, pentru a regenera moral societatea timpurilor lor. Constantinopol – Noua Romă Reşedinţe imperiale au fost, pe rând, Nikomedia, Serdica în vremea lui Diocleţian, Thessalonik în perioada lui Galerius, Sirmium în Pannonia în vremea lui Licinius, şi Trier în Germania în perioada lui Constantius Chlorus. Împăraţii şi-au mai petrecut timpul la Naissus şi Carnuntum pe Dunăre, Milan şi Aquileea în Italia. Constantin a luat hotărârea de a restaura Byzantionul şi de a face din el capitala imperiului. Acest oraş a fost ridicat pe ruinele cetăţii Byzantion, care fusese fidelă lui Licinius, iar zidurile i-au fost dărâmate. La două luni după victoria asupra lui Licinius, a fost pusă temelia oraşului (8 nov. 324). Construirea şi popularea noului oraş s-au desfăşurat foarte rapid. Noile ziduri au fost terminate în 328. La fel ca şi Roma, oraşul e construit pe 7 coline şi împărţit în 14 districte administrative. Dar abia în secolul al VI-lea, oraşul a atins o jumătate de milion de locuitori. În perimetrul ocupat acum de Moscheea Sultanului Ahmet (Moscheea Albastră), Constantin a construit palatul imperial. Hipodromul a fost mărit la o capacitate de 50 000 de locuri. La 74

11 mai 330 avea loc inaugurarea oficială a Constantinopolului, ca noua capitală a Imperiului Roman. Festivităţile au durat 40 de zile şi s-au desfăşurat pe hipodrom. Monedele bătute în acel an anunţau lumii evenimentul. Oraşul a beneficiat de un statut asemănător Romei, locuitorii fiind scutiţi de impozitul direct (capitaţia), prin „dreptul italic”, aici fiind de asemenea organizate jocuri, spectacole. Era condus de un proconsul şi un Senat. Senatorii aveau însă ranguri inferioare senatorilor din Roma, fiind numiţi clari (remarcabili) şi nu clarissimi (deosebit de remarcabili). Constantinopolul nu a fost fondat special pentru a fi noua capitală, cum se crede. El era doar una din reşedinţele tetrarhilor, cu palat, hipodrom şi altele. Constantin a adus acolo statuia lui Zeus Olimpianul şi Atenei Promachos, precum ştim coloana şerpuită a templului din Delphi. Oraşul nu era complet creştin, cum clama Eusebius, dar monumentul creştin principal a fost mausoleul lui Constantin, iar basilica Sf. Sofia pare să fi început a fi construită în vremea sa. În acelaşi timp, Zosimus a constatat că două temple păgâne, dedicate lui Rhea şi Fortunei, au fost construite la Constantinopol în acea perioadă. Fondarea Constantinopolului este din toate punctele de vedere un mare eveniment istoric. A fost un rezultat al deplasării axei lumii romane şi al substituirii, în Orient, a culturii latine, cultura elenistică. Dar de ce o a doua Romă? Fondarea Constantinopolului este o enigmă politică. Amintirile republicane de la Roma nu mai erau decât o himeră: Senatul era fără putere, plebea prea degradată, pe de altă parte, ea era foarte frumoasă (palate, teatre...). Nici motivele militare nu par mai plauzibile: în anul 324 goţii au încetat să mai fie periculoşi, perşii erau în declin. Totodată, ideea că provinciile Orientului erau mai bogate ca cele din Occident, nu mai este sigură în acest moment. Roma a încetat să fie capitală după anul 284, dar nu poate fi atribuită lui Diocleţian dorinţa de a decapita Roma, fiindcă chiar dacă el a preferat Nicomedia, a lăsat în Occident pe celălalt August. 75

Poate că împăratul avea puterea de a prevesti consecinţele imense ale iniţiativei sale. Ideea de a da Romei o rivală aparţine lui Constantin. Constantinopolul pare să se fi născut din capriciul unui despot şi intensa sa exaltare religioasă. Noua Romă în gândirea sa trebuia să fie romană (o parte din Senat, palate pentru vechile familii, limba curţii, administraţiei să fie latina). În fapt, Constantinopolul a redevenit un oraş grec. Două secole după fondare, descendenţii romanilor mutaţi în Orient au uitat limba părinţilor, au considerat Italia şi Occidentul ca regiuni semibarbare. Noul oraş a devenit un centru al creştinismului, reşedinţa unui patriarh, comparabil ca dimensiuni cu Roma, Alexandria sau Ierusalimul. „Noua Romă” a moştenit instituţiile politice ale vechii Rome, dar şi tradiţii culturale ale Răsăritului grec. În secolul al IV-lea avea loc renaşterea oraşelor. În anul 315, a fost ridicat la Roma Arcul lui Constantin, care glorifica victoria justiţiei împotriva tiraniei. Arcul, dedicat de Senat şi populaţia Romei împăratului, avea reliefuri reprezentând asediul Veronei, înfrângerea lui Maxentius. Arcul de triumf al lui Constantin este o mărturie a declinului artelor şi a vanităţii: în Roma nu mai erau sculptori buni, deci au luat de pe arcul lui Traian figurile cele mai elegante. Între anii 325 şi 337, Constantin a continuat să sprijine Biserica şi să folosească resursele statului pentru construirea de biserici. Micul regat Iberia (astăzi Georgia) din Caucaz a adoptat creştinismul în timpul domniei lui Constantin. La scurt timp după Paştele din 337 (3 aprilie), Constantin a început să se simtă rău; a dorit să fie botezat de către episcopul Eusebios, iar după botez a purtat numai veşminte albe, precum ale unui neofit creştin, în locul veşmintelor imperiale. În ziua de Rusalii, 22 mai, în anul 337, Constantin a murit la Nicomedia (astăzi, în Turcia). Trupul său a fost dus cu escortă la Constantinopol şi expus pe un catafalc de onoare în Palatul imperial. Abia pe 76

9 septembrie 337, Constantin al II-lea, Constanţiu al II-lea şi Constant şi-au luat titlul de Augustus, împărţind imperiul. II.5. Cauzele declinului Imperiului Roman Asupra cauzalităţii „căderii” Imperiului Roman savanţii sunt, de secole, divizaţi. E. Demougeot susţinea factorii conjuncturali, cum ar fi ambiţia excesivă şi erorile de tactică politică. Alţii consideră decisive invaziile barbare de la Est la Vest, sau diviziunea mai veche dintre Vest şi Est de la Octavianus şi Marcus Aurelius. E. Gibbon opina că este vorba de viciile interne ale Imperiului Roman, criza generalizată, „decadenţa”. Francisco de Martino invocă, mai ales, cauzele economice şi sociale, insuficienţa producţiei şi a productivităţii, mediocritatea nivelului de trai, opresiunea de toate tipurile, decăderea comerţului. Eugen Cizek consideră decisivi factorii interni: instituţiile Romei nu mai puteau stăpâni teritoriul imens al Imperiului; forţele centrifugale, temporar blocate în secolul al IV-lea, au eliminat, în secolele V şi VI, forţele centripete. Criza de identitate a reapărut îndeosebi după 395, dacă nu în 378, şi a spulberat un imperiu opresiv care îşi pierduse raţiunea de a fi. Criza instituţională, în condiţiile destabilizării puterii centrale, era o urmare a sclerozării ierarhiei sociale şi a proliferării intrigilor mărunte, individualiste şi inconştiente. Ambiguităţile regimului politic monarhic, creat de August, care până la sfârşit a rămas, din punct de vedere juridic, o republică, unde senatul şi poporul roman transferau competenţele lor unui personaj providenţial, iar puterea imperială nu a fost niciodată riguros ereditară din acelaşi punct juridic. Astfel, organele statului roman erau adaptate unui guvern dintr-un oraş antic şi nu dintr-un mare Imperiu. Oraşul este un creuzet prea mic pentru a reconstrui lumea, iar adevărata divizie organică a lumii mediteraneene este Oraşul. Imperiul Roman este deci o federaţie de oraşe grupate în jurul unui nucleu, Roma. Dar o federaţie de genul acesta, dacă 77

era efectivă, s-ar fi descompus foarte repede. În fapt, toate oraşele sunt supuse deciziilor arbitrare ale împăratului. Persoana lui este cea care uneşte piesele maşinii. Din păcate, această putere absolută nu funcţiona fără organe. Prinţul nu e rege, iar un principe nu se putea impune. Imperiul Roman nu are la dispoziţie decât un organism vechi de la Republică, inapt să administreze un stat atât de vast. Nu are instituţiile necesare. Acest viciu radical, absenţa instituţiilor, se agravează începând din secolul al II-lea, sub acţiunea a trei fenomene: regresiunea economică, criza religioasă, presiunea barbarilor care asediau lumea mediteraneeană de mult timp. Între timp forţele sociale sunt încă vivace pentru a rezista acestei crize generale. Împăraţii romani Aurelian, mai ales Diocleţian şi Constantin, încearcă să reconstituie unitatea romană. Pentru a evita dislocarea Imperiului acesta trebuia centralizat, iar din magistratura imperială era necesară o transformare într-o cvasimonarhie (divizată între mai multe capete – tetrarhie, apoi împărţită între fiii împăratului), cu organe, funcţionari. La regresiunea economică aceşti oameni se opun prin măsuri: restabilesc o singură monedă, instituie un regim de caste prin care fiecare om „îngheaţă” în funcţia lui. Viciilor societăţii, împăraţii le opun o legislaţie mai umană (pentru familie, sclavagism), mai riguroasă împotriva cruzimii (pentru delicte contra persoanei şi omoruri). Armele sunt transformate. Legiunile sunt scindate în detaşamente, care ţin garnizoane în oraşele fortificate, reduse în întindere. Datorită acestor măsuri, lumea romană a putut să trăiască, cu tot cu barbari, să se adapteze la viaţa creştină şi să reformeze cultura antică. Din păcate, Imperiul nu este decât „o ruină reparată”, fiind un contrast tragic între enormitatea efortului şi rezultate. Decăderea economică a fost o lovitură grea şi a durat câteva secole. Schimbarea religiei a fost, din punct de vedere strict politic, o operaţiune mediocră: împăratul a impus creştinismul într-un moment când această religie trecea printr-o criză teribilă, 78

care se putea termina cu pierderea în confuzii teologice, o mare pierdere atât pentru Stat, cât şi pentru Biserică. Magistratura imperială s-a supus inevitabil în Imperiul târziu. Dar aceasta nu este o monarhie veritabilă: nu este ereditară, eticheta şi pompa nu fac decât o iluzie asupra originii foarte umile a împăraţilor. Împăratul, în ciuda terifiantei puteri, nu este respectat de populaţie. Plebea urbană nu conservă din trecutul ei republican decât lipsa respectului şi infidelitatea. Principele nu poate conta în dezvoltarea unei aristocraţii războinice. În fapt, aristocraţia a fost dezarmată de autoritatea imperială. Ea serveşte Statul în cariera civilă, este capul birocraţiei care conduce maşina administrativă şi datorită căreia Imperiul contează. Dar în aceste mari funcţii, aristocraţia caută mai puţin interes general, decât profit particular. Sub o aparentă subordonare, aristocraţia este rivala puterii monarhice, şi când va redeveni războinică în Occident, o va înlocui. Bazele economice, dacă nu chiar şi juridice, şi politice ale feudalităţii medievale sunt deja constituite sub Imperiul târziu. Poporul, sub dubla dependenţă politică de împărat, economică de aristocraţie, este redus la insignifianţă absolută. Nu există roman decât cu numele. Roma a reuşit parţial să romanizeze lumea mediteraneeană, dar numai clasele superioare au mentalitate romană. Chiar şi când au învăţat latina, aceşti gali, britoni, spanioli, africani, iliri, puţini din egipteni şi asiatici, nu au putut dobândi o conştiinţă colectivă romană. Numai controversele religioase sunt câteodată capabile să atragă acest agregat de oameni. Altă cauză poate fi şi influenţa Orientului, care a substituit idealul său celui elenistic. Orientul, Asia se deosebesc de Occident şi, din punct de vedere estetic, prin artă sub toate formele sale (arhitectură, tapiţerie, sculptură), cât şi prin religie: mithraism, maniheism, creştinism. 79

Decadenţa literaturii a fost profundă, mai întâi la Roma, apoi în Orientul elenistic. Aici nicio influenţă externă nu a putut, cum a fost cazul pentru artă, să o reînvie, sau cel puţin să o prelungească. Am încercat să vedem de ce creştinismul, înainte să aducă un suflu nou scrierilor artistice, s-a adaptat celei mai desuete forme a unei tradiţii literare pietrificate în reţete convenţionale. Astfel, se declanşează turnura secolului al III-lea, când lumea romano-elenistică se aprinde, mai mult din cauze externe decât interne. Secolul al III-lea este un pre-Ev Mediu, când religia, literatura (în Occident) şi arta antică sunt profund schimbate. Aşadar, prăbuşirea lumii romane în Occident trebuie văzută şi ca un fenomen condiţionat intern, prin conservatorismul exagerat, prin lipsa de inovaţii şi de creativitate în toate sectoarele vieţii sociale, printr-o corupţie accentuată a instituţiilor, cândva democratice (senatul roman), prin viaţa în lux şi risipă exagerată a aristocraţiei, în contrast cu cea mizeră a sclavilor sau a oamenilor liberi, pe care, în ultima vreme, cezarii nu-i mai puteau sătura doar cu „pâine şi circ”. Aşa arăta societatea romană în preajma veacului al V-lea, ca una alimentată doar de aurul cuceririlor de război şi, de ce nu, marcată în subconştient de o nouă mentalitate umanistă şi modernă, moralizatoare şi spiritualistă, adusă şi prin intermediul noii religii creştine, a cărei vocaţie universală va cuceri, în cele din urmă, şi pe barbari. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ *** Enciclopedie de Istorie Universală, Agostini Instituto Geografica, ALL Educaţional, Bucureşti, 2003. Alfoldi, A., The invasions of peoples from the Rhin to the Black Sea, în Cambridge Ancient History, vol. XII, Cambridge, 1956, p. 138-164. Berstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol. I-II, Iaşi, 1997. 80

Bloch, R., Cousin, J., Roma şi destinul ei, vol. 2, Bucureşti, 1985. Brezeanu, S., O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, 1981. Brown, P., The world of Late Antiquity. From Marcus Aurelius to Muhammad, Thames and Hudson, London, 1971. Cameron A., The Mediterranean World în Late Antiquity AD 395-600, London and New York, 1993. Cameron, A., The Later Roman Empire. AD 284-430, London, 1993. Carpentier, J., Lebrun, F. şi colab., Istoria Europei, Editura Humanitas, Bucureşti, 1997. Căzan, F. (coordonator), Culegere de documente privind trecerea de la antichitate la evul mediu în Europa Occidentală (sec. III-VIII), Bucureşti, 1979. Chastagnol, P., Le Bas Empire, Paris, 1969. Cizek, E., Istoria Romei, Paideia, Bucureşti, 2002. Demougeot, E., La formation de l’Europe et les invasions barbares, Paris, 1969. Diehl, Ch., Istoria Imperiului Bizantin, Craiova 1999. Drîmba, O., Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. IV, Bucureşti 1998. Folz, R., Guillou, A., Musset, L., Sourdel, J., De l’Antiquité au monde médiéval, Paris, 1972. Gibbon, E., Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman, vol. II, Bucureşti, 1976. Godlowski, K., The Chronology of the Later Roman and Early Migration Period in Central Europe, Krakow, 1970. Grimal, P., Civilizaţia romană, vol. 2, Bucureşti, 1973. Hubert, J., Porcher, J., Volbach, W. F., L’Europe des invasions, Paris, 1967. Le Goff, J., Civilizaţia Occidentului Medieval, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1970. Lot, F., La fin du monde antique et le debut du Moyen Âge, Albin Michel, Paris, 1968. 81

Lot, F., The End of the Ancient World, London, 1996. Nistor, V., Gh., Colapsul unei societăţi complexe, Bucureşti, 1993. Nistor, V., Gh., Forme de exercitare a autorităţii în Imperiul Roman Târziu, 1997. Riché, P., Le Maître, P., Invaziile barbare, Editura Corint, Bucureşti, 2000. Rostovteff, M., Social and Economics of the Roman Empire, Oxford, 1957. Thomson, E. A., Romans and Barbarians: The Decline of the Western Empire, London, 1982. Tudor, D., Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982. Whittaker, D., The use and abuse of immigrants in the Later Roman Empire, în La mobilité des personnes en Méditeranée de l’antiquité a l’époque moderne, Collection de l’École française de Rome, 341, Rome, 2004, 127-153.

82

83

Planşa 1. Harta Imperiului Roman în secolul al III-lea d.Hr. (după M. Bruckner, în Das germanische Fürstengrab von Gommern. Gold für die Ewigkeit, Halle, 2001, p. 23).

2

1

3

4

Planşa 2. Figuri de împăraţi romani. 1. Filip Arabul 2. Galienus (Niels fig. 175, 181); 3. Diocleţian (S. Brezeanu, Istoria Bizanţului, Bucureşti, 1983, fig. XIV:2); 4. Tetrarhii. Basilica San Marco, Veneţia (după Niels, Monumentele publice ale artei romane, Bucureşti, 1989, vol. 1, fig. 186). 84

85

Planşa 3. Harta provinciilor romane în timpul lui Diocletian (după A. Cameron, The Late mediterranean World în Late Antiquity AD 395-600, London and New York, 1993, fig. 1).

1

2

3 Planşa 4. 1,3. Constantin cel Mare (după Enciclopedia Wikipedia); 3. Iulian Apostatul (după P. Brown, The world of Late Antiquity. From Marcus Aurelius to Muhammad, Thames and Hudson, London, 1971, fig. 65).

86

1

2 Planşa 5. 1. Roma. Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare (după Enciclopedia Wikipedia). 2. Sucidava. Fundaţiile unei clădiri cu hypocaustum, secolul al IV-lea (foto M. Negru). 87

1

2 Planşa 6. Romula-Reşca, capitala Daciei Malvensis. 1. Zidul de incintă al oraşului ridicat sub supravegherea lui Filip Arabul în anul 248; 2. Şanţul de apărare din faţa zidului (cercetări M. Negru, G. Mihai, 2006). 88

1

2 Planşa 7. 1. Romula. Sarcofagul lui Didius Iulianus (Muzeul Romananţiului, Caracal); 2. Mormânt roman de la mijlocul secolului al III-lea, descoperit la Romula (cercetări M. Negru, G. Mihai, 2006). 89

Planşa 8. Romula. Inventarul unui mormânt roman de la mijlocul secolului al III-lea. 1. Figurine de chihlimbar; 2. Cercei din aur; 3. Mărgele cu foiţă de aur prinsă în sticlă (cercetări M. Negru, G. Mihai, 2006).

90

III. MARILE MIGRAŢII DIN SECOLELE III-V. PRIMELE REGATE „BARBARE”

III.1. Problema migraţiilor Termenul de barbar este un concept elaborat de creatorii unor civilizaţii avansate la timpul lor, pentru a delimita ceea ce se află dincolo de graniţele politice şi culturale ale lumii lor. Prima dată acest termen fost folosit de greci ca o etichetă pentru populaţiile din afara lumii greceşti. Pentru romani, barbarii sunt oameni care nu vorbesc limba latină şi au o civilizaţie primitivă, sunt cei pe care Roma nu a putut să-i absoarbă: berberii din Africa, arabii din deşerturile orientale, alanii de la Marea Neagră, celţii din Britannia. De la sfârşitul Republicii, cei mai apropiaţi şi mai periculoşi erau cei care locuiau dincolo de Dunăre şi de Rhin, germanicii. Imaginea populaţiilor migratoare din secolele III-V a fost una negativă datorită distrugerilor şi dezorganizării pe care au produs-o lumii romane. Lipsa informaţiilor şi schimburilor interculturale consistente cu populaţiile migratoare în perioada precedentă marilor migraţii a dus la crearea unui sentiment al şocului, al conflictului total dintre două civilizaţii. Pasajul din Sfântul Ambrozie: „Hunii s-au aruncat asupra alanilor, alanii asupra goţilor, goţii asupra taifalilor şi sarmaţilor” subliniază şocul evident, dar se poate subînţelege şi lipsa unor informaţii cu privire la ceea ce se întâmpla în lumea barbară din apropierea graniţelor nordice ale Imperiului. Dincolo de subiectivismul inerent unor victime ale invaziilor, cronicarii au început să insereze informaţii mai consistente, fie ele şi distorsionate, cu privire la populaţiile migratoare. 91

Astfel, Ammianus Marcellinus îi descrie pe huni: „Ferocitatea lor întrece orice: cu un fier ei brăzdează adânc obrajii nounăscuţilor ca să distrugă orice făgăduială de puf în viitor şi astfel ei ajung la bătrâneţe spâni şi pociţi, asemenea unor eunuci. Ei au trupul îndesat…ai zice nişte animale bipede…nu-şi pun la foc şi nici nu-şi gătesc mâncarea. Ei nu se hrănesc decât cu rădăcini sălbatice sau cu carnea crudă a primului animal ieşit în cale, pe care o încălzesc un timp pe spinarea calului, între coapsele lor. Ei nu au vreun adăpost. Nu folosesc nici case, nici morminte. Ei îşi acoperă trupul cu pânză şi cu piei de şobolani de pădure cusute împreună; nu au o îmbrăcăminte pentru statul în casă şi alta pentru purcesul afară; o dată ce şi-au tras peste ei haina lor de culoare ştearsă nu o mai lasă până ce nu cade în bucăţi, din cauza vechimii…I-ai crede bătuţi în cuie, pe caii lor. Nu descalecă nici pentru a mânca, nici pentru a bea, ci dorm aplecaţi pe grumazul deşirat al calului, unde pot visa în voie…” Mai târziu, la cumpăna dintre secolele al V-lea şi al VI-lea, statele germanice folosesc termenul de „barbar” în sensul de „străin”, chiar şi când era vorba de alţi germanici. În secolul al VII-lea, el a alunecat spre sensul religios de germanic necreştinat, păgân, sau a devenit clar peiorativ. Pentru perioada secolelor III-V, în Europa termenul de barbari apare aproape întotdeauna legat de cel de migraţii sau invazii. Migraţiile sunt fenomene care au însoţit istoria umanităţii încă de la începuturi. Specia umană a migrat din Africa pe celelalte continente, civilizaţiile neolitice din Semiluna Fertilă către Eurasia. Mai târziu, epoca bronzului a început în Europa sub impulsul marii migraţii indoeuropene, iar a doua perioadă a epocii fierului a fost marcată de migraţia celţilor. În secolele III-V în Europa au migrat populaţii germanice (goţii, vandalii, suevii, francii, anglii, saxonii şi alţii), turanice (hunii), iraniene (alanii) şi celţii (scoţii şi picţii). Dintre acestea cele ale populaţiilor germanice şi turanice au avut consecinţele cele mai vizibile în evoluţia istorică a continentului. 92

Termenul de „mari invazii” a fost folosit, în mod tradiţional, pentru a desemna mişcări de populaţii numite „barbare”, care, în secolul al V-lea d.Hr., au înlocuit autoritatea administrativă romană în Occident. Astăzi se tinde, din ce în ce mai mult, către abandonarea acestei sintagme şi folosirea, în schimb, a celei de „migraţie a popoarelor”. Aceste migraţii, a căror principală importanţă constă în faptul că ele au coincis cu declinul Imperiului Roman, nu reprezintă decât un moment privilegiat în imensa mişcare migratoare orientată dinspre est spre vest şi de la nord la sud, care a afectat Europa începând cu secolul II î.Hr. şi până în secolul al XIII-lea. Termenul migratio gentium a fost folosit, la început, de umanismul german, care, pentru prima dată, a studiat complexitatea evenimentelor ce compun aceste mişcări de populaţii într-o perioadă istorică. Prin acest complex de împrejurări se căutau explicaţii şi argumente cu privire la declinul şi dispariţia Imperiului Roman de Apus, de care era legată dispariţia valorilor lumii antice. Din acel moment migraţia germanică a fost tratată diferenţiat de diverse curente istoriografice. La început, în special în perioada Renaşterii, acest fenomen a fost abordat şi tratat doar sub aspectul său distructiv. Cel mai sugestiv exemplu, în acest sens, este lucrarea istoricului englez Eduard Gibbon, Decline and Fall of the Roman Empire (Declinul şi decăderea Imperiului Roman), în care prăbuşirea Imperiului Roman este motivată însă nu doar de distrugerile cauzate de populaţiile migratoare, ci şi de cauze interne, între care adoptarea creştinismului ocupă un loc de frunte. Cu timpul a apărut şi o orientare echilibrată, uneori chiar pozitivă, cu privire la popoarele germanice şi de migraţia lor. În zilele noastre epoca migraţiei popoarelor începe să se contureze în tot mai multe lucrări de specialitate ca un proces istoric de tranziţie, ce înglobează atât părţi distructive, cât şi aspecte constructive, cu repercusiuni şi rezonanţe extinse în timp, până 93

în miezul Evului Mediu şi în spaţiu, mult peste hotarele lumii germanice şi romane. Fenomenul marii migraţii germanice, ca orice complex istoric determinat, a fost cauzat de o seamă de realităţi social-politice şi economice, culturale şi spirituale ale epocii în discuţie. De subliniat este şi dubla cauzalitate a evenimentelor: pe de o parte, situându-se lumea germanică în devenire, iar pe de altă parte, lumea romană în decădere. Este însă foarte dificil, dacă nu imposibil de stabilit, care dintre aceste aspecte a predominat, fiind, mai curând, vorba de o interdependenţă şi condiţionare reciprocă. De fapt, ar fi o falsă problemă, în condiţiile în care numai interacţiunea dintre cele două a dus la evenimentele de la sfârşitul antichităţii. Lipsa informaţiilor despre mişcările din lumea barbară, ce se întindeau din centrul şi nordul Europei până în Asia centrală, a luat prin surprindere lumea romană. Dar invaziile barbare în Imperiu reprezintă numai o fază ulterioară mişcărilor şi schimbărilor majore suferite de societăţile barbare. Puţinele informaţii, oferite de Tacitus, Ammianus Marcellinus sau Cassiodorus Senator, cu privire la societatea vechilor germani din primele secole ale erei noastre, se referă la rolul esenţial pe care îl joacă, în comunităţile cu încă destule trăsături gentilice, ceata militară întreţinută de şefii militari tribali sau ai uniunilor de triburi. Membrii cetei militare erau deja organizaţi într-un fel de „castă” privilegiată care aveau ca principală sursă de existenţă prăzile de război. Observaţia este foarte limpede expusă de Tacitus, care subliniază că, „în opinia lor, a trăi din muncă ar fi o ruşine şi o laşitate să dobândeşti prin sudoare ce se poate dobândi prin sânge”. O a doua cauză frecvent invocată de istorici este creşterea demografică înregistrată în lumea germanică. Creşterea numerică a cetelor militare a mărit, în mod necesar, numărul expediţiilor militare în Imperiul Roman. În acelaşi timp, sporul demografic general al lumii germanice a cuprins şi simpli membrii ai tribului, care aveau ca sursă de existenţă agricultura. Această 94

situaţie a impus o expansiune teritorială pentru a acapara noi terenuri fertile. Aceasta este una din explicaţiile pentru extinderea dominaţiei vizigoţilor în regiunea de la nordul Dunării de Jos, în imediata apropiere a graniţelor Imperiului Roman. În sfârşit, un rol important, independent de cauzalităţile generale anterior expuse, pentru migraţia germanică în Imperiul Roman, invazia hunilor a fost o scânteie declanşatoare a unei reacţii în lanţ, ce a pus în mişcare zeci de triburi în spaţiul dintre Nistru şi Atlantic. De cealaltă parte, lumea romană se găsea într-o profundă şi generală criză de sistem care a avut ca rezultat slăbirea capacităţii militare a imperiului şi a puterii de rezistenţă la presiunile de pe limes. La aceasta, adăugându-se agravarea regresului economic şi a nemulţumirilor interne şi, implicit, a instabilităţii politice, posibilitatea penetraţiei germanicilor în Imperiu şi, până la urmă, a instalării puterii acestora era deschisă. Fenomenele migraţiilor sunt, în esenţă, greu de cunoscut. Descumpănirea generală nu a favorizat elaborarea de însemnări istorice; tulburările se traduc în distrugeri de documente; dezastrele erau supraestimate şi învinşii au o tendinţă naturală de a explica succesul adversarului prin irezistibila superioritate numerică; datorită panicii, poveştile cele mai extraordinare, şi, mai ales, cele despre trădare erau crezute. În plus, de-a lungul Evului Mediu timpuriu, după adoptarea creştinismului, se impune ideea că evenimentele istorice nu erau decât un reflex la scopurile divinităţii. Apoi, după secolul al V-lea, orice scriere derivă dintr-o sursă ecleziastică, astfel barbarii arieni erau dispreţuiţi, iar cei catolici (francii) lăudaţi. Chiar şi în cazul hunilor, se discută de mai multe cauze: politica chineză, marea bogăţie a stepelor occidentale, ameninţările altor călăreţi nomazi, atracţia prăzii. Nu sunt susţinute cauzele simpliste şi globaliste, precum cel preferat de clericii din Evul Mediu, anume poligamia (considerată, în mod greşit, un factor de expansiune demografică) sau ura faţă de creştini, sau fluctuaţiile climatice etc. 95

