Intimitatea amfiteatrelor: ipostaze din viața privată a universitarilor

Lucian Nastasă •

INTIMITATEA AMFITEATRELOR Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „literari” (1864-1948)

1

Colecţia PARADIGME Coordonator GHEORGHE PERIAN Editor: MIRCEA PETEAN Coperta: CRISTIAN CHEŞUŢ

© Editura Limes, 2010 Str. Snagov, 3/19 400420 Cluj-Napoca Tel./fax: 0264/544109; 0723/194022 Email: [email protected] www.edituralimes.ro ISBN 978-973-726-469-5

2

Lucian Nastasă

INTIMITATEA AMFITEATRELOR Ipostaze din viaţa privată a universitarilor „literari” (1864-1948)

Editura LIMES Cluj-Napoca 2010 3

4

CUPRINS CUVÂNT ÎNAINTE.................................................................... 7 PROFESORUL UNIVERSITAR. Fiinţă sentimentală.............. 15 Idealul feminin .................................................................................27 Dragostea – pasiune incontrolabilă ..................................................52 Între dragostea ideală şi cea carnală.................................................66

CĂSĂTORIA ŞI CUPLUL FAMILIAL. Strategii matrimoniale................................................................. 72 Etape spre căsătorie........................................................................112 Căsătoria propriu-zisă ....................................................................147 Mariajul ca strategie a carierei .......................................................153

VIAŢA ÎN CUPLU................................................................... 195 CRIZA CUPLURILOR ............................................................ 251 Viaţa extraconjugală........................................................................257 Divorţul...........................................................................................267

ŞANSA UNEI NOI VIEŢI. Recăsătoria.................................. 276 SOŢIA PROFESORULUI UNIVERSITAR. Mai mult decât o prezenţă feminină.......................................... 287 DESCENDENŢII...................................................................... 298 CELIBATARII ......................................................................... 337 SITUAŢIA MATERIALĂ ŞI SPAŢIUL LOCUIRII. Mai multă prosperitate decât sărăcie......................................... 341

5

IEŞIREA DIN SCENĂ ............................................................. 399 Pensionarii......................................................................................399 Moartea şi ritualurile funerare........................................................418

ÎN LOC DE CONCLUZII ........................................................ 482 INDICE DE NUME.................................................................. 485

6

CUVÂNT ÎNAINTE

D

eşi ar putea părea un aspect mai puţin interesant şi înclinat mai curând spre bârfă, chiar cu iz de calomnie uneori, subiectul cărţii de faţă îmi pare totuşi indispensabil pentru a închide oarecum incursiunea începută acum câţiva ani în mediul universitarilor „literari”. Deşi unii din comentatorii lucrărilor mele au mai strâmbat din nas atunci când analizele segmenţiale anterioare au venit să umbrească uneori din aureola diverşilor savanţi români ce au devenit mituri naţionale, credem totuşi că abordarea dintr-o atare perspectivă este departe de a fi inutilă ori extravagantă. În fond, tot ce am realizat până acum cu referire la istoria intelectualităţii din spaţiul românesc, nu este altceva decât o sumă de decupaje microbiografice, adeseori tratate ca un produs al „coşului de gunoi” al istoriei, dar care – s-a văzut deja – pot arunca proiecţii de-a dreptul fascinante în ceea ce priveşte derularea „evenimentelor mari” ale trecutului (dacă există cumva vreo instanţă dispusă a da verdicte asupra dimensiunilor faptelor istorice!). Fără să exagerăm, se poate afirma că orice investigaţie de acest tip îşi pierde din aspectul de intrigă romanescă în profitul conturării unei veritabile istorii, în care pârghiile ei motrice se află de fapt în culise, mult mai în adâncime decât ne-ar place nouă să credem, dar şi mult mai dificil de reconstituit din punct de vedere empiric. Pentru că mereu şi mereu oamenii au avut parcă ceva de ascuns, de disimulat. Iar această remarcă nu este deloc nouă, aspectul fiind de altfel atotprezent în mai toată opera vizionarului Honoré de Balzac care, de pildă, în Iluzii pierdute ne şi spune că sunt două istorii: „L’histoire officielle, menteuse (...), puis l’histoire secrète oú sont les véritables causes des eveniments, l’histoire honteuse”. Din această perspectivă, latura „personală” a fiinţei umane, viaţa ei privată, intimă, chiar extrem de intimă, a constituit mereu unul din agenţii principali ai dinamicii istoriei. Şi oricât s-ar evita o astfel de

7

constatare, faptul în sine rămâne o realitate pe care – mai mult sau mai puţin explicit – cu toţii o simţim, o recunoaştem, o acceptăm. La urma urmei, făţărnicia este o trăsătură specific umană, prin a cărei acţiune individul prefăcut îşi înşeală semenii – uneori chiar pe el – cu aparenţa virtuţilor. Mai există oare cineva în lumea aceasta care să nu manifeste prudenţă faţă de ceilalţi, tocmai datorită îndelungatei experienţe umane, că în spatele aparenţelor mereu se ascunde ceva necunoscut, nu neapărat josnicie? Aşadar, departe de a fi o simplă reconstrucţie a părţilor obscure ale istoriei, această specie de analiză tinde mai curând spre biografiile colective. De altfel, ca un paradox, abordările biografice par a fi mereu în vogă, fiecare generaţie intelectuală redescoperind genul, într-un ciclu fără oprire şi, evident, cu motivaţii cât se poate de întemeiate. S-ar părea că povestea vieţii constituie una din puţinele specii eternizate, cu impact direct asupra evoluţiei ideii şi conştiinţei de sine a individului şi a colectivităţilor în ansamblu1. Aşadar, nimic uimitor în a constata permanentele reveniri la biografie (romanţată ori savantă), atât în manieră clasică, pozitivist-empirică, dar mai ales din perspectiva psihanalizei şi a sociologiei, ca răspuns parcă la istoriile tot mai dezumanizate, structuralizate ori problematizate, în care reconstrucţiile „á la long durée” pun în umbră tocmai personajul cel mai important: omul. Din această perspectivă şi mereu aflată sub spectrul acuzaţiilor de subiectivism, de impresionism, de cultivare a individualismului în dauna colectivului, de iluzionism, de mistificare a diverselor modele umane etc., biografia caută cu asiduitate a se îmbogăţi metodologic şi a câştiga în credibilitate prin tehnici care să elimine suspiciunea ficţiunii şi a mitologizărilor. În plus, ea tinde spre „democratizare”, luându-şi subiectele nu doar din „celebrităţile” vreunei epoci, ci apropriindu-şi tot mai mult pe „anonimii” care individual nu spun nimic, dar în colectiv au generat fenomene socio-istorice demne de luare-aminte. Este vorba aşadar de ample încercări de reabilitare epistemologică, dar care sunt încă departe de atenuarea dezechilibrului existent între lucrările de restituţie propriu-zisă (povestea vieţii, aşa cum se înţelege îndeobşte prin biografie) 1

Vezi, de pildă, Contesting the subject. Essays in the postmodern theory and practice of biography and biographical criticism, ed. by William H. Epstein, West Lafayette (Ind.), Purdue University Press, 1991; Ann Jefferson, Biography and the Question of Literature in France, Oxford, Oxford University Press, 2008.

8

şi abordările teoretice sau metodologice2, cu deschideri complexe, care să reducă tensiunea dintre „istoria personală” şi cea colectivă, chiar globalizantă. Fără a ne atinge de acestea din urmă, extrem de complexe şi de o diversitate aproape fără control, ne vom limita doar la imperativul abandonării paradigmei clasice om-operă, în care s-au închis până acum numeroase demersuri biografice. Întocmite adeseori dintr-o perspectivă hagiografică, cu menirea evidentă de a ridica statui, de a crea eroi, chiar stereotipuri, prin privilegierea operei în detrimentul vieţii, multe din ele ocolesc efortul restitutiv al unui veritabil curriculum vitae, ceea ce presupune temeinice anchete arhivistice ori interviuri, prudenţă în recompunerea şi asocierea faptelor şi un excesiv spirit critic. Cu alte cuvinte, mult prea mulţi au citit zece cărţi şi au scris-o pe a unsprezecea, pe post de comentatori! Aşa se face că opera unor cărturari de la noi a fost ridicată în slăvi, fiind apreciată chiar „protocronistă”, când în realitate ea nu era altceva decât o lamentabilă compilaţie după diversele produse culturale vest-europene, vehiculată pe aici ca ceva original şi deosebit. S-a lăsat astfel deoparte ceea ce putea fi durabil (de la genealogii minuţios întocmite până la elemente analitice de mare fineţe, cum ar fi, de exemplu, sociabilitatea, aspectul fizic, temperament, atitudini comportamentale, anomalii fizice, averea personală, spaţiul locuirii, participarea la activităţi mondene, viaţa în familie etc.)3, în

2

Cf. E. Hoffman, La biographie: vers un renouveau d’un genre décrié, în vol. L’Homme face á son histoire, Publication de l’Université de Lausanne, Lausanne, Payot, 1983, p.77-93; Problemes et méthodes de la biographie, Actes du Colloque. Sorbonne 3-4 mai 1985, Paris, Sources, 1986; H.S. Becker, Biographie et mosaique scientifique, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, no.62/63, 1986, juin, p.105-110; Jean-Claude Passeron, Biographies, flux, itinéraires, trajectoires, în „Revue française de sociologie”, XXXI, 1990, no.1, p.3-22; J. Peneff, La méthode biographique, Paris, A. Colin, 1990; Idem, Les grandes tendances de l’usage des biographies dans la sociologie française, în „Politix. Travaux de science politique”, no.27, 1994, p.25-31; La biographie en histoire. Jeux et enjeux d’écriture, sous la direction de Antoine Coppolani, Paris, Edit. Houdiard, 2007; Geschichte und Theorie der Biographie, Hrsg. W. Hemecker, Bernhard Fetz, Berlin, De Gruyter, 2008; Handbuch Biographie, Hrsg. Christian Klein, Stuttgart, Metzler Verlag, 2009; Biographie et intimité des lumières à nos jours, études réunis par Daniel Madelénat, Clermont-Ferrand, Presses Universitaire Blaise Pascal, 2009 ş.a. 3 Cu multă încărcătură teoretică, vezi Familiengeschichten. Biographie und familiärer Kontext seit dem 18. Jahrhundert, Hg. Christian von Zimmermann, Frankfurt am Main, Campus Verlag, 2008.

9

profitul comentariilor şi analizelor textuale, fără îndoială mult mai supuse efemerităţii. Bunăoară, o vreme nu prea am înţeles multe din conduita şi deciziile unor „celebrităţi”, deşi citisem pentru fiecare măcar vreo două monografii. Abia mai târziu am priceput că ceea ce pentru unii părea ceva uzual (de pildă căsătoria, existenţa descendenţilor, cultul prieteniei, participarea la activităţi mondene, practicarea sportului etc.), pentru alţii diverse accidente biografice (maladii, infirmităţi, orientare sexuală atipică ş.a.) stăteau la originea anormalităţii, nesocializării, şi nu neapărat dorinţa lor de a fi printre cărţi clipă de clipă, de a fi creatori prin jertfa de sine! Pentru că vom găsi în istoria culturii universale nenumărate genii şi gânditori de forţă a căror viaţă de zi cu zi a fost una aproape obişnuită, ca a oricărui băcan ori profesoraş de provincie, sau dandy, cu bucurii şi tristeţi cotidiene, care a iubit şi a urât, care şi-a ţinut şi răsfăţat copiii pe genunchi, care a făcut şi bucătărie, poate a spălat şi rufe etc., fără ca nimic din toate acestea să ne fie sugerat în opera lor devenită între timp „nemuritoare”. Acele demersuri biografice om-operă nu au făcut altceva decât să revendice un soi de pragmatism şi să manifeste deschidere mai ales spre lumea ideilor (de altfel, nimic reproşabil), însă adeseori răspunzând ritualurilor celebrării şi fiind mereu viciate de ideologia epocii în care au fost elaborate. Tot mai mult, comemorarea diverselor personaje s-a substituit colocviilor profesionale, devenind un spaţiu al mitologizării, nici măcar cu valoare educativă, ci numai din dorinţa unora de a lua loc în prezidii, de a-şi autocultiva imaginea pe seama celui celebrat etc. Aşa s-a întâmplat cu numeroase personalităţi ale culturii române. În fond, cu puţine excepţii, aceste tipuri de biografii au restituit mai puţin faptele, urmărind mai curând un impact emoţional şi dramatic, prin formă şi imagini, prin crearea unui univers simbolic şi unităţi estetice discutabile, reconstrucţia cu fidelitate a realităţii fiind de multe ori o chestiune secundară. Aşa se face că „istoriografia” post-comunistă a favorizat apariţia unei cantităţi imense de asemenea volume comemorative, cu un presupus iz biografic, în realitate hârtie consumată inutil, produse fără cea mai mică valoare ştiinţifică, poate doar numai pentru profitul simbolic al editorului. Este şi motivul pentru care ne propunem acum să coborâm mult mai adânc în viaţa universitarilor de la noi, ca fiinţe umane, în viaţa lor de zi cu zi, evident, fără a reuşi cât de cât convenabil să acoperim

10

întreaga complexitate a existenţei. Deşi am afirmat în nenumărate rânduri că ne repugnă faptul de a justifica structura sau titlurile lucrărilor noastre, de data aceasta se impune nuanţarea opţiunii de a ne intitula astfel cartea de faţă. Prin forţa împrejurărilor, profesorul universitar este un individ aflat în primele rânduri ale vieţii culturale a unei naţiuni. Dincolo de faptul că aparţine unei categorii socio-profesionale destul de complexe, universitarul este în primul rând un intelectual, care nu doar a străbătut procese de formare, de legitimare, strategii ale carierei, competiţii, ierarhii etc., ci a devenit şi un mediator între produsele consacrate ale spiritului şi publicul tânăr, dispus a învăţa organizat, nu doar pentru a şti, ci şi pentru a dobândi recunoaşterea acumulărilor sale profesionale. Cu alte cuvinte, universitarul îşi asumă o funcţie educativă, de cel mai înalt şi specializat grad, pentru că el nu doar „gândeşte” şi comunică rezultatul cercetărilor lui ştiinţifice sau al altor cugetători, ci mai mult, este un formator organizat, care îşi exercită influenţa şi distribuie cunoştinţe unui public potenţial a intra în categoria intelectualilor, cu alte cuvinte este un magistru sau un mentor instituţionalizat. Aşadar, profesorul universitar a constituit mereu un model, îndeosebi pentru cei tineri, din mai toate punctele de vedere. Însă pilda sa nu vine doar din ceea ce se vede în spaţiul fizic al amfiteatrelor universitare! În fapt, întreaga sa viaţă este un gigantic amfiteatru, arareori vreun profesor reuşind să ţină departe de ochii lumii viaţa sa privată. Pentru că, teoretic, conduita lui din amfiteatre, lecţiile de „viaţă” pe care le oferă, modelele existenţiale pe care le dezvoltă, ar trebui să fie în concordanţă şi cu comportamentul din afara spaţiului academic. Nu poţi să predici cinstea, imparţialitatea, bunăvoinţa, onestitatea, îngăduinţa, cultul muncii, aspiraţia spre cele mai rafinate construcţii ştiinţifice şi artistice etc., în vreme ce dincolo de catedră te comporţi ca un hoţ la drumul mare, cultivi vrajba şi intriga, plagiezi, îţi înşeli familia sau amicii, practici trădarea şi minciuna la fiecare pas etc. Iată de ce apreciem toate aspectele vieţii unui universitar ca o manifestare la scara unui imens amfiteatru. Doar din această perspectivă se vor putea evalua ori contura existenţele oneste, rectilinii în variile medii sociale, disociindu-i pe cărturarii reali de intelectualii „fabricaţi”, falşi şi fără operă, care într-un fel se comportă în mijlocul publicului academic, altfel în cel privat, intim. Deoarece, spre deosebire de alte categorii profesionale, profesorul universitar comportă şi o imensă dimensiune socială, ce derivă şi din aceea că el formează alţi intelectuali

11

profesionişti, modelează chiar caractere, exercitând o certă influenţă asupra studenţilor, aflaţi la vârsta adolescenţei şi în căutarea unor paradigme, a unor repere cultural-ideologice. Totodată, universitarii sunt cei ce creează şi gestionează institute, laboratoare, reviste, muzee, organizează şi participă la congrese sau societăţi savante, ţin conferinţe publice etc., iar unii conduc guverne sau ministere, se exprimă de la înălţimea tribunei parlamentare, aspecte care, dincolo de faptul că hrănesc amorul propriu, prin ele îşi exercită şi puterea, furnizând iluzia dominaţiei intelectuale, mult superioară cotidienelor satisfacţii umane, efemere sau meschine. Cu alte cuvinte – ca să-l parafrazăm pe Pierre Bourdieu – ei sunt profesioniştii manipulării bunurilor simbolice, ei sunt principalii actori în cadrul dezbaterilor intelectuale, ei ne apar ca instanţe de validare sau de respingere a produselor culturale. Peste toate însă, au şansa de a face „şcoală”, de a-şi forma ucenici, discipoli care să-i cultive, să-i întărească şi să le onoreze numele, perpetuând astfel un soi de genealogie intelectuală, de posteritate mai mult sau mai puţin convingătoare. Aşadar, principial, dimensiunea culturală şi puterea intelectuală a profesorului universitar se manifestă atât în interiorul, cât şi în exteriorul câmpului universitar, nu de puţine ori căpătând alură şi de putere socială ori politică. Aceste diverse atribute nu pot fi distinct determinabile în biografiile profesorilor, adeseori ele se întrepătrund sau se completează. Unii parvin să cumuleze diverse forme de putere sau să le practice succesiv după o progresie logică, treptat, cu variaţii de la o perioadă la alta a vieţii, manifestându-se când preocupaţi doar de îndatoririle profesionale, de ştiinţa pură, trăind ca într-un turn de fildeş, când aplecaţi şi puşi pe luptă pentru a dobândi şi menţine o funcţie administrativă sau de omologare. Cu toate acestea, universitarii se manifestă îndeosebi prin puterea ideilor, intervenind direct sau indirect şi în destinul cultural al unei naţiuni. Ideile sunt cele ce presează asupra evenimentelor, la urma urmelor ele generează acţiunea, creează istoria, iar intelectualii – deci şi universitarii – au animat de-a lungul timpului marile ideologii, acestea din urmă nefiind altceva decât sisteme de interpretare a lumii, implicând ordonarea diverselor tipuri de valori şi sugerând măsuri de reformare în varii domenii. Aşadar, universitarii sunt cei care deţin instrumentele şi puterea de a mobiliza societatea în direcţia gândirii şi acţiunii, prin persuasiune şi forţa seducţiei simbolice.

12

Furnizând cele mai înalte cadre ale societăţii, universităţile au exercitat în România nu doar o dominaţie simbolică, ci şi una reală. În cadrul acestora, îndeosebi facultăţile de filosofie şi litere au jucat un rol fundamental în societatea românească în perioada de care ne ocupăm. Studiile de istorie au contribuit la dezvoltarea sentimentelor naţionale, la ideea de regenerare morală şi construcţie statală modernă şi unitară, prin apelul la faptele trecutului. Profesorii care s-au ocupat de filosofie au exercitat de asemenea o influenţă majoră în societatea românească, acţionând fie prin puterea de convingere, fie prin punerea în lucru a „raţionalismului”. Ambiguă în fond, filosofia apelează la retorică, caută să placă utilizând abstracţii, făurind chiar şi construcţii societale ori individuale adeseori imaginare, care să seducă, prin ceea ce înţelegem noi astăzi ca ideologie. Nu întâmplător, deşi majoritatea universitarilor noştri „filosofi” au dovedit prea puţină originalitate, aceştia au reuşit să genereze nu doar entuziasme, ci au impus chiar conduite şi direcţii de evoluţie a societăţii. Cu alte cuvinte, se poate afirma că disciplinele „filosofice”, aşa cum au fost multe profesate la noi, prin arta de a vorbi bine şi a sistematiza ideile, de a pune în circulaţie concepţiile generale asupra vieţii şi a morţii, prin intenţia clară uneori de a seduce pe tinerii studioşi şi de a convinge, de a se ataşa la sfera probabilului, s-au bucurat de o maximă căutare şi receptivitate, reuşind să declanşeze mecanisme psihice adeseori iraţionale sau afective, care frecvent generează chiar gustul pentru putere4. Pe de altă parte, din multele profesii, cea de profesor universitar este una din puţinele în care bătrâneţea biologică asigură cel mai adesea şi multiplicarea funcţiilor, când individul în loc să fie tot mai mult ignorat şi marginalizat de cei tineri, dimpotrivă, devine tot mai curtat şi adulat. Pentru că ajuns într-o asemenea postură, universitarul devine – aproape fără voia lui – puternic şi autoritar în domeniu; şi-l anexează şi începe a controla tot ce se întâmplă pe teritoriul său, având privilegiul de a guverna şi regla ansamblul specialităţii sau disciplinei sale. El apare, în mod indiscutabil, ca cea mai importantă instanţă de evaluare, peste care 4

Cf. Jacqueline Russ, Les théories du pouvoir, Paris, Lib. Générale Française, 1994, p.235-236; David Swartz, Culture & power. The sociology of Pierre Bourdieu, Chicago, University of Chicago Press, 1997 (îndeosebi cap. II, Career and Formative Intellectual Influences). Pentru exemplificări, dar şi pentru aportul metodologic, vezi Chidi T. Maduka, The Intellectual and the power structure. Abrahams, Achebe, Wright and Flaubert, Port Harcourt, University of Port Harcourt, 1999.

13

doar arareori se poate trece. Iar dacă era un cumulard de funcţii (la Academie, în viaţa politică, la diverse fundaţii, societăţi, comisii, comitete, edituri sau reviste etc.), atunci chiar că beneficia de un prestigiu anevoie de zdruncinat, în jurul lui formându-se un soi de „curte”, având „ciraci”, acordând „protecţie”, dar cerând şi loialitate. În finalul acestui preambul, se cuvine a mărturisi faptul că multe părţi ale acestei cărţi au prins contur încă de acum vreo două decenii, când m-am bucurat de imensul ataşament, susţinere şi stimul istoriografic din partea lui Ştefan Sorin Gorovei. Deşi între timp am rămas doar în relaţii politicoase – nu fără a fi existat şi asperităţi într-o anumită vreme, mai degrabă datorită „geloziei” şi intrigilor unora, dar poate şi din vina mea –, port încă în suflet, cu multă nostalgie, amintirea anilor mei de formaţie sub delicata şi perseverenta grijă a lui Ştefan S. Gorovei. Nu ne-am văzut de vreo opt ani, cred, şi nu am mai avut schimburi epistolare de mult mai multă vreme, însă trebuie să ştie că nimic – dar absolut nimic – din ceea ce a făcut cândva pentru mine nu a fost dat uitării! Totodată, gratitudinea mea se îndreaptă spre Swiss National Science Foundation, care prin programul SCOPES mi-a asigurat logistica multora din cercetările mele (alături de Academia Română), la fel cum pentru scurtă vreme şi The Rothschild Foundation Europe mi-a susţinut o parte din investigaţii. Evident, mulţi alţii au contribuit sub o formă sau alta la elaborarea acestei cărţi, dintre care, pentru mai multă rigoare, menţionez pe Lucian Boia, Bogdan Murgescu, Ovidiu Pecican, Leonidas Rados, Cornel Sigmirean, Natalia Tikhonov, Sorin A. Matei – fără ca mulţi alţii să fie uitaţi. Mănăstireni/Magyargyerőmonostor Septembrie 2009

14

PROFESORUL UNIVERSITAR. Fiinţă sentimentală

A

vorbi despre om ca fiinţă sentimentală a devenit aproape o banalitate! Şi poate că de aceea s-au pierdut multe din sensurile atribuite de-a lungul vremii acestui concept, care – la urma urmei – este mult mai complex decât ne-am putea imagina la prima vedere. Oricum, nu ne vom opri deloc asupra diverselor aspecte teoretice ori semasiologia sintagmei, în primul rând pentru că nu dorim să aruncăm subiectul într-o inutilă letargie. De altfel, de-a lungul multor părţi din această carte vor fi puse în evidenţă numeroase ipostaze din principalele atribute ale „fiinţei sentimentale”, în fond vechi de când este lumea, tocmai pentru a dinamiza lectura şi a înţelege mecanismele plurivalente ale subiectului vizavi de intelectualii români. Chiar dacă ne referim numai la o categorie socio-profesională extrem de restrânsă, cea a profesorilor universitari, tema invocată este comună tuturor şi pretutindeni, ea creează aceleaşi situaţii indiferent de profilul psihologic al individului, deşi am fi înclinaţi a atribui omului de cultură atitudini ceva mai elaborate şi controlate atunci când este vorba de pornirile incontrolabile ale fiinţei umane. Totodată, subiectul a generat de-a lungul vremii un univers al frumuseţii, dar şi al suferinţei şi eşecului, a stimulat cele mai apreciate opere literare, a făcut atâta lume să viseze, să suspine, să se înnobileze, dar şi să decadă. Şi pentru că literatura de acest fel – „sentimentală”, „romantică” ar zice unii – este uneori dezarmantă prin simplitatea ei, nici noi nu vom căuta să o amalgamăm inutil în lucrarea de faţă. Atâta doar, am face totuşi referinţă la Gustave Flaubert, care atunci când a început să elaboreze celebra sa lucrare L’éducation sentimentale. Histoire d’un jeune homme, intenţiona s-o conceapă indiscutabil în moda vremii, dominată de romantism şi sub comandamentul unei „istorii morale”, fără a se gândi câtuşi de puţin în termenii unei filosofii a istoriei. Însă aşa cum se ştie, în cele din urmă a ieşit cu totul şi cu totul altceva, o veritabilă „istorie sentimentală”, în care

15

emoţiile inimii şi ale simţămintelor s-au dovedit a fi printre principalii stimuli ai dinamicii istoriei1. Pe de altă parte, ne place sau nu, constatăm în mod evident că se renunţă tot mai mult la concepţia teleologică asupra istoriei, iar dacă – să zicem – unul din marii sociologi contemporani a pus în discuţie „dominaţia masculină”2, nu mai puţin adevărat este faptul că o sumă de alte lucrări au venit să impună „femeia” ca veritabil subiect al istoriei3. Însă între aceste două extreme mereu se mai află câte ceva, ceva de esenţă, care poate stabili o mai firească relaţie între istorie şi celelalte discipline ale cunoaşterii, între structuri şi modele, între real şi ficţiune: este vorba de trăirea comună dintre sexe, deopotriva lor participare la 1

De această schimbare dinspre „moral” spre „sentimental” devenise conştient chiar scriitorul, aşa cum rezută dintr-o epistolă adresată de el lui Leroyer de Chantepie, la 6 octombrie 1864 (Gustave Flaubert, Correspondance, III (janvier 1859-décembre 1868), édition établie, présentée et annotée par Jean Bruneau, Paris, Edit. Gallimard, 1991, p.409). 2 Pierre Bourdieu, La domination masculine, Paris, Édition du Seuil, 1998 (de consultat îndeosebi ediţia din 2002, ce conţine şi textul: „Quelques questions sur le mouvement gay et lesbien”); de acelaşi, A propos de la domination masculine, în „Agone. Philosophie, critique & littérature”, 2003, no.28, p.73-86. Complementar vezi şi: Marianne Hester, Lewd women and wicked witches. A study of the dynamics of male domination, London/New York, Routledge, 1992; Thierry Vincent, L’indifférence des sexes. Critique psychanalytique de Bourdieu et de l’idée de „domination masculine”, Érès, Strasbourg, Edit. Arcanes, 2002; Marie-Hélène Bourcier, La fin de la domination (masculine). Pouvoir des genres, féminismes et post-féminisme queer, în „Multitudes”, Paris, 2003, no.12, p.69-80; Armand Chatard, Domination masculine et identité de genre, în „Cahiers internationaux de psychologie sociale”, Bruxelles, 2005, no.67-68, p.113-123; Ilana Löwy, Catherine Marry, Pour en finir avec la domination masculine. De A à Z, Paris, Les Empecheurs de Penser en Rond, 2007. 3 Becoming Visible. Women in European History, ed. by Renate Bridenthal and Claudia Koonz, Boston, Atlanta etc., Houghton Mifflin, 1977; Les femmes sujets d’histoire, sous la direction de Irène Corradin et Jacqueline Martin, Toulouse, Presses Universitaires du Mirail, 1999. Vezi mai nou, pe această temă, şi L’histoire sans les femmes est-elle possible?, sous la direction de Anne-Marie Sohn et Françoise Thélamon, Rouen, Librairie Académique Perrin, 1998; Françoise Thébaud, Écrire l’histoire des femmes, Fontenay-aux-Roses/Saint-Cloud, ENS Éditions, 1998; Alain Ballabriga, Christine Bard (ş.a.), L’histoire des femmes, în „Annales”, LIV, 1999, no.1, p.87-168; Jennifer Saul, Feminism – Issues and arguments, Oxford, Oxford University Press, 2003; Eliane Gubin, Choisir l’histoire des femmes, préface de Michelle Perrot, Bruxelles, Editions de l’Université de Bruxelles, 2007; Martha May, Women’s roles in twentieth-century America, Westport, CT., London, Greenwood Press, 2009; Histoire comparée des femmes. Nouvelles approches, sous la direction d’Anne Cova, Lyon, Édit. ENS, 2009 ş.a.

16

cursul istoriei, dispariţia ierarhiilor arbitrar impuse. Dacă bărbatul s-a aflat mai totdeauna în lumina rampei, atribuindu-i-se aproape mereu cel dintâi rol şi fiind subiectul privilegiat al „cronicarilor de teatru”, complementul său firesc pare că a stat mereu în umbră, istoria de prea puţine ori scoţând la iveală femeia ca determinantă a evoluţiei, măcar în aceeaşi proporţie cu partenerul ei de viaţă4. Cu alte cuvinte, se impune o istorie a cuplului, cadru obligatoriu al dezvoltării fiinţei umane, iar istoriografia română a făcut deja câţiva paşi – oarecum timizi – în această direcţie5. Înfăptuirea unei asemenea reuniuni, a două fiinţe umane, nu constituie doar un simplu angajament social şi sentimental, ci ar trebui să pună ordine în viaţa indivizilor, să dea sens existenţei, prin întemeierea unei familii creându-se de cele mai multe ori locul central de autorealizare, de dobândire a unei identităţi, de structurare normativă a realităţii înconjurătoare6. Nu întâmplător, la finele lui 1900, din Leipzig, îi scria I.A. Rădulescu-Pogoneanu lui M. Dragomirescu despre efectul benefic al relaţiei de dragoste cu Elena (viitoarea soţie a lui Pogoneanu, cu care s-a căsătorit în anul următor)7: „Voi credeţi poate că iubirea mea m-a făcut să nu mai văd nici un alt interes în afară de ea şi să nu mai muncesc nimic. Vă înşelaţi cu desăvârşire cei care veţi fi crezând aşa. Tocmai în această iubire am găsit reazimul vieţii, fără care n-aş fi văzut rostul vieţii şi muncii mele, şi dacă e cineva care să mă roage şi să stăruiască mai mult să-mi dau imediat doctoratul e tocmai Elena; iar ce brumă am scris şi v-am trimis este datorită numai îndemnului ei”8. 4 Vezi, de pildă, Michelle Perrot, Les femmes ou les silences de l’histoire, Paris, Flammarion, 1998; dar şi reeditarea lui André Rauch, L’identité masculine à l’ombre des femmes, Paris, Edit. Pluriel, 1982 (împreună cu cealaltă celebră lucrare a sa, Crise de l’identité masculine). 5 Prezenţe feminine. Studii despre femei în România, ed. G. Cosma, E. Magyari-Vincze, O. Pecican, Cluj, Editura Fundaţiei Desire, 2002; Lucian Nastasă, Intelectualii şi promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului universitar), Cluj, Edit. Limes, 2004, p.54-103. 6 Cf. P.L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realite, în P.L. Berger, Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p.23-44. Vezi şi Jean-Claude Kaufmann, Sociologie du couple, ed. III, Paris, PUF, 2003. 7 Câţiva prieteni îi reproşau lui Rădulescu-Pogoneanu că nu-şi trecuse doctoratul din cauza Elenei, că-şi risipeşte timpul cu ea, că a mers în vara lui 1900 la Paris să o vadă în loc să lucreze la disertaţie etc. 8 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.750.