III.2. Triburile germanice. Patria de origine şi trăsăturile civilizaţiei germanice Originea populaţiilor germanice pare să fie foarte veche. În Suedia sudică şi Peninsula daneză, în perioada mileniului V î.Hr., s-a realizat fuziunea dintre populaţiile finice locale descendente ale unei vechi culturi locale, care trăiau, mai ales, din vânătoare, şi cultivatorii danubieni, purtători ai neoliticului „popor al ceramicii liniare”, care au introdus agricultura şi folosirea ceramicii. Astfel, a apărut o civilizaţie protogermanică. În epoca bronzului, s-a dezvoltat acolo o civilizaţie germanică cu influenţe orientale şi dunărene, care a adoptat metalurgia bronzului, ceramica decorată cu şnurul, economia pastorală, structura socială patriarhală, practica înhumării individuale, dar îşi păstrează vechiul substrat. Aceasta este prima civilizaţie germanică propriu-zisă. Iar prin intermediul grupurilor proto-celtice şi celtice din Europa Centrală, cu care a intrat în contact la sfârşitul celui de-al doilea mileniu î.Hr., s-a familiarizat cu limba şi obiceiurile indo-europene. Schimbările climatice din secolul VI î.Hr. au dus la coborârea gheţarilor de la latitudinea de 68° la cea de 60°, ceea ce a restrâns teritoriul cu condiţii favorabile vieţii şi a forţat la migraţii. Poate şi o explozie demografică a determinat migrări succesive ale bastarnilor, goţilor, vandalilor şi altor triburi germanice către Europa centrală şi estică. Către 400 î.Hr. ar fi avut loc separarea lor în două grupuri: orientali şi occidentali. Cei din urmă au intrat primii în contact violent cu Roma (invazia cimbrilor şi teutonilor din 102-101 î.Hr., a suevilor lui Ariovist în 58 î.Hr.). Aceşti germanici care apar în operele lui Caesar şi Tacitus, fărâmiţaţi în numeroase triburi, au fost respinşi de Caesar şi Augustus şi opriţi pe limesul renan. Germanii erau reprezentaţi în arta statuară romană ca fiind înalţi, blonzi şi fioroşi. Purtau veşminte din lână sau din piele, legate cu o centură, iar deasupra acestei tunici, o mantie prinsă 96

cu o agrafă. Casele lor cu o singură cameră erau modeste. Cu pereţii din lemn sau chirpici şi acoperişul de paie sau alte materiale vegetale specifice zonei, casele lor aveau în mijloc o vatră de foc. O imagine a acestor barbari germanici din secolele al IV-lea sau al V-lea, aşa cum ne apar în izvoare, ar fi aceasta: burgunzii „cu pletele parfumate cu unt rânced”, ale căror „tocane răspândesc miasma usturoiului şi a cepei”; saxonii, marinari îndrăzneţi, „foarte bucuroşi la gândul descinderii pe care o vor face”; francii „a căror coamă blondă le coboară din creştetul capului pe frunte”, cu ochi verzi şi albaştri, barbă rară şi ale căror „haine strânse pe lângă trup le cuprind mădularele svelte”. Iar femeile lor erau acoperite de cele mai frumoase podoabe: cercei, inele, coliere de sticlă multicoloră, brăţări cu capete de şarpe, iar la cingătoare o placă de care sunt legate obiectele de uz curent – chei, amnar, beţigaşe pentru curăţarea urechilor, pensetă pentru epilat ş.a. Contrar unei imagini convenţionale în care erau prezentaţi ca nomazi crescători de vite, ei practicau, cu precădere, cultivarea pământului, cu excepţia saxonilor şi frizilor care, din cauza mediului umed în care locuiau, creşteau mai ales vite. Oi sau bovine creşteau pe pământurile rămase pârloagă şi care, în funcţie de regiune, sunt redate culturilor de grâu, ovăz sau la fiecare doi sau trei ani. Deşi tehnica agricolă era înapoiată şi uneltele rudimentare, totuşi, după spusele lui Tacit, Germania era „în grâne rodnică”. În timpul secerişului chiar războaiele erau suspendate, pentru a nu se pierde recolta. Agricultura extensivă şi creşterea animalelor au favorizat migraţia, datorită necesităţii unor mari întinderi de terenuri arabile şi păşuni. Lumea lor era una tradiţional rurală, iar meşteşugul ceramicii era unul primitiv. În schimb, se pare că erau foarte iscusiţi în întărirea oţelului cu azot. În primele secole ale erei creştine, germanii realizaseră progrese în extracţia minereurilor (aramă, fier, aur, argint) şi în meşteşuguri (prelucrarea metalelor, a lemnului, a pieilor, a plantelor textile). În negoţul intern şi 97

extern, germanii foloseau, în afara schimbului în natură, şi monede romane de aur şi, mai ales, de argint. Băteau şi monede proprii imitate după cele romane. Triburile germanice nu erau foarte mari. Cele mai mari dintre ele aveau până la 100.000 de oameni. Societatea germanică era organizată pe principiile monarhiei militare, condusă de căpetenii militare care îşi transmiteau poziţia urmaşilor lor. Germanii nu cunoşteau organizarea statală şi nici civilizaţia urbană. Pentru ei familia, clanul, tribul şi neamul erau singurele verigi ierarhice. Tribul era o comunitate teritorială care avea în fruntea sa aristocraţia de drept sau de merit personal. Majoritatea erau oameni liberi care purtau arme, participau la războaie şi la adunări. Exista o mare diversitate la triburile germanice. Ierarhizarea socială era mai puternică la germanii orientali. Societatea era, în general, divizată în două clase: oameni liberi, grupaţi în familii foarte unite, şi sclavii, apăruţi în urma cuceririlor. Între aceste două clase, se distinge, mai ales în Germania Occidentală, cea a lidi sau laten, sclavi eliberaţi. Instituţiile monarhice erau mai dezvoltate la goţi, sub influenţa culturilor de stepă şi a iranienilor. În special la goţi, vandali, burgunzi exista o puternică aristocraţie războinică ereditară, o adevărată clasă de războinici de profesie, care se deosebesc de simplii soldaţi ţărani. Aristocraţii puteau fi şefi războinici, precum la goţi şi longobarzi, dar şi mari proprietari de pământ care controlează cele mai bune terenuri şi le exploatează cu lucrători aserviţi, ca la burgunzi. Pe vremea lui Tacit, regalitatea era electivă, iar puterea regilor era limitată. Caracterul regalităţii germanice este dublu, sacru şi militar, dozarea acestor elemente variind în funcţie de popoare. Se consideră că a existat o evoluţie de la regalitatea antică, cu caracter sacru, transmisă pe linie descendentă din zei şi limitată de adunarea poporului, şi regalitatea mai recentă, instituţie sacră şi ea, dar cu un caracter prioritar militar, constituită pentru cuceriri. Dinastiile gotice şi anglo-saxone, ca mai târziu cele din Suedia şi din Norvegia, sunt 98

considerate ca descinzând din zei; cele ale francilor şi longobarzilor au mai degrabă un caracter militar, dar pretutindeni regalitatea păstrează un aspect supranatural. Din secolele IV–V, uniunile tribale au devenit mai stabile, iar puterea regală s-a consolidat, formându-se dinastii, ca cea a Amalilor la ostrogoţi sau a Merovingienilor la francii salici. Germanii occidentali şi nordici, mult mai fărâmiţaţi, au rămas mai multă vreme ataşaţi de structurile tribale arhaice, aristocraţia fiind mai slab reprezentată, iar regalitatea episodică. Organizarea armatelor barbare se baza pe serviciul militar al tuturor oamenilor liberi în stare să lupte, să se echipeze şi să se aprovizioneze. Armamentul, cunoscut datorită arheologiei prin cercetarea inventarului mormintelor, a suferit schimbări între faza pregătitoare, cea a „liţilor”, şi faza migratoare a invaziilor: de exemplu, la franci, securea de aruncat şi suliţa au căpătat forma definitivă în secolul al VI-lea. Fiecare popor îşi avea armele caracteristice: francii şi anglo-saxonii, care erau, mai ales, pedestraşi, foloseau securea, şi spada scurtă cu un singur tăiş; alamanii, călăreţi, mânuiau sabia lungă. Armamentul goţilor este puţin cunoscut, deoarece ei nu puneau arme în morminte, în timp ce vandalii, centraţi pe cavalerie, purtau cuirasă, foloseau lancea, sabia lungă şi arcul. În afara burgunzilor, niciun trib germanic oriental nu a dat importanţă armelor defensive şi arcului. Germanii ocupau în primele secole ale erei creştine un spaţiu vast din Europa centrală până în Scandinavia. În antichitatea târzie, în Europa existau trei mari ramuri de triburi germanice: apuseană, răsăriteană şi nordică. Din ramura apuseană făceau parte francii, alamanii, frizii, saxonii, anglii, suevii, varinii, iuţii, marcomanii, cvazii şi iutungii care erau aşezaţi în regiunea Rhinului, în Olanda, Peninsula Iutlanda, Wesser, pe Elba şi în Boemia. Ramura răsăriteană cuprindea herulii, rugii, schirii, burgunzii, vandalii, gepizii şi goţii, aşezaţi între cursul Oderului şi nordul Mării Negre. În fine, din ramura nordică 99

făceau parte danii şi suedezii rămaşi în Peninsula Scandinavă. De reţinut că popoarele goţii, vandalii, francii, în perioada analizată, nu existau în stare simplă, toate fiind amestecuri: vandalii din Africa erau vandali hasdingi, silingi, alani, suevi şi câţiva hispano-romani. Vizigoţii şi burgunzii includeau elemente asiatice. Ostrogoţii lui Teodoric îi antrenează pe rugi, şi, în Italia, îi absorb pe skiri, heruli, alamani, aventurieri scandinavi. Religia germanicilor din secolele III-IV este puţin cunoscută. Ei venerau natura şi forţele sale, astfel panteonul germanic cuprindea un zei ai tunetului (Thôrr), magiei şi victoriei (Wotan), cerului şi adunărilor (Tiwaz) şi fertilităţii (Nerthus). Ceremoniile sunt simple. Pe coamele munţilor, lângă un arbore ori un izvor erau practicate sacrificii de animale sau chiar umane. Rolul preotului era adeseori interpretat de tatăl familiei sau şeful tribului, care prezida adunăriile şi beţiile, care, după unii istorici, aveau caracter sacru. Cei care mureau în luptă aveau parte de viaţa zeilor în Walhalla. După moarte ei îşi păstrau alături armele şi podoabele, care indicau locul pe care îl ocupaseră în cadrul comunităţii. Germanii au cunoscut scrierea cu rune. Dar, în general, inscripţiile de pe arme sau bijuterii aveau scopuri magice. Poemele epice despre gloria eroilor germani – Cântul Nibelungilor, Edda, Boeowulf sau sagas scandinave le aparţin. Manifestările artistice se rezumă la decorarea plăcilor de centură, fibulele rotunde sau aviforme cu motive din sticlă reprezentând animale stilizate fiind şi ele frecvente. III. 3. Romani şi barbari. Primele contacte Lumea germanică orientală, adică burgunzii, vandalii şi goţii, a intrat în lumina izvoarelor scrise prin opera lui Poseidonios (sec. I î.Hr.) şi, mai ales, prin Comentariile lui Caesar, în care prezenta triburile germanice din partea stângă a Rhinului. În largul câmpiilor Europei Orientale, ei erau la 100

adăpost de expediţiile romane, iar la contactul cu popoarele stepei, sarmaţi, alani iranieni, s-au înzestrat cu cavalerie grea şi cu armament eficace (lance şi sabie lungă, cască, cuirasă, scut rotund ş.a.). Bazaţi pe resursele aduse de comerţ şi de jaf, ei au edificat legături politice mult mai întinse şi mai periculoase pentru Roma. Germanii occidentali au intrat primii în contact violent cu Roma (invazia cimbrilor şi teutonilor din 102-101 î.Hr., a suevilor lui Ariovist în 58 î.Hr.). Fărâmiţaţi în numeroase triburi, eu au fost respinşi de Caesar şi Augustus şi opriţi pe limesul renan. Ei sunt cei care apar în operele lui Caesar şi Tacitus. Sfârşitul secolului al II-lea şi secolul al III-lea aduc schimbări profunde în lumea germană. Migraţia goţilor, începută în a doua jumătate a secolului al II-lea d.Hr., dă naştere, primei reacţii în lanţ în Europa central-răsăriteană. Ca urmare, quazii, marcomanii, bastarnii, dar şi costobocii de neam dacic invadează Imperiul Roman. Confederaţiile de triburi relativ paşnice din primele două secole s-au transformat sau au fost absorbite de altele militare. Triburile pragmatice de antreprenori şi intermediari interesaţi de comerţul cu lumea romană au cedat locul unora conduse de o aristocraţie războinică, care impunea o politică militară ofensivă ce avea drept principală ţintă Imperiul Roman. După victoriile lui Marius şi Caesar împotriva triburilor germane, romanii au încercat, la începutul epocii imperiale, absorbirea populaţiilor germanice: soldaţii lui Augustus au ajuns pe malurile Elbei şi au organizat o nouă provincie. Ulterior, în pofida victoriilor lui Germanicus (14-16 d. Hr.), împăratul Tiberius a hotărât abandonarea teritoriilor de pe malul drept al Rhinului, preferând să organizeze o frontieră solidă. Roma a văzut că avea prea puţin profit din cucerirea acestor ţinuturi reci şi împădurite sau supunerea acestor popoare sălbatice şi războinice. Astfel, Roma a renunţat pentru prima dată la civilizarea unui popor şi acest abandon a dat naştere unui complex de frică 101

faţă de germani, care se va constata în timpul primelor invazii de la sfârşitul secolului al II-lea. O relativă stabilitate a marcat perioada următoare până la Marcus Aurelius. Nu fiindcă germanicii ar fi încetat să înainteze: se întrevăd, în special către est, amestecuri constante de populaţii care îi reînnoiesc pe adversarii Romei de-a lungul limesului. Dar barajul a fost destul de puternic şi contraatacurile destul de frecvente pentru a împiedica orice câştig territorial. Mulţi germani ajung să servească ca auxiliari în armata romană şi învaţă limba latină. În secolele III-IV invaziile germanilor au fost oprite de împăraţii romani: Marcus Aurelius, Postumus, Aurelian, Probus, Constantius Chlorus. Lumea romană a ieşit învingătoare din criza secolului al III-lea, dar Diocletian şi Constantin au trebuit să-i reorganizeze sistemul defensiv: deoarece legiunile dispuse de-a lungul graniţelor n-au putut să oprească invaziile, au fost regrupate în jurul noilor capitale – Milano, Trier, Constantinopol; în locul lor, soldaţi – ţărani au fost instalaţi în mici forturi de graniţă, funcţiile militare fiind acordate unor profesionişti, ofiţeri ieşiţi din rândurile trupei (nu mai aparţin marilor familii senatoriale). Marea migraţie germanică, ca orice proces istoric a parcurs mai multe etape distincte. O primă etapă ar putea fi considerată pătrunderea, până în secolul al III-lea, pe cale paşnică a unor grupuri de germani în imperiu. Barbarii erau mai uşor de recrutat decât ţăranii, deci nu afectau interesele economice ale marilor proprietari funciari. De asemenea, ei aveau reputaţia unor buni luptători. Astfel, barbarii au intrat în serviciul Romei prin mai multe căi: prin angajament voluntar, individual - în acest caz ei s-au romanizat şi s-au supus aceleaşi obligaţii şi practici ca şi recruţii romani, respectiv ca foederaţi. În zonele din apropierea limesului sunt aşezate triburi sau uniuni de triburi ca federaţi ai imperiului, în urma încheierii unor tratate de alianţă militară (foedus), 102

prin care, în schimbul unor subsidii, noii aliaţi se obligau să apere imperiul şi să recunoască drept duşmani pe duşmanii imperiului şi drept prieteni pe prietenii imperiului. Asemenea foedusuri presupuneau obligaţii reciproce, foarte stricte; ele au avut efecte pe termen lung, începând cu instalarea barbarilor în Imperiu şi barbarizarea armatei. Au fost numeroase astfel de tratate în secolele III-V. În Gallia această politică a fost iniţiată de Maximianus în anul 287, în sensul instalării de coloni franci; în anul 332 între împăratul Constantin cel Mare şi thervingi (goţi); în anul 376 între împăratul Valens şi goţi, prin care se permitea aşezarea acestora în provinciile romane sud-dunărene; în anul 382 între împăratul Theodosius I şi goţi, prin care ultimii erau consideraţi contribuabili ai imperiului. Termenii folosiţi pentru migratorii aşezaţi în Imperiu sunt cei de laeti (liţi) şi deditici. Liiţi este un cuvânt germanic care se aplica persoanelor semilibere, colonilor militari cantonaţi în mediul rural, pe terenuri unde aveau drepturi ereditare, cu condiţia ca şi copiii lor să servească în armată. Aceştia sunt specifici în Gallia, mai ales în nord-est, fiind de origine francă şi frigiană, dar şi sarmaţi, marcomani, taifali, alamani, care au dat şi numele unor sate, Sarmaise, Marmagne, Tiffauges, Allemagne. Aceste populaţii sunt instalate cu titlul de „federaţii”, legate de Roma printr-un tratat (foedus); ele îşi păstrau obiceiurile, organizarea socială şi politică, ocupau pământurile romane, furnizând în schimb soldaţi. Obligaţia lor esenţială era formarea de trupe speciale, aflate sub ordinul prefecţilor romani. În secolul al IV-lea, Imperiul accepta în interiorul său trupe federate conduse de şefi proprii, cu organizare şi obiceiuri distincte. E greu de ştiut dacă aceste instalări ale unor indivizi sau grupuri germanice au întârziat sau au facilitat invaziile din secolul al V-lea, dar cel puţin ele au permis o mai bună cunoaştere reciprocă. Se consideră că dreptul provincial al romanilor şi cutumele juridice ale barbarilor au început deja să se influenţeze reciproc. Întârziind cu două secole marile invazii, împăraţii au pus temeliile unei 103

civilizaţii romano-barbare. A doua categorie, deditici, proveneau din rândurile migratorilor care au fost luaţi prizonieri în urma războaielor. La început, mercenarii germani erau grupaţi în corpuri complementare, nationes, apoi, după decretul lui Caracalla şi reformele militare, în legiuni. Atunci când clasele conducătoare abandonează conducerea armatei, ofiţerii înşişi erau germani. Primul barbar în funcţii de conducere a fost Aurelius Ianuarius (batav), în timpul lui Diocletian. În timpul domniei lui Constantin, germanici şi, în special, franci erau duci sau tribuni; sub Teodosie aceştia erau din rândurile goţilor. Aceşti germanici „naturalizaţi” ajung chiar în familia imperială: fiul lui Theodosie I, Honorius, s-a căsătorit cu o fiică a vandalului Stilicon. În acest context se produce deja procesul de „germanizare” a armatei şi ascensiunea unor personalităţi barbare, care au dominat istoria ultimelor decenii de existenţă a Imperiului Roman de Apus. Util este, însă, să facem legătura între aceste elemente şi populaţia romană din ce în ce mai nemulţumită şi să analizăm ambele atitudini în ceea ce am putea numi a doua etapă a pătrunderii germanicilor în imperiu în secolele III-V, de data aceasta prin atacuri violente, jafuri şi distrugeri. Contactele dintre romani şi barbari au fost însă şi de altă natură decât militară. Astfel, descoperirile arheologice, în special conţinutul mormintelor germanice, dovedesc existenţa unor relaţii comerciale. Denarii republicani şi solidii imperiali circulau în Germania occidentală şi erau tezaurizaţi de către aristocraţia germană. Trebuie distinse două tipuri de comerţ: în Germania occidentală, comerţul era intens şi consta, mai ales, din produse de uz curent: ceramică sigilată, statuete de bronz, stofe, fibule, cărămizi cu ştampilele legiunilor romane, vin erau schimbate pe animale, piei, ceară, miere. Pe teritoriul triburilor aliate, precum camavii şi, mai ales, frizonii, s-au descoperit singurele două inscripţii romane în interiorul Germaniei; două contracte ale negustorilor romani cu frizonii. Din contră, aceste 104

obiecte erau rare în teritoriile adversarilor, chaucii sau marcomanii. În est, comerţul era mai slab cantitativ, dar mai valoros, constând în obiecte de lux pentru aristocraţia germanică. Marile drumuri comerciale erau: unul, din Aquileea la Baltica, trecea peste limes la Carnuntum (în amonte de Bratislava); un altul, pornit din Gallia prin Westfalia, ajungea la coasta ambrei din Iutlanda Occidentală. În ceea ce priveşte influenţele culturale, se consideră că alfabetul runic a fost inventat după exemplul celui grecesc, iar germanii ar fi fost intermediarii între arta decorativă sarmatică şi anumite elemente ale artei romane a secolului al IV-lea, în domeniul orfevrăriei şi al emailurilor. Goţii, cei mai apropiaţi de Imperiu, au primit cei dintâi Evanghelia şi au transmis-o altor barbari. Un rol esenţial în răspândirea creştinismului arian la goţi a avut Ulfila, un descendent al prizonierilor capadocieni aduşi în ţinuturile gotice. Succesul lui Ulfila, cel care, în secolul al IV-lea, avea să fie apostolul goţilor, a fost determinat de adoptarea limbii gotice pentru Biblie şi liturghie. III.4. Marile invazii şi regatele „barbare” din secolele III-V Populaţiile germanice Goţii Patria de origine a goţilor este considerată insula Scandza sau Scania, respectiv Scandinavia de azi. Dintre cele două populaţii, gutar-ii şi götar-ii, primii din insula Gotland, ceilalţi din Göttland (jumătatea sudică a Suediei), se pare că ultimii ar fi goţi. Primele informaţii despre gutanes le găsim în anul 75 d.Hr. la Plinius, apoi despre gothones în anul 98 d.Hr. la Tacitus. Ei au traversat Marea Baltică şi au cucerit teritoriile locuite de vandali (Iordanes, Getica, IV, 25; XVII, 94). Ptolemeu îi 105

situează în partea de nord-est a Germaniei, pe malul drept al Vistulei Inferioare. Dar, după 150 d.Hr., goţii migrează spre stepa din nordul Mării Negre. Pe la 230 d.Hr. ei sunt deja stabiliţi în această regiune. Sursele scrise arată că goţii au fost organizaţi două mari grupuri: numiţi mai întâi tervingi (oameni de pădure) şi greutungi (oameni de stepă), apoi vizigoţi (goţii de vest, între Nistru şi Dunăre) şi ostrogoţi (goţii de est, între Don şi Nistru). Vizigoţii Prima incursiune majoră a goţilor în Imperiul Roman a avut loc în anul 238. Atacul a afectat serios Moesia şi Thracia. Zece ani mai târziu, conduşi de Argaithus şi Gunthericus, vizigoţii împreună cu aliaţii lor barbari au devastat Moesia. În anul 240, vizigoţii pătrunşi în Moesia au fost învinşi de armatele împăratului Decius, care a eliberat, se pare, şi provincia Dacia. Anul următor însă, la Abrittus, armatele romane au suferit o înfrângere, însuşi împăratul Decius a căzut în bătălie. În anii 257-258 ei au atacat pe mare regiunea Bosforului, atacurile fiind reluate de cinci-şase ori până în anul 276. În anul 261, între 500 şi 2000 de vase cu 320.000 de militari (cifră mult exagerată), vizigoţii ar fi plecat de la gura Nistrului într-o expediţie maritimă fără precedent, ce viza teritorii ale Imperiului Roman. Au devastat Moesia şi Grecia până la sud de Sparta, dar au fost învinşi în Popontida de flota romană condusă de Gallienus. Împăratul Aurelian i-a respins din sudul Dunării şi a hotărât abandonarea provinciei Dacia, pentru a asigura o mai bună securitate provinciilor sud-dunărene. În urma unei victorii obţinute de armatele romane în anul 332, s-a încheiat un foedus prin care goţii deveneau federaţi. Respectat vreme de 35 de ani, el a permis importante schimburi de civilizaţie şi, în special, pătrunderea creştinismului la goţi. 106

Atacaţi violent de huni în anul 375, vizigoţii, conduşi de Alatheus, s-au retras la vest de râul Nistru. În anul 377, ei au primit permisiunea de a se refugia în provinciile romane suddunărene din faţa invaziei hunilor, în schimbul serviciului lor militar. La scurt timp după aceea însă, se pare că unele abuzuri ale administraţiei romane locale i-au revoltat pe goţi. În număr de aproximativ 200.000 ei au început să devasteze provinciile balcanice ale Imperiului. Venit în grabă, împăratul Valens este ucis în bătălia de la Adrianopole, câştigată de goţi în anul 378. Ei au ameninţat apoi Constantinopolul, capitala Imperiului. Theodosius I, care a urmat la conducerea Imperiului Roman de Răsărit, pentru a rezolva grava criză creată, a încheiat pacea cu goţii şi a încorporat armata lor în cea romană. Prin tratatul încheiat în anul 382, ei primeau pământ pentru a se aşeza în Moesia. Zece ani mai târziu, Alaric, noul şef vizigot, încheie un nou foedus cu Imperiul, care nu l-a împiedicat însă, trei ani mai târziu, să atace oraşul Constantinopol şi să jefuiască Illyricum şi Grecia. În situaţia de criză creată, Imperiul se repliază, îi oferă titlul de magister militum şi îi abandonează Epirul. La moartea lui Theodosius, în 395, vizigoţii au renunţat la alianţa cu Roma şi l-au ales pe Alaric I drept conducător. În anul 401 începe etapa migraţiei spre vest. Vizigoţii, conduşi de Alaric, pătrund în Italia, dar, respinşi de trupele romane, conduse de Stilicon, se retrag în Dalmaţia şi apoi în Noricum. În anul 410 ei atacă din nou Italia. Timp de 3 zile, din 24 până în 27 august, ei incendiază şi jefuiesc Roma, cruţând doar edificiile creştine, ca un bun creştin ce era regele barbar. Se îndreaptă apoi spre sud, cu intenţia de a debarca în Italia, dar într-o furtună moartea lui Alaric le schimbă planurile.

107

Regatul vizigot Conduşi de Athaulf, cumnat al lui Alaric, vizigoţii au invadat Gallia în anul 412, unde au ocupat Narbone, Toulouse şi Bordeaux. Căsătoria lui Athaulf cu Galla Placidia, fiica împăratului Theodosius I, a adus liniştea şi a legitimat primul regat barbar din Imperiu, numit de istorici: regatul de la Toulouse. După moartea lui Athaulf (415), succesorul său, Wallia, a negociat cu romanii un nou tratat în 418, potrivit căruia vizigoţii primeau calitatea de federaţi în sud-vestul Galiei, iar vizigoţii şi-au întins stăpânirea peste o mare parte din Spania şi Gallia de sud, cu capitala la Toulouse. Walia a fost succedat de renumitul fiu al lui Alaric, Theodoric I, care a avut o lungă perioadă de domnie (418-451). El a fost un aliat fidel Imperiului Roman, murind în bătălia de la Campus Mauriacus împotriva hunilor. Teodoric II (453-466), s-a remarcat nu prin lupte, ci prin deschiderea către literatura şi dreptul roman. Sub fratele său, Euric (466-484), rege legislator, regatul a atins apogeul, fiind cel mai puternic stat „barbar” din apusul Europei. Euric, fiul lui Theodoric I, care s-a declarat independent de Roma, a dus o politică de expansiune, a ocupat Aquitania, Auvergne şi şi-a consolidat supremaţia în Spania. Aceste cuceriri au fost apoi recunoscute de Nepos (475), apoi Odoacru şi Zenon (477). Euric a introdus multe aspecte ale civilizaţiei romane şi a generat un cod de legi, combinând elemente germane şi romane. Domnia era electivă, iar nobilii se opuneau puternic fondării unei case regale ereditare. În exterior, Imperiul bizantin şi francii ameninţau pământurile vizigoţilor. Pentru a impune loialitate rebelilor, Alaric al II-lea a introdus în 506 legile cunoscute sub titlul, Breviarul lui Alaric. Un an mai târziu, Clovis I, regele francilor, a învins vizigoţii în bătălia de la Vouille, în care Alaric al II-lea a fost ucis. Mare parte din Provence a fost separată de pământurile gotice, şi regatul vizigoţilor a fost limitat la Spania, unde a fost întemeiat 108

regatul de la Toledo. Administrarea regatului a folosit resursele umane romane, iar numirea conţilor şi ducilor s-a făcut, fără discriminare, dintre goţi şi romani. Regele a păstrat costumul gotic tradiţional, adoptând, în acelaşi timp, şi unele titluri tradiţionale imperiale. În ciuda încercărilor unei serii întregi de regi goţi de a ţine unit regatul, puterea vizigoţilor a scăzut treptat. Ultimul rege, Roderick, a fost înfrânt şi, probabil, ucis, de musulmani în anul 711, în bătălia de la Rio Barbate. În anul 713, Spania a fost cucerită parţial de mauri, iar dominaţia vizigoţilor a supravieţuit doar în regatul creştin independent Asturias. Ostrogoţii În secolul al IV-lea, sub conducerea lui Ermanaric, s-a format un regat ostrogot care s-a extins de la Marea Baltică până în nordul Mării Negre. Când regatul ostrogot nord-pontic a fost spulberat de invazia hunilor, bătrânul rege Ermanaric şi-a pus capăt zilelor, iar urmaşul său a căzut pe câmpul de luptă. Doar o mică parte a ostrogoţilor a rămas pe loc, supunându-se hunilor, cea mai mare parte a lor s-a refugiat către vest şi sud. În epoca de glorie a hunilor, ostrogoţii rămaşi sub dominaţie hunică au participat la campaniile lui Attila din Gallia şi Italia. În vremea împăratului Theodosius I, printr-un foedus li s-a permis ostrogoţilor refugiaţi să se aşeze în Pannonia. Dar pentru ambele părţi a fost doar o soluţie de moment şi nicidecum o situaţie de durată. În anii 455 şi 473 aceştia au încheiat tratate cu Imperiul Roman de Răsărit, dar, cum ei, au continuat să invadeze Moesia, Epirul, pentru a scăpa de ei, împăratul Zenon i-a trimis să-l izgonească pe Odoacru din Italia.

109

Regatul ostrogot Theodoric a fost, poate, cel mai important rege din istoria ostrogoţilor. Timp de 12 ani el a fost ostatic la curtea de la Constantinopol, fiind numit apoi magister militum, ca o recunoaştere a ajutorului acordat împăratului Zenon. Ostrogoţii, conduşi de Theodoric, au invadat Italia în 488, în cursul invaziei fiind ucis şi Odoacru. Întreaga Peninsulă italică, cucerită până în anul 489, a fost transformată într-un regat romano-german, în care goţii şi romanii au coexistat. Theodoric a deţinut puterea, nu şi titlul de împărat al Imperiului Roman de Apus. Un consul roman deţinea autoritatea nominală. Domnia lui a fost marcată de crearea unei adevărate culturi gotice bizantinizate, cu centrul la Ravenna. Cele două popoare au convieţuit paşnic mult timp, cultura romană influenţând mult pe ostrogoţi. Unitatea romanilor şi a goţilor nu putea fi păstrată decât de un conducător de valoarea lui Theodoric. După moartea nepotului său, Atalaric, în 536 şi luptele politice ce au urmat, regatul s-a destrămat, iar ostrogoţii au fost decimaţi în cursul luptelor cu armatele conduse de generalii bizantini Belizarie şi Narses (552). În final, ostrogoţii înşişi au fost absorbiţi de alte triburi migratoare, precum alanii, vandalii, francii şi burgunzii, care s-au stabilit în teritoriile fostului Imperiu Roman. Vandalii Patria de origine a vandalilor este considerată a fi ţinutul Vendsyssel din nordul Iutlandei. În secolul I d.Hr. ei se mutaseră deja pe malul sudic al Mării Baltice, în Pomerania şi Poznania. Ulterior, din informaţiile rămase de la Ptolemeu, vandalii silingi s-au aşezat în Silezia, iar cei hasdingi între Vistula şi Nipru, după cele scrise de Dio Cassius. Acest popor a avut una dintre cele mai lungi migraţii, pe două continente, plecând din sudul Peninsulei Scandinave şi ajungând până în nordul Africii. 110

În anul 171, vandalii hasdingi au încercat să pătrundă în Dacia, dar nu au reuşit. În schimb, se pare că au ocupat o parte din teritoriul de la nord de Carpaţi, amestecându-se, în unele regiuni, cu dacii liberi (costobocii). La mijlocul secolului al III-lea, hasdingii se îndreaptă spre Pannonia, iar silingii ajung pe la 277 pe râul Main din Germania de vest. În anul 406, ei au trecut Rhinul împreună cu alte populaţii migratoare. Iniţial s-au îndreptat spre Marea Mediterană, apoi spre Spania. În această ultimă provincie, hasdingii s-au aşezat în nord-vestul Galiciei, iar silingii în Baetica. Aceste zone au păstrat peste veacuri amintirea migraţiei acestui popor, ca denumire a provinciei Andaluzia (de la Vandalusia). După două decenii marcate de permanente războaie în Spania, vandalii, sub conducerea regelui lor Genserich, trec în anul 429 strâmtoarea Gibraltar, pe vase romane rechiziţionate, pentru a se aşeza în încă prosperele provincii romane din Africa. Istoricii susţin că aceştia ar fi fost chiar invitaţi acolo de consulul roman răzvrătit, Bonifaciu, care s-a împăcat însă cu întreaga curte de la Ravena cu puţin timp înainte de debarcarea vandalilor. În acelaşi timp, ei au fost priviţi cu simpatie de populaţia locală, care vedea în ei nu ocupanţi, ci eliberatori de sub fiscalitatea romană excesivă. Nemulţumirile de natură economică erau dublate de altele de natură religioasă, care declanşaseră ample mişcări ca donatismul şi, mai ales, agnosticismul. Aceste nemulţumiri au favorizat o cucerire rapidă a mediului rural, doar unele oraşe opunând o rezistenţă care a încetat şi ea în mai puţin de un an. Cucerirea Africii de nord de vandali s-a desfăşurat în două etape principale. Prima etapă a războiului dintre vandali şi romani s-a încheiat în anul 442, cu încheierea păcii, prin care vandalii primeau statutul de federaţi împreună cu provinciile romane Mauritania şi Numidia. A doua etapă a conflictului s-a încheiat cu tratatul din anul 453, prin care romanii recunoşteau 111

independenţa regatului vandal condus de Genserich, căruia i se cedau Africa proconsulară şi Bizacena la schimb cu Mauretania şi Numidia care fuseseră ruinate. Până în anul 455, vandalii au continuat să cucerească întregul nord al Africii romane, cât şi insulele Sicilia, Sardinia, Corsica, respectiv insulele Baleare. Astfel, pericolul vandal revenea în Europa, chiar mai aproape de Italia. Materializarea acestui pericol nu a întârziat, în anul 455, Roma fiind jefuită în urma unui raid al vandalilor. De fapt, această invazie a plecat de la o problemă de familie. În condiţiile în care Valentianian al III-lea a fost ucis, iar soţia sa forţată a se căsători cu uzurpatorul tronului, Genserich, al cărui fiu, Huenerich, era logodnicul fiicei împăratului ucis, a decis să răzbune pe socrul său şi să elibereze pe soacra sa. Odată eliberată soacra sa, armata vandalilor a continuat să jefuiască Roma timp de două săptămâni. Se pare că, în urma acestor jafuri sistematice, a rămas în istorie termenul de vandalism, promovat, mai ales, de istoriografia modernă franceză, pentru a descrie efectele cele mai brutale ale unei invazii. În mod oficial, şi chiar ironic, în anul 476, muribundul Imperiu Roman de Apus recunoştea regatul vandalilor. După moartea lui Genserich, însă şi regatul vandalilor intră într-o perioadă de declin, datorită, în primul rând, luptelor pentru putere între succesorii acestuia. Istoria acestui regat se încheie prin cucerirea sa de generalul bizantin Belisarie în anii 533-534, din ordinul împăratului bizantin Iustinian. Gepizii Gepizii reprezentau un popor de origine germanică, care locuia lângă Marea Baltică, în regiunea Vistulei inferioare. Ei au migrat cu goţii spre miazăzi, dar s-au aşezat la hotarele nordice ale provinciei romane Dacia, unde au rămas şi în perioada stăpânirii goţilor la nordul Dunării de Jos. 112

În perioada hunică (375 - 453), împreună cu ostrogoţii, au avut un rol important în oastea lui Attila. Dar, după moartea acestuia, gepizii au fost primii care s-au răzvrătit împotriva hunilor. Învingători, ei iau în stăpânire Dacia, având asentimentul romanilor, în calitate de federaţi ai Imperiului roman. În Dacia, gepizii au locuit în Câmpia de Vest, de-a lungul râurilor Tisa, Criş, Mureş, Bega şi Timiş. Dominaţia lor se întindea şi asupra părţii centrale a Daciei până la râul Olt şi Carpaţii răsăriteni. După plecarea ostrogoţilor din Panonia în Italia (489), ei au luat locul acestora, iar mai târziu şi teritoriul de lângă Sirmium şi Singidunum din dreapta Dunării. Această situaţie a generat ostilităţi cu ostrogoţii şi cu Imperiul roman. În cele din urmă, în Panonia s-au aşezat longobarzii care continuă ostilităţile cu gepizii, până când longobarzii, uniţi cu avarii, au distrus regatul gepizilor (566). Doi ani mai târziu, după plecarea acestora în Italia, avarii au preluat dominaţia în această regiune. Resturile gepizilor au dispărut sub stăpânire străină. În secolul al VII-lea, scriitorii bizantini foloseau pentru OlteniaBanat numele de Gepidia. Ultima lor menţionare a fost făcută în secolul al IX-lea, când încă mai exista un rest de populaţie gepidă până după căderea avarilor. Suevii Numele suevilor s-a bucurat de un trecut ilustru, la începuturile istoriei lor purtau numele de hermiones. Şi-au făcut intrarea în istorie în anul 72 î.Hr. cu Ariovist. Mai târziu, în Moravia poartă numele de quazi. Tacitus numeşte Marea Baltică Suevicum mare, iar râul Neckar Suevi Nicretes. Probabil că poporul suev era fragmentat în mai multe ramuri care duceau politici diferite faţă de Roma. În anii 406-407 ei treceau Rhinul, iar în anul 409 ajungeau în Spania. Din 411 au luat în stăpânire sudul Galiciei, iar din anul 419 şi nordul provinciei. În anii 433, 437 şi 438 suevii au încheiat mai multe 113

tratate cu autorităţile locale, iar în anul 464, statul lor, condus de regele Remismundus, a fost recunoscut şi de curtea din Toulouse. Acest stat suev părea, asemenea celui al vandalilor, instabil şi brutal. Din istoria sa internă nu se cunosc decât oscilaţiile religioase, reflex al slăbiciunii sale externe: regele Rechila, mort în 448, era păgân, fiul său Rechiarius (448-456) s-a convertit la catolicism pentru a obţine protecţia Imperiului împotriva goţilor; în anul 465, un episcop trimis din Gallia vizigotă i-a readus pe suevi la arianism. În anul 561, regele Teodemir a trecut la catolicism. În anul 585, ultimul rege, Andeca, a fost capturat şi statul său anexat de către goţi Suevii au lăsat în Galicia câteva urme onomastice şi arheologice neînsemnate, aproape nimic din limba lor nu a trecut în portugheză (cinci sau şase cuvinte); nu se cunosc instituţiile lor şi, în afara operei lui Martin din Braga, de inspiraţie grecească, nu există nicio urmă de cultură suevă. Nimic notabil nu s-ar fi schimbat în istorie dacă suevii din Spania nu ar fi existat. Burgunzii Burgunzii aveau aceeaşi origine nordică scandinavă. Ţinuturile considerate patria lor de origine sunt Börgund şi insula Börnholm din Norvegia. Burgunzii au fost unul dintre popoarele germanice mai puţin mobile, fiind aşezaţi, la începutul primului mileniu, în zona cursului mijlociu al râului Main, deci în imediata vecinătate a limesului şi făceau probabil parte din acea categorie de triburi germanice despre care Tacitus afirmă că adoptaseră unele obiceiuri romane precum folosirea monedei în relaţiile comerciale. În secolul al III-lea încep deplasarea din Polonia către vest. Din anul 260 d.Hr., aliaţi cu alamanii, au încercat să rupă limesul roman în regiunea Câmpiilor Decumate. Practic, burgunzii au ocupat doar zona imediat învecinată, de pe malul celălalt al Rhinului, de unde se vor extinde în deceniile 6-7 ale 114

secolului al V-lea spre sud-estul Galiei. După pătrunderea din anul 406, în 413 primesc, printr-un foedus, Gallia din apropierea Rhinului. Învinşi de huni, aliaţi ai romanilor, după ce atacaseră Belgia, s-au întors spre sud. Încercând să-şi extindă teritoriile spre vest, regele burgund Gunther s-a confruntat cu marele strateg roman contemporan, generalul Aetius. Fin diplomat, acesta i-a folosit pe huni împotriva burgunzilor, în scopul de a slăbi ambii adversari, pentru a putea apoi să îi învingă. În anul 437, hunii au atacat statul burgund şi l-au înfrânt pe regele Gunther, care a murit pe câmpul de luptă, alături de mulţi dintre războinicii săi. Cei scăpaţi din încleştarea cu hunii vor fi colonizaţi, în anul 443, de generalul roman Aetius în jurul lacului Geneva şi pe versantul de nord-vest al Alpilor, unde se va dezvolta ulterior al doilea regat al burgunzilor. O parte a acestor evenimente din istoria burgunzilor sunt redate şi în vechiul poem germanic Cântecul Nibelungilor. Regatul burgund În anii 451 şi 456, în calitate de aliaţi ai Romei, burgunzii au atacat pe hunii şi suevii din Spania. Pe la 495 regatul lor se întindea din Champagne la Alpii Maritimi. În cadrul regatului, cu regele la Lyon şi moştenitorul la Geneva, romanii şi burgunzii aveau drepturi egale. Această situaţie era prevăzută şi de Legea Gombette (una dintre cele mai romane dintre legile barbare), care, în plus, autoriza căsătoriile mixte şi serviciul militar nediscriminatoriu pe criterii etnice. Regele era Dominus noster şi rex pentru germanici, respectiv vir iluster, magister militum pentru romani. Administraţia s-a organizat după modelul palatului de la Ravenna şi a fost condusă de senatori. Fiecare sat îşi avea comitele burgund, care îi judeca pe germanici, alături de comitele roman, care îi judeca pe autohtoni. 115

În pofida acestei armonii interne, statul burgund, subminat şi de divizarea familiei regale, nu a rezistat în faţa concurenţei date de goţi şi franci. În al doilea sfert al secolului al V-lea, regatul burgund a fost cucerit de către franci. Merovingienii au ocupat întreg regatul burgund, dar au respectat instituţiile şi naţionalitatea burgundă în cadrul unui fel de uniune personală. Francii Numele francilor ar veni de la frekker (curajos, îndrăzneţ). Se consideră că ei au apărut în urma unei sinteze ale unor populaţii germanice atestate între secolele I şi III d.Hr. în regiunea din dreapta Rhinului, între Köln şi Xanten (chamani, bructeri, chatti, sicambri, batavi şi alţii). Aceştia ar fi fuzionat sub presiunea romanilor sau alamanilor. Cele două mari grupuri france au fost salieni pe care Iulian Apostatul îi situa pe Loara, respectiv ripuari, care la Ravennatis Anonymi Cosmographia apar în regiunea Rhinului. Menţionaţi pentru prima dată în anul 241, francii au invadat Gallia în anul 253. În anul 254, însuşi împăratul Gallienus venea la limesul renan pentru a restabili situaţia, după care a întreprins chiar o expediţie în barbaricum-ul din dreapta Rhinului. Primul rege cunoscut a fost Gennobaudes, care a încheiat un foedus cu Roma în anii 287-288, prin care s-a stipulat şi popularea satelor cu prizonieri franci. Sursele sunt apoi destul de seci relativ la istoria francilor, în anul 358, se poate afirma că erau instalaţi legal dincoace de Rhin, pe un teritoriu cândva roman, probabil ca federaţi. Expansiunea lor treptată de la Rhinul Inferior spre nordul Galliei are loc în a doua jumătate a secolului al V-lea. Sub conducerea lui Clovis, triburile france unite au detronat pe guvernatorul provinciei, au alungat pe vizigoţii din Aquitania în Spania, i-au învins pe alamani şi au desfiinţat regatul burgund. Sub influenţa soţiei sale, Chlotilda, principesă burgundă catolică, şi a 116

episcopului de Reims, Remigius, Clovis s-a convertit la catolicism. Această ceremonie este povestită de cronicarul Grigorie din Tours: Clovis a primit de la împăratul Anastasie „tăbliţele consulare”, a îmbrăcat tunica de purpură şi diadema la bazilica Saint-Martin; a traversat oraşul Tours împărţind aur şi argint, fapt pentru care a fost numit „consul aut Augustus”. Această ceremonie a consacrat uniunea realizată, cu binecuvântarea Imperiului, între barbarul cuceritor şi romanitatea meridională. În ultimii ani ai domniei sale, Clovis a lichidat toţi regii franci, stabilind astfel propria dinastie. De asemenea, el a stabilit reşedinţa regală la Paris, într-un mediu galo-roman aproape intact, care demonstrează că statul său era o sinteză novatoare între elemente romane şi elemente germanice. La moartea lui Clovis întreaga Galie romană se regăsea între graniţele regatului franc. Alamanii Numele de alamanni, „toţi oameni”, pare să indice o origine complexă, poate înrudită cu suevii, o ramură importantă a acestui popor. Au apărut în izvoare, pentru prima dată, în Acta fratum Arvalium din 11 august 213, care prezenta campania condusă de împăratul Caracalla împotriva acestor noi duşmani. Situaţi între Dunărea superioară şi Rhinul mijlociu, alamanii au fost menţionaţi pentru prima dată în anul 213, când împăratul Caracalla şi-a luat titlul de Alamanicus. Erau recunoscuţi prin expediţiile de pradă, cavaleria, sabia cu două tăişuri, reprezentând, pentru romani, o ameninţare foarte serioasă. Posibil ca ei să fi atacat Gallia în anul 234. În anul 260, ei au invadat Imperiul Roman, ajungând până la Milano. Cu toate victoriile lui Postumus, din anii 260, 261 şi 264, invaziile au fost stopate doar de intervenţia lui Probus în anul 277. De-a lungul secolului al IV-lea au repetat încercările de a invada malul stâng al Rhinului, fiind mereu respinşi. Între anii 355-360, Gallus Caesar a fost conducătorul armatei romane din Gallia în luptele 117

împotriva alamanilor. Cel mai cunoscut episod a avut loc la Strasbourg, unde, cu 13.000 de oameni, el a învins şapte regi alamani în fruntea a 35.000 de războinici. Gallus a fost însă trimis în Orient şi a murit în Mesopotamia (în anul 363), slăbind apărarea limesului rhenan. În secolele al IV-lea şi al V-lea, alamanii au realizat o unitate politică care avea, în centrul său, dinastie puternică. După marea invazie din anul 406, ei s-au instalat în Alsacia şi Palatinat. Raidurile lor din a doua jumătate a secolului al V-lea au vizat Italia şi Noricum. În anul 506, ei au fost învinşi de franci. Resturile lor s-au refugiat în Raetia, iar o parte a lor s-au instalat în Elveţia încă din ultimii ani ai secolului al V-lea. Dinamismul migraţiei alamanilor nu a fost susţinut de structuri politice sau legislaţie, chiar şi creştinarea n-a început decât în secolul al VI-lea. Istoria alamanilor s-a topit în cea a poporului german. Longobarzii Invazia longobardă este ultima şi una dintre cele mai devastatoare invazii germanice. Din sudul peninsulei Scandinave, longobarzii au migrat pe partea stângă a Elbei inferioare în secolul I î.Hr., apoi s-au deplasat în sud. În secolele III-IV au trecut Dunărea, în timpul războaielor marcomanice. La sfârşitul secolului al IV-lea, începutul secolului al V-lea, au început să migreze în sud, în Europa Centrală, în Pannonia. Situaţia s-a schimbat la începutul secolului al VI-lea. Aliindu-se cu mai multe popoare mai mici, longobarzii din Pannonia lansează mai multe atacuri în Dalmaţia. Regele lor Wacho (cca. 510-540) era respectat pe plan internaţional, acesta şi-a căsătorit fetele cu regi merovingieni, a stabilit relaţii bune cu Bizanţul. Statul său a beneficiat de rezultatele marelui itinerar comercial de la Aquileia la Baltica. A adoptat arianismul. Mulţi 118

longobarzi s-au angajat în armata imperială şi au revenit cu experienţă militară şi modelul de organizare militar roman (duci, comiţi, sutaşi, decani). Audoin, cumnatul şi succesorul lui Wacho, a încheiat un foedus cu Iustinian, care i-a recunoscut posesiunile şi i-a acordat subsidii, împăratul dorind să-i folosească şi împotriva goţilor şi împotriva francilor. Fiul lui Audoin, Alboin, a luat însă o hotărâre foarte îndrăzneaţă: să părăsească Pannonia pentru a cuceri Italia. Toată populaţia (gepizi, bulgari, sarmaţi, panonieni, suevi, norici) a fost dirijată spre vest, începând din aprilie 568, teritoriul evacuat fiind ocupat de avari. El a cucerit treptat nordul Italiei, culminând cu supunerea oraşului Milano la 3 septembrie 568. Nu a avut timp însă să fructifice aceste cuceriri, fiind asasinat în anul 572, aceasta fiind sfârşitul dinastiei sale. A urmat o perioadă de criză politică, numeroase schimbări la conducere şi asasinate. După 30 de ani de războaie ale longobarzilor cu goţii şi romanii, în Italia domnea anarhia. Cadrele romane pieriseră sau se închiseseră în refugiile de pe litoral şi nimic nu le înlocuise. Longobarzii şi auxiliarii lor (bulgari, avari ş.a.) trăiau din prăzi, apărarea frontierelor era abandonată şi puţin a lipsit ca şi Italia să fie invadată de slavi. Chiar şi după restabilirea regalităţii longobarde în 584 situaţia nu a mai putut fi remediată, ei nereuşind să creeze în Italia un stat naţional coerent ca francii în Gallia, sau vizigoţii în Spania. Imperiul Bizantin a păstrat capete de pod pe coastă şi la Roma, iar francii în Alpi, numeroase bande controlând sudul Italiei. Angli, saxonii şi iuţii Informaţiile despre anglo-saxoni în primele secole ale erei creştine sunt foarte puţine. Primele informaţii sunt doar liste ale căpeteniilor lor. Anglii şi saxonii, triburi germanice din sudul Danemarcei, sub presiunea hunilor care dominau continentul, 119

s-au aşezat pe la 430 d.Hr., după unele incursiuni în Britannia, dispărând de pe continent. Britannia a fost părăsită de trupele romane, la începutul secolului al V-lea, dar cucerirea ei de către anglo - saxoni se va încheia abia în secolul al VII-lea. Ocupaţia germană s-a realizat în Britannia, în condiţii particulare: foarte slaba romanizare a acestui teritoriu şi rezistenţa îndârjită a populaţiilor indigene. În urma ajutorului militar primit împotriva picţilor, căpetenia celtă Vortigern a oferit anglosaxonilor teritorii mai întinse. Dar, după înfrângerea picţilor, ei au încălcat tratatul şi au învins şi armata lui Vortigern în anul 442, apoi în anul 457. Războaiele dintre britoni şi anglo-saxoni au continuat vreme îndelungată, în cele din urmă anglo-saxonii ajung până în vestul Britaniei, iar majoritatea britonilor s-au refugiat în nordul Galiei. În urma acestor evenimente, în partea de vest a insulei au predominat tradiţia romană şi creştinismul, iar în cea de est tradiţiile păgâne anglo-saxone. Populaţiile germanice s-au stabilit în regate separate, saxonii în sudul şi vestul Britaniei, anglii în nord şi est, iar iuţii în insula Wight şi pe ţărmul din faţa ei. Deşi se considerau popoare diferite, aveau aceeaşi limbă şi obiceiuri comune. Populaţiile celtice Scoţii şi picţii La sfârşitul secolului al III-lea şi începutul celui următor, legiunile romane s-au retras din Britannia. În timp ce populaţia urbană romanizată vorbea limba latină, cea rurală păstra aproape intacte limba şi tradiţiile celtice. După retragerea administraţiei romane, puterea politică şi militară a trecut, în mod firesc, în mâinile aristocraţiei celtice. Vortigern, liderul ales de aceştia, a reuşit, în jurul anului 425, să îşi extindă autoritatea asupra fostei provincii romane dintre valul lui Hadrian şi Canalul Mânecii. 120

La începutul secolului al IV-lea, tribul scoţilor a fost în fruntea unei migraţii pe apă din Irlanda către vestul Britaniei (azi Wales) şi nordul ei (Scotland). Vortigern a învins atât pe scoţi, care au atacat Britannia romană dinspre vest, cât şi pe picţi, care au atacat-o dinspre nord. Pentru învingerea ultimilor a apelat la anglo-saxoni care se aşezaseră deja pe coasta estică a insulei. Picţii au reluat însă atacurile lor şi au pătruns la sud de valul lui Hadrian. Invaziile populaţiilor turanice Hunii Cercetări recente par să indice ca regiune de origine pentru huni aria culturii ugriene din Karim, care cuprindea între secolele II şi V teritoriul cuprins între Marea Kara, Obi şi limita orientală a Munţilor Urali. Prima menţiune a hunilor o întâlnim la Ptolemeu. El îi situa pe Hunoi pe la 172 d.Hr. în regiunea de stepă de la nord de Munţii Caucaz. Cercetările îi situează pe huni în ansamblul popoarelor turcice, migraţia hunilor spre vest, sub presiunea altor hoarde nomade, fiind o primă fază dintr-o mişcare care va continua până în secolul al XI-lea. Hunii vorbeau aparent o limbă turcă, au o reputaţie de sălbăticie (ei deformau craniile copiilor şi îşi omorau bătrânii), ceea ce producea spaimă. În câteva decenii, hunii au dispărut din istorie, dar nu şi din memoria europenilor, care vor contina secole să evoce, cu spaimă, amintirea „biciului lui Dumnezeu” şi a hoardelor sale sângeroase (cuvântul hun a dat, mai târziu, numele ungurilor, dar şi substantivul „căpcăun”). Conform celor scrise de istoricul roman Ammianus Marcellinus, ei rătăceau dintr-un loc în altul, locuind în căruţe. Din punct de vedere militar, valoroasă era cavaleria hună, numeroasă şi neobosită, experimentată în tactica arcaşilor orientali. Arcul curbat, cu săgeţi triunghiulare, şaua din lemn, biciul, lasoul, sabia cu unul sau două tăişuri constituie echipamentul 121

său. În jurul acestui nucleu hunic se adăugau contingentele popoarelor subordonate, germanice în cea mai mare parte. Hunii au absorbit diferite rase în armatele lor şi au asimilat caracteristicile populaţiilor din jur, astfel încât, în Europa, ei şi-au pierdut treptat caracterul asiatic. Datorită unor schimbări climatice şi presiunii altor populaţii, pe la anul 360, ei s-ar fi mişcat spre sud-est. Zece ani mai târziu au trecut Volga şi Donul, intrând în contact cu ostrogoţii. În anii 374-375 au înfrânt coaliţia goto-alană. În jurul anului 390, cu asentimentul împăratului roman, se pare, ei s-au stabilit în Pannonia, iar după anul 396, au ocupat Câmpia Română. Graniţele statului lor cuprindeau cel puţin teritoriile actuale ale Ungariei şi României, iar în varianta maximală regiunea dintre râurile Oder la Irtîş. Acolo ei şi-au organizat un stat după modelul sasanid, judecând prin prisma elementelor de ceremonial iranian şi folosirea diademei ca însemn al suveranităţii. Vechile structuri statale au fost păstrate, dar regatul era ereditar. În timpul călătoriei din anul 449, Priscus (cronicar şi ambasador bizantin) descrie statul hun. Sub Attila, potrivit mărturiei lui Priscus, ar fi existat o încercare de a înzestra regatul cu un fel de capitală: în afara taberei sale mobile, regele avea un palat din lemn şi terme din piatră realizate cu materiale importate din Imperiu. Masa la care a luat parte ambasadorul roman era similară celei de la Constantinopol. Pături acoperite cu stofe scumpe, veselă de aur şi argint, cântece şi bufoni. Ceea ce demonstrează că hunii au absorbit diferite rase în armatele lor. În jurul regalităţii ereditare, are loc o reorganizare socială care substituie vechii structuri tribale dominaţia unei aristocraţii îmbogăţită din prăzi. Această clasă părea destul de amestecată: în afara adevăraţilor huni, ea cuprindea germanici şi cel puţin un roman din Panonia, Oreste (tatăl viitorului împărat Romuslus Augustulus), şef al administraţiei regelui. 122

O căpetenie de trib, pe nume Roua, a reuşit să creeze o unitate de acţiune a triburilor hunilor, inclusiv a unui teritoriu cuprins între Volga şi Dunăre. La moartea sa el a transmis puterea nepoţilor săi, dintre care cel mai puternic s-a dovedit a fi Attila. În Cântecul Nibelungilor găsim şi numeroase referiri la Attila, care, în opinia mai multor lingvişti, nu ar fi numele marelui conducător al hunilor, ci ar fi un titlu sau o funcţie, traducerea sa din limba germană veche, în care a fost redactat iniţial poemul, fiind cea de „părintele” sau „tătucul”. Incursiunile militare ale hunilor s-au orientat, mai întâi, spre Imperiul Roman de Răsărit, care s-a văzut nevoit să răscumpere de la ei pacea prin plata unor tributuri anuale. Astfel, în mod paradoxal, relaţiile Imperiului Roman cu hunii au rămas paşnice. Motivul pare să fi fost politica Imperiului de a-i opune vizigoţilor lui Alaric, care reprezentau un pericol mai apropiat. În anul 428, generalul roman Aetius a cerut ajutorul lor împotriva vizigoţilor, în anul 428 împotriva francilor, iar doi ani mai târziu împotriva burgunzilor. După plecarea vizigoţilor în Italia, în anul 408, hunii, conduşi de regele Uldin, erau însă tentaţi să se aşeze în Thracia şi Moesia. Cu toate acestea, campaniile de jaf au continuat, atingând apogeul în timpul condominiului fraţilor Bleda şi Attila, între anii 441 şi 447, când hoardele prădalnice ale hunilor au ajuns până în împrejurimile Constantinopolului. În acest context, tributul plătit de Imperiu creştea permanent, de la 175 kilograme de aur în anul 430, la 350 kilograme de aur în anul 436 şi până la 1050 kilograme de aur în anul 441. Când în anul 443, Theodosius al II-lea a stopat plata subsidiilor, hunii au atacat Illyricum şi Moesia. Regiunea dintre Marea Neagră şi Marea Mediterană au fost devastate, iar atacurile au încetat doar când Theodosius al II-lea a acceptat plata anuală a unei cantităţi de aur trei ori mai mare decât prin tratatul anterior. 123

Mobilul deplasării lor spre vest a fost intens discutat în istoriografia de specialitate. Unul dintre motive pare să fi fost o cerere de ajutor venită din partea renegatei surori imperiale Honoria, care, după obiceiul epocii, trimitea la curtea lui Attila o solie încărcată cu daruri de preţ, daruri printre care se afla, pur întâmplător, şi un inel sigilar. Acest obiect îl face pe conducătorul hunilor, venit dintr-un mediu cultural cu obiceiuri şi tradiţii diferite de cele romane, să creadă că Honoria doreşte să devină mireasa sa şi, ca atare, formulează curţii de la Ravena pretenţii teritoriale ca zestre. Refuzul exprimat de împărat la aceste neobişnuite pretenţii declanşează practic războiul. Hunii vizează, mai întâi, Gallia, unde victoria părea să fie mai uşoară datorită problemelor pe care generalul Aetius le avea aici cu triburile germanice, iar zona le era cunoscută hunilor anterior, când însuşi generalul roman i-a folosit împotriva burgunzilor şi a ambiţiosului rege al acestora, Gunther. Pe de altă parte, se pare că a existat şi o cerere de ajutor adresată hunilor de către un principe francon, ce se afla în conflict cu confraţii săi, aliaţi ai romanilor şi ai lui Aetius. În anul 451, sub pretextul de a-i pedepsi pe foştii săi supuşi vizigoţi, Attila invadează Gallia. Hunii au înaintat vijelios prin Metz şi Reims, ajungând până la Orléans. Aetius a reuşit, în primăvara anului 451, să strângă în grabă o armată în care, pe lângă romani, luptau numeroase contingente de germanici, mai ales vizigoţii regelui Theodoric, şi să se opună hunilor în apropiere de Trier. Bătălia a avut loc la 20 iunie 451, la Campus Mauriacus (ea a fost numită impropriu Câmpiile Catalaunice), fiind una dintre cele mai sângeroase confruntări militare ale acestei perioade istorice. A opus pe temuţii călăreţi ai stepelor unei alianţe romano-germanice şi, nu în ultimul rând, talentului militar de excepţie al generalului Aetius. Hunii au fost înfrânţi decisiv şi urmăriţi, în retragerea lor dezordonată, până la Dunăre. În urma campaniei catastrofale, hunii au pierdut între 170.000 şi 300.000 de militari. 124