17

Şi pentru că are legătură cu Rădulescu-Pogoneanu, invocăm aici şi câteva reflecţii ale viitorului său ginere, Mircea Vulcănescu, mai apoi şi el profesor universitar, care nota în jurnalul său din 1924, referindu-se la fiica celui dintâi, Anita, pe atunci colegă de facultate, că acesteia „îi datorez schimbarea sufletului meu întreg, blândeţea, toleranţa... şi încă multe”. Iar metamorfoza este confirmată mult mai târziu şi de sora lui Mircea Vulcănescu, Mihael-Zoe Vulcănescu, care concluziona că Anita a contribuit ca universitarul nostru să-şi „recapete echilibrul şi a deveni omul maturităţii sale”, printre altele ea fiind cea „care l-a reconvertit la credinţa în Dumnezeu cu o insistenţă şi o asiduitate de zi şi noapte”9. Este de altfel şi explicaţia pentru care indivizii găsesc în organizarea matrimonială un principiu de funcţionare relativ atrăgător şi avantajos, de supremă împlinire umană. Făcându-şi planuri de căsătorie prin 1933, Traian Chelariu începea să-şi contureze un anume viitor intelectual, pentru că ipotetica viitoare soţie „e femeia cu care pot răzbate în viaţă şi e femeia care mă poate face fericit şi mulţumit, şi Nella e femeia despre care cred că nu m-ar părăsi nici la greu, precum o fac aşa de adeseori femeile”; mai mult chiar, „Nella înţelege să-mi preţuiască munca şi ştie să mă îndemne la muncă, ea va fi şi în această direcţie norocul meu”10. De altfel, Chelariu era conştient că, de unul singur, îşi risipeşte vremea în cele mai neînsemnate preocupări, de aceea: „odată soţie, Nella va trebui să-mi ajute să rezolv importanta problemă a muncii regulate şi metodice, problemă încă nerezolvată în viaţa mea”11. Pe de altă parte, este adevărat şi faptul că diversele substitute (intelectuale, artistice, politice, comerciale, sportive, hobbyuri etc.) concurează plăcerile şi serviciile produse printr-o unitate domestică, iar aceste prestaţii exterioare necontrolate duc în anumite cazuri – cum se va vedea şi din lucrarea de faţă – la o discontinuitate afectivă, la anomalii comportamentale, la deformări de personalitate uşor sesizabile de contemporani. 9

Cf. „Manuscriptum”, XXVII, 1996, nr.1-2, p.204, 250. Se pare că Mircea Vulcănescu a trecut printr-un soi de „criză” când, foarte tânăr fiind şi bun înotător, n-a reuşit să mai salveze de la înec încă doi prieteni (frate şi soră, copiii directorului Liceului „Sf. Lazăr” din Bucureşti) în timpul unei banale plimbări cu barca pe Lacul „Pasărea”. De faţă era şi Anita, colegă cu el de facultate, care îi va deveni de altfel soţie. 10 Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, ed. Corneliu Popescu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.87-88. 11 Ibidem, p.95.

18

Aşadar, orice cuplu este o entitate arhetipală, având propria personalitate, propria sa istorie unică, dar care – în fond – reuneşte două istorii, a fiecăruia din parteneri. Este şi motivul pentru care se impune o astfel de temă în cercetarea istorică şi pentru mediul intelectual. Nu poate exista o istorie a universitarilor, privită sub aspect biografic, de „poveste a vieţii”, fără o abordare şi a „celuilalt”, mai puţin cunoscut, adeseori „şters” din memoria posterităţii pentru simplul motiv că a fost eclipsat de puternica personalitate a bărbatului celebru sau pentru că societatea (cutuma) de la un moment dat nu a pus mare preţ pe femeie, ca partener de viaţă a soţului intrat în „nemurire”. „Muză”, iubită, soţie, obiect al plăcerilor carnale ori sursă de nefericire, cu o prezenţă mai mult sau mai puţin efemeră, femeia a devenit victima unui anume tip de istoriografie (din nefericire dominantă), rece şi trunchiată, aproape încremenită cu ochii asupra purtătorului „de joben”, lipsind personajele feminine de acele reconstrucţii care să dea părţi din adevărata viaţă – mult mai dinamică –, elemente care să aibă cu adevărat capacitatea de a explica multe din raţiunile devenirii şi afirmării unui intelectual în domeniul ce l-a onorat. Printr-o atare analiză s-ar pătrunde mult mai adânc în biografia individuală şi colectivă a universitarilor (şi nu numai), abordându-se părţile obscure, adeseori necunoscute – dar şi frecvent ocolite – ale unor personaje ce merită mai multă atenţie. În felul acesta se vor putea înţelege mai bine structurile de funcţionare ale unei anume fracţiuni a elitelor româneşti, prin reliefarea unor complexităţi abia intuite. Cum de la sine se înţelege, nu ne propunem să analizăm relaţiile sentimentale în sine („emoţiile” şi trăirile intime scăpând percepţiei şi contabilităţii prozaice a istoricului), ci mai curând practicile, comportamentele amoroase şi de familie, statutul şi rolul femeii în viaţa universitarului român etc. Aşa cum se pronunţa George Călinescu într-o conferinţă ţinută în 1947 la invitaţia Federaţiei Democratice a Femeilor din România, deşi nu în direcţia preconizată de organizatori, „când într-o cultură un bărbat şi o femeie nu au să-şi spună nimic, acea cultură nu-i eminentă”12. Iar această remarcă avea în vedere şi lipsa în literatura română sau nevalorificarea schimburilor epistolare dintre doi îndrăgostiţi (şi nu numai), spre deosebire de apusul Europei. Pentru că declaraţiile de 12

G. Călinescu, Aproape de Elada, ed. Geo Şerban, Bucureşti, 1985 (supliment al „Revistei de istorie şi teorie literară”, nr.2), p.101-102.

19

dragoste, practica epistolară pentru asemenea dezvăluiri ori întreţinerea pasiunii a fost şi este cel mai bun complice al îndrăgostiţilor, cel mai adaptat instrument pentru a transmite sentimentele, îndeosebi în cazul celor timizi; apoi, scrisorile pot fi citite şi recitite, de regulă în intimitate, adeseori sunt păstrate cu sfinţenie, venerate încă multă vreme; cu ele în mână poţi să visezi, la fel cum poţi trece în disperare, ba chiar în nefiinţă. Epistolele sunt adaptate destinatarului, adeseori textul este profund gândit şi îngrijit (chiar şi sub aspect caligrafic), cu încărcătură emoţională, în care nu de puţine ori se regăsesc desene, creaţii poetice ori reflecţii asupra relaţiilor dintre bărbat şi femeie, cugetări asupra fiinţei umane, asupra dezideratelor de orice natură, cu alte cuvinte conţin o „filosofie a vieţii” bine circumscrisă şi cu sorţi de punere în practică. Din păcate, cu puţine excepţii, la noi nu prea s-au publicat volume de corespondenţă de acest gen, poate şi pentru că a lipsit o cultură a epistolelor amoroase, iar cele câteva rudimente cunoscute până acum au avut temeiuri cât se poate de concrete, la obiect, oarecum bine contextualizate. Este şi exemplul schimbului epistolar dintre Dinu Pillat – viitor asistent al lui G. Călinescu – şi Cornelia (Nelli) Filipescu, colegă de facultate, iar mai apoi soţie13. Chiar şi aşa însă, deşi extrem de restrânsă, practica epistolară s-a dovedit aceeaşi ca pretutindeni, un „gen feminin”, acestea manifestând cel mai adesea „profesionalism” în conceperea scrisorilor de dragoste14. Evident, au existat şi bărbaţi predispuşi la reflecţii şi declaraţii amoroase, chiar dacă ponderea şi stilul arareori poate fi comparat cu al femeilor15. Adresându-se Adelinei Poenaru, în vara lui 1895, Mihail 13 Biruinţa unei iubiri – Dinu & Nelli Pillat. Pagini de corespondenţă, ed. Monica Pillat, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2008. 14 Writing the voice. Essays on epistolary literature, ed. by Elizabeth C. Goldsmith, Boston, Northeastern University Press, 1989; L’épistolarité à travers les siècles, Actes du colloque de Cerisy, sous la direction de Mireille Bossis et de Charles A. Porter, Stuttgart, Franz Steiner Verlag, 1990; L’épistolaire, un genre féminin?, Études réunies et présentées par Christine Planté, Paris, Honoré Champion, 1998; Brigitte Diaz, L’épistolaire, ou La pensée nomade. Formes et fonctions de la correspondance dans quelques parcours d’écrivains au XIXe siècle, Paris, Presses Universitaires de France, 2002; L’épistolaire au féminin. Correspondances de femmes, XVIIIe-XXe siècle, Actes du Colloque de Cerisy-la-Salle, octobre 2003, publiés sous la direction de Brigitte Diaz, Caen, Presses Universitaires de Caen, 2006. 15 Ni s-au păstrat, de pildă, aproximativ 180 de scrisori trimise Corneliei Brediceanu de către Lucian Blaga, dar nici una de la ea către el (cf. Dorli Blaga, Lucian Blaga. Excurs

20

Dragomirescu exclama: „Ada, Ada, dacă ai şti tu ce fiinţă de plâns am ajuns, de când iubirea ta pentru mine s-a micşorat! Cum eram eu înainte şi cum sunt acum!”; pentru ca mai apoi să continue: „Am văzut multe fete, multe mi-au plăcut; voi avea prilej să mai văd şi altele frumoase şi drăguţe, şi bogate; ei bine, nici una, auzi tu – nici una – nu mai are farmec pentru mine. Cu nici una n-aş putea să-mi duc viaţa fără să mă plictisesc, fără să nu mă trivializez”. De altfel, îşi imagina existenţa alături de Adelina, „departe de reprezentanţii putregaiului din ţară de la noi; am citi, am vorbi, am face băi, am călători prin munţi, am face colecţii de flori rare...”16. În linii mari, povestea cuplurilor în mediul academic nu ar trebui să difere de celelalte categorii profesionale. Se impun totuşi câteva specificităţi, ce ţin de orizontul cultural, o mai mare capacitate de reflecţie şi de a organiza viitorul, cercurile prin care umblă şi prevăd nişte norme etc. Teoretic, universitarii – şi îndeosebi cei de la facultăţile de filosofie şi litere – ar trebui să aibă conduite sensibil diferite de marea masă a vulgului, măcar prin simplul fapt că au avut acces la surse educaţionale mult mai bogate şi diverse, chiar şi numai dacă am lua în calcul lectura cărţilor. Or, pe această temă, a „educaţiei sentimentale”, provocările nu au lipsit, ci dimpotrivă, literatura oferind producţii intrate demult în patrimoniul universal, începând cu Banchetul din Dialogurile lui Platon, Arta de a iubi a lui Ovidiu şi până la scrierile lui Petrarca, Abelard, Grieux, Leopardi, Goethe (îndeosebi cu al său Werther), Benjamin Constant (pentru deja clasica sa nuvelă Adophe), Sainte-Beuve sentimental, în „Manuscriptum”, VIII, 1977, nr.3, p.88; începând cu acest număr de revistă s-a publicat întreaga corespondenţă); vezi şi Lucian Blaga, Corespondenţă de familie, ed. Dorli Blaga, Edit. Universal Dalsi, 2000. De asemenea, mai sunt de reţinut: Silvia Panaitescu, P.P. Panaitescu în lumina scrisorilor din tinereţe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970; Mausoleul iubirii. Corespondenţă Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I. Bodea, Bucureşti, Edit. Viitorul Românesc, 1997. În schimb, dialogul epistolar dintre M. Dragomirescu şi Adelina Poenaru, viitoarea lui soţie, se află în fondul „Saint-Georges” din Bucureşti, din care s-au publicat până acum doar câteva scrisori ş.a.m.d. Însă o completă devoalare a unui astfel de schimb epistolar îl avem prin lucrarea: Nae Ionescu, Corespondenţa de dragoste (1911-1935), vol. I-II, ed. Dora Mezdrea, Bucureşti, Edit. Anastasia, 1997. Sporadic, au mai fost publicate şi alte schimburi epistolare cu iz sentimental ale universitarilor noştri literari, care vor fi menţionate şi utilizate în multe din paginile acestei cărţi. 16 Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum”, 4/1989, p.170-171.

21

(cu a sa Volupté, din 1834), Honore de Balzac, Gustave Flaubert (celebru îndeosebi pentru Madame Bovary, dar mai ales pentru L’éducation sentimentale. Histoire d’un jeune home), Gabriel D’Annunzio ş.a. – pentru texte citite uzual de mulţi din intelectualii români în formare17 şi la care fac referinţă în memoriile, jurnalele sau corespondenţa lor. Lecturând romanul Séduction al lui Hector Malot18, bunăoară, Teohari Antonescu notează în Jurnalul său la data de 24 iunie 1895: „Când am început romanul şi am înţeles intriga sărmanei Hellena şi lupta ei contra mediului corupt şi pervers, mai la fiecare pas mă opream, izbucnind într-un plâns fără lacrimi, numai cu hohote. Ochii şi pleoapele îmi erau uscate şi fierbinţi şi de multe ori mă pomeneam zicând: «ce nenorocit, ce nenorocit sunt!» Toate scenele de luptă ale sărmanei fete cu oamenii dimprejuru-i mă atingeau adânc şi mă împingeau spre plâns. De nenumărate ori am căutat să mă liniştesc prin cuvintele: «oh, c’est bete à qui je fait», dar degeaba, plânsul şi durerea mergeau înainte. O frază mereu îmi venea în minte: «fă-ţi datoria şi mergi înainte». Această expresiune care-mi da oarecare linişte, desigur n-avea cine ştie ce putere misterioasă ori cabalistică pentru mine, dar îmi arăta sacrificiul meu faţă de plăcerile lumeşti. «Fă-ţi datoria şi mergi înainte» însemna pentru mine «ce-ţi pasă dacă ăilalţi, cei dimprejurul tău, au sau nu vreo idee bună de tine, tu mergi înainte că zilele frumoase, senine nu se poate să nu vie». O idee mă frământa pe mine adânc, nu vedeam în situaţia mea nici o rază de nădejde măcar că vreodată am să găsesc vreo femeie care să mă iubească şi s-o iubesc şi să-mi dea şi mie iluzia fericirii acesteia. A clădi o casă pe singura iubire, a lua o femeie din dragoste adâncă şi numai pentru că e frumoasă, găsesc că este o greşeală. Nici o familie care se sprijineşte numai pe pasiunea născută din formele divine ale unei femei frumoase, sau pentru femeie, ale unui bărbat frumos, nu poate dura. (…) În fine, eram abătut citind romanul lui Malot. A doua zi de dimineaţă, cum am

17

Pentru răspândirea traducerilor şi a literaturii franceze la noi (deşi categoria socială la care ne referim prefera lecturile în original), abundentă din perspectiva temei, vezi Ecaterina Cleynen-Serghiev, „Les belles înfidèles” en Roumanie. Les traductions des œuvres françaises durant l’entre-deux-guerres (1919-1939), Valenciennes, Presses Universitaires de Valenciennes, 1993. 18 Hector Malot, Séduction, Paris, Edit. E. Dentu, 1881.

22

deschis ochii şi m-am spălat am luat cartea în mână şi până la 12 fix am dat-o gata, după ce am mai plâns puţin”19. Iar această stare îi fusese creată doar de unul din cele şaizeci de romane ale lui Hector Malot, nu şi cel mai celebru, în care personajul principal, o institutoare foarte drăguţă şi de caracter, ce-şi căuta un loc de muncă, are parte de-o suită de nenorociri provocate de mai toţi bărbaţii pe care-i întâlnea. În fond, Teohari Antonescu era impresionat de avatarurile prin care trecea această tânără, ce evidenţiau la urma urmelor – pentru epoca respectivă – incompatibilitatea dintre frumuseţea unei femei şi înregimentarea acesteia într-o reţea a muncii salariale. La fel de impresionat a fost tânărul universitar ieşean şi de lectura unor nuvele, la care „am plâns de mai multe ori, atins mai mult de soarta mea decât tocmai de povestirea artistului, care mărturisesc este excelentă”. În schimb, Antonescu nu se arată deloc emoţionat de romanul lui Beyle Stendhal, La chartreuse de Parme: „cu toate unele calităţi bune ale scriitorului şi cu toate cele câteva scene plăcute – mai ales amorul lui Fabrice pentru Clélia Conti în turnul închisorii – am rămas rece, deşi am citit cu atenţie tot”20. Necăsătorit încă oficial cu Venturia, O. Goga o îndemna pe aceasta să citească corespondenţa dintre soţii Camille şi Lucile Desmoulins, înainte ca cei doi să fie ghilotinaţi în aprilie 1794, la opt zile unul după altul21. În fond era povestea tragică a doi revoluţionari francezi, apropiaţi ai lui Robespierre (care le-a şi fost martor de căsătorie, în 1790), ce au căzut victimă unei parodii de proces judiciar, cum fuseseră încă multe altele în epocă22. Îndemnul lui Goga venea în mod evident nu la întâmplare, de vreme ce nu demult devenise ministru în guvernul prezidat de Al. Vaida-Voevod, iar viaţa politică de culise nu era uşoară nici în Bucureştiul de atunci.