Înfrânt hotărâtor, dar nici pe departe zdrobit definitiv, Attila va relua deja, în anul următor, 452, ostilităţile, de data aceasta direct în Italia, unde a pătruns cucerind Milanul şi Pavia şi îndreptându-se ameninţător spre Roma. Din nou o armată duşmană se îndrepta spre zidurile Romei fără ca administraţia de la Ravena să poată interveni. O delegaţie a Senatului roman, condusă de papa Leon cel Mare, l-a întâmpinat pe Attila la Mantua şi, prin plata unor sume substanţiale, a reuşit să oprească marşul hunilor spre Roma. Izvoarele romane pun această reuşită pe seama harului papei Leon, care l-ar fi impresionat profund pe Attila, ceea ce pare destul de greu de crezut. Alte izvoare menţionează o epidemie izbucnită în oastea hunică şi, nu în ultimul rând, lansarea unor zvonuri cum că o armată a Imperiului Roman de Răsărit s-ar îndrepta spre sălaşurile hunilor din Pannonia, în care rămăseseră doar bătrânii, femeile şi copiii, care, în faţa unei astfel de ameninţări, erau lipsiţi de apărare, fapt ce l-a determinat pe Attila să se întoarcă grabnic în Pannonia. Este deci greu de stabilit cu certitudine care a fost mobilul de bază al retragerii hunilor din Italia, cert este ca papa Leon a intrat în tradiţie ca salvator al Romei şi că Attila a început imediat ample pregătiri pentru organizarea unei expediţii de pedepsire împotriva Imperiului Roman de Răsărit. Această acţiune nu va mai avea însă loc, deoarece în anul 453 Attila murea, în noaptea nunţii sale cu prinţesa germanică Ildico, deschizând luptele pentru succesiune ale fiilor lui Ellac şi Ernac. Important de reţinut este faptul că acest „imperiu” hunic, ţinut în supunere prin teroare şi groază de Attila, a dispărut practic odată cu el. Fiii lui Attila au declanşat conflicte succesorale, de care va profita regele gepizilor Ardarich, ce va reuşi înjghebarea unei ample coaliţii antihunice, la care vor adera aproape toate triburile germanice supuse odinioară de huni: longobarzi, ostrogoţi, alani, skiri, rugi, heruli. Coaliţia a zdrobit armata hunică în anul 454, pe râul numit Nedao din Pannonia, încă neidentificat în teren, unde cădea în luptă şi Ellac, fiul mai 125

vârstnic al lui Attila şi principalul pretendent la preluarea puterii. În aceste condiţii, cete răzleţe de huni, permanent hărţuite de foştii supuşi, s-au retras în derută spre răsărit. Grupul cel mai compact, condus de fiul mezin al lui Attila, a devenit clientelar Imperiului Roman de Răsărit, fiind aşezat la graniţa Dunării de Jos, iar alte grupuri răzleţe s-au refugiat spre spaţiul nord-pontic, dispărând din izvoarele vremii exact în aceleaşi locuri din care şi-au făcut atât de tumultuos intrarea în istoria Europei. Populaţiile iraniene Alanii Alanii făceau parte din marea familie a neamurilor sarmatice iraniene, care, în secolul al II-lea î.Hr., s-au aşezat între Don şi Nistru. Descendenţii acestei populaţii, oseţii, trăiesc azi pe coasta estică a Mării Negre, pe teritoriul Georgiei, în zona localităţii Batumi. Înaintea alanilor, în secolul I d.Hr., sarmaţii iazigi au migrat către Câmpia Pannoniei, iar în secolele I-III, mai multe valuri de sarmaţi roxolani au migrat către Moldova, estul şi sudestul Munteniei. Alanii s-au deplasat, în perioada migraţiilor, spre vest, au intrat în diverse coaliţii cu alte popoare migratoare, cu hunii, avarii şi, ulterior, cu pecenegii sau cumanii, au fost colonizaţi pe teritoriul Imperiului Roman şi au slujit adesea în calitate de mercenari. Prezenţa alanilor pe teritoriul actual al României este atestată, printre altele, de numele aşezărilor Iaşi, care reprezintă etnonimul slav atribuit lor. Au fost printre primele popoare împinse spre vest de către huni, străbătând tot continentul european. Dacă traseul lor nu s-a soldat cu evenimente spectaculoase, ca al altor triburi germanice, totuşi numele lor a lăsat o urmă în toponimie (denumirea regiunii Catalonia vine de la „Got” +„Alania”) şi în onomastică (numele de Alain la francezi şi Alan la britanici). 126

În secolul al IV-lea avea loc o simbioză între goţi şi alani. Goţii au împrumutat tehnici de cavalerie, regii lor costumele sarmatice şi gustul pentru artă cu rădăcini sasanide. Regatul alan din regiunea Mării Caspice a fost destrămat de huni. În anul 406, alanii treceau Rhinul alături de alţi migratori. Un grup condus de Goar a devenit clientelar romanilor în Rhenania, apoi Gallia centrală. În anul 409, conduşi de Raspendal, alanii împreună cu vandalii au invadat Spania, apoi Africa. Au primit dreptul de a se aşeza în Lusitania şi regiunea Cartaginei. În anul 418, ei au fost învinşi de vizigoţii trimişi de împărat pentru a-i alunga din această provincie. Supravieţuitorii s-au refugiat, alături de vandalii hasdingi, în Galicia, Andaluzia, apoi în Africa. În cele din urmă, ei au fost asimilaţi de aceştia, dar regele vandalilor va purta încă mult timp titlul de rex vandalorum et alanorum. Cei din Gallia au rămas aliaţii Romei şi au fost aşezaţi de Aetius în regiunea Loarei mijlocii. Măsura luată de generalul roman şi-a arătat eficienţa în contribuţia alanilor la oprirea invaziei vizigoţilor, apoi a hunilor lui Attila în Gallia. Regele lor Sangiban, în pofida unei fidelităţi ezitante, a jucat un rol decisiv în eşecul lui Attila în faţa Orléans-ului. La puţin timp după aceea ei s-au supus vizigoţilor. În concluzie, infiltrate pe diferite căi (iniţiativă particulară, foedes-uri, conflicte militare), în perioada secolelor III-V d.Hr., populaţiile migratoare au reuşit să divizeze şi să destrame Imperiul Roman în Occident. Pe teritoriul acestuia, au fost create forme politice noi, unele efemere (precum regatul vizigot în Spania, cel ostrogot în Italia ori cel hunic în Pannonia), altele de durată (cum au fost regatele franc şi burgund în Gallia). În noile state au supravieţuit tradiţiile lumii romane, inovate cu elemente specifice migratorilor. În final, a rămas esenţial în istoria Europei, că migratorii au distrus unitatea politică a Imperiului Roman, dar au aderat la unitatea spirituală a lumii romane, fundamentată în antichitatea târzie pe creştinism. 127

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ *** Enciclopedie de Istorie Universală, Agostini Instituto Geografica, All, Bucureşti 2003. Bernstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol. I-II, Iaşi, 1997. Brown, P., The world of Late Antiquity. From Marcus Aurelius to Muhammad, Thames and Hudson, London, 1971. Cameron A., The Mediterranean World în Late Antiquity AD 395-600, London and New York, 1993. Cameron, A., The Later Roman Empire. AD 284-430, London, 1993. Căzan, F. (coordonator), Culegere de documente privind trecerea de la antichitate la evul mediu în Europa Occidentală (sec. III-VIII), Bucureşti, 1979. Demougeot, E., La formation de l’Europe et les invasions barbares, Paris, 1969. Folz, R., Guillou, A., Musset, L., Sourdel, J., De l’Antiquité au monde médiéval, Paris, 1972. Gibbon, E., Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman, vol. II, Bucureşti, 1976. Hubert, H., Porcher, J., Volbach, W. F., L’Europe des invasions, Paris, 1967. Hubert, H., Celţii şi civilizaţia celtică, Bucureşti, 1983. Lot, F., La fin du monde antique et le début du Moyen Âge, Albin Michel, Paris, 1968. Riché, P., Le Maître, P., Invaziile barbare, Editura Corint, Bucureşti, 2000. Thomson, E. A., Romans and Barbarians: The Decline of the Western Empire, London, 1982. Tudor, D., Enciclopedia civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982. Whittaker, D., The use and abuse of immigrants in the Later Roman Empire, în La mobilité des personnes en Méditeranée de l’antiquité à l’époque moderne, Collection de l’École française de Rome, 341, Rome, 2004, 127-153. 128

129

Planşa 9. Harta triburilor germanice în secolul II d.Hr. (după G. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, vol 2, Bucureşti, 1978, fig. 53).

130 Planşa 10. Principalele drumuri comerciale în lumea germanică (după G. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, vol 2, Bucureşti, 1978, fig. 54).

131

Planşa 11. Harta principalelor migraţii în secolele II-V d.Hr. (după G. Mansuelli, Civilizaţiile Europei vechi, vol 2, Bucureşti, 1978, fig. 55).

Planşa 12. Obiecte germanice din ceramică şi metal (după R. Leineweber, J. Döhle, J. Bemmann, în Das germanische Fürstengrab von Gommern. Gold für die Ewigkeit, Halle, 2001, p. 54, 70)

132

IV. DESTRĂMAREA IMPERIULUI ROMAN

IV. 1. Infiltrarea populaţiilor migratoare. Pierderi teritoriale Infiltrarea individuală sau în grup a barbarilor în Imperiul Roman este o realitate istorică mult anterioară primelor invazii. Încă din secolul I d.Hr., generalii romani Aelius Catus şi Plautius Aelianus Silvanus au adus în Imperiu, în urma expediţiilor lor nord dunărene, populaţii neromane pentru a cultiva pământul şi a plăti taxe statului roman (ad prestenda tributa). În secolul al II-lea, la rândul său, împăratul Marcus Aurelius a acceptat stabilirea unor barbari pe pământ roman pentru a lucra pământul, a crea un spaţiu tampon şi a servi ca militari în faţa invadatorilor. În perioada primelor invazii din secolul al III-lea, militarii barbari erau acceptaţi şi chiar stimulaţi să se aşeze în regiunile atacate cu predilecţie de invadatori. Astfel, francii au fost acceptaţi iniţial în Gallia, ca fermieri ce formau baza unei armate rurale, apoi ca federaţi. Mai târziu şi vizigoţii au fost aduşi în Imperiu ca aliaţi, în fapt ca stăpâni în teritoriile ocupate de ei. Ei au introdus obiceiuri germane şi şi-au repartizat cele mai fertile terenuri agricole. Iniţial, barbarii erau grupaţi în corpuri militare complementare numite nationes, apoi, pe măsura amplificării crizei de resurse umane pentru armată, ei sunt acceptaţi în legiuni, unităţile de elită ale armatei romane. Cu trecerea timpului, barbarii ajung să primească funcţii de comandă. Ei ajung duci sau tribuni, consuli şi chiar reuşesc să intre în familia imperială. Astfel, Honorius se căsătoreşte cu fiica căpeteniei vandale Stilicon, iar mama lui Theodosius al II-lea era fiica căpeteniei france Bauto. 133

În secolele III-V Imperiul Roman a pierdut treptat o parte a provinciilor sale, pe măsură ce populaţiile barbare s-au transformat dintr-o problemă externă în una de politică internă. La mijlocul secolului al IV-lea graniţele Imperiului Roman se prăbuşesc, deschizând larg drumul infiltrărilor masive ale populaţiilor migratoare. Dislocarea goţilor de către huni a avut drept consecinţă aşezarea acestora în interiorul provinciilor răsăritene, apoi migrarea lor spre vestul Imperiului. Aurelian (270-275), dacă nu chiar Gallienus (254-268), după unele surse, a retras armata şi administraţia din Dacia. În anul 376, picţii trec de zidul lui Hadrian (limesul nordic al Britaniei), apoi scoţii se aşază pe ţărmul vestic al provinciei Britannia. Aceasta a fost pierdută definitiv în urma atacurilor anglilor şi iuţilor de pe teritoriul actual al Danemarcei. Ultimul guvernator roman a părăsit insula în anul 407. Gallia a fost pierdută în urma marii invazii din anul 406 şi a celor din perioada imediat următoare. Burgunzii se instalează între Worms şi Speyer, iar alamanii în Alsacia. În anul 413, vizigoţii lui Athaulf se aşază ca federaţi în Gallia Narbonnensis. Deoarece el nu primeşte plata pentru acest statut, vizigoţii ocupă Narbonne, Toulouse, Bordeaux şi Aquitania. Urmează o perioadă în care Imperiul încearcă să recupereze teritoriile pierdute. În primul rând, reuşeşte o legalizare a aşezării barbarilor în aceste teritorii, cărora le asigură chiar pământuri şi sclavi în speranţa de a-şi păstra administrarea provinciilor. În anul 417, la Arles se întruneşte, după o lungă perioadă de întrerupere, adunarea Galiei. Aetius, patrician roman, fost ostatic al lui Alaric, reuşeşte să stabilizeze barbarii, aşezaţi ca federaţi în Gallia, şi să îi respingă pe ceilalţi. El şi apoi comitele Paul, Aegidius şi Syagrius au reuşit să păstreze un sistem defensiv puternic în nordul Galiei. Apărarea din zonă a fost practic abandonată după Majorian în anul 461, menţinându-se izolată încă 25 de ani, până la victoria lui Clovis din anul 486. 134

Lipsită de armată, în anul 409, Spania este şi ea invadată. Vandalii hasdingi şi suevii se aşază la nord de Douro, vandalii silingi în jurul Sevillei şi alanii în centrul provinciei. Ei acceptă statutul de federaţi, dar în 428 cuceresc Sevilla, Cartagina şi insulele Baleare. Armata romană pare să-şi fi pierdut majoritatea unităţilor de elită şi coordonarea acţiunilor sale înainte de sfârşitul secolului al IV-lea. Ceea ce a mai rămas s-a divizat în funcţie de contextul istoric regional, a încercat să supravieţuiască şi să ofere protecţie, fie ea şi limitată la teritoriul unde staţiona. Armata romană de pe limesul dunărean s-a repliat în Dalmaţia, fiind aproape autonomă între anii 454 şi 481. În vremea lui Marcelinnus şi nepotul său Iulius Nepos, ea s-a divizat în partea care se supunea lui Odoacru şi cea supusă Imperiului din Orient. Armată din Italia de Nord, între Milano şi Ravenna, a fost comandată de Ricimer până în anul 472, apoi de Oreste şi, în sfâşit, de Odoacru. Ea nu a dispărut cu adevărat decât atunci când Theodoric a cucerit Ravenna în anul 493. Localizarea acestor armate marchează şi unele supravieţuiri ale romanităţii, mai ales în Dalmaţia şi nordul Galiei. Este interesant că germanismul nu a făcut cuceriri profunde decât în afara razei de acţiune a acestor armate. IV. 2. Divizarea Imperiului Roman. Căderea Imperiului Roman din Occident Constantinienii (337-363) După suprimarea fraţilor lui Constantin cel Mare, fiii săi au fost proclamaţi Augusti şi ei şi-au împărţit Imperiul: Constantin al II-lea – Gallia, Britannia, Hispania, Constans – Italia, Africa, Pannonia şi Dacia, Macedonia din anul 337 şi Constantius al II-lea: Orient şi Thracia. A fost o perioadă în care principalele coordonate sunt cantonarea trupelor în sau lângă oraşe, creşterea autoritarismului şi implicarea imperială în problemele religioase. 135

Constantin al II-lea a fost ucis în anul 340, pe când invada teritoriile deţinute de Constans în nordul Italiei. Constans a preluat teritoriile acestuia şi domneşte împreună cu Constantius până în anul 350. În anul 350, Constans a căzut şi el pradă unui complot de palat organizat de Magnentius. Constantius al II-lea (337-361) era un împărat pro-arian, care a desăvârşit orientalizarea curţii imperiale, a favorizat civilii (birocraţia) în detrimentul militarilor, astfel, un rol important a obţinut şambelanul curţii, eunucul Eusebius. Domnia sa a fost marcată de certuri religioase, de persecuţii şi invazii: francii şi alamanii trec Rhinul şi pătrund în Gallia. În perioada 18 ianuarie 350 - 10 august 353 au avut loc uzurparea lui Magnentius în Occident şi lupta cu Constans, care a fost asasinat. Constantius al II-lea, până la victoria sa împotriva uzurpatorului Magnentius (Mursa, anul 351), a stăpânit doar în partea orientală a Imperiului. După aceea, împăratul Constantius al IIlea a continuat lupta cu alamanii, numindu-l pe Caesar-ul Iulian la conducerea armatei. Acesta a obţinut o serie de victorii pe frontul de vest. Astfel, în anul 357 a învins o armată de 30. 000 de alamani, ucigând 6000 dintre ei în bătălia de la Strasbourg. A urmat apoi o serie de victorii împotriva francilor aşezaţi în unele garnizoane pe malul vestic al Rhinului. Când, în 360, Constantius a rechemat o serie de de trupe din vest pe frontul de est, Iulian a fost proclamat Augustus la Paris de către armata sa. Iulian a trimis o scrisoare cu scuze lui Constantius care l-a menţinut în poziţia de Caesar. Însă în Gallia apăreau monede cu cei doi Augusti. Constantius al II-lea a murit în Asia, pe când se pregătea să-l înfrunte pe Iulian, care fusese din nou proclamat împărat. Iulian Apostatul (361-363) era fiul lui Iulius Constantius (fratele vitreg al lui Constantin cel Mare, asasinat în anul 337) şi nepotul lui Constantin cel Mare. Devenit Caesar în anul 355, sub Constantius al II-lea, el a apărat graniţele de la Rhin şi din Gallia. 136

Iulian a profitat de moartea neaşteptată a lui Constantius al II-lea, care se întorcea din războaiele cu perşii, susţinând, la funeraliile de la Constantinopole, că fusese desemnat de defunctul împărat ca succesor. Noul împărat a încercat să restaureze proprietatea urbană, lăsând autonomie oraşelor, care o pierduseră în timpul împăraţilor creştini. Este epoca în care renasc oraşele din Gallia, deloc întâmplător, dacă ţinem cont de faptul că împăratul avea reşedinţa de iarnă la Paris. Devenind unic stăpân al Imperiului în anul 361, Iulian a renunţat la creştinism şi a încercat să revitalizeze cultele păgâne. Scriitorii creştini l-au reţinut, mai ales, pentru edictul din 362 prin care interzicea creştinilor să predea retorica şi gramatica, pentru a stopa convertirea studenţilor păgâni la creştinism. Iulian nu a instituit persecuţii împotriva creştinilor, ci doar a cerut toleranţă faţă de păgâni. În vara anului 362, în cartierul său militar din Persia, el declara că aliaţii săi sunt deopotrivă creştinii şi păgânii educaţi. El ar fi dorit organizarea unei instituţii religioase păgâne asemenea bisericii creştine. Dar majoritatea păgânilor erau în păturile de jos din mediul urban şi rural, de care împăratul era despărţit prin ideologia sa. Tentativa sa de a revitaliza cultul lui Apollo la Daphne i-a înfuriat pe creştini şi i-au adus cognomenul de Apostatul. Decizia sa de a restaura Templul din Ierusalim a fost considerat ca un afront adus creştinilor. Oricum, tentativa sa s-a lovit de flăcările care erupeau de lângă fundaţiile templului. Fenomenul a fost interpretat de creştini ca un semn divin. Având o vastă cultură filozofică şi filologică, a lăsat o bogată şi multilaterală operă literară (scrisori, panegirice, satire, memorii), scrisă în limba greacă. Personalitatea sa complexă şi sensibilă a exercitat o fascinaţie constantă din antichitate până în secolul al XIX-lea. Rănit în lupta de la Maranga, de pe fluviul Tibru, a murit cîteva zile mai târziu, la 26 iunie 363, odată cu el stingându-se dinastia întemeiată de Constantin cel Mare. 137

Iovianus (363-364) era şeful gărzilor palatului, aflat sub influenţa lui episcopului Athanasius din Alexandria. El a avut o domnie pasageră, ale cărei principale evenimente au fost o pace dezavantajoasă cu perşii şi restaurarea dominaţiei crestine. Iovianus a murit la scurt timp în Asia Minor pe când se întorcea la Constantinopole. Cauza morţii sale pare să fi fost o rană primită în campania împotriva perşilor. Valentinienii (364-392) După stingerea dinastiei lui Constantin (337-363), au reînceput luptele pentru putere, dublate de tentativele de împărţire a puterii. Despre domniile celor doi fraţi, Valentinian I şi Valens au rămas imagini de groază: Valentinian creştea lângă dormitorul său două ursoaice pe care le hrănea cu carnea victimelor sale, iar Valens, după sfatul magicienilor care-i preziseră că numele succesorului său va începe cu Theod-, punea sa fie ucişi toţi cei cărora li se potrivea această prezicere. Valentinian I (364-375) a fost ales împărat de înalţi ofiţeri şi demnitari civili, când încă erau pe drumul către Constantinopol. Originar din Pannonia, Valentinian I a fost susţinut de birocraţia panonică, el a militarizat administraţia publică. Tolerant din punct de vedere religios, el a stabilit capitala la Milano, a cedat fratelui său, Valens, partea orientală a Imperiului, păstrându-şi partea occidentală. Trei ani după urcarea pe tron, fiind bolnav, Valentinian I l-a numit succesor pe Gratian, un copil de doar opt ani. Pentru 10 ani, Valentinian a apărat Gallia, Britannia, regiunile danubiene contra alamanilor, francilor, saxonilor, sau scoţilor, picţilor în Britannia. El a reuşit, în parte, prin campanii dure şi prin diplomaţie, întorcându-i pe noii veniţi la Main, pe burgunzi, contra alamanilor. Nu a părăsit Gallia decât în primăvara anului 375, pentru a apăra provinciile danubiene contra sarmaţilor, populaţie iraniană, şi contra suevilor. El a murit, se pare, dintr-o criză de holeră, la 17 noiembrie 375, lăsând împăraţi pe Valens şi pe fiii săi, Graţian şi Valentinian al II-lea. 138

Valens (364-378), care era pro-arian, s-a confruntat cu multe probleme: uzurparea lui Procopius din Constantinopol în anul 365, campania împotriva goţilor din anii 367-369, marea invazie a hunilor; trecerea goţilor în Imperiu, în anul 376. Valens a fost înfrânt şi ucis în lupta împotriva hunilor şi goţilor, care pustiau ţinuturile balcanice, în bătălia de la Adrianopol (378). Această bătălie a rămas în istorie ca prima victorie a cavaleriei asupra infanteriei, care inaugurează primatul ei pe câmpurile de luptă ale Evului Mediu. Gratian (367/375-383) era împăratul care „iubea vânătoarea şi neglija treburile statului” după cum sintetic scria cunoscutul istoric englez Eduard Gibbon. A fost sprijinit de Ausonius şi „partida” gallică (aristocraţia locală), care i-au asigurat conducerea Occidentului. Gratian l-a numit pe Theodosius (un militar spaniol) Augustus în anul 379. În părţile occidentale, soldaţii străini din serviciul Romei devin indispensabili. Gratian s-a înconjurat de alani, motiv pentru care s-a ajuns la dezmembrarea armatei romano-germanice din Occident. Când uzurpatorul Magnus Maximus (383-388), care comanda trupele din Britannia, a pătruns în Gallia, Graţian a fost abandonat şi ucis de propriile trupe (august 383). Valentinian al II-lea (375-392) a fost fiul lui Valentinian I. Domnia sa a fost influenţată de şeful miliţiei, francul Arbogast, care, în final, îi va aduce moartea. După moartea lui Gratian, el a condus Imperiul împreună cu Theodosius, care l-a ajutat în reprimarea uzurpării lui Magnus Maximus în anul 388. Când Valentinian I l-a ales pe fratele său, Flavius Valens să conducă Orientul cu Peninsula Balcanică, separarea efectivă a Imperiului în două mari părţi devenea o necesitate imperioasă. După această epocă, cele două părţi n-au mai putut fi reunite, cu excepţia unei perioade insignifiante sub Theodosius (trei luni: de la sfârşitul lui septembrie 394 până în ianuarie 395). 139

Theodosienii (379-455) Theodosius I (379-395), care s-a distins în Britannia şi Africa, a fost proclamat August la 10 ianuarie 379, devenind astfel coîmpărat alături de Graţian. După patru ani de lupte şi negocieri cu goţii, el a reuşit încheierea unui tratat de pace (3 octombrie 382), care apropia chiar pe goţi şi romani. Athanaric, un vechi adversar, a fost primit cu fast la Constantinopol. Asimilat de civilizaţia romană, el a rămas şi a murit, având parte de funeralii magnifice. Numeroşi goţi au intrat în serviciul Imperiului, ca soldaţi sau chiar ca şi funcţionari. Theodosius avea, se pare, după cele scrise de Zosimus, o slăbiciune pentru goţi, ca şi Constantin pentru franci. Grav era însă faptul că Imperiul Roman nu mai putea să-i asimileze pe goţii stabiliţi în Moesia. Sub nume de federaţi, aceştia şi-au păstrat şefii, obiceiurile şi limba. Când Theodosius a părăsit Italia, adevăratul conducător în Occident a fost şeful miliţiei, francul Arbogast, care a apărat Gallia de invaziile francilor din anul 392. Relaţiile dintre acest personaj şi Valentinian al II-lea le prevesteau pe cele dintre Honorius şi Stilicon, dintre Valentinian al III-lea şi Aetius, ultimele fantome imperiale. Când francul Arbogast a ridicat un împărat-fantomă, gramaticul şi retorul Eugenius, Theodosius a intervenit ca părinte şi ca reprezentant al ortodoxiei, Arbogast şi Eugeniu fiind păgâni. Bătălia a avut loc la 5 septembrie 394, nu departe de Aquileea. Arbogast a adus pe franci şi alamani, iar Theodosius pe goţi, alani, chiar şi huni; printre generalii săi erau gotul Gainas, vandalul Stilicon, care va apăra Roma, gotul Alaric care după 15 ani va pune stăpânire pe Roma. În prima zi Arbogast a fost victorios. A doua a fost trădat, apoi s-a sinucis. Eugeniu a fost şi el găsit mort, iar Theodosius a reunit în mâinile sale întreg Imperiu. Dar numai pentru 5 luni, pentru că a murit la 17 ianuarie 395. Domnia sa a fost una de tranziţie, cu importanţă exagerată de scriitorii ecleziastici pentru că arianismul a putut fi extirpat 140

din părţile orientale. Theodosius a impus cu forţa serviciul ortodoxiei niceene şi a combătut arianismul, care după el va vegeta mizerabil în lumea romană şi nu va avea susţinere decât la barbari. În anul 380, Theodosius a reînnoit interdicţia de a sacrifica animale, situaţii tolerate până atunci, iar în anul 382 Graţian a confiscat veniturile templelor – ultimele temple vor fi închise de Iustinian. Cu toate acestea, păgânii erau toleraţi în armată, la conducerea ei chiar, când erau indispensabili. Însuşi împăratul Honorius i-a elogiat pe soldaţii necatolici din serviciul palatului. Polemicile dintre păgâni şi creştini au crescut în perioada sfârşitul secolului al IV-lea şi în secolul următor, în timp ce măsurile violente au zdruncinat încrederea unei părţi notabile a populaţiei în soliditatea viitorului stat roman. În anul 395, Theodosius a împărţit Imperiul între fii săi: Imperiul Roman din Occident, cu capitala la Roma, apoi la Ravenna, a revenit fiului său Honorius, iar Imperiul Roman din Orient, cu capitala la Constantinopol, fiului său Arcadius. Astfel, se produce divizarea efectivă Imperiului Roman în cele două unităţi geografice, economice şi culturale. Sciziunea din 395 nu este decât manifestarea politică a diferenţei tot mai mari dintre Orientul prosper, urbanizat, creştinat pe scară largă, unde renaşte viguros elenismul şi Occident care se ruralizează şi se barbarizează, unde creştinismul era limitat la marile oraşe. În timp ce partea de est era încă una urbanizată, prosperă şi reuşea să reziste impactului cu lumea barbară, cea de vest era rurală, în declin şi pe cale de barbarizare. După Theodosius, adevăraţii stăpâni ai Imperiului sunt şefii miliţiei, semibarbari (ca Stilicon, Aetius) sau chiar barbari (ca Ricimer şi Odoacru). Împăratul încetează să mai fie primul soldat şi conducătorul armatelor, devenind un debil, trăind închis într-un palat. Dacă până la el, viaţa unui împărat era o cursă continuă de la un capăt la altul al Imperiului, acum împăraţii adoptă un mod de viaţă sedentar, trăind închişi la Constantinopol sau la Ravenna. Viaţa Imperiului se concen141

trează în palat, împăratul fiind înconjurat de femei, eunuci, episcopi, funcţionari de stat servili, şefi militari pe jumătate sau de tot barbari. Dacă în vremea lui Diocleţian, deşi Senatul rămânea la Roma, cei doi împăraţi preferau să se mute în diverse capitale: Trier şi Germania, Serdica ori Sirmium în regiunea dunăreană, Nicomedia în Bithynia, până la finele secolului al IV-lea s-au impus Mediolanum (Milano) în vest şi Constantinopol în est. Latina rămânea limba armatei până în secolul al VI-lea, greaca era folosită de clasa educată în est, alături de aramaica în Syria, Mesopotamia şi Palestina, respectiv copta în Egipt. După moartea lui Theodosius I, decăderea Imperiului roman s-a accentuat. Cauza probabilă a acestui declin precipitat a fost incapacitatea descendenţilor acestui împărat. Fiul său, Honorius (395-423), care ajunge împărat la 11 ani, nu era capabil a guverna. Adevăratul guvernator în perioada 395-408 a fost Stilicon, omul de încredere a lui Theodosius şi şef militar mult timp. Stilicon a intrat în conlict cu cei din preajma sa, care îi invitau pe goţi să invadeze Italia, precum Rufinus (tutorele lui Arcadius), iar în 395 cu Eutropius. Aceste lupte interne pentru putere au determinat o proastă gestionare a criza gotice (401410). În toamna anului 401 Alaric a invadat Italia, iar la sfârşitul anului 405, a urmat invazia lui Radagaisus. Acesta este înfrânt şi ucis la sfârşitul anului 406. Dar, în acelaşi timp, Gallia era invadată de către vandali, alani, suevi. Un alt pericol vine din partea vizigoţilor, care ameninţau Roma. Pretenţiile lui Alaric, conducătorul lor, erau moderate: dreptul de a se stabili în Noricum depopulată, de unde avea să protejeze Italia, dar şi un tribut ridicat. Honorius, închis în Ravenna inaccesibilă, a refuzat însă orice înţelegere. El era sub influenţa partidei ostile lui Stilicon şi barbarilor. La 22 august 408 Stilicon a fost asasinat la Pavia. După moartea lui Stilicon, puterea a ajuns în mâinile altor generali: Olympius (408-411) şi 142

Constantinus (411-422, uzurpator sub numele Constantinus al III-lea). Alaric a sfârşit prin a ocupa Roma (24 august 410). Ocupaţia sa a fost relativ benignă. Alaric era un creştin devotat şi chiar dacă era arian, el respecta bisericile Romei. Apoi, el nu era străin de lumea romană: a servit sub Theodosius şi era fără îndoială un cetăţean roman. Dar cucerirea Romei nu-i oferea niciun avantaj, exceptând jaful. Roma era încă un oraş mare şi populat, care nu trăia decât din proviziile din Africa. În ciuda tuturor, Alaric nu s-a gândit niciun moment să cucerească Italia şi mai puţin să devină împărat. Că un barbar putea fi împărat, era o idee care nu se regăsea la nicio persoană, părea ridicolă, himerică. Galla Placidia, fiica împăratului Theodosius, ajunge prizonieră la vizigoţi. În vederea reconcilierii cu romanii, Athaulf, noul comandant al vizigoţilor după moartea lui Alaric, s-a căsătorit cu ea în anul 414. La scurt timp după aceea, el a fost însă asasinat. Valentinian al III-lea (425-455), fiul lui Constantinus al III-lea şi al Gallei Placidia (a revenit în Italia după moartea soţului ei, Athaulf, şi s-a recăsătorit în anul 417 cu generalul Constantinus, proclamat împărat în anul 421). A ajuns împărat la 4 ani, asociat fiind al lui Theodosius al II-lea, vărul său, care domnea în Orient. Lunga sa domnie a fost dominată de Galla Placidia şi de căpeteniilor armatei, reprezentaţi de generalii Felix, Bonifatius, Aetius. Ultimul general roman în Occident a fost considerat Aetius, care a apărat Gallia. Invazia hunică în Gallia din anul 451 a fost respinsă, armatele conduse de Attila fiind înfrânte la Campus Mauriacus de coaliţia organizată de Aetius (vizigoţi, alani, romani). În anul 454, Aetius a fost asasinat chiar de către împăratul Valentinian al III-lea, suspectat că ar fi vrut să impună ca împărat pe fiul său Gaudentius, care era logodit cu o fiică a 143

lui Valentinian. Asasinarea lui Aetius a marcat sfârşitul rezistenţei militare a Imperiului Roman în Occident. La şase luni după ce l-a omorât pe Aetius, în martie 455 Valentinian al III-lea a fost, la rândul lui, asasinat de un partizan al acestuia. Cu el s-a sfârşit dinastia theodosiană. Aetius a fost considerat ca protector al barbarilor din Imperiul Roman de Apus. Moartea sa nu a întrerupt însă influenţa pe care căpeteniile barbare o aveau nu doar în Gallia şi Spania, ci chiar în Italia. Barbarii se implică şi mai mult în politica internă a romanilor: este cazul lui Genserich, Theodoric II, Gondebaud. Cea mai devastatoare invazie a fost cea a vandalilor ai lui Genserich, care în anul 455 au pustiit Roma. Ultimii împăraţi în Occident (455-476) După scurte guvernări ale lui Petronius Maximus în anul 455 şi Avitus în anii 455-456, puterea a rămas în mâinile lui Ricimer (457-472). Pe jumătate suev, pe jumătate got, el era adevăratul stăpân în Occident, care a numit şi a detronat o mulţime de împăraţi. Este epoca unor „împăraţi de paie” printre care Maiorian (457-461), Libius Severus (461-465), Anthemius (467-472). Ricimer s-a căsătorit cu Alypia, fiica lui Anthemius în anul 467. După un insucces împotriva vandalilor, el ajunge la o înţelegere cu ei, după care împreună atacă şi jefuiesc Roma apărată de Olybrius (472). La puţin timp după aceea au murit amândoi. Succesor la guvernare a fost Gondebaud (burgund), care l-a susţinut pe împăratul Glycerius (473-474). După o altă domnie efemeră a lui Iulius Nepos (474-475), Orestes, magister equitum al lui Nepos, a adus la putere pe fiul său, Romulus Augustulus (475-476). Romulus a fost poreclit Augustulus, diminutiv determinat de vârsta sa fragedă. Dar soldaţii barbari (skirii, rugii, herulii) au cerut pământ în Italia şi l-au proclamat rege pe Odoacru. Acesta l-a asediat şi l-a ucis pe Orestes la Pavia (28 august 476), apoi l-a detronat pe Romulus. 144

Astfel, în anul 476, Odoacru, schir de origine, îndeplineşte doar o simplă formalitate, detronându-l pe tânărul împărat Romulus Augustus şi trimiţând însemnele imperiale la Constantinopol (4 septembrie 476). El a fost recunoscut ca patricius şi magister militum în Italia de către curtea constantinopolitană. Evenimentul a fost văzut ca o mare catastrofă, omiţându-se faptul că nu era decât rezultatul a peste două secole de crize şi transformări. Drama a existat, dar cu siguranţă ea se referea la elitele economice, politice şi militare ale Imperiului Roman de Apus. Pentru majoritatea populaţiei romane, care nu mai avea conştiinţa unei naţiuni distincte faţă de barbari, era doar o schimbare simbolică. Imperiul Roman nu mai era doar roman de mult timp. IV. 3. Imperiul Roman în Orient (secolele IV-V) Contextul extern şi evoluţia politică internă Imperiul Roman de Răsărit a supravieţuit, menţinându-şi autoritatea în Grecia, Asia Minor, Siria, Palestina şi Egpit. Împăraţii se considerau, pe de o parte, descendenţi ai lui Augustus Caesar, dar şi vicari ai lui Dumnezeu pe pământ. Constantinopol a continuat să fie un oraş prosper locuit de romani, greci, armeni, sirieni, asiatici şi germani, care aveau ca puncte comune cetăţenia şi credinţa creştină. Limba latină a continuat să fie folosită în armată şi în relaţiile cu împăratul. Grecii învăţau şi ei limba latină în număr crescând în secolele IV-V. După anul 500, însă cei mai mulţi dintre ei vor vorbi limba greacă, în locul celei latine. Noua Romă devenea greacă. Interesant este însă faptul că regii sau şefii militari supremi ai popoarelor barbare, fie ele germanice sau nu, n-au îndrăznit niciodată să uzurpe titlul imperial. Aşa se explică atitudinea lui Odoacru (476-493), care atunci când a cucerit Roma şi l-a detronat pe Romulus Augustus, nu s-a numit decât guvernator în slujba împăratului din Constantinopol căruia îi şi trimite 145

insignele imperiale: „Sunt ca un rege pentru supuşii mei, dar eu nu sunt decât soldatul vostru”. Pe plan extern, a continuat pericolul migraţiilor popoarelor: ostrogoţii, hunii, bulgarii, avarii, apoi slavii. Reacţiile împăraţilor Imperiului Roman de Răsărit au fost mult mai eficiente în faţa pericolului reprezentat de invaziile şi chiar aşezarea barbarilor în interiorul graniţelor părţii orientale a Imperiului. Graţie politicii sale abile, Imperiul a reuşit să se debaraseze de aceste popoare periculoase şi chiar să le utilizeze în profitul său. Cu ajutorul diplomaţiei şi stipendiilor în aur ei au reuşit să îndepărteze pe goţii lui Alaric şi hunii lui Attila de la ţintele din partea orientală. Barbarii, acceptaţi datorită situaţiilor critice în preajma împăratului, au fost sistematic eliminaţi, când condiţiile au permis-o. Astfel, Arcadius s-a debarasat de goţi, iar mai apoi Marcian şi Leon de alani. Reacţia Orientului în faţa invaziilor din Occident a demonstrat că, în cursul secolului al V-lea, ruptura dintre cele două părţi ale Imperiului era ireversibilă (am văzut cum a fost recunoscut skirul Odoacru la conducerea Italiei). Arcadius (395-408) era fiul cel mai mare al lui Theodosius I. La 18 ani când a ajuns împărat, s-a manifestat ca un mic şef, ale cărui moral şi slăbiciune de caracter erau extreme. El vorbea lent şi avea un aer adormit. Arcadius era ca o fantomă, fiind manipulat succesiv de generalul Rufinus, de eunucul Eutropius, de împărăteasa Eudoxia. Sub Arcadius, imixtiunea vizigoţilor în problemele politice ale imperiului a fost maximă. Tragediile sângeroase s-au succedat: Rufinus a fost ucis de inamicul său Gainas, un got. Acest Gainas, susţinut de Imperiu, a conspirat şi a dispărut, învins de Fravitta care, la rândul lui, era şi el got. Ascensiunea căpeteniilor goţilor, după ce a atins apogeul sub Theodosius, a ajuns la sfârşit: ei au fost masacraţi la Constantinopol (400). Începând cu acest moment aproape că nu au mai existat germani în armatele Imperiului Roman de Răsărit. Ei au fost înlocuiţi de caucazieni, de alani ş.a. După Rufinus, puterea a 146

aparţinut eunucului Eutropius, un bătrân pe care duşmanii săi l-au acuzat de toate viciile; el a pierit ca victimă a resentimentelor împărătesei pe care a ofensat-o. Sfântul Ioan Chrysostomus, ajuns şi el de ura Eudoxiei, a murit în exil. Arcadius a asistat pasiv la desfăşurarea tuturor acestor evenimente tragice. Theodosius al II-lea (408-450) în anul 408 şi-a înlocuit tatăl, pe Arcadius, deşi avea numai 7 ani. Theodosius al II-lea a crescut sub tutela lui Anthemius, prefectul pretoriului în Orient, şi a surorii sale Pulcheria. Aceasta avea doi ani mai mult ca el şi a fost una din cele mai remarcabile femei din epocă. Foarte instruit, Theodosius era un puritan al moravurilor într-o lume plină de vicii. Sub conducerea sa curtea imperială a căpătat o alură monastică, dezvoltarea cultului Fecioarei Maria, promovarea civililor în detrimentul militarilor fiind coordonatele principale. Evenimentele cele mai deosebite din epoca sa au fost: mariajul său romanesc cu Athenais (Eudochia), fiica unui filozof păgân atenian, fondarea Universităţii din Constantinopol, extinderea incintei acestui oraş (a fost construit zidul lui Theodosius, lung de 6 km, înalt de 9 m, care proteja capitala dinspre uscat), opera sa legislativă (codul care poartă numele său), şi mai ales controversele cristologice care au culminat cu condamnarea lui Nestor la Conciliul ecumenic din Ephes (431). Controversele religioase l-au pasionat pe împărat, care a lăsat pe planul secund preocupările legate de barbari. Aceste preocupări au avut urmări grave. Goţii au abandonat Peninsula balcanică distrusă şi au căutat prăzi în Occident, după moartea lui Stilicon. Jefuirea Romei de către barbari în 410 nu l-a implicat militar pe împărat. Singura reacţie a lui Theodosius al II-lea a fost declararea a trei zile de doliu la Constantinopol. Curând, însă a hotărât împrejmuirea noii capitale cu un zid masiv de apărare, care a rezistat până în anul 1453, la toate asediile inamicilor. 147

Migrarea germanicilor spre Occident a convenit părţilor orientale, care nu au mai avut să se teamă de ei. Au mai rămas însă alte pericole, printre care perşii şi hunii. Bunele relaţii cu aceştia s-au menţinut însă prin tratate şi bani. Cu perşii un tratat pe 100 de ani s-a încheiat în anul 422. Faţă de huni, care stăpâneau în Pannonia, Imperiul a adoptat o politică de supunere: a plătit tribut lui Rugila, apoi, începând din anul 444, nepotului şi succesorului acestuia, Attila. Ca şi Imperiul chinez, Imperiul Roman a încercat să îşi salveze imaginea. El i-a considerat pe huni ca federaţi şi pe hanul hun ca un general în serviciul Romei. Attila era un fel de magister militum. Şeful hunilor uneori se preta la această comedie, alteori se referea insolent la adresa împăratului de la Constantinopol, ca la un supus şi chiar sclav, având în vedere că îi plătea tribut. Totodată, în mai multe reprize (în anii 441, 443 şi 447), hunii au invadat şi devastat teritorii ale Imperiului. La sfârşitul domniei sale de 42 de ani (408-450), Theodosius al II-lea şi-a alungat soţia, şi-a dizgraţiat sora şi a recăzut sub puterea eunucilor. Succesorul lui Theodosius al II-lea a fost Marcian (450-457). Acesta s-a născut în Tracia. Cariera sa a avut ca principale puncte de reper poziţiile de tribun, apoi senator şi soţ spiritual al Pulcheriei, sora lui Theodosius al II-lea. Curajos şi pios, când a murit în anul 457, la 65 de ani, a fost considerat ca sfânt, la fel ca şi soţia sa, sau mai curând sora sa, de către Biserica creştină din Orient. Marcian a refuzat să plătească tribut aşa-zişilor federaţi huni. Rezistenţa sa la exigenţele lui Attila l-ar fi putut costa scump, dacă ambiţia nu l-ar fi determinat pe han să se îndrepte spre Occident. Eşecul şi moartea lui Attila, care a dus la dislocarea imperiului hunic, a înlăturat pericolul pentru Imperiu, care i-a lăsat pe ostrogoţi să se instaleze în Illyricum, ca federaţi. După moartea lui Marcian, adevăratul conducător al Imperiului a fost şeful gărzii imperiale Aspar, fiul unui războinic 148

alan, Ardabuir, care se distinsese sub regimul precedent. El l-a susţinut pentru tronul Imperiului, în anul 457, pe Leon I, numit Thracul, vechi tribun şi intendentul său. Senatul din Constantinopol era în derută datorită obscurităţii acestor personaje şi a situaţiei lor subordonate faţă de barbari. Pentru a i se da o oarecare strălucire, s-a introdus o ceremonie nouă. Patriarhul Constantinopolului, Anatolie, a pus coroana pe capul noului basileus (7 februarie 457). Acesta este primul exemplu de încoronare a împăratului de către un ecleziast. Şi a avut mari consecinţe în viitor. În anul 468, împăratul Leon I a iniţiat o expediţie cu peste 1000 de vase împotriva vandalilor care ocupaseră fosta provincie romană, Africa. Expediţia a fost fără succes, iar generalul Basilicus a scăpat cu greu de furia mulţimii din Constantinopol. Motivul este unul cât se poate de material: expediţia costase aproximativ 65. 000 de kilograme de aur. Leon I a încercat să contracareze influenţa germanică, recrutând masiv isaurieni, o populaţie din Asia Mică. A căsătorit pe fiica sa, Ariadna, cu şeful lor Tarasicodissa, viitorul împărat Zenon. O altă fiică a sa a căsătorit-o cu Aspar. În anul 471, folosindu-se de faptul că Aspar şi tatăl său erau arieni, i-a ucis. Această execuţie a pus capăt influenţei alanilor, aşa cum se întâmplase cu sfârşitul dominaţiei goţilor în anul 400. După moartea lui Leon I, a fost urcat la tron Leon al II-lea, tânărul fiu al lui Zenon şi a Ariadnei, care a decedat însă puţin mai târziu, lăsând puterea tatălui său. Astfel, Zenon a ajuns împărat şi a condus Imperiul Roman de Răsărit din anul 474 până în anul 491. La sfârşitul secolului al V-lea, singurul inamic, cu adevărat periculos, a rămas reprezentat de ostrogoţi, uniţi sub autoritatea unui tânăr prinţ, Theodoric, care şi-a petrecut tinereţea la Constantinopol. Împăratul Zenon a încercat să oprească presiunea germanică, numind magister militum (483), apoi consul (484) pe gotul Theodoric, cedând goţilor Dacia şi Moesia. În anul 487, Theodoric a mărşăluit spre Constantinopol. Dar o 149

cursă întinsă de Zenon a făcut ca Theodoric şi cei 20. 000 de războinici să fie dirijaţi spre Italia în anul 488 şi să lupte împotriva germanicilor lui Odoacru. El a cucerit Italia după o luptă dură, care a durat cinci ani. În martie 493, după moartea lui Odoacru, Theodoric a primit titlul de rege al goţilor. El s-a proclamat apoi rege al Italiei, având drept aliat şi Biserica Romei, deşi era creştin de rit arian. În anul 491, noul rege se stabilea definitiv în Italia, iar în anul 497 împăratul Anastasius recunoştea pe Theodoric ca stăpân legitim al Italiei. Dar în raport cu romanii din Italia, situaţia sa juridică a rămas incertă. Theodoric era, din punctul de vedere al dreptului civil, cetăţean roman şi avea titlul de Flavius, rezervat familiei imperiale. El mai avea şi titlul de magister militum, fiind mai puţin considerat un funcţionar şi general în serviciul Romei. Deci, în Occident, el era un fel de reprezentant al Imperiului, învestit cu puteri constituţionale neclar definite, de fapt absolute. Aceasta va fi, în viitor, cauza rupturii între Constantinopol şi monarhia ostrogotă. După moartea lui Zenon, văduva sa a cedat insistenţelor populaţiei care a susţinut alegerea unui împărat ortodox şi roman. Acesta a fost un vechi funcţionar de curte, Anastasius, în vârsta de 61 de ani. Anastasius a tezaurizat (averea lui s-a găsit întreagă la moartea sa), a ridicat „ziduri lungi” de 65 km, barând drumurile dinspre Peninsula Balcanică spre capitală. Controversele religioase au marcat puternic aceste domnii. Împăraţii credeau că misiunea lor era să impună ortodoxia. Dar intenţiile bune se întorc împotriva scopului lor. Zenon, prin Henoticon, sau Scrisoarea uniunii (482), abandona formula de la Chalcedonia, în favoarea celei a lui Chiril din Alexandria. Papa Felix al III-lea s-a opus şi l-a excomunicat pe patriarhul Acatius, declarând astfel schisma între Roma şi Constantinopol. Schismă care a durat 40 de ani (484-518). Acuzat de monofizism şi ameninţat cu detronarea, împăratul a trebuit să se scuze la circ (noiembrie 512). 150

Economie, administraţie, societate şi cultură Organizarea administrativă foarte centralizată, întreprinsă de Diocleţian, nu a suferit nicio modificare esenţială până în epoca împăratului Mauricius, sau chiar Iustinian, doar în anumite regiuni s-a renunţat la principiul distincţiei între cele două puteri, civilă şi militară, în favoarea uneia sau alteia. Conştient de pericolul reprezentat de longobarzi în Italia şi triburile berbere în Africa, Mauricius a creat două provincii, exerhatul Ravennei şi exerhatul Africii, acordând putere civilă şi militară celor doi exarhi, şi pregătind astfel viitoarea organizare a Imperiului în „theme”. Armata bizantină, plasată sub autoritatea împăratului, era comandată de magister equitum şi peditum praesentales, care se aflau în fruntea trupelor palatului; alţi trei magister militum sunt stabiliţi pentru apărarea provinciilor (Orientului, Thraciei, Illyricum); ei au în subordinea lor pe comitatenses, ducii. Armata bizantină avea în această epocă două trăsături distincte: cuprindea mulţi barbari (germani, illyri), chiar ofiţeri, şi, pentru a face faţă tehnicii militare persane, ea a dezvoltat un corp de cavalerie. Economia bizantină era monetară şi rurală. Baza sistemului monetar o constituia solidus de aur sau nomisma, monedă de argint ce a supravieţuit până în epoca lui Iustinian. În opoziţie cu Occidentul, unde, după criza din secolul al III-lea, s-a instalat treptat economia monetară, în Orient, unde economia era mai puternică, s-a menţinut şi s-a întărit economia monetară, chiar dacă schimburile în natură s-au perpetuat. Comerţul a cunoscut o perioadă de înflorire, Constantinopolul fiind cel mai mare centru comercial între Europa orientală şi Asia şi, în particular cu India şi China. Dar, în ansamblu, comerţul exterior, practicat de negustorii greci şi sirieni, era deficitar. Imperiul Roman de Răsărit exporta stofe preţioase şi produsele din atelierele sale siriene, dar importa o mare cantitate de produse de lux orientale 151

şi, mai ales, soia, care trebuia cumpărată la preţurile fixate de negustorii tranzitari persani. În aceste condiţii, s-a pus accentul pe producţia de soia, care s-a dezvoltat în întreg Imperiul. Societatea epocii protobizantine a cunoscut importante schimbări: stabilirea claselor superioare în oraşe fortificate, unde se găseau şi bisericile (care patronau spitale, adăposturi pentru pelerini, cimitire), mănăstirile, hipodromuri, băi publice, palate imperiale (la Constantinopol, Antiohia, Thesalonic), clădirile administrative. Viaţa rurală a evoluat mult mai lent: existau mari probleme în administrarea solurilor, activitate esenţială pentru întreţinerea populaţiei urbane, ca şi pentru încasarea impozitelor funciare, importante în întreţinerea armatelor şi administraţiei. Nu exista suficientă forţă de muncă, în pofida legării de glie a ţăranului (colonului). Indiferent cât de ortodocşi au fost basileii, în marea lor majoritate, spre deosebire de conducătorii militari din Apus, s-au arătat foarte preocupaţi de cultură în toate aspectele ei esenţiale. Unii au fost chiar înclinaţi spre creaţia culturală, aşa cum este cazul împăratului Theodosius al II-lea, supranumit şi Caligraful, datorită preocupării sale aproape exclusive pentru pictură, copiere şi decorare de manuscrise, sau pentru meditaţie şi şedere îndelungată în bibliotecă. În timpul său se realizează două lucruri deosebite din punct de vedere cultural: întemeierea Universităţii din Constantinopol şi o culegere de edicte imperiale Codex Theodosianus. Totodată, în timp ce în Occident dispăreau, în Orient şcolile publice au continuat să funcţioneze: învăţământul religios şi cel profan erau separate. La universitatea imperială din Constantinopol, reorganizată în anul 425, se predau artele, ştiinţele şi filozofia. Existau 31 catedre (16 greceşti, 15 latine), cuprinzând gramatica, retorica, filozofia şi dreptul. Profesorii, care erau recrutaţi printr-un examen în faţa Senatului, primeau o retribuţie anuală. În afară de Universitatea imperială, care forma juriştii şi funcţionarii de stat, exista o şcoală superioară de teologie, care cuprindea o şcoală episcopală în fiecare dioceză. 152

Viaţa culturală în epocă s-a exprimat prin coduri juridice, producţia literară şi cea artistică. Codex Theodosianus (438), promulgat în numele a doi împăraţi, Theodosius al II-lea pentru Orient şi Valentinian al III-lea pentru Occident, a reunit toate edictele imperiale după Constantin cel Mare, fiind prima operă completă juridică a Imperiului. Promulgarea concomitentă a Codex Theodosianus în 438 în Orient şi Occident a marcat un ultim moment în care unitatea fostului Imperiu Roman s-a manifestat pe plan juridic. În paralel cu colegii laici, juriştii ecleziastici au organizat textele juridice referitoare la Biserică. Scriitorii au produs anale şi cronografii, profane şi ecleziastice, manuale administrative, geografii, hagiografii, lirică religioasă şi profană. În artă, remarcăm construirea a numeroase biserici, la Constantinopol, dar şi în provincie; de reţinut numeroasele teme iconografice şi gama cromatică rafinată. De ce a supravieţuit Imperiul Roman de Răsărit? La supravieţuirea Imperiul Roman în Orient au contribuit: poziţia strategică a Constantinopolului, marile căi mediteraneene comerciale, preponderenţa funcţionariatului civil, menţinerea proprietarilor de pământ mici şi mijlocii, viaţa urbană dezvoltată. În problema migratorilor, se pare că Orientul a avut parte de o soartă mai bună decât Apusul, şi datorită deosebitei diplomaţii a împăraţilor din Noua Romă, faptului că decăderea societăţii romane era aici mai puţin evidentă, fie, pur şi simplu, datorită orientării generale a invadatorilor spre vechea Romă, a cărei distrugere reprezenta pentru barbari mai mult un moment psihologic, o problemă de orgoliu, decât o realizare militară în sine. Aşadar, în timp ce părţile Occidentale se fărâmau în bucăţi, părţi care nu se vor mai suda niciodată, părţile orientale au reuşit să supravieţuiască. Doar Orientul singur mai constituia acum Romania. Când va fi o ocazie favorabilă, el va încerca, sub Iustinian, să reconstituie Imperiul în unitatea sa din trecut. 153

Istoria Imperiului Roman de Răsărit, apoi a Imperiului Bizantin, este reprezentativă pentru întreaga zonă, chiar dacă uneori unele regiuni din Europa se vor afla în stăpânirea altor puteri politice (de exemplu, slavii). Cultura şi civilizaţia bizantină sunt simptomatice şi definitorii pentru conturarea profilului est-european. Ele s-au constituit ca o „sinteză a tuturor elementelor politice, religioase, intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţie latină, elenism, creştinism, cultură orientală. De-a lungul unei perioade de peste unsprezece secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de dezagregare, construindu-şi apoi, din greu, o nouă cultură şi civilizaţie, Imperiul Bizantin şi-a creat o monarhie absolută şi o administraţie puternic centralizată, a conservat tradiţiile clasice – cultura greacă şi dreptul roman – cărora le-a integrat elemente orientale, şi şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în ţările Europei sud-estice şi răsăritene, devenind, în felul acesta, o componentă importantă a culturii medievale europene în totalitatea ei şi singurul stat civilizat din Europa Evului Mediu timpuriu”. Vocaţia de sinteză a culturii şi civilizaţiei bizantine şi, în special, adoptarea creştinismului ca religie de stat de către Theodosius I în anul 392 au reprezentat elementele de forţă care i-au asigurat atât longevitatea în istorie, cât şi valoarea transcedentală în subconştientul universal al umanităţii, aşa cum afirma şi G. Ostrogorsky: „Numai sinteza culturii elenistice şi a religiei creştine cu structura statală romană a permis formarea acelui fenomen istoric pe care îl numim Imperiul Bizantin”. Imperiul Roman de Răsărit nu este deci numai un imperiu, ci un adevărat „fenomen” politic, economic, social şi cultural care influenţează Europa de est atât în timpul existenţei sale istorice, dar şi după aceea. Creştinismul a contribuit şi mai mult la unificarea culturală a Imperiul Roman de Răsărit cu Orientul, a lumii romane cu o lume total diferită ca tradiţii şi mentalitate, dând naştere unei entităţi statale şi culturale noi, dezinteresată politic de Occcident, 154

independentă religios de papalitate şi de Roma. Vocaţia sintezei a făcut din Răsăritul Europei o civilizaţie originală, la care, din secolul al VII-lea, se vor adăuga noi provocări: slavii şi bulgarii veniţi la Dunăre vor aduce alte şi alte valori culturale şi civilizaţionale pe care Balcanii le vor asimila şi le vor păstra până astăzi, într-un proces de aculturaţie ce poate fi numit sinteza slavo-bizantină. IV.4. Biserica creştină şi luptele pentru supremaţia religioasă. Scurt istoric. De la persecuţii la triumf şi caesaropapism De la finele secolului al II-lea d.Hr. până la convertirea lui Constantin cel Mare la creştinism, în anul 312, a fost o epocă cu o activitate febrilă şi anxioasă în viaţa religioasă din Imperiu. Secolul al II-lea a însemnat revigorarea siturilor tradiţionale ale oracolelor din Grecia. Marcus Aurelius scria că zeii sunt permanent alături: le trimit vise, le relevă mistere, ei oferă leacuri pentru boli şi sunt oracole pentru incertitudini. Aşa cum scria şi Eduard Gibbon, cea mai fericită perioadă din istoria umanităţii pare să fi fost cea de la moartea lui Domiţian până la ascensiunea lui Commodus. Cultura era preţuită. Un profesor de retorică primea 100. 000 de sesterţi pe an la Roma, în timp ce un episcop creştin al Romei va avea doar 7. 000 de sesterţi. Cultura filosofilor greci atingea apogeul în primele secolele ale erei creştine. În provinciile orientale se considera totuşi că pedeapsa cea mai grea pentru un brigand era să înveţe pe clasici cu inima, aşa cum făceau retorii. Până în secolul al VI-lea o serie de filosofi, care se numeau heleni, încercau să reia firul filosofie greceşti, în special a lui Platon. Credincioşi valorilor morale, culturale şi religioase ale antichităţii clasice, ei criticau sever creştinismul pe care îl considerau o teosofie barbară. Aceşti filosofi credeau în Platon şi în capacitatea universităţilor greceşti de a impune ordinea într-o 155

lume în declin, aflată sub pericolul invaziilor barbare şi unei schimbări spirituale revoluţionare. Pentru ei relaţia dintre trup şi suflet era similară celei dintre divinitate şi univers. Poate cele mai devastatoare atacuri doctrinare împotriva noii religii au rămas cele ale lui Porphyrius din Tyr (232-303). Remarcele sale au rămas în picioare până la criticii din secolul al XIX-lea. Cel mai mare succes al lui a fost convertirea lui Iulian – nepotul lui Constantin cel Mare – de la creştinism la helenism. Dar cei mai cunoscuţi descendenţi ai lui Platon au fost Plotinus şi Sf. Augustin. Origen din Alexandria (185-254) scria faptul că creştinismul este o religie naturală, originală. Ea nu era în conflict cu tradiţiile culturale ale lumii greco-romane, ci le prelua pentru a le duce mai departe. Isus era un educator suprem, iar episcopii continuau misiunea sa civilizatoare. Prima jumătate a secolului al IV-lea a fost epoca marilor apologişti creştini, Lactantius de limbă latină şi Eusebius din Caesarea care a scris în limba greacă. Această perioadă, care a început cu marea persecuţie dintre 302-310, s-a încheiat cu convertirea lui Constantin la creştinism în anul 312. Ei considerau că doar creştinismul putea salva Imperiul Roman. Noua religie creştină era revoluţionară. Botezul creştin era ca un perete de sticlă între trecutul păgân şi noua viaţă. Noul comportament aparţinea exclusiv divinităţii şi nimic societăţii. Trecerea la noua religie se făcea prin convertire pentru cei care aveau trăsăturile culturii clasice, respectiv prin revelaţie pentru cei mai puţin educaţi. Între creştinism şi cultele orientale erau unele diferenţe majore. În timp ce ultimele propovăduiau salvarea în lumea de dincolo, creştinismul oferea o cale în lumea aceasta. În timp ce cultele orientale erau reticente cu străinii, creştinismul avea toată deschiderea. Creştinii erau imigranţi răspândiţi în grupuri mici prin tot imperiul. Într-o epocă în care solidaritatea cetăţenilor marilor oraşe era doar o amintire, grupurile creştine îşi menţineau intacte legăturile strânse specifice lumii iudaice. 156