19 Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005, p.160. 20 Ibidem, p.150, 152. 21 Mausoleul iubirii. Corespondenţă Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I. Bodea, Bucureşti, Edit. Viitorul Românesc, 1997, p.20. 22 Vezi Jules Claretie, Camille Desmoulins – Lucile Desmoulins. Etude sur les Dantonistes d’apres des documents nouveaux et inedits, Paris, Edit. Plon, 1875; Jean-Paul Bertaud, Camille et Lucile Desmoulins. Un couple dans la tourmente, Paris, Presses de la Renaissance, 1985.

23

Ca tânără fată de liceu, pe când avea doar 16 ani, Cornelia Brediceanu – viitoarea soţie a lui Lucian Blaga, citea cu mare interes La Princesse de Clève, de Madame de la Fazette23. Şi, evident, nu fără motivaţii profunde! Deşi a fost publicată în 1678, lucrarea este apreciată drept primul roman francez modern, având ca figură centrală o domnişoară – Chartres – de aceeaşi vârstă cu Cornelia Brediceanu, instruită în cea mai riguroasă conduită morală a mijlocului de veac XVI, care făcându-şi intrarea la curtea regală se va mărita la dorinţa mamei cu principele De Clèves. Era o căsătorie de interes, fără a angaja sentimentele tinerei şi frumoasei femei devenită „prinţesă”, dar care va cunoaşte şi fiorii dragostei-pasiune, prin întâlnirea cu ducele De Nemours. În fond, cufundându-se în lectura acestei opere cu iz istoric, Cornelia se iniţiază în detaliile şi ritmurile iubirii, a dragostei adevărate, pătimaşă, dar care produce suferinţă prin rigorile impuse de normele morale deprinse pe când era fată24. La numai câţiva ani de la finele primei conflagraţii mondiale, P.P. Panaitescu – mai întâi ca student, apoi ca licenţiat – părea cu totul şi cu totul absorbit de munca intelectuală, pregătindu-se ca istoric cu mult entuziasm, în vederea unei viitoare cariere de universitar, dar poate şi ca un substitut al laturii sentimentale a vieţii. Pentru că prin 1921, tânărul student reflecta parcă în cel mai „la modă” stil al epocii, afirmând că „lumea nu este o scenă patetică de iubire, ci o luptă în care trebuie să rezişti”, iar el va „fi un om mare, pentru că o vreau”25. Cât priveşte dragostea, la sfârşitul facultăţii, Panaitescu declară însă că va „face o căsătorie din iubire”, constatând totodată că el şi cea pe care o iubea acum „se potrivesc în linii generale”, fără a renunţa totuşi la mai vechea aspiraţie de a deveni „celebru”26. Era însă perioada când citea – sub impulsul iubitei – cartea lui Gabriele d’Annunzio, Trionfo della morte, care-l impresionează de-a dreptul, începând chiar cu citatul din Nietzsche: „Jenseits von Gut und Böse”. Şi cum să nu fie aşa! Personajul principal, Giorgio Aurispa, este măcinat de iubire şi deşi posedă întreaga 23 Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale, 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960, ed. Dorli Blaga, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008, p.19. 24 Romanul a fost ecranizat în 2008 prin pelicula semnată de Ch. Honoré, La belle personne. 25 P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), ed. Silvia Panaitescu, Cluj, Edit. Dacia, 1974, p.22. 26 Ibidem, p.63-64.

24

fiinţă a Ippolitei, se manifestă extrem de gelos. În fond, cartea invocă nu doar extrem de multă sexualitate, dar şi mecanismul absurd al transformării iubirii în ură. Bizar pare doar faptul cum până şi totala posesiune a ceva se poate transforma într-un chin, prin inocularea perfidă a unei viziuni în ce priveşte incertitudinea umană: în cazul de faţă, când o vede pe Ippolita în toată splendoarea ei trupească, când de o hidoşenie de neînchipuit. Iar soluţia la toate aceste stări contradictorii este moartea, garanţie a posesiunii depline şi definitive a iubitei. Trăind în această lume, chiar împreună, niciodată nu poţi fi sigur, cu certitudine, de sentimentele celui drag, însă prin renunţarea de bunăvoie la viaţă, dovedeşti că jurămintele (de genul „te voi iubi până la moarte”) sunt veridice. Însă tot în această perioadă, P.P. Panaitescu citea cartea lui Remy de Gourmont, Sixtine, inspirată de legătura autorului cu Berthe de Courrière27, pe care – nu fără vreo intenţie – i-o recomanda istoricul în formare iubitei lui, Silvia28. Până pe la 17 ani – adică până prin 1933 – Jeni Acterian citise de vreo cinci ori primul volum din La Medeleni, al lui Ionel Teodoreanu, un roman pe care îl „simţea”, „care vibrează într-un colţ al inimii mele”. Fără a insista aici asupra temei – mult prea cunoscută la noi –, este de reţinut însă imensul efect avut de această lucrare nu doar asupra generaţiei de adolescenţi a anilor ’30, ci a tuturor ce au urmat, din păcate fără un... „studiu de impact”, pentru a folosi o sintagmă actuală, deşi nenumărate referinţe memorialistice, jurnaliere şi epistolare stau mărturie în acest sens. Dar tot Jeni Acterian – asemenea multor congenere – fusese răpită şi de lectura Jurnalului intim al lui George Sand, la fel cum, ca liceancă de Bucureşti, frecventa deseori cinematograful (la un moment dat vedea şi câte patru filme pe zi), acesta fiind „cel mai bun narcotic posibil”29. În schimb, lecturând Lumina ce se stinge, a lui Mircea Eliade – pe care îl cunoştea bine –, nota în jurnalul ei: „Nu mă entuziasmează 27

Aceasta servise cândva drept model sculptorului Auguste Clésinger, dar fusese amanta mai multor personalităţi politice franceze. De altfel, corespondenţa ei – Berthe – cu Remy de Gourmont (extrem de pasională) a văzut lumina tiparului postum, în 1921, sub titlul Lettres à Sixtine. Poate nu este inutil să spunem aici că Berthe de Courrière era foarte „rotundă”, chiar opulentă, de aceea i se şi spunea „marea doamnă” sau „Bertha cu picioare mari”, nu întâmplător aceasta mai inspirând un personaj, dar din romanul lui Joris-Karl Huysmans, Là-Bas (1891). 28 P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), p.132. 29 Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, 1932-1949, ed. Arşavir Acterian şi Doina Uricariu, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.40, 49.

25

deloc acest băiat. Foarte simpatic şi inteligent ca om, dar cărţile sale sunt destul de idioate”30, referindu-se probabil şi la felul în care concepea autorul iubirile nedeclarate ale unor personaje de-ale sale. Din acest punct de vedere, aproape cu toţii (dar mai ales psihanaliştii) au calificat adolescenţa ca o perioadă melancolică a vieţii, cu sursele ei intelectuale practic inepuizabile, iar romantismului i s-a recunoscut mereu „ordinea emoţională şi afectivă ca o dimensiune semnificativă a realităţii umane”31. Nu trebuie să omitem din lecturile de iniţiere nici pe cele care au făcut cultul „virilităţii” în perioada interbelică32, insistent invocat epigonic de Mircea Eliade33 sub impulsurile ideologiilor de dreapta, virilitate concepută însă ca un „instrument al cunoaşterii”34. De altfel, Eliade a şi publicat în 1936 nuvela Domnişoara Christina, de un erotism pe care mulţi îl califică chiar scabros, ce a revoltat la noi lumea editorilor şi librarilor din epocă, atrăgându-i excluderea din învăţământul universitar, unde preda de aproape patru ani. Însă această scriere venea la scurt timp după un excelent roman de dragoste al aceluiaşi, cu încărcătură autobiografică, plin de sensibilitate şi romantism, Maitreyi (1933), care ar putea explica 30

Ibidem, p.69. Cf. Georges Gusdorf, L’homme romantique, în Le Romanisme, t. II, Paris, Payot, 1993, p.27. Vezi şi Bruno Péquignot, La relation amoureuse. Analyse sociologique du roman sentimental moderne, Paris, L’Harmattan, 1991; Gabrielle Houbre, La Discipline de l’amour. L’éducation sentimentale des filles et des garçons à l’âge du romantisme, Paris, Edit. Plon, 1997; Hans-Jürgen Döpp, Romantique. L’Art érotique au début du XIXe siècle, avec photogr. par Wouter Thorn-Leeson, trad. de l’anglais par Didier Calin, Amsterdam, The Pepin Press, 2000. 32 Carolyn Dean, Pornography, literature and the redemption of virility in France, 1880-1930, în „Differences”, Bloomington, Ind., V, 1993, no.2, p.62-91; George L. Mosse, L’Image de l’homme. L’invention de la virilité moderne, trad. de l’anglais par Michèle Hechter, Paris, Edit. Pocket, 1999; Russ Christensen, The virility complex. A casebook of national socialist practice, New York, Frankfurt am Main [etc.], Lang Verlag, 2002; La virilité a une histoire. Dossier, entretien avec André Rauch, în „L’Histoire”, Paris, no.297/2005, p.33-55; Sandro Bellassi, The masculine mystique. Antimodernisme and virility in fascist Italy, în „Journal of modern Italian studies”, London, vol. 10, 2005, no.3, p.314-335. 33 Vezi lucrarea sa autobiografică Romanul adolescentului miop, ed. M. Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva, 1989 (ce conţine şi Gaudeamus), precum şi Memorii (1907-1960), I-II, ed. M. Handoca, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991. 34 Vezi îndeosebi M. Eliade, „Apologia virilităţii” (1927), reprodus în vol. Eliadiana, ed. Cristian Bădiliţă, Iaşi, Edit. Polirom, 1997, p.9-11; idem, Profetism românesc, Edit. Roza Vânturilor, 1990, p.13-14. 31

26

într-un fel atitudinea ulterioară a autorului faţă de prezenţele feminine, apreciate mai mult pentru utilitatea lor sexuală (atitudine prezentă de altfel şi în Huliganii, din 1935). Aşadar, lecturile pe aceste teme35 au contribuit major la modelarea imaginarului tinerilor intelectuali în formare, aceştia identificându-se adeseori cu personajele, ba chiar comportându-se aidoma. În ce priveşte capitolul de faţă, este de remarcat dificultatea în a stabili o tipologie a conduitelor sentimentale, pentru perioada relativ lungă ce am abordat-o, întrucât ele sunt într-adevăr permanenţe ale fiinţei umane, cu aceleaşi scopuri şi finalităţi, însă ca forme de manifestare având o complexitate greu de circumscris aici. Pe de altă parte, o anchetă de acest gen este şi anevoios de întreprins acum datorită atât lipsei unui optim material documentar, cât şi a valenţelor ce le presupune. De altfel, nici nu ne-am propus mai mult decât de a mobiliza astfel de analize, în cazul nostru invocând aici evenimente şi personaje mai bine cunoscute ale mediului universitar „literar”, cu forţă de sugestie. În fapt, nu înseamnă mare lucru, o cohortă întreagă de intelectuali aşteptând să-şi ofere propriul destin ca exemplu în edificarea unei viitoare istorii a cuplurilor. Din această perspectivă, vom oferi câteva elemente ce se cuvin a fi reţinute şi analizate, pigmentând demersul chiar cu mărturii ale „actorilor”, într-o succesiune nu neapărat firească, cât mai ales ca urmare a unei strategii personale de restituţie documentară. În acest context, o primă abordare ar fi desluşirea idealului feminin în imaginarul universitarului „literar” român.

IDEALUL FEMININ Imaginea intimă, idilică a iubitei, a viitorului partener de viaţă este fără îndoială rezultatul a cel puţin două impulsuri, de cele mai multe ori contradictorii. Pe de o parte este vorba de cutumele familiale dobândite, cu acumulări dintr-o îndelungă tradiţie (adeseori profund 35 Vezi şi Sarane Alexandrian, Histoire de la littérature érotique, Paris, Seghers, 1989; Jean Jacques Pauvert, La littérature érotique, Paris, Flammarion, 2000.

27

conservatoare), impregnată cu principiile moralei creştin-ortodoxe, la care se adaugă modelele din imediata apropiere, uneori mondene şi care aduc un soi de primenire a reprezentărilor feminine; pe de alta, impulsurile generate de un univers oarecum fictiv, prin intermediul lecturilor adolescentine, a aşa-zisei „literaturi de dragoste” – care încă de la finele secolului XVIII a tot promovat libertinajul ludic –, ori a altor forme de vehiculare a educaţiei sentimentale, cum ar fi de pildă teatrul sau producţiile cinematografice de după primul război mondial, atât de gustate la noi, ca şi aiurea – toate acestea într-un continuu proces de transformare în cadrul epocii ce o avem în vedere. În plus, cu prea puţine excepţii, toţi intelectualii români au avut posibilitatea de a călători pentru studii ori specializări în apusul Europei36, spaţiu destul de eterogen care a oferit noi şi diverse modele în abordarea vieţii sentimentale. Nu întâmplător, Apusul a fost apreciat de autohtonişti, de cei mai puţin umblaţi prin lume sau cu o exagerată aplecare spre tradiţionalism, ca un spaţiu al „pierzaniei”, în care libertatea de manifestare aducea mai mult rău decât bine. Iată cum privea lucrurile, bunăoară, colonelul Lăcusteanu, pentru deceniul şase al veacului XIX, aceasta fiind şi motivaţia pentru care nu şi-a trimis copiii la studii în apusul Europei: „Observam tinerimea română aristocratică care se întorcea din străinătate, cu titlul de doctori în diferite ştiinţe, şi din o sută de tineri abia câte unul aducea societăţii învăţături solide şi fundamentale, iar nouăzeci şi nouă se întorceau nătărăi şi doctori în viciuri şi imoralitate, în dispreţul societăţii”37. Şi, după cum se ştie, nu puţini intelectuali au fost la noi anti-occidentalişti! Pe de altă parte, nici nu era nevoie ca cineva să se manifeste contra Apusului sau să fie topit de dragul valorilor autohtone, ci dimpotrivă! Unii, de la o anumită vârstă, după ce-şi realizaseră o familie şi aveau poate copii, aproape de la sine repudiau tocmai „beneficiile amoroase” de care avuseseră cândva parte, în adolescenţa studioasă de la Paris ori aiurea, printr-un centru universitar german. Pentru alţii, ca Nicolae Iorga, această „fereală” era dusă chiar la extrem, ilustrul istoric universitar impunând de exemplu ca Şcoala Română de la Paris – unde 36

Lucian Nastasă, Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spaţiul românesc la studii în străinătate (1864-1944), Cluj, Edit. Limes, 2006. 37 Amintirile colonelului Lăcusteanu, publicate şi adnotate de Radu Crutzescu, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1935, p.230.

28

„se numise” ca director – să funcţioneze în anii interbelici la... Fontenay-aux-Roses, la vreo 15 km de instituţiile culturale atât de necesare bursierilor, într-un imobil achiziţionat de statul român. Distanţa era justificată de Iorga prin intenţia de a feri studenţii de tentaţiile neintelectuale ale Parisului. De altfel, toţi stipendiaţii erau obligaţi să fie prezenţi noaptea în clădirea stabilimentului, li se interzicea să aducă musafiri în cameră, nu li se permitea să locuiască împreună cu soţiile în Şcoală etc., aceste restricţii generând nu de puţine ori nemulţumirea bursierilor. În acest context, se cuvine să evidenţiem faptul că mediile studenţeşti au constituit mereu focare de promovare a legăturilor libertine între sexe, oferind adeseori atmosfera boemă ideală, în care studiile universitare se asimilau, parţial, şi cu educaţia amoroasă. Pentru că aceşti ani de studenţie – unici în felul lor – nu înseamnă doar timpul petrecut în amfiteatre şi biblioteci, ci enorm mai mult: sociabilitate, un stil propriu de viaţă – chiar de vestimentaţie –, mijloace de expresie specifice, dar şi un soi de complicitate generaţională etc. Evident, toate aceste elemente pot fi regăsite inegal ca intensitate de-a lungul timpului, însă pentru epoca de care ne ocupăm aici libertinajul sentimental este aproape inseparabil de tot ceea ce a însemnat socializare şi distracţie: prin cafenele, la baluri, săli de dans, carnavaluri, braserii, cabarete, hoteluri, teatre, excursii etc.38, iar în mediul german prin diversele ritualuri de iniţiere în multele corporaţii studenţeşti, şi nu numai. Deşi mai puţin dezvoltată comparativ cu spaţiul francez, viaţa de cafenea era şi ea oarecum vizibilă în Germania. De pildă, la Berlin, până pe la începutul primului război mondial, românii frecventau cafeneaua „Mandl” (în Charlottenburg) sau „Bauer”, iar apoi, prin anii 1920, studenţii noştri se întâlneau la „Romanisches Kaffee”, undeva prin nordul oraşului (aici se vedeau bunăoară C. Narly, Al.Al. Philippide, Florea Maior, I. Plăcinţeanu, Dan Barbilian ş.a.) sau la „Café des Westens”. De altfel, pentru anii de până la prima conflagraţie, I.M. Marinescu relatează că nemţoaicele erau „adorabile şi că poţi lega foarte uşor prietenie cu ele”. O inviţi la o cafea, mergi la un restaurant şi „nemţoaica se leagă de 38 Georges de Wissant, Le Paris d’autre fois. Cafés & cabarets, Paris, J. Tallandier, 1928; Lionel Richard, Cabaret, cabarets. Origines et décadence, Paris, Plon, 1991; The spirit of Montmartre. Cabarets, humor, and the avant-garde, 1875-1905, edited by Phillip Dennis Cate and Mary Shaw, New Brunswick, NJ, Jane Voorhees Zimmerli Art Museum, 1996.