Pentru a lupta mai uşor cu fatalităţile şi catastrofele, dându-şi seama de imperfecţiunile lumii, oamenii au inventat demonii, ca expresii ale forţelor malefice. În dogma creştină diavolul era învins de Hristos şi ţinut sub control de oamenii lui Hristos. În timpul bolii se presupunea existenţa unor elemente malefice în interiorul bolnavului. Omul sfânt putea vedea răul şi îl putea expedia într-o creatură precum şoarecele, broasca sau pasărea. Prin botez oamenii erau feriţi de pericolele lumii şi, în primul rând, de demoni. Pe la anul 200, creştinii nu erau recrutaţi cu predilecţie dintre cei săraci şi opresaţi, ci din clasa de mijloc şi meşteşugarii oraşelor. În secolul al III-lea, creştinii deveneau o forţă în oraşele mediteraneene, motiv pentru care au şi avut loc persecuţiile începând cu anul 257 şi continuând şi în primii ani ai secolului al IV-lea. În anii 254 şi 256, biserica creştină avea banii pentru a răscumpăra creştinii luaţi în captivitate de barbari, în timp ce statul roman nu mai putea face acelaşi lucru pentru cetăţenii săi. A fi creştin era mai bine decât a fi roman. După o perioadă de austeritate şi persecuţii împotriva creştinilor, Constantin a inaugurat nu doar o nouă capitală, ci şi o epocă de restaurare a societăţii civile romane, a instituţiilor publice, a cultelor păgâne, cât şi a creştinismului. În secolul al IV-lea evoluţia creştinării populaţiei Imperiului Roman a fost destul de lentă. Clasa dominantă economic şi politic vedea în adoptarea creştinismului o renunţare a moştenirii clasice, a culturii tradiţionale de care nu dorea a se despărţi. După încheierea perioadei persecuţiilor, Constantin însuşi şi apoi ceilalţi împăraţi creştini ce i-au succedat au devenit ctitori de edificii creştine de cult. În secolul al IV-lea, marile biserici erau ridicate în oraşe importante precum Antiochia, Nicomedia, Milano ori Aquileia. În majoritatea cazurilor, a fost folosit planul tradiţional al basilicii cu trei nave. Au existat şi unele excepţii. Baptisteriul Ortodox din Ravenna şi Basilica de Aur ridicată de Constantin în Antiochia au avut planuri octogonale. 157

Spre deosebire de Constantius al II-lea, Iulian Apostatul chiar provenea din rândul celor educaţi în oraşele egeene de limbă greacă. El era afectat de creştinarea clasei bogate în perioadele anterioare, vorbea de comunitatea elenistică şi sprijinea creşterea influenţei preoţilor păgâni, dorind să restabilească austeritatea din perioada anterioară şi reamintea grija celor bogaţi pentru cei defavorizaţi. El considera că toţi creştinii abuzaseră de cultura greacă pentru a ridica blasfemii împotriva vechilor zei. Iulian Apostatul arăta că deşi statuile zeilor păgâni au fost distruse, sufletele lor divine trăiau încă, deoarece erau eterne faţă de perisabilele statui umane. În secolele IV-V, în Egipt au existat două tendinţe: una păgână izolaţionistă care se exprima în limba greacă, alta creştină – Mesopotamia a fost un centru al unei explozii. Din puternicele centre din Syria creştinismul s-a extins spre Armenia, iar spre vest spre Antiochia, până în oraşele mediteraneene Constantinopol, Milano şi Cartagina. Nouă religie recunoscută oficial, creştinismul a trecut la persecutarea susţinătorilor religiei vechi în vremea împăratului Theodosius I. În anul 382 el a închis templele păgâne din Egipt, apoi, după o relaxare, în anul 391 a dat două edicte prin care erau interzise sacrificiile de orice fel şi cultele păgâne. În anul 386, episcopul Marcellus a folosit militari pentru distrugerea marelui templu al lui Zeus de la Apamea, din Siria. În anul 392, în Alexandria, episcopul însuşi a organizat distrugerea faimosului Serapeum – templul zeiţei egiptene Serapis, clădire considerată de Ammianus Marcellinus ca fiind cea mai frumoasă din lume. În noiembrie 392, într-un lung decret Theodosius I interzicea cultul păgân în întreg Imperiul. În vremea succesorilor săi, grupuri de călugări atacau şi devastau templele păgâne. Deşi aversiunea creştinilor împotriva evreilor era mare, împăraţii au interzis prin legislaţie atacarea sinagogilor. Explicaţia ar fi faptul că mulţi erau în serviciul imperial pe toate treptele administrative. Cea mai mare comu158

nitate evreiască era în Iudeea şi Galileia, condusă de un patriarh evreu. Alte comunităţi prospere erau în Antiochia, Apamea. Această obsesie politico-religioasă a împăraţilor romani creştini a reuşit deoarece păgânismul nu avea nicio unitate doctrinară şi omogenitate; agregat de culte din toate provinciile, fără cărţi sfinte, unele fără cler, ele nu puteau opune nicio rezistenţă comună. Astfel, toate cultele au fost extirpate fără ca populaţia terorizată să poată opune o rezistenţă eficace vandalismului creştin. Împăraţii au reuşit fără să provoace nicio revoltă. Dar, din punct de vedere politic, distrugerea vechii religii a cetăţii romane a fost un pur nonsens. În cursul secolului al V-lea păgânii au devenit minoritari şi au tins spre dispariţie în secolul al VI-lea. În acest timp, creştinii s-au reconciliat cu viaţa pământească şi s-au ataşat foarte puternic de bunurile acestei lumi. Societatea creştină, când Biserica era unită, a dat din forţa sa statului. IV.5. Luptele religioase din interiorul creştinismului. Clarificări dogmatice Statul şi biserica. Caesaropapismul Statul şi Biserica nu au fost însă întotdeauna „de aceeaşi parte a baricadei” pe parcursul zbuciumatei istorii bizantine, şi divergenţele au apărut, mai ales, în soluţionarea marilor erezii sau atunci când împăraţii neiniţiaţi în probleme teologice au încercat să se impună, profitând de slăbiciunile unor episcopi nedispuşi a se sacrifica pentru Hristos. În alte cazuri, patriarhii de Constantinopol au avut atât de multă putere şi influenţă politică, au fost atât de iubiţi de popor, şi atât de respectaţi, încât împăratul li se supunea până într-acolo încât făcea penitenţă publică la cererea ierarhului. După monoteismul solar adus de Aurelian în secolul al III-lea, creştinismul „eliberat” şi „proclamat” oficial de împăraţii Constantin şi Theodosius, va transforma Constantinopolul, nici mai 159

mult nici mai puţin, decât în Sfântul Imperiu Roman – Sancta Republica Romana. Teocraţia exista şi funcţiona în Răsărit încă din secolul al V-lea. Proclamarea creştinismului ca religie oficială, exact atunci când cele mai importante şi mai bogate provincii imperiale aveau populaţia majoritar creştină (Asia Mică, Siria, Egiptul), nu a fost doar un act providenţial, ci şi o dovadă de mare tact politic din partea basileilor, o ocazie care va asigura unitatea uneia dintre cele mai lungi teocraţii din istorie. Eusebius din Caesareea în Tricennalian Oration a pus bazele teoriei potrivit căreia împăratul era reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ. El mai scria că regatul lui Dumnezeu se realizase. După căderea Romei în Apus, în anul 476, împăraţii bizantini rămân singurii succesori legitimi ai Imperiului Roman, iar cultura de aici îşi va autoproclama cu mândrie rolul de continuatoare a vechii culturi antice greco-romane. Bineînţeles că apariţia creştinismului, încă din secolele anterioare, va metamorfoza această continuitate, cenzurând sau anihilând uneori vechile valori păgâne. Puterea împăratului devine, astfel, nu numai o realitate politico-militară, ci şi un act plin de încărcătură religioasă, binecuvântat de Dumnezeu: „Încoronarea împăratului era forma religioasă prin care se consfinţea autoritatea sa de locţiitor pe pământ al lui Dumnezeu. Ca imperator roman el rămâne legislator şi comandant suprem al armatei; ca basileu el este asemenea monarhilor orientali – autocrat; iar în calitatea sa de şef al unui imperiu creştin, el este reprezentantul lui Dumnezeu – isapostolos (titlu cu care a fost învestit Constantin de Conciliul din Niceea), adică egal în rang cu apostolii. Juriştii bizantini au recunoscut autoritatea absolută a voinţei împăratului. În conformitate cu această doctrină, orice jignire adusă împăratului era considerată un sacrilegiu; iar o răzvrătire împotriva autorităţii sale era pedepsită şi cu excomunicarea. În consecinţă, o lege care să reglementeze succesiunea la tron nu exista; şi nici nu ar fi putut să existe – căci însăşi voinţa Providenţei, necesară şi 160

suficientă, o făcea absolut de prisos. Nicio familie legală în sânul căreia să fie limitat dreptul la succesiune nu exista. Puteau deveni împăraţi şi candidaţii de cea mai umilă condiţie socială. Şi chiar dacă era vorba de un uzurpator printr-un act de violenţă, singura condiţie era ca un pretendent la tron să fie aclamat de senat, de armată şi de populaţia Constantinopolului, în care caz şi un uzurpator devenea „alesul lui Dumnezeu” – căci voinţa divinităţii se exprima tocmai prin această alegere, prin aceste aclamaţii. Termenul de Caesaropapism este folosit în sensul controlului împăratului asupra bisericii. În acelaşi timp, Constantin şi succesorii săi, exceptându-l pe Iulian, au sprijinit biserica creştină, care a devenit mai bogată. Constantin a fost primul împărat roman care s-a implicat în problemele bisericii creştine. Prima întâlnire a unor episcopi, sub conducerea celui al Romei, în anul 313, nu era reprezentativă. Al II-lea Conciliu de la Arles din anul 314 a fost mai reprezentativ, dar nici el nu a fost ecumenic, reprezentând, mai ales, partea vestică a Imperiului. Astfel de concilii şi sinoade locale au fost înaintea lui şi după. Un exemplu este cel din anul 305 de la Elvira (Spania), convocat chiar de împărat. Nu ştim dacă împăratul a fost prezent la Arles, dar el a trimis o scrisoare episcopilor participanţi. Conciliul a respins argumentele donatiştilor, iar aceştia au apelat reacţionat imediat. La Niceea, Constantin voia doar o majoritate, dacă nu o unanimitate în deciziile episcopilor. Decizia a fost până la urmă mai mult una imperială, decât una eclesiastică. Începând cu secolul al IV-lea şi continuând în secolele al V-lea şi al VI-lea, Imperiul Bizantin va fi şi el zguduit de două crize majore, una pe plan politic – invaziile barbare, iar cea de-a doua pe plan religios – ereziile (care vor continua să-i tulbure liniştea până în secolul al IX-lea). Aşa cum vedem şi mai târziu, însă, Imperiul Roman de Răsărit va găsi de fiecare dată resurse pentru depăşirea perioadelor de criză, resurse pe care mulţi 161

istorici le pun pe seama modului magistral de colaborare dintre cele două instituţii majore – Statul şi Biserica. Conciliul I (de la Niceea, 325) Secolele IV-V au fost marcate de luptele cristologice, care se duceau în jurul naturii lui Hristos. Arianismul era un fenomen larg răspândit. Numele său venea de la Arius, episcopul din Alexandria, care nu era sigur că toate cele trei persoane – Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt erau egale. Conciliul de la Niceea din anul 325 declara cosubstanţialitatea celor trei. Dar Constantin nu a agreat decizia conciliului. Ca urmare, după câţiva ani de exil, Arius şi susţinătorii săi s-au întors. Însuşi Constantin a fost botezat de episcopul arian din Nicomedia în 337, iar fiul său Constantius al II-lea a fost şi el un simpatizant al arianismului. În sprijinul arianismului, Constantius al II-lea a susţinut tradiţia creştinilor apologeţi împotriva pietăţii preoţilor egipteni promovată de Anastasius, care a fost nevoit să plece în exil în anul 335, după conciliul de la Tyr, apoi în anii 339, 346, 362 şi 365. El considera că Hristos era o reflexie a lui Dumnezeu, dar nu putea fi Dumnezeu, care era esenţial concentrat şi transcendent. Hristos era reprezentantul lui Dumnezeu în lume, iar împăratul reprezentantul lui Hristos. În mai-iulie 381 a avut loc al II-lea conciliu ecumenic de la Constantinopol. Arianismul a fost condamnat definitiv, dogma ortodoxă a fost întregită şi s-a fixat Credo-ul. Episcopul de la Constantinopol a dobândit o preeminenţă onorifică asupra episcopatelor creştine din Orient (Alexandria, Antiohia şi Ierusalim), ocupând al doilea rang în biserica creştină, după episcopul Romei.

162

Conciliul al III-lea (Ephesus, 431) Între epicopii Romei şi ai Constantinopolelui a izbucnit o serie de conflicte privind natura lui Isus Hristos. Astfel, Gospel (episcopul Romei) considera că Isus era un om care era supus necesităţilor şi suferinţelor umane (sete, foame etc.), în timp ce Nestor (episcopul de Constantinopol) credea că Isus avea o natură duală, divină şi umană. Dar el considera că Fecioara Maria, care dăduse naştere lui Isus Hristos, nu avea dreptul de a fi numită Maica Domnului, neavând o natură divină. Conciliile de la Ephesus (431 şi 449) şi Chalcedon (451) au fost precedate de incidente violente între partizanii grupărilor creştine. În viziunea lansată de Eusebius din Caesarea, împăratul era reprezentantul lui Dumnezeu pe pământ, calitate în care putea interveni în discuţiile din conciliile ecumenice, numi sau chiar destitui patriarhi. În timpul domniei lui Theodosius al II-lea a avut loc Conciliul al III-lea ecumenic (431). Conciliul de la Ephesus a fost condus de Chiril, episcop de Alexandria din 412. Tema centrală a fost natura lui Isus. Monofiziţii susţineau numai natura divină, iar nestorienii puneau accent pe cea umană. În cadrul conciliului, Chiril al Alexandriei a condamnat solemn dioprosopismul, erezia promovată de patriarhul Nestor al Constantinopolului, prin care era separată persoana divină a Mântuitorului Hristos de cea umană şi acesta era socotit doar un om devenit Dumnezeu. O consecinţă a ereziei era şi negarea titlului de Născătoare de Dumnezeu (Teotokos) al Fecioarei Maria. După multe dispute, cu sprijinul imperial, suporterii egipteni ai lui Chiril au câştigat. Conciliul de la Ephes a declarat pe Maria ca Theotokos – mama care a născut pe Dumnezeu, dând dreptate creştinilor copţi. De asemenea, s-a hotărât detronarea lui Nestor din scaunul episcopal al Constantinopolelui din anul 428. 163

Conciliul al IV-lea (Chalcedon, 451) Ca o exagerare a doctrinei ortodoxe formulate de Chiril, a apărut puţin mai târziu altă erezie – eutihianismul sau monofizismul (Hristos avea numai natură divină). Iniţiatorul ei, Eutyches, sprijinit de patriarhul Dioscor al Alexandriei, îi dă o formulare oficială într-un sinod numit tâlhăresc (449) la Efes. Dacă Nestor a separat cele două naturi ale lui Hristos: umană – născut de femeie, nu era fiul lui Dumnezeu prin natura sa, ci prin graţia divină; în opoziţie, Eutyches, arhimandrit al Constantinopolelui, integra totul în natura sa divină. Cu această ocazie, se manifestă din nou colaborarea dintre Stat şi Biserică, de această dată dintre imperiu şi papalitate, prin convocarea unui nou conciliu ecumenic. La al IV-lea Conciliu Ecumenic la Chalcedon din anul 451, susţinătorii lui Leon I, care considerau că Sfântul Petru vorbea prin el, au avut câştig de cauză în faţa nestorienilor şi monofiziţilor, proclamând natura duală a lui Isus. Astfel, conciliul de la Chalcedon a adoptat o cale de mijloc între succesorul lui Cyril Dioscorus şi papa Leon I. Conciliul din Chalcedon (451) a fixat, conform teoriei papei Leon I cel Mare (440-461), doctrina ortodoxă, pe principiul unirii celor două naturi. Hotărârea a marcat prăbuşirea visului alexandrin şi triumful statului. Statul a preluat conducerea Conciliului şi şi-a impus, mai puternic ca oricând, autoritatea asupra bisericii din Orient. Problema naturii lui Isus era deci combinată cu lupta pentru prestigiu şi putere a episcopilor Romei, Alexandriei, Antiochiei şi Constantinopolului. Episcopul Romei, Leon I, şi-a proclamat supremaţia sa asupra întregii biserici creştine, argumentând că Roma a fost locul unde cel mai înalt apostol, Sfântul Petru, a păstorit pe creştini şi a murit pentru creştinism, iar succesorii săi la Roma trebuiau de drept să fie primii stăpâni şi propovăduitori ai bisericii. 164

Prin decizia finală pentru est şi vest, Dumnezeu este Tatăl, Fiul şi Spiritul Sfânt, iar Isus era şi divin şi om. Nestorianismul şi monofizismul erau deopotrivă condamnate oficial. Episcopul de Constantinopol îşi extindea supremaţia asupra Pontului, Asiei şi Traciei. În acelaşi timp, Leon I a pierdut supremaţia, Conciliul proclamând ca egali pe episcopii Romei şi Constantinopolelui (Noii Rome). Biserica creştină între consolidare şi schismă În cursul secolului al V-lea păgânii au devenit minoritari, respectiv pe cale de dispariţie în secolul al VI-lea. În acelaşi timp, creştinii s-au reconciliat cu viaţa pământească şi s-au ataşat foarte puternic de bunurile acestei lumi. Societatea creştină, când Biserica era unită, a dat din forţa sa statului. Dar acum au loc marile discuţii teologice asupra naturii intime a lui Hristos şi asupra raporturilor cu Dumnezeu Tatăl. Stabilirea cristologiei a cerut peste patru secole (325-680), de la primul conciliu ecumenic de la Niceea la cel de-al VI-lea de la Constantinopol. „Ortodoxia” a trebuit să fie impusă printr-o lungă serie de lovituri, indivizii şi ţările care au refuzat-o s-au opus atât autorităţilor spirituale, cât şi a împăratului. Triumful ortodoxiei a fost prea rapid, prea complet. Spiritele nu erau pregătite. Exilaţii au fost rechemaţi, între ei Eusebius din Nicomedia, care a primit botezul pe patul morţii (22 mai 337). În perioada următoare, spiritele moderate şi conservatoare au încercat să găsească o formulă de conciliere, iar unii au crezut că au găsit-o în ideea: natura lui Hristos este asemănătoare cu cea a Tatălui, dar nu identică. Cei semiarieni sunt foarte numeroşi în Orient şi Orientul este capul creştinismului. Ortodoxia athanasiană era în plină derută la mijlocul secolului al IV-lea. Sub presiunea împăratului, Athanasius a fost condamnat. Ortodoxia a fost salvată de Iulian, care l-a rechemat pe exilatul Athanasius. Domnia lui Valens, arian, a determinat 165

ruina ortodoxiei. Sub această domnie, marea majoritate a prefecţilor din părţile orientale erau antinicenieni. Ortodoxia a fost salvată de această dată de Occident. Câştigurile şi pierderile Bisericii creştine în uniune cu Statul pot fi bine determinate. În primul rând, Biserica creştină, dintr-o minoritate persecutată, a devenit subit atotputernică, triumful creştinismului a fost total. Religia antică romană era de mult în plină decadenţă: vechile culte, sincretismul, care a dat religiei romane un plus de varietate, de poezie, nu a constituit o filozofie, o morală. Primii împăraţi au înţeles foarte bine că aceste culte nu erau decât o formă goală de conţinut şi s-au străduit să constituie cultul Romei şi a lui August ca suport al sentimentului naţional. Trebuie spus că acest cult nu era nici aşa artificial, nici aşa degradant cum se crede. Era mai mult un rit politic, decât religie care trebuia să susţină pe împărat. Convertirea lui Constantin la creştinism a fost un miracol care a salvat Biserica de controversele doctrinare şi a dat o unitate. În aceste condiţii, episcopii, vechii persecutaţi, au devenit consilieri intimi. Biserica avea nevoie de Stat pentru a triumfa împotriva dizidenţilor; imposibilitatea de a excomunica fără recursul la autoritatea publică, apoi era necesară organizarea militară împotriva Islamului. Ajutată de Stat, dispunând de Stat, Biserica a devenit foarte rapid intolerantă şi persecutoare. Începând cu Theodosie, păgânii sunt persecutaţi. Întoarcerea păgânismului sau iudaismului este pedepsită de Graţian şi Theodosius în anii 381 şi 383. Erezia era asimilată cu crima, iar schisma la fel, sub Honorius. Exilul nu mai este suficient, contra dizidenţilor, chiar creştini, se vor utiliza tortura, supliciile. Biserica va lupta împotriva tuturor opiniilor independente, dar se va supune obligaţiilor financiare şi militare faţă de Stat. După ce Biserica s-a obişnuit să utilizeze braţul secular pentru convertiri, ea şi-a pierdut treptat puterea de asimilare. Cu foarte mici excepţii, împăratul bizantin a fost considerat locţiitor şi reprezentant pe Pământ al lui Hristos, ales al lui 166

Dumnezeu, protector al Bisericii şi apărător al credinţei, calitate prin care a intervenit deseori în disputele teologice, convocând şi prezidând sinoadele ecumenice, luând uneori decizii directe asupra unor probleme de doctrină şi credinţă, nefiind întotdeauna favorabil adevărului revelat. Au intervenit uneori în calendarul liturgic, în organizarea jurisdicţională a episcopatelor, în hotărârile sinoadelor şi în proclamarea canoanelor sau în alegerea şi destituirea patriarhilor. De exemplu, împăratul Zenon (474 –491), în încercarea lui de a reface unitatea spirituală a imperiului şi pacea în Biserică, ajutat fiind de patriarhul Acachie, va emite în 482 un Henotikon. Acesta conţinea o reformulare de compromis a dogmei hristologice, prin care s-ar fi împăcat monofiziţii cu ortodocşii, şi erau anatematizaţi atât Nestor, cât şi Eutihie. Efectul însă a fost cel aşteptat. Papa de la Roma, Felix al III-lea (480 - 492), a respins categoric conţinutul Henotikonului, căci era neclar şi eluda deciziile celui de-al patrulea Sinod ecumenic. A urmat o schismă de treizeci de ani între Constantinopol şi Roma, cunoscută sub numele de Schisma Acachiană, ce a constituit un important preambul în adâncirea discrepanţelor religioase şi culturale dintre Răsărit şi Apus, care vor culmina pe tărâm religios cu Marea Schismă din anul 1054. Organizarea bisericii creştine în Orient În decembrie 457, papa Leon al Romei scria împăratului de la Constantinopol: „Puterea imperială nu ţi s-a încredinţat doar pentru guvernarea lumii, dar şi pentru a fi capul Bisericii”. Instituţiile ecleziastice trebuiau să fie considerate a fi instituţii ale imperiului, iar Biserica era subordonată statului. Aşadar, împăratul bizantin convoca şi prezida conciliile, aplica deciziile, conducea efectiv şi legal Biserica. Aceasta era divizată în cinci patriarhii: Roma, Constantinopol, Alexandria, Antiohia şi Ierusalim. Din cauza caracterului său apostolic, Roma va conserva mult 167

timp supremaţia, dar principiul politic a prelavat întotdeauna, împăraţii bizantini proclamând preponderenţa Bisericii din Constantinopol. Fiecare din provinciile Imperiului Roman din Orient avea un mitropolit în capitala sa, cam 100 în total, fiecare dioceză un episcop, în număr cam 500. Ei se reuneau în sinoade, plenare sau ecumenice, convocate de împărat, provinciale pentru chestiuni locale, sau particulare, pentru probleme speciale. Antichitatea târzie a fost şi perioada oamenilor sfinţi şi asceticilor. Monah în limba greacă însemna unul care este singur. El desemna pe mulţi asceţi care locuiau în peşteri sau în deşert, Egiptul fiind una din primele zone unde s-a organizat mişcarea monastică. Apoi mişcarea s-a extins în Siria şi în marile oraşe din imperiu. În Egipt erau mii de călugări, cei mai faimoşi dintre ei fiind Simeon şi Daniel. Preoţii erau aleşi; ei trebuiau să aibă minimum 35 de ani şi să administreze bunurile ecleziastice, supravegherea mânăstirilor şi a stabilimentelor de binefacere (creşe, orfelinate, ospicii, spitale, pentru indigeni şi străini, leprozerii, azile), vizita închisorilor, judecata clerului. Clerul se compunea din preoţi, diaconi, lectori şi cantori. În general, administraţia patriarhală era amplă, iar cumulul de funcţii era obişnuit. Episcopii erau un fel de profesori cu rol moral, social şi religios. Clerul superior se recruta, de obicei, din călugări, ceea ce explică, în parte, rolul jucat de mânăstiri. Pe de altă parte, în contact cu lumea, Biserica a suferit o profundă influenţă degradantă a vieţii, iar izolarea de lume apare ca singurul mijloc de purificare spirituală. Numărul mânăstirilor creştea continuu: în anul 536, dioceza Constantinopolului cuprindea mai mult de 68 de mânăstiri de bărbaţi, iar cea a Chalcedoniei 40. Se distingeau două categorii de călugări: cei solitari independenţi, numiţi ermiţi, cei care alegeau să trăiască în natură, ca nişte călători fără domiciliu, fără bunuri şi cenobiţi, cei care trăiau în comunitate. Toate mânăstirile de bărbaţi şi de femei erau autonome şi aveau reguli proprii. 168

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ *** Enciclopedie de Istorie Universală, Agostini Instituto Geografica, Bucureşti, 2003. Bănescu Nicolae, Istoria Imperiului Bizantin, Bucureşti 2000. Bernstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol. I-II, Iaşi, 1997. Bloch, R., Cousin, J., Roma şi destinul ei, vol. 2, Bucureşti, 1985. Brezeanu, S., O istorie a Imperiului Bizantin, Bucureşti, 1981. Brown, P., The world of Late Antiquity. From Marcus Aurelius to Muhammad, Thames and Hudson, London, 1971. Cameron A., The Mediterranean World in Late Antiquity AD 395-600, London and New York, 1993. Cameron, A., The Later Roman Empire. AD 284-430, London, 1993. Carpentier, J., Lebrun, F. şi colab., Istoria Europei, Humanitas, Bucureşti, 1997. Căzan, F. (coordonator), Culegere de documente privind trecerea de la antichitate la evul mediu în Europa Occidentală (sec. III-VIII), Bucureşti, 1979. Chastagnol, P., Le Bas Empire, Paris, 1969. Cizek, E., Istoria Romei, Bucureşti, 2002. Demougeot, E., La formation de l’Europe et les invasions barbares, Paris, 1969. Diehl, Ch., Istoria Imperiului Bizantin, Craiova 1999. Drîmba, O., Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. IV, Bucureşti 1998. Folz, R., Guillou, A., Musset, L., Sourdel, J., De l’Antiquité au monde médiéval, Paris, 1972. Gibbon, E., Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman, vol. II, Bucureşti, 1976. Hubert, J., Porcher, J., Volbach, W. F., L’Europe des invasions, Paris, 1967. 169

Le Goff, J., Civilizaţia Occidentului Medieval, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1970. Lot, F., La fin du monde antique et le début du Moyen Âge, Albin Michel, Paris, 1968. Lot, F., The End of the Ancient World, London, 1996. Manolescu, R., Istoria Evului Mediu, Bucureşti 1993. Mansuelli, G., Civilizaţiile Europei vechi, vol 2, Bucureşti, 1978. Musset, L., Invaziile. Valurile germanice, Bucureşti, 2002. Nistor, V., Gh., Colapsul unei societăţi complexe, Bucureşti, 1993. Nistor, V., Gh., Forme de exercitare a autorităţii în Imperiul Roman Târziu, Bucureşti, 1997.

170

171

Planşa 13. Harta Imperiului Roman în anul 395 (după R. Folz, A. Guillou, L. Musset, J. Sourdel, De l’Antiquité au monde médiéval, Paris, 1972, fig. 1).

Planşa 14. 1. Roma. Principalele edificiide cult creştin ridicate în secolele IV-V. 2. Constantinopol. Principalele edificii din secolele IV-V (după Cameron, A., The Later Roman Empire. AD 284-430, London, 1993).