29

tine ca viţa de arac şi nu te costă mai nimic”; „ţi-ai găsit Schatz-ul [comoara]”. Şi mulţi români se lăudau cu câte un „Schatz”, inclusiv viitorul latinist de la Universitatea din Iaşi, care pe când studia la München o avea pe Ketty, „o brunetă drăguţă şi vioaie, caseriţă la o cafenea din centru”, ce „era foarte modestă” şi nu-l „costa” decât „mici trataţii”39. Şi tot la Berlin, prin 1909, N. Petrescu a avut de-a face şi cu o prostituată care până la urmă n-a acceptat bani. „Am petrecut două ore de intensă plăcere senzuală. Nu observai nici o vulgaritate în pasiunea cu care se abandona. (...) Eram contrariat de a fi întâlnit o femeie atât de mândră şi o prostituată atât de sentimentală”40. Însă asta era partea carnală a lucrurilor, pentru că Petrescu era amorezat de o tânără evreică germană, „frumoasă şi cochetă”, dintr-o familie burgheză foarte bogată. Dar boema la Paris s-a născut41, iar studenţii români de aici, mai ales după 1871, au fost beneficiarii marilor reforme ale celei de-a III-a Republici, adeseori într-un stil prostesc epigonic. De aceea, pentru mulţi din ei, Cartierul Latin a devenit un loc al plăcerilor, cu braserii şi cafenele, cu nostalgia balului „Bullier” şi mai ales cu multe locuri ale prostituţiei42. Şi nu este o afirmaţie exagerată, de vreme ce îndeosebi după 1880 Cartierul a fost invadat de străinii bogaţi, din care românii erau destul de renumiţi pentru opulenţă şi „cupiditatea” feminină, fiind „asimilaţi studentului bogat şi arogant”43. De altfel, capitala Franţei a adăpostit o adevărată colonie de studenţi români, poate cea mai importantă după cea a ruşilor – după cum indică statisticile universitare. „Studenţii români erau mulţi – nota N. Iorga, aflat la studii la Paris prin anii 1891-1892 –, aproape incalculabil de mulţi (...), găsindu-i cu grămada, necopţi, zgomotoşi, gata să se înjure şi să se bată, prin 39

I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.103, 115. 40 Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2004, p.232. 41 Jerrold Seigel, Bohemian Paris. Culture, Politics, and the Boundaries of Bourgeois Life, 1830-1930, New York, Viking Penguin, 1986 (în traducerea lui Odette Guitard a apărut şi la Gallimard în 1991). 42 Pentru aventurile „feminine” în Cartierul Latin la mijlocul veacului XIX este ilustrativă cartea lui Henry Murger, Scènes de la vie bohème, Paris, Michel Levy fréres, 1859 (volumul a cunoscut nenumărate ediţii; cea consultată de noi a apărut la Gallimard în 1988, 476 p.). 43 Cf. Pierre Moulinier, La naissance de l’étudiant moderne (XIXe siècle), Paris, Edit. Belin, 2002, p.26.

30

cafenelele în vogă din acest Cartier Latin, cu legiunile internaţionale de tineri de toate naţiile, unindu-se numai prin grija amărâtă a carierei şi prin aplecarea către petreceri”44. Şi într-adevăr, în anul atât de plastic surprins de Iorga, tinerii români aflaţi la Paris reprezentau aproximativ 15% dintre studenţii străini şi ceva mai mult de 20% dintre cei europeni, ocupând locul secund după ruşi, care alcătuiau 27% dintre străini şi aproape 45% dintre europeni45. Devine astfel explicabil cum mulţi din tinerii noştri s-au şi „pierdut” în faţa atâtor tentaţii, schimbând un soi de educaţie ce presupunea încorsetări birocratice şi încordări intelectuale cu un altul, bulevardier, de cafenea, unde spiritul se modela altfel, poate la fel de durabil. Ion Minulescu, de pildă, ce cocheta cu literatura încă de pe băncile liceului, după absolvirea acestuia în 1899, pleacă în anul următor la Paris pentru studii universitare. A neglijat însă frecventarea cursurilor, căzând „pradă” vieţii boemei artistice din capitala Franţei, fiind sedus de literatura simbolistă şi citind pe Baudelaire, Nerval, Verlaine, Aloysius Bertand, Lautréamont, Rimbaud, Laforque ş.a., audiind cursuri şi conferinţe la modă, dar nelipsind nici din cafeneaua „Vachette”46 ori cabareturile în vogă din Montmartre etc. Sau, în expresia lui poetică din Romanţa necunoscutei, „Parisul m-a coborât pe bulevarde,/ M-a exilat prin cafenele”. A rămas aici vreme de patru ani, revenind în ţară fără nici o diplomă universitară, trăind şi la Bucureşti aidoma ca la Paris, frecventând cafeneaua „Kubler” şi afirmându-se în câmpul literaturii, faima sa aducându-i şi un post de director general în cadrul Ministerului Artelor şi Cultelor (1922-1940). Iar „modelul” Minulescu n-a fost singular, în felul acesta procedând mulţi alţi români plecaţi la studii în Franţa. Încă mult mai devreme, în 1877, Nicolae Xenopol îi descria lui I. Negruzzi despre diversele îndeletniciri ale românilor aflaţi în capitala Franţei, invocând pe lângă cei câţiva cunoscuţi ai lui ce se străduiau cu şcoala şi pe alţii, care 44

N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Sanda şi Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.129. 45 Pierre Moulinier, Op. Cit., p.63. 46 Această cafenea, aflată în colţul străzii „des Écoles”, deschisă în 1887 şi închisă în 1913, era frecventată îndeosebi de studenţii români şi de cei „de culoare” bogaţi. Dar tot aici au poposit Mendès, Huysmans, Mallarmé, Antoine Albalat ş.a., iar un fragment literar despre această cafenea a oferit D. Anghel, prin Pelerinul pasionat (în „Ramuri”, VI, 1910, nr.9 din 10 octombrie, p.4-7).

31

„o duc foarte rău cu învăţătura”, concluzionând că „în adevăr, Parisul îi strică”, relatându-i şi cazuri extreme, de hoţii ori violenţe47. Dar nu numai studenţii români erau într-o lumină mai puţin favorabilă, ci şi studentele noastre generau un soi de temere. O vestită gazetă studenţească, „L’Escholier de France”, punea în circulaţie – în 1911 – o anecdotă despre studentele românce ce au scandalizat un portar al imobilului în care locuiau, ce ar fi spus: „Nu este pentru voi aici, într-o casă burgheză. Proprietarul nu doreşte aşa ceva!”48. Evident, dacă ar fi să ne luăm după dicţionarul lui Louis-Nicolas Bescherelle49, nu vom fi siguri niciodată dacă aceste fete erau din „auditoarele” diverselor cursuri universitare sau doar metresele unor studenţi! Erau însă românce şi uneori stârneau rumoare! Aşadar, acel Cartier Latin, personalitatea şi sociabilitatea studenţească au fost puternic influenţate de moravurile diverselor epoci50. Iar pentru tineri, mai totul putea fi un pretext care să dea tonul unui anumit gen de conduită morală, pentru că unele evenimente impuneau de la sine sărbătorirea şi festinul: succesul la un examen, primirea bursei sau a banilor de la părinţi, plecarea unui camarad sau iniţierea altuia în vreo „taină” juvenilă, sfârşitul studiilor etc., etc. În plus, în tot acest context, stimuli veneau şi din partea scriitorilor şi artiştilor din epocă, care frecventau multe din cafenelele vizitate şi de studenţi (Café du Progrès, „Le Fleurs”, „La Source”, „Le Soufflet”51, Café de l’Europe, „La 47

Scrisori vechi de studenţi (1822-1889), adunate de N. Iorga, Bucureşti, 1934, p.XLVI. Apud Pierre Moulinier, Op. cit., p.69 49 Nouveau dictionnaire national ou dictionnaire universel de la langue française, vol. 2, Paris, Edit. Garnier, 1887. 50 Vezi Maurice Barres, Le Quartier Latin. Ces messieurs, ces dames, Paris, f.e., 1888; Emile Bayard, Le quartier latin hier et aujourd’hui, avec les souvenirs inédits de ses grands écrivains, et les croquis de l’époque par G. Lorin et F.A. Cazals, Paris, Editions Roman Nouveau, 1924; Antoine Albalat, Trente ans de Quartier Latin. Nouveaux souvenirs de la vie litteraire, Paris, Societe Française d’Editions Litteraires et Techniques, 1930; Jean-Claude Caron, Générations romantiques. Les étudiants de Paris et le Quartier Latin, 1814-1851, Paris, Armand Colin, 1991; Les Quartier Latin des écrivains, textes recueillis par Patrick Maunand, Urrugne, Pimientos, 2003. 51 După primul război mondial, aceasta era cafeneaua preferată de întâlnire a studenţilor români la Paris (la colţul dintre Bd-ul Saint Michel cu rue des Écoles), care semăna oarecum cu Capşa, de la Bucureşti. Totodată, tinerii noştri aveau şi un restaurant, ce aparţinea lui Aristide Blank (care avea şi o filială a băncii sale – Marmorosch-Blank – la Paris, prin care erau transferate bursele studioşilor români) şi fusese o vreme condus de Mihai Ralea (cf. Sergiu Dimitriu, Din trecut, Iaşi, Edit. Institutul European, 2006, p.46). 48

32

Vachette” – toate funcţionale şi după marile lucrări ale lui Haussmann asupra Parisului). Deşi oarecum uitat acum, bulevardul a constituit încă multă vreme un alt loc public destinat cunoaşterii partenerilor de sex opus. Specific aglomeraţiilor urbane, bulevardul a fost unul din spaţiile ce au favorizat diverse tipuri de libertăţi, în principal punerea în relaţie directă a tinerilor, nefiind nevoie de multe introduceri, de mijlocitori, ca să nu mai vorbim de „etichetă”. În fond, strada era locul unde puteau fi aflate prostituatele, cele care făceau „trotuarul”. La fel, am putea adăuga aici şi parcurile, ca loc de întâlnire, de cunoaştere, de flirt între tineri. Totodată, simpla lectură a lui Balzac – bunăoară –, cu ale sale Iluzii pierdute, constituia deja un imens imbold în familiarizarea cu moravurile unei perioade nu demult apuse şi care, pentru unii, trebuiau încă imitate. De altfel, în ceea ce priveşte moravurile sexuale şi libertinajul exagerat al studenţilor parizieni din a doua jumătate a veacului XIX literatura este imensă, motiv pentru care nici nu mai insistăm acum. Cu alte cuvinte, direct sau indirect (explicit sau nu) fiecare a trecut printr-o pedagogie a amorului, care în practică a luat forme diverse, devenind uneori un factor perturbator a ceea ce se înţelege îndeobşte prin „idealul feminin”, prin dificultatea de a discerne dragostea carnală de cea ideală. Sub acest aspect, aspiraţiile amoroase ale tinerilor au fost promovate adeseori în mod ordinar în faţa intereselor comunităţii familiale. Ca tânăr cu bani şi deplin stăpân pe viaţa sa, N. Petrescu este un mare aventurier sentimental. Printre altele, pe când se afla la Paris, în 1913, are o intensă şi pasională legătură de dragoste cu cântăreaţa franceză Berthy Farner. Apoi, în primăvara lui 1920, tot în capitala Franţei, are relaţii sentimentale cu ducesa Natalia („Nadia”) de Beauharnais von Leuchtenberg, rusoaică de origine52, ca şi bunicul matern al viitorului sociolog53, care după „aventura” cu N. Petrescu se va mărita – în 1924 – cu baronul Vladimir Meller-Zakomelsky54, trăind restul vieţii în California (SUA) şi, după câte ştim, neavând urmaşi. 52

Se trăgea din Marea Ducesă Maria a Rusiei şi din Maximilian de Beauharnais, duce de Leuchtenberg. 53 Acesta era vestitul argintar de origine rusă Teodor Filipov, stabilit la noi, printre altele artizanul câtorva racle pentru moaşte. 54 Era fiul baronului Feodor Meller-Zakomelsky şi al Olgăi Filosofova.

33

Totodată, acelaşi N. Petrescu, care a călătorit enorm, a constatat – pentru anii de până la prima conflagraţie mondială – că „în nici un oraş din lume sexul frumos din mica burghezie nu e mai accesibil străinilor decât la Berlin”. Şi oferă chiar exemplul unei aventuri personale cu o nemţoaică „blondă, subţire şi mlădioasă, dar cu o privire lipsită de expresie”, care s-a dovedit a nu avea prejudecăţi, ajungând rapid în patul tânărului student român. A scăpat apoi uşor de ea, nu fără a reflecta asupra faptului că „farmecul femeii rigide constă nu atât în atracţiile ei fizice, cât în personalitatea ei psihică”55. Iar prin astfel de experienţe au trecut cu siguranţă mulţi alţi tineri români aflaţi la studii în străinătate, unii dintre ei numărându-se şi printre universitarii noştri „literari”. Au fost însă şi tineri care au dorit să convertească aspiraţiile lor amoroase studenţeşti într-o relaţie matrimonială, eşuată însă datorită celuilalt, fie el în căutarea aventurii, fie evaluând negativ o atare finalitate. Aflat la studii la Paris, Teohari Antonescu se îndrăgosteşte nebuneşte de o fiinţă care, mai apoi, l-a părăsit fără scrupule. Sau, după cum notează el mai apoi, a plâns „cu hohot o dată la Paris pentru o femeie care într-adevăr că iubea... dar pe un altul. Am plâns şi, vorba lui Caragiale, am iertat-o”56. Pe când era student la Leipzig, pregătindu-şi doctoratul, Sextil Puşcariu cunoaşte şi este marcat totodată de „prima dragoste”. Era vorba de o olandeză, fiica unui editor, se pare că cu firave legături de sânge românesc (prin mama ei). Cel care i-a înlesnit tânărului studios legătura cu fata a fost profesorul şi conducătorul de doctorat al lui Puşcariu, Gustav Weigand, sugerând că aceasta ar dori să dialogheze uneori cu cineva în româneşte. Cei doi se cunosc şi „aşa a început romanul dragostei mele”. Că această relaţie a însemnat ceva, o mărturiseşte chiar viitorul universitar: „Ea a jucat un rol prea important în viaţa mea şi a luat nişte aspecte prea caracteristice pentru ca să o îngrop între amintirile nemărturisite”57. Iar memorialistul trecuse binişor de 70 ani, evenimentele petrecându-se cu cinci decenii mai devreme. Aşadar, ambii fiind studenţi şi cunoscându-se prin intermediul unui profesor, la început totul avea alura unei prietenii şi colegialităţi pur şi simplu: mergeau împreună la cursul lui G. Witkovski, despre Goethe, 55

Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.172. Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.151. 57 Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.58. 56

34

la patinoar, la teatru ori la operă, îşi recomandau reciproc diverse lecturi (în vreme ce el o îmbia să citească Crima lui Sylvestre Bonnard a lui Anatole France, ea îi vorbea la superlativ de Crinul roşu, de acelaşi scriitor francez, în vogă în anii aceia, ori îl îndemna spre lectura lui Flaubert, cu Madame Bovary). Ceva totuşi începuse să-i placă lui Sextil Puşcariu la ea, mai ales că era „foarte inteligentă şi cultă”, având „un bun simţ remarcabil şi nimic din pretenţiile fetelor instruite care începuseră să invadeze sălile de conferinţe”58. Treptat, deşi locuiau în acelaşi oraş şi se vedeau permanent, au început să-şi scrie aproape zi de zi, ea rămânând uneori la el în cameră mai multe ceasuri, ba chiar şi peste noapte. Evident, are mai puţină semnificaţie acum şi aici până unde a putut merge relaţia dintre cei doi, din punct de vedere fizic, dar se putea vorbi deja de dragoste. Însă când Sextil a încercat să-i spună că „acum eşti a mea pentru totdeauna, vei fi soţia mea”, ea a avut o reacţie greu de înţeles chiar şi de un ardelean, darămite de un balcanic: pur şi simplu l-a refuzat, pe acela pentru care la... Braşov, de pildă, fetele de măritat din lumea bună s-ar fi luat la bătaie! Pentru că în paranteză fie spus, nu puţini au fost studioşii noştri prin străinătate care au constatat cu oarecare uimire uşurinţa relaţiei (chiar şi sexuale) a tinerelor nordice, fără ca acestea să-şi dorească şi asumarea unor obligaţii matrimoniale59. Revenind la „amorul” lui Sextil Puşcariu, după acea clipă de suspans, „întâlnirile noastre au continuat – spune el – aşa cum era firesc să urmeze între doi îndrăgostiţi care se iubesc”. Nu însă fără justificări din partea ei: „Tu eşti prea tare pentru mine. Nu vorbesc de puterea fizică, ci de cea sufletească. Eşti un amant ideal, plin de atenţii, tandru, jertfitor, discret (...). Dar ca soţ de o viaţă întreagă, nu mi te pot închipui. Cât eşti de bun şi îngăduitor, atât de mult poţi fi de neîndurat cu cel ce îţi stă în cale să-ţi duci în linişte a doua viaţă, cea de om al cărţilor şi de iubitor de singurătate. Numai o femeie care nu te-ar iubi numai senzual şi care ar avea şi ea o a doua viaţă, cea de mamă şi soţie preocupată veşnic de bunăstarea bărbatului şi a copiilor, nu ar observa că eşti prea tare în 58

Ibidem. De exemplu, Şerban Cioculescu relatează destăinuirea lui Şt. Bezdechi, de pe vremea când acesta din urmă studia la Copenhaga: în toată acea perioadă, pur şi simplu studentele s-au „dat” la el cu dezinvoltură; „mă avuseseră toate colegele de la greacă şi latină” – îi mărturisea el lui Cioculescu, evident, poate exagerând, poate doar lăudându-se, sau poate chiar aşa fusese! (Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981, p.168).

59

35

apărarea drepturilor tale”. De aceea, deşi îi doreşte lui tot binele din lume şi şansa unei soţii devotate, ea nu-i va putea fi alături în această postură. Pentru moment, ea râvnea doar să se poată „bucura” „încă câtva timp” unul de altul60. Şi astfel, doar odată cu plecarea lui din Leipzig s-a sfârşit şi idila dintre cei doi. Mai târziu, ea s-a măritat în Olanda şi a avut copii, fără să se mai vadă vreodată cu Sextil Puşcariu, deşi una sau două ocazii ar fi existat. Continuându-şi studiile juridice la Berlin, după obţinerea unui doctorat în filosofie, Dimitrie Gusti este remarcat pentru seriozitatea preocupărilor sale de către unul din celebrii profesori ai acestei universităţi, de Franz von Liszt, specialist în criminalogie, promotor al aşa-numitului „Program de la Marburg” şi fondator al Societăţii Internaţionale de Criminalogie. Nu este vorba doar de o coincidenţă de nume, ci acesta era într-adevăr rudă de gradul întâi (văr) cu nu mai puţin faimosul pianist şi compozitor Franz Liszt. Profesorul berlinez l-a primit frecvent pe Gusti în locuinţa sa, făcându-l să se simtă oarecum ca un „om al casei”. În acest context, tânărul studios român cunoaşte familia acestuia, pe soţia Rudolfine (născută Friendenfels, baroneasă61) şi cele două fiice, Elsa şi Gerta. Dacă pe vremea studiilor la Leipzig nutrise o dragoste mai mult platonică pentru Constance (Conny) Skinner, fiica unui preot anglican, de pe urma căreia Gusti a avut enorm de profitat, de data aceasta tânărul român s-a îndrăgostit de fiica mai mare a lui Liszt, de Elsa, cu doi ani mai în vârstă decât Dimitrie62, dar plină de farmec şi distincţie. Mai mult chiar, după cum afirmă un congener aflat şi el la studii în Germania în acei ani, se pare că D. Gusti a fost chiar logodit cu aceasta63, dar ceva s-a întâmplat în cele din urmă, pentru că sociologul în

60

Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), p.63-64. Cei doi se căsătoriseră la 16 iunie 1877. 62 Elsa se născuse la Graz, la 19 iunie 1878. 63 I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, p.99. Mihai Sorin Rădulescu, în volumul său Memorie şi strămoşi (Bucureşti, Edit. Albatros, 2002, p.14), reproduce informaţia furnizată lui de către o vară a lui D. Gusti, Georgetta Petală, conform căreia sociologul se „amorezase lulea” de fiica lui Werner Sombart. Credem că este o confuzie, deoarece Sombart s-a căsătorit mult mai târziu cu Corina Leon, fiica universitarului ieşean Nicolae Leon (aşadar soră cu George N. Leon, specialist în finanţe şi statistică la Universitatea din Cluj, şi nepoată a lui Grigore Antipa), între cei doi soţi existând o diferenţă de 30 ani. Singurul lor copil a fost un băiat, Nicolaus Sombart, născut abia în 1923, personaj deosebit de pitoresc, dar şi de o vastă cultură, care a încetat din viaţă pe 4 iulie 2008. 61

36

formare a revenit în ţară, la o catedră universitară la Iaşi, refuzând o ofertă similară la Berlin. Tot în mediul studenţesc – însă cel cernăuţean – Traian Chelariu a cunoscut mai multe „pasiuni”, afirmând pe la 23 ani că „în dragoste am suferit mereu de nevroză”64. Numai că în vara lui 1929 se îndrăgosteşte de Silvia, colegă de studenţie, care apelează la un întreg arsenal de farmece pentru a-l seduce pe viitorul universitar. Evident, aceasta devine „studenta cea mai frumoasă şi mai bună din Cernăuţi. Vreau să mă căsătoresc cu dânsa. Sau cel puţin cred că, dacă nu mi-a fi ea soţie, nu mă voi însura nicicând”, pentru că fără ea „viaţa nu ar avea nici un rost pentru mine. Silvia este îndreptarul care trebuie să-mi arate că tot mai am dreptul să mă bucur de viaţă”65. Cu alte cuvinte, el era îndrăgostit lulea de această fiinţă „gingaşă”, care privea însă totul ca pe o aventură, orice proiect de căsătorie vizând în cazul ei o altfel de „partidă”, în primul rând cu un … ofiţer. În acest context, cu îndoieli în suflet în ce priveşte sentimentele femeii iubite, Tr. Chelariu concluziona la vreo patru luni de relaţie că: „Silvia nu este femeia care-mi trebuie mie. Ea nu are răbdarea grădinarului sub ochii şi grija căruia înfloresc florile rare şi cresc plantele gingaşe. Ea nu are nici încrederea femeii din ochii căreia bărbatul să ia hotărârea de a înfrunta orice. Silvia nu este nici tovarăşa pe care te-ai putea bizui în drumul lung şi greu”66. Ajungând însă la Paris ca bursier la Şcoala Română de acolo, Traian Chelariu se împrieteneşte repede cu o italiancă ce vorbea bine româneşte, Nella Collini, traducătoare din „clasicii” noştri de atunci67. Dacă iniţial între cei doi, vreme de un an, nu a existat nimic altceva decât formele unei prietenii intelectuale deosebite, împreună profitând de tot ceea ce însemna industria culturală şi paraculturală din capitala hexagonului, treptat lucrurile se schimbă. Nella Collini era o veritabilă intelectuală, aspect ce eclipsa oarecum diferenţa de vârstă dintre cei doi (ea fiind mult mai în etate), mai ales dacă acest mic „dezavantaj” era compensat de unele beneficii materiale. Pentru că un lucru este cât se 64 Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, ed. Corneliu Popescu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.22. 65 Ibidem, p.36. 66 Ibidem, p.44. 67 La vremea aceea publicase deja Ion Agârbiceanu, Due amori, prima versione dal romeno di Nella Collini, prefazione di Augusto Garsia, Venezia, Perugia, La Nuova Italia, 1929.

37

poate de clar: în vreme ce toţi ceilalţi bursieri ai Şcolii de la Fontenayaux-Roses aşteptau înfometaţi pe lângă zidurile Băncii de Excompt din Paris banii din partea statului român (erau anii crizei economice!), Traian Chelariu o ducea bine mersi, ba chiar şi-a permis o vacanţă rezonabilă în Anglia, în vara lui 1932, pe banii mai avutei lui prietene. Acea călătorie a însemnat de altfel şi transformarea camaraderiei într-o poveste de dragoste (marcată printr-o logodnă), care s-ar fi sfârşit printr-o căsătorie dacă n-ar fi intervenit părinţii ei, condiţionând totuşi binecuvântarea de certitudinea unei situaţii materiale a ginerului cât de cât onorabile. Or, cum acesta era sărac lipit pământului68, prospera familie Collini nu putea fi de acord cu un mariaj înainte de a avea siguranţa că pretendentul la mâna Nellei este totuşi în stare să-şi facă o situaţie şi să gestioneze o dotă căpătată în acest context (până şi duhovnicul Nellei Collini a atras atenţia românului despre inconvenientele şi riscurile unei căsătorii cu o femeie mai în etate decât bărbatul69). Pentru a fi cât mai aproape de logodnică – care revenise în Milano, lucrând o vreme la Uniunea Culturală Italo-Română –, Traian Chelariu a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a obţine un alt stipendiu, însă la Şcoala Română de la Roma, manifestând totodată înţelegere faţă de obiecţiile de moment ale familiei Collini: „Eu nu o pot sili pe Nellissima să lucreze împotriva voii părinţilor ei, pe care îi iubeşte mult, iar asigurarea ce o dau de a lua asupra mea răspunderea materială şi morală a căsătoriei noastre nu le poate ajunge lor”70. Însă anul petrecut în Italia a avut enorme consecinţe mai ales pentru formaţia lui intelectuală, pe lângă călătoriile pe la mai toate monumentele importante din peninsulă, Chelariu profitând din plin de contactele cu gânditori de prestigiu de atunci, audiind şi întâlnindu-se în repetate rânduri cu Giovanni Gentile, care i-a propus chiar şi coordonarea unei disertaţii de doctorat. Anul însă a trecut repede, logodnicii s-au despărţit din nou, iar depărtarea şi-a spus cuvântul, în scurtă vreme ruptura dintre cei doi fiind definitivă. La polul opus se situează Vasile Pârvan, adeptul unei morale ce respingea „decadenţi” precum Baudelaire, Moréas sau Verlaine, în profitul lui Eminescu, Zola, Goethe, Turghenief, Maurice Barrès ş.a. Este 68

Tatăl său era lucrător C.F.R., din leafa lui trăind toţi cei cinci membri ai familiei. Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, p.161. 70 Ibidem, p.181. 69

38

atitudinea celui care-şi înfrânează pornirile tinereţii în folosul împlinirii idealurilor intelectuale şi sociale, prin acţiunea principiului meritului şi al capacităţii, care presupuneau privaţiuni, muncă în exces şi de calitate etc., tocmai pentru a compensa dezavantajele iniţiale generate de originea familială inferioară. Răspunzând în 1905 la o scrisoare a surorii sale Elvira, ce-i prezenta portretul unei colege, V. Pârvan îşi expune părerea asupra acelor „căutători de senzaţii”, incorect calificaţi ca „mondeni”71. Dar nici Pompiliu Eliade nu s-a arătat interesat de celălalt sex în adolescenţă şi chiar prima tinereţe, fiind de pildă caracterizat drept „urât, pocit, murdar, antipatic şi cam fonf, nu trăia decât pentru carte, o tâmpea de dimineaţa până seara, şi noaptea. N-avea altă ambiţie decât să iese la toate examenele şi la toate concursurile”72. Pe când era coleg de studenţie cu Eugen Lovinescu, I.M. Marinescu îl găsea pe acesta drept „mizantrop şi retras”73. Sau atitudinea lui G. Călinescu, iritat prin 1932, cu ocazia unui sejur pe litoralul Mării Negre, de atitudinea provocatoare a femeilor pe plajă, care-şi studiază atent poziţiile de expunere la soare, femeile „liniştit cinice şi orgolios chemătoare”74. Pe la 25 ani, nici tânărul N. Petrescu nu era încă împăcat cu ideea unei vieţi de familie, „în care totul s-ar desfăşura în mod monoton, iar sentimentul libertăţii ar suferi numeroase îngrădiri”. Nu era mânat spre această reflecţie de cine ştie ce ambiţii cărturăreşti, iar experienţe erotice avusese din abundenţă. Îi convenea însă situaţia de „becher”, pentru că era răsfăţat de Margot, o nemţoaică deosebită, fostă nevastă de ofiţer prusac, care îl copleşea pe Petrescu cu toate „atenţiile” sentimentale şi sexuale, care îi dădea o enormă libertate de a dispărea în călătorii săptămâni întregi etc. În cei trei ani de când a cunoscut-o pe Margot (la Berlin), aceasta a avut un efect enorm asupra lui N. Petrescu: „Deşi n-am iubit-o propriu-zis, convieţuirea noastră a fost caldă şi plăcută. Dacă ar fi fost intelectuală şi cu preocupări ce s-ar fi întâlnit cu ale mele, poate că aş fi fost sufleteşte mai aproape de ea. În tot cazul, pentru întâia oară am aflat ce înseamnă a fi iubit cu pasiune de o femeie. Iubirea ei m-a făcut 71 Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.335-336 (a se vedea, în general, corespondenţa sa cu cele două surori, p.334-346) 72 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.186. 73 I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, p.59. 74 G. Călinescu, Pe plajă, în „Adevărul literar şi artistic”, XI, 1932, nr.610 (14 august), p.6.

39

mai înţelegător, modificându-mi caracterul şi deschizându-mi noi perspective în sufletul omenesc. În acelaşi timp am învăţat să apreciez mai bine latura afectivă în relaţiile cu semenii”75. În schimb, deşi tânărul student P.P. Panaitescu muncea pe rupte prin biblioteci, până la „abrutizare”, după cum spunea el (parcă asemenea lui Pârvan), nu era cu totul insensibil la provocările „sexului frumos”. Mărturiseşte în Jurnalul său, franc, că în ceea ce priveşte colegele era impresionat în principal de aspectul lor fizic, fiind convins că există o relaţie între acesta şi caracterul persoanei: „Toate impresiile mele vin din fizicul persoanelor”, nota el în aprilie 1921. Şi tot atunci era foarte încurcat de sentimentele sale. Lucrând la Biblioteca Academiei, se vedea mereu cu o anume „d-şoară Z”, pe care o însoţea pe stradă, aveau acelaşi drum cu tramvaiul, îi vorbea de „liliecii înfloriţi” etc. Şi se întreba aproape cu ciudă: „Care este sensul acestui lucru? O iubesc? Hotărât, nu! Atunci? Să fie, îmi pare că da, o nevoie sufletească de a avea legături cu un suflet tineresc, delicat, cu nebulozitate feminină”. Şi „filosofează” el mai departe: farmecul „este rezultat din fizicul ei, e drăguţă, cu faţă de copil. Oricum, fizicul şi moralul sunt una, nu se ştie unde sunt limitele dintre ele. Drăgălăşenia unei fete e fizic, sau moral? Toate acestea sunt metafizică şi eu am nevoie de viaţă, de sentiment, şi nu de sensul lor, de explicaţia lor”. De altfel, încă mai devreme cu o săptămână, când o întâlnise prin Universitate pe Z, aceasta era descrisă ca având „ceva foarte blând, foarte copil. E mică, prea mică pentru a fi de o eleganţă adevărat feminină”76. Cât priveşte sursele idealului feminin şi de cuplu, acestea sunt – evident – multiple. În afara modelelor din „cărţi”, aşa cum stă bine unui intelectual în formare, proximităţile constituiau poate cele mai concrete pilde în această direcţie. Bunăoară, familia lui Titu Maiorescu, din a doua căsătorie, era un model pentru mulţi din discipolii săi. În vara lui 1896, I.Al. Brătescu-Voineşti îi scria mentorului său, poate măgulindu-l, ca să-i mai treacă supărarea pentru că scriitorul a refuzat să se căsătorească cu o rudă a soţiei lui Maiorescu: „D-acolo de la dumneavoastră, din armonia fără pereche respirată în casa dumneavoastră, mi-am făcut idealul în chestie de căsnicie, acolo am priceput ce act important e legătura asta în general şi cât de mai important e pentru oamenii conştienţi de viaţa lor; 75 76

Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.256, 258. P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), p.18, 20.