172

1

2 Planşa 15. 1. Basilica San Lorenzo (după R. Hubert, fig. 74); 2. Basilica de la Apollonia (foto M. Negru).

173

1

2 Planşa 16. 1. Mausoleul Gallei Placidia (după O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, 1987, vol. 2). 2. Zidul de apărare al Constantiopolelui ridicat în vremea împăratului Theodosius al II-lea (după O. Drîmba, Istoria culturii şi civilizaţiei, Bucureşti, 1987, vol. 2).

174

V. CONTINUITATE ŞI DISCONTINUITATE ETNOCULTURALĂ

1. Continuitatea populaţiei autohtone în Europa. Romanitate şi rezistenţă Romanii nu au exterminat populaţiile autohtone, oricât de sângeroase ar fi fost războaiele de cucerire. Pentru simplul motiv că aveau nevoie de braţe de muncă în agricultură şi meşteşuguri ori la construirea şi repararea fortificaţiilor. În mod involuntar continuarea propriilor tradiţii în domeniul vieţii economice (producţia ceramicii preromane modelate cu mâna) sau în aria manifestărilor religioase şi funerare pot fi considerate o formă de rezistenţă la romanizare, sau, mai degrabă, de conservatorism. Pe de altă parte, nu putem exclude nici ipoteza potrivit căreia într-o economie de piaţă monetară, cum a fost cea romană, vasele ceramice din pastă modelată cu mâna au putut rezista deoarece se adresau unei cereri a populaţiei sărace, care nu îşi putea achiziţiona vasele modelate la roată din marile centre ceramice romane de producţie. Din Hispania până în Dacia, populaţiile indigene de celţi, daci, iliri şi traci au continuat tradiţiile preromane, dar, în timp, au acceptat şi elementele esenţiale ale civilizaţiei romane. Cu siguranţă, a existat o politică sistematică de atragere şi romanizare a elitelor indigene din teritoriile cucerite, pentru a pacifica şi controla mai uşor provinciile. În egală măsură, aceste elite şi-au manifestat şi ele interesul de a intra în rândurile aristocraţiei romane, poziţie care le asigura menţinerea drepturilor şi poziţiei sociale. În acest scop, ei au adoptat modul de viaţă roman (toga, podoabele romane etc.), şi au luat nume romane şi chiar au învăţat limba latină. 175

Un caz edificator este provincia Dacia. Cucerită în urma războaielor din anii 101-102 şi 105-106, noua provincie a atras mase mari de oameni veniţi ex toto Orbe romano (din toată lumea romană), după cum scria Eutropius. Cercetările arheologice, izvoarele epigrafice şi numismatice, toponimia şi hidronimia au demonstrat însă indubitabil că populaţia autohtonă a continuat să trăiască în noua provincie romană, mai ales în mediul rural. Romanizarea Daciei a fost rapidă tocmai datorită mulţimilor mari de populaţii nou venite din provincii mai apropiate, precum Moesia, Thracia sau Pannonia sau mai îndepărtate, precum Siria ori Germania, care aveau o singură posibilitate de a se înţelege: limba latină. În epoca migraţiilor, lipsită de autoritate centrală, romanitatea a rezistat în maniere foarte diferite, în funcţie de mediu. O imagine relevantă asupra acestei situaţii ne oferă studiul persistenţei claselor sociale. Astfel, în fruntea lumii romane se găsea o aristocraţie politică de circa 3.000 de persoane, ordo senatorius, format din familii cu magistraturi înalte la Roma sau la Constantinopol, la care se adăuga şi aristocraţia funciară, respectiv cea culturală. Invaziile migratorilor nu au dus la lichidarea ordinului senatorial. În Gallia ea a supravieţuit până în secolul al VII-lea, păstrându-şi poziţia socială şi recâştigând parţial, graţie superiorităţii sale intelectuale, influenţa politică. Mai mult chiar, este posibil ca fărâmiţarea Imperiului şi înmulţirea curţilor princiare să favorizeze ascensiunea ei. Doar în Italia (după invazia longobarzilor) şi în Africa (virulente dispute religioase) rolul aristocraţiei romane a fost mult limitat. Uneori, membrii clasei conducătoare romane au exercitat o influenţă puternică asupra marilor decizii ale regilor germani, cum a fost cazul lui Artemiodorus şi Casiodor asupra lui Theodoric în Italia, Leon din Narbonne asupra lui Euric în Aquitania ş.a. De asemenea, practica oferirii de ostatici ca garanţie pentru un foedus, atestată în cursul secolului al V-lea, a contribuit la înţelegerea dintre regii barbari şi aristocraţia romană. Astfel, în anul 418, un senator înrudit cu viitorul împărat Avitus a fost dat lui Wallia. Generalul Aetius a fost, în tinereţea 176

sa, ostatic la Alaric, apoi la curtea hunilor; fiul său a fost dat lui Attila, împreună cu fiul unui senator, către 448. Clasa citadină era afectată de mai multă vreme, din secolul al III-lea fiind înghesuită în spaţii reduse, improprii unor activităţi serioase. După terminarea invaziilor, ea a beneficiat atât de înmulţirea pieţelor (adăugându-se Germania liberă), cât şi de lipsa concurenţei, deoarece cuceritorii ignorau viaţa urbană. Dar evoluţia economică a dus treptat la degradarea vieţii urbane, fenomen început înaintea invaziilor şi care a continuat mult timp. Soarta claselor rurale este o problemă majoră şi, de asemenea, cea mai dificilă. Cele câteva informaţii scrise se grupează în jurul a trei puncte conexe: regruparea terenurilor, dispariţia villae-lor, dezvoltarea satelor. În ceea ce priveşte clerul, se găsesc, în acelaşi timp, supravieţuirile romane cele mai clare şi documentaţia cea mai precisă. Chiar şi în secolul al V-lea, cadrele sale au rămas pur romane, dacă e să judecăm pe baza onomasticii: doar doi episcopi poartă nume germanice. Această reticenţă faţă de germani s-a prelungit şi în cea mai mare parte a secolului al VI-lea. Pe de altă parte, este important de reţinut şi zonele de rezistenţă a barbariei indigene, care au renăscut în momentul invaziilor şi ruinei structurilor antice. Este cazul elementului basc din Peninsula Iberică, a berberismului în Africa, a celtismului în Britannia insulară. În total, fenomenul a marcat, fără îndoială, o cincime din teritoriul Occidentului roman V.2. Tradiţiile romane şi inovaţiile „barbare” Premise Expansiunea romană în Europa a dus la delimitarea provinciilor romane de teritoriile locuite de barbari. Existenţa unor graniţe restricţionau însă nu doar comerţul, ci şi mişcările populaţiilor barbare, care nu aveau bine conturat conceptul de limită teritorială. 177

Contactele dintre lumea romană şi cea barbară au început înainte de declanşarea marilor migraţii. Din motive militare, dar şi economice, încă din secolul I d.Hr., apoi în vremea lui Marcus Aurelius s-a practicat implantarea unor barbari pentru lucrarea pământului, fenomen accentuat la mijlocul secolului al III-lea d.Hr. Comerţul populaţiilor barbare cu lumea romană se făcea în barbaricum în apropierea limesului şi pe teritoriul roman în târguri special amenajate sau chiar în apropierea fortificaţiilor romane. În barbaricum existau rute comerciale care porneau din faţa unor puternice centre economice şi comerciale romane, cum sunt cele de la Porolissum, Aquincum, Brigetio sau Carnuntum. Iniţial, căile de pătrundere a mărfurilor romane către Scandinavia treceau prin Germania, apoi prin Bohemia şi, mai târziu, după aşezarea goţilor în nordul Mării Negre, prin partea răsăriteană a continentului. În Germania de vest erau importate produse romane precum ceramica, statuete din bronz, stofe, fibule, vin şi exportate în Imperiu animale, piei, ceară şi miere. Pe traseele comerciale de la Dunărea mijlocie, de jos şi Marea Neagră către Baltica se importau din Imperiu metale preţioase, bijuterii, obiecte din bronz şi sticlă, arme de paradă etc. Se exportau ambră, sclavi şi animale. În acelaşi timp, aurul roman plătit ca stipendii a produs mutaţii profunde în lumea germană. Monedele romane au trecut prin centrul şi sud-estul Europei pentru a ajunge până în Scandinavia secolului al V-lea. Tentaţia metalului preţios a determinat ca mai toate confederaţiile de triburi barbare să accepte sau chiar să caute calitatea de federaţi ai Imperiului Roman. Au fost nenumărate cazuri în care barbari s-au angajat în armata romană, iar aristocraţii barbari urmăreau funcţii de înalţi ofiţeri în armata romană. Împrumuturile au fost reciproce. Vizigoţii au adoptat de la romani metode agricole, creştinismul de rit arian şi chiar au început să înveţe limba latină. De asemenea, ei au menţinut 178

metodele de administrare şi funcţionarii romani. Romanii provinciali au adoptat de la vizigoţi unele piese de îmbrăcăminte şi bijuterii, precum şi noi tehnici de prelucrare a metalelor preţioase. Influenţa germanică era suficient de puternică din moment ce împăratul Honorius a dat trei edicte, între 397 şi 416, care interziceau portul costumului barbar – mantia de blană, pletele lungi – în interiorul oraşelor (la sate, interdicţia ar fi fost inutilă). În acelaşi timp, barbarii au preluat elemente ale modului roman de viaţă, de la luxul palatelor imperiale, copiat de reşedinţele regilor barbari, la obiectele de uz cotidian. Un domeniu extrem de important în relaţiile dintre romanici şi germanici îl reprezintă chiar armata, iniţial cu rol romanizator, ulterior germanizator. Barbarii, care locuiau la frontiere, au fost admişi în trupele auxiliare la sfârşitul secolului al II-lea, începutul secolului al IIIlea. În secolul al IV-lea, în locul populaţiilor balcanice (aproape exterminate de invaziile barbare), din legiuni au intrat barbarii, germanicii, sarmaţii, galii şi germanicii din nord de Gallia, maurii şi caucazienii (ibericii, armenii). Din secolul al II-lea nu mai existau romani provinciali: legiunile romane numărau germanici occidentali (alamanii, francii etc.) sau orientali (goţii, vandalii, erulii), câţiva mauri şi rase orientale: alanii, hunii etc. În secolul al V-lea termenul de soldat devenea sinonim cu barbar. Este ca şi cum armata franceză nu s-ar compune decât din algerieni, marocani şi senegalezi. Începând de la Constantin cel Mare, ridicarea barbarilor germanici în cele mai înalte funcţii era frecventă şi sistematică. Trei germani, Latinus, Agilo şi Scudilo, au făcut parte din conducerea armatei lui Constans. Un rege de origine germanică, Vadomir, a ajuns ducele Feniciei, un altul tribun al unui corp auxiliar. Predilecţia lui Constantin a mers spre franci. Melobaude a fost şeful gărzii comes domesticorum în 378, iar Dagalaif, în anul 366, şi Merobaude, în anul 377, au obţinut distincţia cea mai înaltă, consulatul. Armatele romane erau comandate de 179

franci (Bauto, Argobast, Ricimer); de goţi (Gainas, Sarrus, Fravita, Alaric); de vandali (Stilicon); sarmaţi (Victor); în secolul următor în Orient de alani (Aspar, Ardabuir); şi un franc, disimulându-şi originea sub numele roman Sylvanus. Trebuie observat că aceste personaje germanice sunt cetăţeni romani. Era normal ca germanicii din stânga Rhinului să servească în corpurile auxiliare sau în legiuni: erau cetăţeni romani liberi de la edictul lui Caracalla din anul 212 şi fuseseră romanizaţi. Mulţi generali barbari sunt născuţi pe teritoriul imperiului: Magnentius, Stilicon. Alţii şi s-au înrudit cu romanii: Stilicon cu Serena, nepoata lui Teodosius şi fiul acestuia, Honorius cu fiica lui Stilicon. Împăratul Teodosius al II-lea era nepotul fran-cului Bauto. Până în secolul al III-lea, armata romană a fost un factor de romanizare. În secolul al IV-lea nu mai era aşa: compusă din germanici, condusă de germanici, această armata romană numai cu numele a devenit un factor de germanizare, şi aceasta într-o epocă în care soliditatea imperiului era scăzută. Când citim despre campaniile lui Iulius şi succesorilor lui, se pare că trupele cele mai respectate erau cele auxiliare, nu legiunile (Petulantes, Braccantes, Ursi etc). Aceste corpuri nu semănau cu armata romană şi nici nu aveau tactica ei. Tradiţia disciplinei şi ştiinţei militare s-a pierdut, utilizând barbari în serviciul Romei. De fapt armata lui Iulius avea un caracter germanic: a atacat „în cap de porc” şi l-a ales pe împăratul Iuliu ca pe un rege merovingian. Comandamentul era totuşi latin. La sfârşitul secolului al V-lea, Apollinaire l-a învăţat pe Syagrius să vorbească germana, astfel că germana a devenit indispensabilă petru a înţelege solda-ţii „romani” din Gallia! Această germanizare a lumii romane s-a manifestat de la mijlocul secolului al IV-lea în onomastică. Dacă câţiva generali barbari şi-au luat nume roman: Victor, Magnentius, Sylvanus, Sebastianus, marea majoritate prefera să-şi păstreze numele german: Merobaude, Dagalaif, Bauto, Arbogast, Richomer, Gainas, Stilicon, Rikimer etc. 180

Obstacolele în calea integrării ţin, în primul rând, de credinţele religioase, costum şi armament, dar, mai ales, instituţii politice şi sociale. În domeniul religios, nu păgânismul era problema: popoarele germanice au renunţat la el imediat după aşezarea în interiorul Imperiului Roman, doar francii şi suevii i-au rămas credincioşi în timpul primei generaţii şi niciun popor nu a depăşit acest termen. Prin arianism însă, germanicii au văzut un semn al originalităţii lor, o pavăză împotriva asimilării prea rapide. Arianismul a pătruns la goţi, gepizi, rugi, generând comunităţi închise şi, în general, inofensive. Doar vandalii arieni au ajuns în conflict cu Biserica din Africa, motivele nefiind însă religioase, ci mai degrabă economice şi politice. Probabil, datorită inferiorităţii intelectuale a ierarhiei ariene, arianismul nu a fost persecutor, acceptând să rămână umil şi minoritar. Pe plan social, în regatele barbare a fost menţinută legea romană din anul 370, care pedepsea cu moartea căsătoria dintre romani şi barbari. Această situaţie a fost atestată la ostrogoţi şi vizigoţi, burgunzii renunţând la ea din secolul al V-lea, iar poziţia vandalilor nu este cunoscută. Francii nu o menţin, având în vedere creştinarea lor timpurie. La aceasta se adaugă şi obiceiurile. În oraşe, existau cartiere romane şi gotice, profesiile militare şi portul armelor erau rezervate barbarilor, cu excepţia regatelor burgund şi franc. Populaţiile barbare au învins, uneori, armatele romane, ceea ce le-a permis să se aşeze în interiorul Imperiului. Dar, împreună cu familiile lor, barbarii nu reprezentau mai mult de 5% din populaţia de aproximativ 65 de milioane de locuitori ai Imperiului. Numărul barbarilor din Imperiu este considerat ca fiind puţin peste 3 milioane de persoane. Dar această problemă a numărului migratorilor este departe de a fi rezolvată. Puţine cifre sunt cunoscute: 20.000 de alamani la Strasbourg în anul 357, 181

10.000 goţi la bătalia de la Adrianopol, 70.000 sau 80.000 de vizigoţi la intrarea lor în Spania şi cam tot atâţia vandali la trecerea lor în Africa. Există doar certitudinea că armatele de invazie nu erau numeroase, ele fiind deschizătoare de drumuri pentru mai multe valuri de imigranţi, pe mai multe generaţii. Printre consecinţele ciocnirii dintre germani şi romani, transformările şi evoluţiile sunt mai importante decât distrugerile. Peste tot a existat compromis, o sinteză mai mult sau mai puţin accentuată de elemente diverse şi crearea unei civilizaţii noi, distincte, în acelaşi timp, de cea a Antichităţii târzii, cât şi de cea a Germaniei independente. Politic Cristalizarea organizării statale a fost în strânsă legătură cu intensitatea migraţiei triburilor germanice şi cu ponderea populaţiei romanice, într-o zonă sau alta. De exemplu, în Italia ostrogotă sau în Gallia francă, unde instaurarea migratorilor nu a presupus o dislocare a autohtonilor, au continuat să funcţioneze o parte din instituţiile romane, alături de cele ale triburilor cuceritoare. În special statele barbare din prima generaţie – cele întemeiate de popoare germanice în bazinul mediteranean – au împrumutat de la Roma, sau de la Ravenna, elementele esenţiale ale administraţiei centrale şi locale şi au păstrat distincţia stabilită de Diocleţian între serviciul militar şi civil. Au păstrat cele trei nivele ale conducerii romane: cel al curţii imperiale, cel al prefecţilor şi vicarilor, cel al guvernatorilor de provincii. Statele romano-germane din a doua generaţie – mai ales regatele merovingian şi longobard – au abandonat însă multe structuri politice antice şi au renunţat la ordonarea ierarhiilor fixate în Tetrarhie. La franci, nu a supravieţuit nimic din marile servicii ale administraţiei romane şi nicio diviziune nu aminteşte vechile provincii, întreaga autoritate locală aparţinând unor şefi militari, comiţi şi duci. Palatul regelui longobard a păstrat numele de sacrum palatium, dar majoritatea demnităţilor erau de origine germanică. 182

Alte state, care nu au găsit în domeniul lor nicio capitală şi nicio prefectură, s-au mulţumit cu mecanisme mai simple, adăugând serviciilor domestice germane birouri imitate după cele ale guvernatorilor de provincii şi elemente copiate după curtea de la Ravenna sau cea de la Constantinopol. În Britannia, unde populaţia romanică, în marea ei majoritate, a părăsit provincia, instituţiile şi administraţia vechiului imperiu au dispărut total, fiind înlocuite de o organizare specifică anglo-saxonă, în care puterea supremă era exercitată de regalitate. În majoritatea provinciilor romane cucerite de migratori, conceptul roman de stat, înţeles ca o instituţie publică (res publica), constituită din cetăţeni (cives), va fi înlocuit cu un concept germanic de stat-regat, în care regele are stăpânire cu caracter patrimonial, dobândită prin cucerire sau moştenire, iar locuitorii sunt supuşi care depind direct de rege. Rolul, importanţa şi puterea regelui vor creşte treptat prin noi cuceriri de domenii funciare şi teritorii care l-au transformat dintr-un comandant militar într-un şef de stat. Caracterul ereditar al regalităţii va oferi stabilitatea necesară dezvoltării economice şi culturale ulterioare. Economic Pe plan economic, efectele invaziilor barbare au fost catastrofale pentru Imperiul Roman. Mii de aşezări urbane şi rurale au fost distruse, economia a suferit un şoc teribil, suprafeţe întinse de terenuri agricole au rămas necultivate, marile centre urbane meşteşugăreşti au decăzut, iar comerţul pe Dunăre şi mare a fost grav afectat. Toate au contribuit la accelerarea ruralizării Europei şi la aducerea ei în stadiul unei economii naturale, primitive. Este, aşadar, un regres atât pe plan politic şi economic, cât şi pe plan social şi cultural, care va dura până în perioada lui Carol cel 183

Mare şi chiar mai târziu pentru unele regiuni. Nici nu putea fi altfel, căci războinicii migratori au distrus iniţial, fără discernământ, majoritatea valorilor şi produselor culturale întâlnite în cale, înspăimântând populaţia imperiului prin sălbăticia şi cruzimea atacurilor lor. Chiar şi aceste aspecte trebuie nuanţate, deoarece prin foedus (fundamentul juridic al stabilirii popoarelor barbare pe teritoriile Imperiului Roman) s-a introdus principiul ospitalităţii care procura barbarilor pământurile indispensabile întreţinerii lor, evitând violenţele, lăsând plata impozitelor pe seama celor care aveau mijloace (proprietarul roman). Principiul ospitalităţii a reprezentat însă un puternic factor de asimilare: dispersaţi în grupuri mici şi integraţi în organizarea agricolă romană, nouveniţii au fost asimilaţi cu uşurinţă. Acest principiu s-a aplicat la cel puţin cinci popoare: vizigoţi, burgunzi, ostrogoţi, alani şi vandali. Nu cunoaştem detaliile clauzelor primului acord important de ospitalitate, cel încheiat de patriciul Constantius şi vizigoţii lui Wallia. Modalităţile au fost diferite, ele variind după importanţa numerică a poporului care trebuia adăpostit şi după întinderea regiunilor atribuite pentru cantonarea lor: vizigoţii şi burgunzii, stabiliţi în sectoare destul de înguste, au primit, de regulă, două treimi din pământ, în timp ce ostrogoţii în Italia s-au mulţumit cu o treime. Pe de altă parte, este posibil ca cele mai solide bastioane ale germanismului să fi fost coloniile compacte, întemeiate pe pământurile confiscate de la proprietarii fugiţi. Sedentarizarea invadatorilor şi pacificarea au condus la uniformizarea modului lor de viaţă cu cel al populaţiilor indigene. Regii barbari s-au străduit să atragă aristocraţia romană şi au menţinut instituţiile administrative, inclusiv impozitele directe şi indirecte, tribunalele şi unele instituţii municipale. Cei mai mulţi dintre germanici s-au instalat în sate, dar şefii lor, urmând exemplul autorităţilor romane, s-au stabilit în oraşe. Fiecare regat a avut, pentru curtea sa, o reşedinţă urbană. 184

Aceasta a început cu vizigoţii, la Bordeaux şi la Toulouse din 418, după care vandalii şi-au instalat regii la Cartagina (439), burgunzii la Geneva (către anul 443) şi la Lyon (către 470), suevii la Braga (cca. 430), iar francii la Tournai (înainte de anul 481) şi sub Clovis la Paris. Germanicii au ales oraşe secundare şi nu capitalele imperiale (excepţie ostrogoţii la Ravenna), unde pericolul asimilării era mai mare. Venirea triburilor germanice a însemnat însă un aport pozitiv, în special în domeniul tehnologiei. Ei au adus tehnici noi în orfevrerie şi metalurgie, net superioare celor existente în manufacturile vechiului imperiu, care au revoluţionat atât meşteşugurile, cât şi agricultura. În agricultură erau folosite, alături de instrumentele agricole mai vechi, ca aratrul fără roţi, un nou tip de plug, mai greu şi cu roţi, o secerătoare pusă în mişcare prin tracţiune animală, mori de apă mai perfecţionate. S-au extins de asemenea irigaţiile şi culturile specializate de viţă-de-vie, măslini, pomi fructiferi. Astfel, barbarii au adus şi au pus la punct tot felul de tehnici, remarcabile ca ingeniozitate şi eficacitate, în materie de aliaj, călire, forjat, sudură etc. Ei au ştiut să fabrice pentru tăişul săbiilor sau al securilor lor oţeluri speciale care au rămas neegalate până în secolul al XIX-lea; săbii al căror miez este făcut din opt benzi torsionate, răsucite, repliate, apoi sudate între ele, al căror tăiş este aplicat prin sudură – şi totul având o grosime de numai 5 mm. Aceste tehnici au dat naştere la arme foarte frumoase, solide şi elastice. Vizigoţii şi normanzii aveau armele sculptate în fier, cu tot felul de modele, unele de o înaltă măiestrie artistică (aşa cum dovedeşte tezaurul de la Pietroasele, constând în multe piese aparţinând unei căpetenii ostrogote din secolele IV-V), iar vikingii impresionau prin dimensiunile şi „fiabilitatea” ambarcaţiunilor lor de război sau de mărfuri, care puteau ajunge şi la 70 metri lungime, cu o capacitate de 200 oameni. 185

Inventivitatea şi spiritul practic al migratorilor ar putea fi premisele pragmatismului specific occidental şi ale preocupărilor pentru prelucrarea materiei, care au dus mai târziu la revoluţia industrială sau la marile descoperiri ştiinţifice. Deşi puţine ca număr, amintim câteva dintre inovaţiile perioadei studiate în Apus: în anul 537 se folosesc la Roma, pe Tibru, primele mori plutitoare pentru măcinarea grâului, în anul 550 în Europa Centrală apar primele pluguri montate pe roţi, primele foarfece, iar în Italia primele clopote din folie de fier forjat. Social Pe plan social, venirea triburilor germanice a contribuit la slăbirea şi dispariţia sclaviei din societatea romană şi la impunerea instituţiilor societăţii gentilice germanice, prin împroprietărirea acestora cu unele domenii funciare romane în secolele V-VIII. Există chiar, între istorici, suspiciunea că o parte a populaţiei sărace din provinciile romane a fraternizat cu barbarii şi i-au ajutat să învingă administraţia imperiului. În sprijinul acestei teorii cităm pe Salvian: „Săracii sunt despuiaţi de tot ce au, văduvele se vaită, orfanii sunt călcaţi în picioare, şi până într-atât, încât mulţi dintre ei, printre care şi oameni de o naştere aleasă şi o creştere deosebită, îşi caută scăparea la duşmani. Pentru a nu pieri ca victime ale persecuţiilor publice, ei se duc să caute la barbari omenia romanilor, întrucât nu mai pot să rabde printre romani neomenia barbarilor. Ei se deosebesc de popoarele la care se retrag: nu au nimic din modul de comportare al acestora, nimic din limba lor, şi aş îndrăzni să zic, nimic, de asemenea, din mirosul greu al trupurilor şi îmbrăcămintei barbare; dar ei sunt mai bucuroşi să se supună acestui fel de viaţă, care nu seamănă cu al lor, decât să sufere în mijlocul romanilor nedreptatea şi cruzimea. Căci preferă să trăiască liberi sub o aparenţă de sclavie, decât să fie sclavi sub o aparenţă de libertate. Calitatea 186

de cetăţean roman, odinioară nu numai foarte preţuită, dar chiar cumpărată pe un preţ ridicat, este astăzi lepădată şi aruncată de la sine şi este socotită nu numai ca fără valoare, dar chiar ca ticăloasă”. Nobilimea romană, aristocraţia germană şi clerul şi-au intensificat eforturile în vederea măririi domeniilor şi a proprietăţilor funciare, dar şi a numărului de ţărani dependenţi. Cotropirea pământurilor obştilor săteşti şi deposedarea micilor proprietari romani sau germani, precum şi aservirea lor au dus la dispariţia treptată a clasei de oameni liberi. Acest proces, în prima sa fază, va avea un efect negativ asupra progresului cultural, deoarece lipsa proprietăţii private, aservirea, munca brută până la epuizare în cazul ţăranilor dependenţi, dar şi preocuparea acerbă pentru dobândirea de noi proprietăţi, grija războaielor şi a noilor cuceriri, vor priva individul Evului Mediu timpuriu din Apus de o minimă verticalitate morală, etică şi spirituală, de timpul liber şi de spaţiul vital, necesare actului de creaţie culturală. Aşa se explică şi avântul pe care cultura îl ia în aceeaşi perioadă în Bizanţ, unde statul condus teocratic şi cvasidemocratic asigură, cel puţin pentru locuitorii Capitalei şi ai marilor oraşe, centre culturale, minimum de siguranţă şi stabilitate, precum şi fondul material necesar dezvoltării culturii: universităţi, biblioteci, şcoli filosofice şi teologice. Organizarea familiei a rămas aproape identică după invazii: „cumpărarea” soţiei, dreptul tatălui de a pedepsi, solidaritate familială, divorţ rar, dar poligamie frecventă, cel puţin la regi. Cultura Sub influenţa dreptului roman, s-a dezvoltat în Occident un drept provincial vulgar. Teoretic, fiecare grup etnic germanic avea propriul cod: francul salian era judecat după legea salică, burgundul după legea burgundă şi indigenul după lex Romana, care se afla în uz în regatul burgund şi vizigot. Astfel, diferiţi 187

suverani germani au pus rapid să se redacteze coduri scrise, în locul dreptului germanic pur oral. Astfel apărut Codul vizigot al lui Euric, către 475, Legea Gombette a burgunzilor, către anii 500-515, în care împrumuturile din dreptul roman sunt numeroase. În regiunile mai barbarizate, tradiţiile germane au rămas mai puternice, precum în legile france – legea salică (prima versiune către anul 511), anglo-saxone – legile lui Aethelbert din Kent (către anul 580) şi longobarde – Edictul lui Rothari din 643. S-au menţinut însă şi elemente specifice şi comune ale dreptului barbar, care se regăsesc în dreptul scandinav: procedura orală şi formalistă, personalitatea legilor, rolul cojurătorilor şi al ordaliilor, tarifele amenzilor pecuniare, solidaritatea familială etc. Pe de altă parte, ideile romane au avut o influenţă puternică, de exemplu statul vizigot – care a lăsat cele mai multe texte legislative – a renunţat la personalitatea legilor în favoare ideii romane a teritorialităţii. Adoptarea limbii latine de către populaţiile germanice aşezate pe teritoriul Imperiului Roman a fost un element esenţial al sintezei. Latina era şi o limbă superioară celor germanice: era o limbă scrisă, cu tradiţie literară, epigrafică şi religioasă, iar cele germanice erau limbi vorbite (există puţine texte runice), fără un prestigiu deosebit (excepţie era gotica), fără suport religios. Regii barbari au adoptat latina în administraţie şi finanţe, ca limbă oficială folosită în scrierea unor documente, codificarea obiceiurilor juridice germanice sau întocmirea unor cronici de curte. Pe de altă parte, şi în limba latină au pătruns numeroase cuvinte germanice, cu privire la război, instituţii şi viaţă cotidiană. În urma acestei sinteze, în Europa de Vest s-a constituit un fond comun din care au apărut limbile neolatine. De remarcat reînnoirea aproape totală a antropomiei: romanii renunţaseră la tria nomina încă înainte de invazii, în secolul IV nemaiexistând decât cognomina, fiecare om purtând câte două sau trei, cu o temă latină sau greacă cu ajutorul unor sufixe, 188

mai ales ius (de exemplu, Leontius, Ausonius). În decurs de mai puţin de un secol, individul nu mai purta decât un singur nume, format, în general, după modelul numelor regale, din două teme germanice alăturate (de exemplu, Theudericus „rege + popor”, Arnulfus „lup + vultur”). Răspândirea noii antroponimii se explică prin modă, prestigiul curţii, poate loialitatea faţă de noul regim. Reînnoirea toponimiei nu a fost mai puţin amplă. Nu a atins practic niciun oraş (cu excepţia Strasbourg-ului) şi a ocolit cele mai multe dintre vici. Dar ea a îndepărtat o proporţie mare din numele domeniilor rurale şi a dat numele noilor localităţi. Un număr apreciabil de ţinuturi şi de circumscripţii administrative medievale, chiar în zona romană, sunt de origine sau de tip germanic. Supravieţuirile de nume latine într-un teritoriu devenit germanic, ca şi apariţia de nume mixte în teritoriul rămas roman ne pot da informaţii despre geneza civilizaţiei noi. În acest proces de transformare, un rol esenţial este jucat şi de Biserica Romană Creştină, care va contribui, prin convertirile în masă, la coeziunea cultural-religioasă a populaţiei noilor state. Între secolele V-VI se vor creştina în rit arian vizigoţii, burgunzii şi ostrogoţii, şi în rit roman (apoi catolic) francii, ca o necesitate firească a validării pe plan religios şi a confirmării noilor entităţi socio-politice formate. Clovis şi peste 3.000 dintre militarii săi au fost botezaţi de către Remigius, episcopul de Rheims, aşa cum povesteşte cronicarul Grigore de Tour. Este interesant de reţinut că în Britannia, după retragerea romanilor, unde limba nu a păstrat aproape nimic din latină, viaţa economică şi socială a revenit la formele indigene primitive, doar creştinismul a supravieţuit, ca moştenire a antichităţii. Barbarii nu s-au arătat foarte interesaţi de cultura antică şi nu au adus nimic esenţial în viaţa intelectuală. Mediocrele încercări literare ale regilor germanici, precum Sisebut sau Chilperic, se plasează în linia trasă de învăţământul latin. Şcoala publică, de modă antică, s-a refugiat în Sud, pentru a dispărea 189

undeva la cumpăna secolelor al V-lea şi al VI-lea. Au rămas doar puţini preceptori particulari, apoi educaţia de la curte. Sistemul şcolar roman a fost salvat doar de Biserică. Totuşi, sinteza tradiţiilor antice şi elementelor barbare a condus la apariţia unor manifestări culturale noi, care au stat la originea apariţiei literaturii (epopeele germanice) şi artei medievale (piesele de orfevrărie, bijuteriile cu bogate ornamente zoomorfe, având însă şi ele influenţe celtice vechi sau iraniene). La curţile regilor circulau producţii în versuri şi proză, iar, mai târziu, au apărut cronici barbare precum Historia Francorum (Istoria francilor) a lui Grigore din Tours şi Getica scrisă de Iordanes. BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ *** Enciclopedie de Istorie Universală, Agostini Istituto Geografico, ALL, Bucureşti, 2003. Bernstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol. I-II, Iaşi, 1997. Bloch, R., Cousin, J., Roma şi destinul ei, vol. 2, Bucureşti, 1985. Cameron A., The Mediterranean World in Late Antiquity AD 395-600, London and New York, 1993. Cameron, A., The Later Roman Empire. AD 284-430, London, 1993. Carpentier, J., Lebrun, F. şi colab., Istoria Europei, Humanitas, Bucureşti, 1997. Căzan, F. (coordonator), Culegere de documente privind trecerea de la antichitate la evul mediu în Europa Occidentală (sec. III-VIII), Bucureşti, 1979. Chastagnol, P., Le Bas Empire, Paris, 1969. Cizek, E., Istoria Romei, Paideia, Bucureşti, 2002. Demougeot, E., La formation de l’Europe et les invasions barbares, Paris, 1969. Diehl, Ch., Istoria Imperiului Bizantin, Craiova 1999. Drîmba, O., Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. IV, Bucureşti 1998. 190