40

acolo, din conduita d-nei Maiorescu, treptat, treptat, şi fără să-mi dau seama, am înregistrat toate însuşirile de cerut aceleia pe care mi-aş lua-o tovarăşă de viaţă”77. Iar în termeni asemănători s-au mai exprimat – referindu-se la Ana Maiorescu – încă mulţi alţi protejaţi ai liderului junimist. Cu puţin timp înainte de divorţul său de prima soţie, de Maria, N. Iorga – după o vizită la A.C. Cuza acasă – îi scria Catincăi Bogdan (pe care o numea deja „dulcea mea logodnică”) despre nevasta viitorului profesor de economie politică de la Universitatea din Iaşi, invocând-o oarecum drept model: Cuza – descrie N. Iorga – „are cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei. Aşa o să fii pentru mine”78. De altfel, şi protagonistele destinate a împlini acest rol sunt conştiente de menirea lor pe lângă viitorul soţ. Adelina Poenaru, care va deveni soţia lui M. Dragomirescu, notează în Jurnalul ei, la 5 decembrie 1897: „Femeia trebuie să fie o fiinţă fină, delicată, cinstită şi curajoasă. Dacă nu are toate aceste calităţi şi-a ratat scopul pentru care a fost creată. Trebuie să întrunească aceste trei calităţi la cele trei trepte diferite ale vieţii sale: de fecioară, de soţie şi de mamă, dacă vrea să fie elementul moral şi estetic al căminului care o adăposteşte şi pentru care este creată ca ea să fie şi sufletul”79. Iar astfel de reflecţii veneau din partea unei fiinţe deosebit de cultă şi de sensibilă, care în pragul adolescenţei vorbea deja vreo cinci limbi moderne, a studiat la Oxford şi Sorbona, călătorind mult prin Europa sfârşitului de secol XIX. Şi a făcut tot ce i-a stat în putinţă pentru a fi o parteneră de viaţă aşa cum a descris-o mai sus. Dar nu s-a putut, după cum vom vedea în alt capitol, cel cu „probleme” fiind tocmai Dragomirescu, care s-a dovedit a fi „decepţia vieţii mele”. Merită reţinut portretul femeii ideale la G. Ibrăileanu, în singura sa creaţie literară propriu-zisă, romanul Adela, la dosarul căruia se poate adăuga fragmentul de laborator, Doamna X, în care „aristocraţia” acesteia este apreciată printr-o sumă de calităţi, precum lipsa prejudecăţilor sociale, natura ei dominantă (nu asupra celor neputincioşi), gust 77

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.64. N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ediţie Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit. Minerva, 1991, p.30. Soţia lui Cuza era Maria Ganea (din 1895), din a căror căsătorie vor rezulta cinci copii. 79 Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum”, 4/1989, p.178. 78

41

vestimentar, „completa libertate a sentimentului”, nepăsătoare la opiniile morale ale altora, inteligenţă, îndeletniciri intelectuale, felul de a iubi (total, în actualitate, cu patimă)80. În fond, ambele texte au avut ca fundament personaje reale, Adela purtând înfăţişarea şi trăsăturile de caracter ale unei asistente la catedra lui Ibrăileanu în anii 1922-1924, Olga Tocilescu, între cei doi existând se pare o relaţie de dragoste confirmată de mai multe surse, în vreme ce „doamna X” nu era altcineva decât soţia lui Constantin Stere, Maria. Acesteia din urmă, deşi din punct de vedere fizic era urâtă, Ibrăileanu îi purta o afecţiune la limita dintre prietenie, amor, respect faţă de ea (care-i era şi naşă de cununie), dar mai ales faţă de soţul ei. Sau poate vedea în ea persoana confidentă care-i lua în seamă ipohondria, aflată mai totdeauna singură şi lipsită de afecţiunea soţului, nefericită în fond în căsnicia ei, dar gata să verse asupra unui om matur şi delicat precum Ibrăileanu o grijă infinită, aşa cum făcuse şi cu C. Stere când se aflase în surghiunul siberian ori în temniţa de la Odessa. Iar pe Maria, universitarul nostru o cunoştea bine, până spre începutul primei conflagraţii mondiale cei doi servind cotidian cafeaua împreună (câtă vreme cele două familii se învecinau în Iaşi, pe str. Română, azi Lascăr Catargi), discutau mult, îşi făceau confidenţe etc. De altfel, ea este cea care l-a îndemnat pe Ibrăileanu, prin 1911-1912, să-şi aştearnă amintirile pe hârtie, însemnări publicate mult mai târziu, postum, în 1937-1938, sub titlul Amintiri din copilărie şi adolescenţă81. Aşadar, ea este Doamna X, descrisă de Ibrăileanu în 1916 şi invocată mai sus, şi textul acesta fiind însă publicat postum. Chiar şi după divorţul soţilor Stere, când Maria a plecat în Basarabia, între ea şi Ibrăileanu s-a perpetuat peste un deceniu de schimburi epistolare extrem de consistente82. De altfel, sub acest aspect, al idealului feminin reflectat în opera diverşilor scriitori români – ca proiecţie a aspiraţiilor proprii –, s-ar putea invoca o sumă întreagă de exemple care, însă, ar complica enorm analiza 80

„Manuscriptum”, 4/1976, p.85-92. Publicate iniţial în „Adevărul literar şi artistic”. Împreună cu „Doamna X”, cele două postume au fost reeditate în ediţia critică: G. Ibrăileanu, Opere, VI, ed. Rodica Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.227-280. Recent (2009), împreună cu Adela, „amintirile” au apărut într-un tiraj de „masă” la Edit. Arc Pres din Bucureşti, sub îngrijirea Lilianei Chiriţă. 82 Scrisori către Ibrăileanu, IV, ed. Mihai Bordeianu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1982, p.120-253. 81

42

de faţă. De aceea, ne vom mărgini numai la elementele directe şi concrete pe această temă, aşa cum rezultă ele din diversele mărturii (literare, epistolare, jurnaliere ori memorialistice) ale universitarilor noştri „literari”. Pe când era încă student, Mircea Eliade devine tot mai apropiat de „domnişoara R.”83, deşi iniţial se simţise deopotrivă atras de o tânără grecoaică, brunetă, studentă la Conservator, şi pentru că avea „buzele extraordinar de roşii şi de cărnoase”84. Însă R. era „o fată cu ochii de culoarea violetelor şi părul tuns scurt, cu breton. Mi s-a părut frumoasă şi îndepărtată, coborând parcă dintr-o altă lume, pentru că nu semăna cu nici una din fetele pe care le cunoscusem până atunci [de exemplu, una blondă şi mioapă, cu codiţe demodate, o alta urâtă şi vorbăreaţă, însă «atractivă» prin vulgaritatea ei etc.]. (...) Avea o voce gravă, joasă, senzuală, contrastând cu chipul ei de personaj de roman englez”85. În fapt, Mircea Eliade este tot mai atras şi datorită unei anumite doze de mister pe care o emana R., care uneori îi stimula sentimentele, alteori manifesta un soi de răceală, toate gesturile ei părând un joc numai bun să-l perpelească, încât viitorul mare istoric al religiilor se întreba chiar dacă nu cumva era îndrăgostit, tocmai el, căruia dragostea i „se părea o slăbiciune nefastă”, un atentat la libertatea sa86. Şi se pare c-o iubea! O iubea pentru că arăta cum arăta, pentru că-şi petrecea ore întregi în biblioteca universitară, pentru că citise pe Romain Rolland şi Remy de Gourmont, pentru că dorea s-o modeleze spiritual după el, punând-o să citească pe Dostoievski, Novalis şi Knut Hamsun. S-a dovedit a fi în cele din urmă o dragoste adolescentină, stimulatoare şi din punct de vedere scriitoricesc (prin articolele lui de la „Cuvântul”), deşi răzbate din Memoriile lui Eliade un fel de regret în ce priveşte o iubire prea timpurie, când proiectele lui intelectuale erau doar la început şi avea nevoie de multă independenţă de mişcare. De altfel, viaţa i-a despărţit, aproape firesc, ea fiind numită profesoară de limba română la Gimnaziul 83

Este vorba de Rica Botez (cf. Mircea Handoca, Viaţa lui Mircea Eliade, ediţia II, Cluj, Edit. Dacia, 2000, p.39-40; volumul Mircea Eliade şi corespondenţii săi, IV, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit. Criterion Publishing, 2006, conţine aproape 100 scrisori de la Rica). 84 Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), I, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.115. 85 Ibidem. 86 Ibidem, p.129.

43

„Pătraşcu cel Bun” din Strehaia (de unde îi trimitea la început scrisori disperate lui Eliade), pentru ca mai apoi să devină soţia unui ofiţer de marină, în vreme ce Mircea Eliade avea să obţină bursa în India, începând aici o altă poveste de dragoste, ce a dat naştere romanului din 1933, Maitreyi. Ajungând la Calcutta pentru a studia sanscrita şi filosofia indiană, Mircea Eliade este primit cu multă înţelepciune şi simpatie de profesorul său, Surendranath Dasgupta, care îl ia în casa lui, asemenea unui membru al familiei, ca cea mai eficientă formă de a pătrunde spiritul unei anumite civilizaţii. În acest context, Eliade va cunoaşte pe fiica mai mare a profesorului, pe Maitreyi Devi, de doar 16 ani, dar care era de o cultură nu doar imensă, cât mai ales de un deosebit rafinament, cel puţin din perspectiva unui european. De altfel, încă de pe atunci tânăra Maitreyi se afirmase ca o sensibilă versificatoare, mult apreciată de exigentul Rabindranath Tagore, ceea ce nu-l lasă insensibil pe Mircea Eliade. Mai mult chiar, în afara lecţiilor de bengaleză pe care i le oferă Maitreyi, în schimbul celor de franceză, cei doi sunt parcă uniţi prin fire nevăzute, au proiecte intelectuale comune, stau ceasuri întregi în bibliotecă, comentează scrieri filosofice, visează împreună, dar mai ales încep să cultive sentimente reciproce de dragoste, nu fără a lua în discuţie şi un eventual proiect matrimonial. Maitreyi părea acum idealul de dragoste al lui Mircea Eliade. Numai că India era o societate cu extrem de multe prejudecăţi, iar în clipa când familia profesorului Dasgupta află de această relaţie mai mult decât „profesională”, Eliade este îndepărtat din familie fără a o mai revedea pe Maitreyi87, riscând chiar o călătorie pentru a se reculege Într-o mănăstire în Himalaya88. Aşadar, au existat mereu modele divergente în conturarea şi exprimarea idealului feminin, la cele sugerate mai sus impunându-se o mulţime de factori, uneori mai mult sau mai puţin perturbatori de-a lungul timpului, cum ar fi impactul mişcării socialiste şi al celei feministe, originea etnică, confesională sau socială a femeii, aspectul 87 Literaturizată, dragostea dintre cei doi va da naştere romanului omonim, Maitreyi, Bucureşti, Edit. Naţională, 1933. Personajele s-au revăzut mult mai târziu, în 1973, la Chicago, se pare că nu fără mici reproşuri în ce priveşte evenimentele din roman, ceea ce au şi generat o altă carte, de data aceasta a lui Maitreyi Devi, intitulată Dragostea nu moare, iniţial scrisă în bengali, tradusă apoi – în 1976 – în engleză, cu o versiune în limba română, în 1992, la Editura Romanul (retipărită apoi la Bucureşti, Edit. Amaltea, în 1999). 88 Este şi titlul unei broşuri apărute la Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1932, 32 p.

44

fizic, hărnicia, inteligenţa (gradul de instrucţie), sociabilitatea, maniera şi ponderea manifestărilor sentimentale şi a afecţiunii etc. Deşi nu are o legătură directă cu mediul universitar literar, oferim totuşi în acest sens un exemplu mai elaborat „teoretic”, tocmai pentru că are o valoare generală îndeosebi pentru mediul intelectual românesc din Ardeal. Cu alte cuvinte, un cumul de intervenţii al multora din factorii menţionaţi mai sus îl regăsim în sfaturile oferite lui Al. Vaida-Voevod de către tatăl său, om cu „experienţa vieţii” şi „pedagog din fire”, mereu atent la încercările sentimentale ale fiului. Când acesta din urmă îi vorbea despre întâlnirile ori flirturile sale, părintele, „îngrijorat să nu mă încurc cumva”, îi oferea replici de genul acesta: „Va fi ea frumoasă şi tatăl ei om de seamă, numai să ştii că mai demult mamă-sa avea reputaţia de a fi rea de muscă”. În fapt, Vaida-Voevod avea propriul ideal de femeie mai mult prin directa raportare la realităţile „pieţei”, fără efuziuni romantice, după cum rezultă din Memoriile sale. Din frecventele discuţii avute cu tatăl său pe această temă, se pare că „modelul” din imediata vecinătate a avut un rol bine determinat. Semnificativă este însă povaţa ce o capătă, aproape ca o sentinţă irevocabilă: „Eu aş dori ca soţiile voastre să fie românce. (...) Dacă însă ar fi să luaţi străine, atunci aş prefera să fie germane. Între ele sunt multe femei care dispun de calităţi excelente. Sunt casnice, credincioase, gospodine bune şi mame care ştiu să-şi crească copiii cu blândeţe. (…) Unguroaicele? Nu zic, sunt şi între ele femei distinse, corecte, cu calităţi intelectuale, gospodăreşti. Nu mi-ar plăcea să vă încurcaţi cu unguroaice. Dacă însă aşa va fi destinul, nu aş vrea în nici un caz să fie calvine, căci, vai, mult am avut de suferit din partea calvinelor, vai, rele femei sunt”89 – opinia din urmă fiind, evident, subiectivă (chiar şi după aprecierea fiului), în familia Vaida existând în a doua jumătate a veacului XIX cel puţin zece femei cunoscute de origine maghiară şi… calvine. Oricum, după un ritual uzual în Ardeal, Al. Vaida-Voevod se va căsători după placul tatălui său, analizând fetele cu care intra în legătură şi în funcţie de „ţara ce o reprezentau şi mamele, în fiecare caz”90.

89

Al. Vaida-Voevod, Memorii, I, ed. Al. Şerban, Cluj, Ed. Dacia, 1994, p.38. Ibidem, p.93. În familia Vaida-Voevod va intra apoi şi un „universitar”, Ioachim Crăciun, căsătorit în iunie 1933 cu Ana I. Vaida, fiica unui avocat din Cluj, frate cu Alex.Vaida-Voievod. 90

45

Dar şi la Dan Barbilian – în fond un „ştiinţific”, chiar dacă s-a afirmat îndeosebi ca poet, sub numele de Ion Barbu – etnia şi confesiunea unei femei constituiau atuuri nu lipsite de importanţă în alegerea unei soţii. Nu întâmplător îi scria acesta lui Tudor Vianu în toamna lui 1922, referindu-se la o fată potrivită pentru căsătorie cu el (o nemţoaică) că este „catolică – acesta e de-ajuns certificat”, pentru ca în alt loc să adauge că: „E fată cu părinţi şi catolică. Tată-său e un industriaş (mare?) din Koblenz. Face să o iau de nevastă?”91 Şi pentru a nu ne îndepărta de acest aspect, se cuvine a reţine aici aspiraţiile lui Al. Philippide, adept al unei morale foarte conservatoare în ceea ce priveşte femeia. Din capul locului se cuvine a spune că el este unul din aceia care nu au privit cu simpatie mişcarea de emancipare a femeii, iar o asemenea atitudine se pare că a avut uneori şi Pompiliu Eliade, dar şi Dimitrie Onciul. Pe de altă parte, Philippide era şi puritan, criticând invadarea literaturii de trivialităţi92. Din această perspectivă, a atitudinii sale faţă de femeie – deducându-se astfel şi idealul lui feminin – , Teohari Antonescu nota în Jurnalul său intim, la data de 4 aprilie 1899, următoarea conversaţie, cât se poate de revelatoare: „Astăzi am întâlnit pe Philippide la Tuffli şi dinaintea unei ţuici am început să filosofăm asupra fericirii casnice. Parcă văd pe Ph[ilippide] îndesându-şi pălăria pe cap şi începând: «Ei, te-ai certat cu logodnica, sau tot bine? Vezi coane, aşa e primul an, te cerţi sau vă certaţi, până vă obişnuiţi unul cu altul. Apoi adevărata fericire nu începe decât de la al doilea an încolo; până atunci sfadă şi vorbe, coane, oricât de cuminte a fi femeia ori bărbatul. Numai un lucru să nu laşi: să se urce nevastă-ta în cap; nu e vorba, trebuie să fie unul care să poruncească şi altul care să asculte; dar cel ce să asculte, trebuie să fie femeia, şi bărbatul să poruncească. Femeia poate fi şireată, poate fi deşteaptă, dar de când e pământul, ea a fost inferioară bărbatului şi fără poruncă ea înainte nu ştie să meargă. Degeaba tot ne bat capul socialiştii, că femeia e una cu bărbatul, că trebuie să aibă drepturi egale (…). Aşa, ascultă-mă pe mine, femeia este ceea ce o faci tu să fie: 91 Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1979, p.125-126. 92 Într-o scrisoare către Iorgu Iordan, din 30 aprilie 1925, Philippide credea că „înflorirea” literaturii obscene „stă în legătură cu democraţia ori mai bine cu democratizarea culturii”, fapt negativ în opinia lui, dovedind astfel, ca să folosim o expresie actuală în limbaj de „lemn”, o atitudine antidemocratică (Cf. Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.34).