Folz, R., Guillou, A., Musset, L., Sourdel, J., De l’Antiquité au monde médiéval, Paris, 1972. Hubert, H., Celţii şi civilizaţia celtică, Bucureşti, 1983. Gibbon, E., Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman, vol. II, Bucureşti, 1976. Godlowski, K., The Chronology of the Later Roman and Early Migration Period in Central Europe, Krakow, 1970. Grimal, P., Civilizaţia romană, vol. 2, Bucureşti, 1973. Hubert, J., Porcher, J., Volbach, W. F., L’Europe des invasions, Paris, 1967. Mansuelli, G., Civilizaţiile Europei vechi, vol. 2, Bucureşti, 1978. Musset, L., Invaziile. Valurile germanice, Bucureşti, 2002. Negru, M., The Native Pottery of Roman Dacia, British Archaeological Reports, IS, 1097, Oxford, 2003. Riché, P., Le Maître, P., Invaziile barbare, Corint, Bucureşti, 2000.

191

VI. CĂTRE O ISTORIE UNITARĂ A EUROPEI

VI.1. Schimbări în configuraţia etnoculturală a continentului. Geneza popoarelor neolatine şi germanice Fiecare mare imperiu al lumii antice a inclus teritorii cucerite şi populaţii supuse prin forţa armelor. În multe cazuri, din dorinţa de a consolida puterea statului, administraţia impunea propria cultură şi civilizaţie, anulându-le sau minimalizându-le pe cele deja existente ale popoarelor supuse. Au existat şi cazuri în care cuceritorii au manifestat toleranţă faţă de cei învinşi. Imperiul Roman a fost, cea mai mare parte a existenţei sale, un exemplu de toleranţă şi interculturalitate. Pe lângă tradiţionalele culte romane, au supravieţuit culte orientale sau egiptene. Dar înainte de toate, Imperiul Roman a fost moştenitorul lumii greceşti antice. Se spune că Grecia capta a învins pe cuceritorul său prin cultură. Dar nu este mai puţin adevărat că şi Imperiul Roman a conservat şi promovat civilizaţia elenistică printr-o economie stabilă şi prosperă, printr-o formulă politică originală şi, nu în ultimul rând, prin cultivarea tradiţiilor culturale greceşti. O situaţie oarecum asemănătoare s-a produs în urma migraţiilor barbare. Triburile barbare erau departe de standardul de viaţă al lumii romane. Cele două civilizaţii divergente se ignoraseră timp de secole. Dar, în momentul când ele au intrat în ceea ce părea un conflict total, nu au făcut decât să înceapă, violent, o comunicare, care va duce în provinciile romane la sinteze etnoculturale şi apariţia unor noi popoare. Barbarii au triumfat asupra romanilor prin forţă, dar reprezentau o minoritate în raport cu populaţia Imperiului. La 192

început ei au rămas grupaţi în câteva regiuni şi multe teritorii din Italia, Spania şi chiar Anglia nu îi cunoscuseră înainte. Apoi instalarea acestei minorităţi, care suferise deja influenţa culturii romane (goţii, în special), s-a făcut progresiv. Într-o primă etapă ei s-au aşezat în regiunile de la sudul Dunării de Jos, abia mai târziu, după prăbuşirea limesului roman al Galliei ei vor pătrunde şi se vor aşeza masiv în Gallia şi Spania. Se consideră că, în anul 378, vizigoţii care jefuiau provinciile balcanice erau numai cca. 200.000, iar Theodoric ar fi invadat Italia cu aproximativ 100.000 de oameni. În anul 451, în invazia sa în vest, conducătorul hunilor, Attila, a pierdut între 170.000 şi 300.000 de militari. Menţionăm însă faptul că atât armata vizigoţilor, cât şi cea a hunilor cuprindea un număr mare de militari, provenind de la alte triburi barbare supuse. Treptat, în valuri, mai rapide sau mai lente, cu schimbări de direcţii şi raporturi de forţe, triburile germanice s-au aşezat în toate provinciile europene ale Imperiului Roman, vandalii trecând şi în Africa. Populaţiile migratoare, poate mai bine spus, noii oaspeţi sau colonişti ai lumii romane, s-au aşezat compact, dar divizaţi în grupe regionale în cadrul provinciilor romane. Francii au rămas între Rhin şi Sena şi mai puţin la sud de Loara, alamanii în Alsacia şi Lorena, longobarzii în nordul Italiei, iar burgunzii în sud-estul Galiei. Vizigoţii s-au aşezat mai întâi în Peninsula Balcanică, apoi în Gallia de sud, şi mai târziu în Spania. Ostrogoţii s-au instalat în Italia. Anglii şi saxonii au ocupat şi ei părţile de sud, est şi centru ale Britaniei. Mai puţin numeroşi, inferiori şi din punct de vedere al civilizaţiei, migratorii din secolele III-V au fost, în general, asimilaţi de masa populaţiei romanice. În fostele provincii romane, triburile germanice au contribuit la formarea popoarelor neolatine: francez, spaniol, portughez şi italian. Pe de altă parte, trebuie să amintim şi cuceririle germanismului. Pentru că, într-o măsură mai mare sau mai mică, civilizaţiile din Occidentul medieval sunt moştenitoare, în acelaşi timp, ale Romei şi ale germanicilor. 193

Este interesant de remarcat că expansiunea germanicilor în Imperiul Roman a reprezentat, în general, un recul asupra Germaniei. Astfel, deşi francii au reuşit să se impună în Gallia, ei nu au manifestat niciun interes şi nu şi-au ajutat fraţii de dincolo de Rhin. Chiar şi în ceea ce priveşte procesul de evanghelizare, creştinarea germanilor a fost lăsată pe seama unor iniţiative particulare, care nu au reuşit să creeze nicio organizare ecleziastică, nicio cultură religioasă. De asemenea, în plan economic, merovingienii nu au exportat nici civilizaţia urbană, nici moneda, rămasă necunoscută Germaniei transrenane până în perioada carolingiană. Numai Theodoric, regele ostrogoţilor, a manifestat solidaritate faţă de germanicii rămaşi în afara Imperiului, reflectată şi în valoarea soldelor plătite până în Scandinavia, dar statul ostrogot a eşuat. Acest fenomen are cauze sociale: noua aristocraţie, formată din cuceritorii franci şi clasa senatorială, a respectat conceptul roman de frontieră a civilizaţiei, fixată pe Rhin şi a întors spatele regiunilor orientale. Britannia se poate considera cu greu o victorie a germanismului asupra romanităţii, căci romanitatea britonă pare să se fi şters mai degrabă în faţa viguroaselor resurgenţe celtice decât sub asaltul direct al anglo-saxonilor. Germanicilor li s-au opus britonii, nu latinii. Pe continent, totul a mers altfel. Latina era aici singura limbă a populaţiei active; resurgenţele indigene nu au afectat domeniul lingvistic decât în Ţara Bascilor (şi poate în sudul Bretanei). Doar dialectele şi civilizaţiile germanice au ciuntit serios aria romanităţii. Cuceririle lor privesc doar regiunile limitrofe ale vechiului ţinut germanic, de-a lungul Rhinului sau, şi mai mult, a Dunării. Gallia, Raetia, Noricum, Pannonia au fost profund atinse, Italia a câştigat cu greu la marginile sale extreme; Spania şi Africa au rămas intacte. Inegalitatea aporturilor germanice în diferite regiuni ale Imperiului roman este evidentă. Aproape nici unele în Africa şi în insulele Mediteranei, slabe în sudul Spaniei şi regiunea 194

romană, ele sunt, în toate celelalte părţi, de o importanţă majoră. De la vandali, în Tunisia şi în Algeria Orientală, nu a rămas, în afara textelor, aproape nimic. Niciun cuvânt din limba lor, niciun nume de persoană, niciun nume de loc. De vină este desigur şi cucerirea islamică, dar aceasta nu s-a legat de urmele arheologice. În Peninsula Iberică trebuie evaluate influenţele gotice şi sueve, iar în Italia consecinţele acţiunilor comandanţilor barbari din armata romană şi a lui Odoacru, ale ostrogoţilor şi, în sfârşit, ale longobarzilor. Probabil că totul a depins de densitatea aşezărilor france în cursul primelor generaţii, care au reuşit să asimileze structurile romane dezorganizate, folosindu-se de preponderenţa lor socială şi politică, sau au fost asimilate de societăţile romane stabile. La aceasta au mai contribuit şi coloniile germanice, militare sau civile, implantate înainte de cucerirea germană. În provinciile Raetia Secunda, Noricum şi Pannonia, modul de evoluţie a fost schimbat din nou. Romanitatea s-a prăbuşit aproape în totalitate, ceea ce aminteşte mai degrabă de evenimentele din Balcani, decât pe cele din Gallia. Mai numeroşi decât autohtonii romanici în Europa centrală, germanicii au dislocat romanitatea din aceste foste provincii. Dar şi acolo unde migratorii au asimilat pe localnici, ei au preluat religia creştină de la aceştia. Romanitatea panonică a pierit foarte repede, în mod sigur de la sfârşitul secolului al IV-lea, în condiţii obscure. Cercetările mai recente arată totuşi supravieţuiri mai târzii, până la venirea maghiarilor. Responsabili aici au fost hunii şi aliaţii lor. Germanicii (gepizii, longobarzii) au profitat apoi, fără a întemeia nimic durabil. Slavii şi maghiarii au ocupat ulterior teritoriul, stabilindu-se între lumea germanică şi ultimul rest al romanităţii orientale: românii. Dezvoltarea germanică a fost mult mai profundă la est de Basel, decât la vest. Aceasta deoarece la vest a fost un singur val de invazii, care s-a stabilizat repede, în timp ce la est au fost valuri repetate, înlocuindu-se şi completându-se mai mult timp. 195

La vest, monarhia merovingiană, instalată în teritoriul roman, a fost, într-o mare măsură, protectoarea romanităţii (de exemplu, în faţa alamanilor) şi a pus capăt aventurilor micilor grupuri invadatoare. La est, singurele forţe capabile să sprijine romanitatea au avut drept centru Italia (Odoacru, Teodoric, Iustinian): teritoriul de dincolo de Alpi nu era pentru ele decât o zonă fără interes. Datorită influenţei lor politice au dat numele unor ţări, popoare şi limbii franceze (francii), engleze (anglii), sau unor provincii precum Burgundia (burgunzii), Andaluzia (vandalii), Essex, Wessex, Sussex (saxonii de est, vest şi sud), Catalonia, iniţial Gothalania (vizigoţi şi alani), iar numeroase localităţi poartă şi azi nume germanice. Invaziile nu sunt răspunzătoare pentru fărâmiţarea dialectală a Romaniei, epigrafia demonstrând încă din secolul al III-lea diferenţierea progresivă a unei Romanii Orientale (Dacia, Moesia, Dalmatia, Italia peninsulară) şi a unei Romanii Occidentale (Pannonia, Noricum, Italia de nord, Raetia, Gallia, Spania, Nordul Africii). Invaziile au avut influenţă în zona latinităţii balcanice, rămasă cu totul izolată în secolul al VI-lea, iar alamanii au izolat romanitatea din Raetia. În secolul al V-lea, de la Atlantic la Marea Neagră, exista încă o Romanie sub aspectul civilizaţiei, chiar dacă unitatea politică dispăruse. Deşi inferior numeric, barbarii au făcut diferenţa dintre provinciile romane, prin aportul propriilor tradiţii la geneza noilor civilizaţii şi popoare europene. Aspectele regionale şi evoluţiile istorice separate au condus la apariţia popoarelor neolatine în Europa meridională şi de vest, respectiv germanice în Europa centrală şi nordică. Acestor două mari familii de popoare li se vor adăuga slavii a căror migraţie din secolul al VI-lea va izola pentru totdeauna romanitatea orientală danubiană de cea apuseană, în condiţiile în care Imperiul Roman de Răsărit devenea tot mai grecesc. 196

Unificarea Istoriei Europei Incapabili de a stăvili valurile invaziilor barbare, împăraţii romani au încercat să îi opună pe unii altora, au cumpărat liniştea plătindu-le subsidii în monedă din aur, i-au instalat chiar pe teritoriul roman pentru a-l apăra şi au permis nu doar pătrunderea, ci şi ocuparea de către barbari a unor funcţii de comandă în armata romană. În contextul invaziilor din secolele III-V, graniţele istoriei Europei se lărgesc către graniţele geografice. Populaţiile barbare, aflate în protoistorie, îşi fac intrarea în istoria propriu-zisă a continentului. Interferenţele dintre lumea romană şi cea barbară au dus la unificarea istoriei Europei şi geneza Evului Mediu. În acest sens, victoria armatei, conduse de Aetius la Campus Mauriacus împotriva hunilor din anul 451, a fost un moment de referinţă care a reprezentat unificarea romanilor şi barbarilor din Imperiu împotriva unui pericol comun. Relaţiile şi interferenţele economice, etnice şi sociale dintre romani şi barbari au avut şi o continuare în plan religios. Transmiterea creştinismului din lumea romană în cea barbară a fost iniţiată de goţi. Încă din secolul al III-lea, prizonierii romani din Cappadoccia au iniţiat primele contacte ale barbarilor cu noua religie. Cel numit Apostolul goţilor a fost însă Ulfila în secolul al IV-lea. Episcop din anul 341, Ulfila a propagat arianismul, iar Biblia şi liturghia au fost traduse în limba goţilor, ceea ce a asigurat succesul noii religii printre aceşti barbari. Convertirea la catolicism a francilor, sau la arianism a goţilor, burgunzilor, gepizilor, alamanilor şi vandalilor a contribuit în mod eficient la fuziunea dintre barbari şi romani, creştinismul constituind poate cel mai puternic factor al coeziunii sociale şi culturale, al unificării civilizaţiilor europene de la sfârşitul antichităţii.

197

Statul, Biserica şi naşterea civilizaţiei europene creştine Relaţia dintre stat şi cultele religioase a fost una privilegiată în timpul Imperiului Roman. Dar ea nu a fost nici pe departe instituţionalizată şi atât de puternică, cum s-a întâmplat după ce creştinismul a devenit singura religie oficială în Imperiu. Trecerea de la antichitate la evul mediu în Europa de Vest nu s-a făcut lin, ci sinuos, cu tulburări în plan religios, dezorganizarea vieţii economice şi disoluţia autorităţii. În Imperiul Bizantin a existat o oarecare continuitate tolerată a culturii greco-romane, în special a filosofiei, împotriva căreia teologii creştini au luat poziţie. Deşi în opoziţie cu religiile păgâne şi cu filosofia antică, biserica creştină occidentală a fost singura instituţie care a păstrat şi chiar a promovat elementele esenţiale ale civilizaţiei romane în această parte a Europei, căzută sub dominaţie barbară. Ea a reuşit să convertească la creştinismul de rit catolic pe cuceritorii săi, pe care astfel i-a supus măcar spiritual. Iniţial, creştinismul nu a fost un liant între romanici şi barbari, ci un motiv de confruntare datorită faptului că în cea mai mare parte migratorii erau creştini de rit arian, în timp ce romanicii erau de rit catolic. Abia după trecerea migratorilor la catolicism, aceste asperităţi au dispărut. Atât aristocraţia laică, cât şi cea religioasă erau formate din romanici şi migratori. Amurgul lumii antice s-a derulat între disoluţia spiritului universalist roman şi naşterea ecumenismului creştin. O cultură unică În Apus, în perioada tratată, principalul pol generator de cultură este Roma, şi, ca atare, intensitatea şi frecvenţa produsului cultural se pierde pe măsura depărtării de acest centru. De aceea, bazinul mediteranean va fi mai puţin influenţat de culturile popoarelor migratoare, decât regiunile Germaniei şi Franţei de astăzi. Continuitatea în timp a culturii romane suferă şi ea de o întrerupere bruscă prin imixtiunea civilizaţiilor barbare. Împrejurările specifice cuceririlor barbare vor determi198

na, în primă fază, eludarea aspectului cultural din viaţa cotidiană, publică sau privată, din preocupările fireşti ale statului, şi exilarea ei spre spaţiul eclezial, Biserica fiind, pentru o bună perioadă, singura creatoare şi promotoare de cultură în vestul Europei. În aceeaşi perioadă, însă, în Vestul Europei există un nou tip de interculturalitate, care va contribui la modelarea profilului cultural occidental – cel cu popoarele migratoare, cu care vechile populaţii romanizate de aici vor intra în contact. Procesele succesive de aculturaţie, provocate de invazia barbarilor, se vor face resimţite la toate nivelurile societăţii umane: oameni simpli vor intra în contact unii cu alţii, împrumutând obiceiuri, tradiţii şi tehnici meşteşugăreşti; marii feudali, aristocraţia triburilor germanice şi clericii Bisericii romane vor avea, de asemenea, dialoguri intense concretizate în convertiri; vor apărea, de asemenea, fenomene ca laicizarea clerului, împrumutul de către Biserica Apuseană a sistemului ierarhic de tip feudal şi promovarea culturii creştine la curţile regale. După închegarea unor formaţiuni politice mai stabile în Apus şi după apariţia unor curţi regale, interesate şi de cultură, tot Biserica va fi cea care va deţine monopolul activităţilor culturale de aici. De aceea, cultura va rămâne apanajul păturilor superioare ale societăţii apusene (feudalii şi clericii din ierarhia superioară), adâncindu-se prăpastia dintre aceştia şi plebea muncitoare, analfabetă şi săracă, căreia Biserica Apuseană îi va interzice, la un moment dat, chiar şi accesul la Cartea Sfântă – Biblia. Aşa se explică faptul că, în mare parte, cultura apuseană a secolelor V-VIII este una unilaterală, servind doar interesele aristocraţiei laice şi ecleziale, excepţie făcând doar lucrările de teologie de interes universal. Cu toate vicisitudinile istoriei, epoca a cunoscut şi oameni străluciţi, e drept, nu atât de numeroşi ca în Răsăritul aceleiaşi perioade, dar deosebit de importanţi pentru cultura universală. Aşa sunt de exemplu: marele Sfânt al Bisericii Romane, Augustin (395), episcop de Hippona, care a scris opere clasice pentru teologia catolică: De civitate Dei, Confessiones, De libero 199

arbitrio; istoricul Paulus Orosius care scrie Historiae adversus paganos, sub influenţa puternicei crize a invaziilor din anii 417418. Pe lângă activitatea livrescă, avem mărturii ale unor capodopere arhitectonice, datând din aceeaşi perioadă şi, bineînţeles, aparţinând, de regulă, Bisericii. Acum s-au construit Basilica St. Vitale şi Basilica St. Apollinare în Classe din Ravenna, Basilica St. Vittore din Milano (470). Tot din această perioadă datează primele menţiuni ale imnului creştin Te Deum Laudamus (500). În partea răsăriteană a Europei şi în Imperiul Bizantin, lucrurile stau cu totul altfel. Aici cultura este accesibilă mai multor categorii sociale, dată fiind şi structura diferită a societăţii bizantine şi, în special, a celei constantinopolitane. Existenţa oamenilor liberi, a meşteşugarilor şi a negustorilor, a micii aristocraţii, dar şi a sutelor de călugări preocupaţi de activităţi culturale din cele mai diverse, reprezintă garanţia existenţei per-manente a unor consumatori şi creatori de cultură. Este adevărat că şi aici, ca şi în vest, cultura se polarizează în jurul Constantinopolului, dar şi în jurul celorlalte mari oraşe – centre culturale (Alexandria, Atena, Antiochia, Ierusalim, Niceea, Chalcedon, Efes, Corint, Thessalonic) unde existau universităţi sau şcoli, multe dintre ele laice. Chiar şi după desfiinţarea şcolii filosofice din Atena (grea lovitură dată învăţământului şi culturii profane), Biserica nu va căpăta autoritatea absolută în spaţiul cultural. Libertatea culturii laice, a filosofiei şi a ştiinţelor exacte va asigura în Răsărit continuitatea valorilor Antichităţii greco-romane care, deşi intră uneori în polemică deschisă cu noile valori propuse de cultura creştină, va contribui la cizelarea profilului cultural bizantin şi est-european de mai târziu. Vecinătatea perşilor şi apoi a arabilor reprezintă, pentru bizantini, o altă mare oportunitate interculturală, căci aceştia erau exponenţii unor modele culturale deosebite şi valoroase: cel extrem-oriental şi cel semit. Ca exemplu relevant putem da arta şi pictura bizantină şi sud-est europeană (orto200

doxă), în care au pătruns puternic influenţe orientale (arabescuri), care au metamorfozat-o şi au făcut-o unică şi sublimă. Singurul domeniu unde se observă o constantă comunicare interculturală între Estul şi Vestul Europei este cel eclesiastic religios, deoarece creştinismul avea în sine atât vocaţia universalităţii şi diversităţii, cât şi pe cea a unităţii. Episcopii Romei, dar şi ceilalţi reprezentanţi bisericeşti din Occident, vor beneficia, în ciuda cuceririlor barbare, de o oarecare libertate de conştiinţă şi, mai ales, de o mobilitate aparte, având permisiunea de a călători în Bizanţ, unde stabilesc contacte fructuoase cu Biserica creştină de aici. Sinoadele ecumenice sunt, de asemenea, un foarte bun prilej de întâlnire şi dialog între Vest şi Est, în special pe tărâm teologic, şi de aceea fondul dogmatic al acestora poate fi considerat, pe bună dreptate, un produs al interculturalităţii din acea perioadă. Însăşi existenţa unor dispute mai aprige, în şedinţele sinoadelor, şi formarea unor adevărate tabere de adepţi în jurul anumitor idei, mentalităţi sau concepte, demonstrează intensitatea dialogurilor interculturale existente în cadrul Bisericii. Treptat, în perioadele istorice următoare elementele comune au apropiat popoarele europene, care şi-au păstrat caracteristicile civilizaţiei proprii, dar au intrat şi într-o comunicare firească. Tendinţele de unificare au prevalat, şi, în ultimele decenii, au fost tot mai mult transpuse în practică, în contextul tot mai evident al globalizării. De aceea, unificarea spaţiului cultural european, în contextul actual al extinderii Uniunii Europene, ar trebui să fie un proces firesc de inserare a identităţii fiecărei culturi, care a contribuit la construirea civilizaţiei europene. La baza acestui proces stau moştenirea antichităţii prin filonul romano-german, la care ulterior, în evul mediu, s-a adăugat familia popoarelor slave.

201

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ *** Enciclopedie de Istorie Universală, Agostini Istituto Geografico, Bucureşti 2003. *** Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998. Berstein, S., Milza, P., Istoria Europei, vol. I-II, Iaşi, 1997. Bloch, R., Cousin, J., Roma şi destinul ei, vol. 2, Bucureşti, 1985. Bloemes, J. H. F., Relation between Romans and Natives: Concepts of comparative Studies, în „Roman Frontier Studies”, XV, 1989, Exester, 1991, p. 451-454. Brown, P., The world of Late Antiquity. From Marcus Aurelius to Muhammad, Thames and Hudson, London, 1971. Cameron A., The Mediterranean World in Late Antiquity AD 395-600, London and New York, 1993. Cameron, A., The Later Roman Empire. AD 284-430, London, 1993. Carpentier, J., Lebrun, F. şi colab., Istoria Europei, Humanitas, Bucureşti, 1997. Căzan, F. (coordonator), Culegere de documente privind trecerea de la antichitate la evul mediu în Europa Occidentală (sec. III-VIII), Bucureşti, 1979. Chastagnol, P., Le Bas Empire, Paris, 1969. Cizek, E., Istoria Romei, Paideia, Bucureşti, 2002. Demougeot, E., La formation de l’Europe et les invasions barbares, Paris, 1969. Diehl, Ch., Istoria Imperiului Bizantin, Craiova 1999. Drîmba, O., Istoria Culturii şi Civilizaţiei, vol. IV, Bucureşti 1998. Folz, R., Guillou, A., Musset, L., Sourdel, J., De l’Antiquité au monde médiéval, Paris, 1972. 202

Hubert, H., Celţii şi civilizaţia celtică, Bucureşti, 1983. Gibbon, E., Istoria declinului şi prăbuşirii Imperiului roman, vol. II, Bucureşti, 1976. Manolescu, R., Istoria Evului Mediu, Bucureşti 1993. Mansuelli, G., Civilizaţiile Europei vechi, vol. 2, Bucureşti, 1978. Musset, L., Invaziile. Valurile germanice, Bucureşti, 2002. Riché, P., Le Maître, P., Invaziile barbare, Corint, Bucureşti, 2000. Thames and Hudson, London, 1971. Whittaker, D., The use and abuse of immigrants in the Later Roman Empire, în La mobilité des personnes en Méditeranée de l’antiquité a l’époque moderne, Collection de l’École française de Rome, 341, Rome, 2004, 127-153.

203

204

GLOSAR

ad prestenda tributa = pentru a plăti taxe annona militaris = taxă plătită de contribuabili romani pentru aprovizionarea armatei aurum coronarium = impozit suplimentar, care fusese, la început, ofrandă voluntară a unei cunune de aur, ca dovadă de loialitate faţă de noul suveran, impus în secolul al III-lea anual şi chiar de mai multe ori pe an aurum glebale = impozit impus de membrii ordinului clarissimii, care vărsau aurum glebale în funcţie de averea lor: unul, două sau patru kilograme de aur pe an barbar = concept elaborat de creatorii unor civilizaţii avansate la timpul lor, pentru a delimita ceea ce se află dincolo de graniţele politice şi culturale ale lumii lor. basileus = rege, în limba greacă caesar = 1. Cognomen al [gens Iulia] din care au descins C. Iulius Caesar, Augustus, Tiberius, Caligula. Claudiu a preluat acest cognomen în titulatura imperială, şi după el toţi împăraţii. În epoca imperială, asocierea la imperiu urmărea următoarele etape: moştenitorul prezumtiv primea imperium proconsulare, tribunicia potestas, titlul de imperator; primea titlul de Caesar (anterior, titlul de princeps iuventutis). În această calitate nu avea auctoritas, şi nici putere legislativă, iar tribunicia potestas o avea pe un timp de 5 ani. Nu avea titlul de Augustus. 2. Principe moştenitor al tronului în Imperiul Roman târziu. capta = cucerită, cu referire la Grecia cucerită de romani castella = mică fortificaţie romană castrum = fortificaţie romană de formă rectangulară, cu colţurile rotunjite 205

census