46

nici să n-o dispreţuieşti, dar nici s-o cocotezi în capul tău, că se zirigheşte”. Şi nu era singurul care gândea aşa, de vreme ce observaţia finală a celui ce redă discuţia este de o simplitate dezarmantă: „Mă uitam la dânsul şi mă miram de cuminţenia cuvintelor lui”93. Aceste reflecţii, spuse la cumpăna dintre secole – dar cu o lungă tradiţie în societatea moldavă, surprinsă de altfel foarte bine în Suvenire contimpurane a lui Gh. Sion (1888) – aveau la bază evenimente nu tocmai plăcute din biografia ilustrului filolog, dar generate în principal de „idealurile” lui feminine iniţiale. Aflat pentru studii la Universitatea din Halle şi frecventând familia romanistului Hermann Suchier, lui Philippide i se imprimă convingerea că femeia germană ar reprezenta partenerul său ideal. Chiar după ce a revenit în ţară şi a ocupat o catedră universitară (ce corespundea unui statut social suficient de elevat pentru o „partidă bună”), Philippide îşi îndreaptă privirile tot spre acest spaţiu: „Am de gând, după ce mi-oi înjgheba o gospodărie şi voi mai răsufla puţin de munca cea multă – îi scria prietenului Suchier –, să vin în Germania să-mi caut o soţie, sănătoasă şi harnică, aşa cum sunt soţiile d-voastră pe acolo”94. Aspiraţia şi-o va împlini, căsătorindu-se la începutul lui octombrie 1895 cu Johanna Marie Minckwitz în insula St. Hélier-Jersey. Născută la Leipzig în 1868, Johanna era fiica profesorului universitar Johann Minckwitz din acelaşi oraş, cunoscut mai ales ca traducător şi filolog, dar şi ca poet95. După decesul tatălui (în 1885), Johanna cu mama ei se stabilesc la Zürich, fata urmând cursurile de filologie ale universităţii de aici (limbi moderne), între 1891-189496. Şi-a susţinut doctoratul în filologia romanică, în 1894, cu o disertaţie intitulată 93

Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.244-245. Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.98. 95 Johann Minckwitz (1812-1885) fusese pentru scurtă vreme profesor la Blochmannschen Institut din Dresda, pentru ca în 1855 să se abiliteze la Universitatea din Leipzig, unde va deveni profesor extraordinar. În afară de Johanna, acesta a mai avut un fiu cu acelaşi nume, Johann Minckwitz (1843-1901), cunoscut ca publicist, dar îndeosebi ca maestru de şah (a editat „Deutschen Schachzeitung”), care după 1890 manifestă o gravă boală neurologică, fiind răpus în urma unui accident. 96 Staatsarchiv Zürich, U 109, e.4, nr.11. Vezi şi Silvia Bolliger, Ruhm der Liberalität? Eine historisch-kritische Untersuchung über die ersten 20 Jahre Frauenstudium an der Philosophischen Fakutät I der Universität Zürich (1875-1895), Lic. Phil. I Universität Zürich, ref. Béatrice Ziegler, 2004, p.73 (în Staatsarchiv des Kt. Zürich Sign.: STAZ Dh 732 DR). 94

47

Beiträge zur Geschichte der französischen Grammatik im 17. Jahrhundert97, şi dorea să se ocupe de filologia română, manifestând „un real entuziasm pentru ştiinţă, un caracter franc şi o inteligenţă nu ordinară”, după expresia lui Philippide; „Este o femeie tare învăţată care, după cum îmi spune, cunoaşte mai toate limbile romanice, apoi limbile latină (fireşte), engleză, suedeză”; „Este o femeie apoi foarte de treabă, dar nenorocită”98 – calităţi ce-l vor cuceri pe Philippide. Erau atuuri fundamentale în opinia filologului ieşean – chiar dacă până atunci îi văzuse doar fotografia, din care nu prea rezulta şi cât de urâtă era Johanna –, savant închis în „turnul de fildeş”, care pentru ştiinţă era în stare să nu mănânce, pentru care ascensiunea socială ca profesor universitar este culmea aspiraţiei, care nu se amestecă în politică, este capabil să facă gafe, să se certe cu toţi, să-l ofenseze până şi pe Maiorescu, protectorul şi binefăcătorul său etc. Pe de altă parte, Philippide nu este insensibil la moda arborelui genealogic nobiliar99, în 1895 însoţind traducerea germană a Satirei II a lui Eminescu, realizată de Johanna, cu o notă prin care îi compune acesteia o genealogie fantezistă, cu origini detectabile până la Războiul de 30 ani, cu un obligatoriu von ataşat numelui etc., etc.100. Dar parcă mai mult decât orice, important pentru Philippide era faptul că Johanna Minckwitz nu era româncă şi avea o bună educaţie. „Cu româncele e greu – îi scria Al. Philippide lui Hermann Suchier la 26 februarie1897. Sunt frumoase, isteţe, unele chiar bune soţii şi mame, însă au contra lor prejudiţiul: le-a ieşit nume rău şi mi-e frică. Am trebuinţă de linişte şi de siguranţă, iar cu româncele noastre – judecând după reputaţia de până acum – trebuie să fie cineva totdeauna «sur le qui vive». Apoi toate sunt crescute nu pentru a fi soţii, ci pentru a risipi banii bărbatului şi a înăuci de cap slugile. Femei muncitoare se mai găsesc numai la ţară, dar între ţărancă şi mine este prea mare deosebirea, ca să poată exista iubirea. Cumplit de grele împrejurări! Suntem în ţara aceasta o mulţime 97

Cf. Verzeichnis zürcherischer Universitätsschriften 1833-1897, Zürich, Verlag der Kantonsbibliothek, 1904. (Catalog der Bibliothek der Cantonal-Lehranstalten in Zürich, 4.Bd.). Disertaţia a fost tipărită mai târziu, în 1897, la Berlin (Verlag W. Gronau, 113 p.), în colecţia lui „Zeitschrift für französische Sprache und Litteratur”, Bd. 19. 98 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.102, 106 99 Vezi Lucian Nastasă, Genealogia între ştiinţă, mitologie şi monomanie, în „Xenopoliana”, VI, 1998, nr.3-4, p.24-33. 100 „Arhiva”, Iaşi, VI, 1895, nr.3-4, p.212.

48

de bărbaţi, care pierim de dorul femeilor şi nu putem găsi una. În vremea aceasta mătură pe lângă noi colbul de pe strade o mulţime de doctorese, licenţiate, doctorande, artiste şi mai ştiu eu ce dracu alta, dar femei nici una! (…). De-aş găsi eu încă măcar o femeie! Să-mi facă Heringsalat, să-mi cârpească colţunii, să-mi cânte – rar – din clavir etc., etc.”101. Sunt acestea câteva rudimente ale idealului feminin la Al. Philippide care, desigur, odată cu trecerea timpului au devenit amuzante. Însă aşa cum se va vedea, o atare relaţie, bazată pe astfel de idealuri „casnice” cu o „intelectuală”, nu avea să dureze prea mult. Încă din 1896 Philippide dădea altora sfatul „să nu-şi ieie femeie învăţată”. Este bine ca fiecare să ia de soţie o femeie de aceeaşi condiţie (ebenburtige), dar nu o intelectuală, pentru că: „Femeile învăţate sunt pentru moment o raritate (...) şi în acest mic număr se găsesc, ca totdeauna la întreprinderi nouă, numai fiinţe excepţionale, ori ambiţioase ordinare, ori femei părăsite de amanţi, îngreunate [gravide], care vor să-şi răzbune învăţând, ori slute şi răutăcioase, care au pierdut nădejdea de a găsi vreun bărbat”. „Pot spera încă să găsesc o fată săracă sănătoasă, harnică şi bună – mai ales bună, ca să aibă milă şi de un câine, cu atât mai mult de bărbatu-so. Pe această fată vreau însă întâi s-o văd cu ochii şi să-i cunosc neamul, cine a fost tată-so şi mă-sa. Pot să fie şi hamali, din partea mea, numai să fi fost oameni de treabă”. „În tot cazul, româncă nu iau pentru o sută de motive. Mi-a rămas inima la gospodăria nemţească”102. Numai că paradoxalul se întâmplă şi de această dată, Al. Philippide recăsătorindu-se în 1897 cu o româncă, Lucreţia Nemţeanu, sora unui student de al său din Vânători-Neamţ, de doar 17 ani, dintr-o familie foarte modestă de la ţară. Însă despre „metehnele” femeii educate şi cu aspiraţii se exprimă şi Paul Zarifopol, într-o epistolă adresată lui Garabet Ibrăileanu, la 1 ianuarie 1921, atunci când îl întreba despre Constanţa Marino-Moscu103: „Se poate o damă să fie aşa cuminte şi inteligentă povestitoare? Nu-mi vine a crede. Ca toţi oprimaţii, femeile (ca şi ovreii şi emancipaţii sau parveniţii de tot felul) când se apucă să iasă la iveală, se strâmbă în chipuri variate, dar deopotrivă deplorabile. Sistematic am evitat, toată 101

Cf. Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.145. Ibidem, p.130-131. 103 Aceasta tocmai publicase Amintirile Caterinei State, în „Viaţa românească”, XII, 1920, nr.7, p.59-81. 102

49

viaţa, literatura şi arta feminină. Fiindcă iarăşi, ca toţi oprimaţii, femeile sunt necontemplative şi esenţial neartiste”104. Numai că C. Marino-Moscu nu fusese doar colegă de şcoală cu Elena Carp, soţia lui Ibrăileanu, ci s-a afirmat ca o scriitoare cu multă originalitate, ce evocă îndeosebi viaţa provincială. La Zarifopol, ca şi la alţii, găsim imagini cu totul şi cu totul distorsionate, dacă nu dintr-o pornire misogină, atunci cu siguranţă generate de o educaţie profund viciată de tarele unui antifeminism adânc înrădăcinat în spaţiul românesc până spre zilele noastre. Iată de pildă ce-i scria A.D. Xenopol lui Iacob Negruzzi, în vara lui 1871 – cel din urmă fiind de curând căsătorit cu Maria Rosetti –, exprimând în fapt un „model” de femeie pentru intelectualii ce doreau un oarecare renume: „Mă uit la atâţia oameni însemnaţi care au avut nespusă fericire de a se însoţi cu femei care aveau destulă inteligenţă pentru a înţelege şi a preţui năzuinţele bărbatului. Ce fericiţi au fost ei totdeauna în mijlocul celor mai grele încercări. Priveşte la Michelet, Edgar Quinet... Ce frumos vorbeşte Stuart Mill despre femeia lui! Şi aceste femei nu erau genii; acestea nu trebuie, căci astfel de femei sunt jumătate de bărbaţi, la ele nu predomneşte inima asupra inteligenţei; nu sunt ele ceea ce trebuie bărbatului ce se deosebeşte de comunul lumii prin însuşirile sufletului şi năzuinţele sale”105. În virtutea enunţurilor de mai sus, referitoare la defectele femeii instruite, am putea prea bine aprecia şi relaţia, cu dizarmoniile ei, dintre Ovid Densusianu şi prima sa soţie, Elena Bacaloglu, care au şi dus la divorţ, în 1902, după numai doi ani de mariaj. Fiinţă extrem de frumoasă şi distinsă (în vreme ce el era scund şi şchiop), fiică a profesorului universitar de fizică Emanuel Bacaloglu şi soră cu Constantin – viitor profesor la facultatea de medicină din capitală –, cu studii filosofico-literare la Bucureşti şi Paris, membră apoi a Societăţii Scriitorilor Români din 1912, călătorind enorm prin Elveţia, Franţa, Austria, Germania, pentru ca în cele din urmă să se stabilească în Italia, unde va depune o activitate notabilă pentru promovarea culturii române, 104

Scrisori către G. Ibrăileanu, I, ed. M. Bordeianu, Gr. Botez, I. Lăzărescu, Dan Mănucă şi Al. Teodorescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.273 (republicat şi în Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, p.146). 105 I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, vol. II („Junimea”), Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1932, p.115-116.

50

Elena Bacaloglu s-a afirmat nu numai ca scriitoare şi mesageră a culturii româneşti în străinătate, ci şi ca o activă promotoare a fascismului la noi, fiind de pildă apreciată fără reţineri îndeosebi de Benedetto Croce, cu care a întreţinut şi o bogată corespondenţă106. Să fi fost şi în acest caz educaţia „elevată” una din cauzele neînţelegerilor dintre Elena şi Ovid Densusianu?107 Dar să nu anticipăm, pentru că o suită întreagă de alte exemple contrazic aserţiunile de mai sus! Ecaterina Iorga, bunăoară, era absolventă a Colegiului Pedagogic budapestan „Erzsébet”, la mijlocul lunii iunie 1900 susţinând cu distincţie examenul de profesor pentru şcolile civile, fiind calificată pentru matematică-fizică108. Scarlat Lambrino s-a căsătorit cu Marcelle Flot în 1925, fiica unui profesor secundar francez, ce avea o mică proprietate la Francport, lângă Compiègne. Marcelle fusese colegă de studii la Paris cu Scarlat, devenind o bună cercetătoare, specialistă în vasele antice greceşti, iar după venirea în România a lucrat cu soţul ei la Histria. În acelaşi model se înscrie şi cuplul Vladimir şi Hortensia Dumitrescu, ambii cu o carieră renumită ca arheologi; Traian şi Paula Herseni, ea afirmându-se în grupul de sociologi din „şcoala” lui Gusti; Elvira Balmuş a devenit o binecunoscută autoare de excelente manuale de limba şi literatura franceză ş.a.m.d. De altfel, în capitolul următor vom întâlni o mulţime de alte exemple de universitari ce au avut soţii instruite, unele chiar de o cultură elevată mai rar întâlnită. Revenind însă la „femeia română”, cu toate „prejudiciile” invocate mai sus, G. Călinescu nu va fi nici el departe de ideile lui Al. Philippide, deşi exprimate dintr-o altă perspectivă: „femeia română n-are încă stil – afirma în 1946 –, frumuseţea ei e prea naturală, prea în afara Spiritului, fără semnificaţie, fără mesaj”109. Să fie aceasta cauza pentru care mulţi intelectuali – T. Maiorescu, V.A. Urechia, Gh. Bogdan-Duică (prima lor căsătorie), Bonifaciu Florescu, O. Tafrali, Scarlat Lambino, Traian Bratu, N. Şerban ş.a. – şi-au luat soţii din străinătate?

106

Această corespondenţă se află la Muzeul Literaturii Române din Bucureşti, o parte fiind publicată în „Manuscriptum”. 107 Este de reţinut faptul că Elena A. Bacaloglu mai fusese anterior căsătorită, tot vreme de doi ani (1897-1899), cu Radu D. Rosetti. 108 Cf. „Familia”, XXXVI, 1900, nr.26, p.311. 109 G. Călinescu, Aproape de Elada, p.98.

51

Dintr-o anumită perspectivă, multe din atitudinile surprinse mai sus ar putea fi apreciate in extremis, însă ele au existat în mod real şi au constituit repere în drumul pentru realizarea unui cuplu. Nu ne vom opri aici asupra „idealurilor imposibile” sugerate de lecturile ori efuziunile unui univers sentimental paralel cu realitatea ordinară, deşi fiecare se încăpăţânează să spere că el va întâlni „femeia perfectă”. Însă în cele mai multe cazuri, „idealul” s-a dovedit a fi o utopie, uşor de perceput, însă aproape întotdeauna greu de aflat, iar lamentările pe marginea deziluziilor nu lipsesc mai la nimeni din cei care au lăsat posterităţii jurnale, memorii, corespondenţă.

DRAGOSTEA – PASIUNE INCONTROLABILĂ Dincolo de cele surprinse până acum, trebuie subliniat şi faptul că dragostea faţă de femeie impune adeseori şi o „ardoare incontrolabilă”110. Psihanaliştii moderni au evidenţiat deja o mulţime de elemente ale iraţionalului uman care determină acţiuni cu efecte ce scapă putinţei de control şi care, în plan social – uneori biologic – au repercusiuni majore. Evident, nu vom intra în astfel de complexităţi, mai greu de reconstituit istoriografic, însă câteva exemple se cuvin a fi reţinute, măcar pentru consecinţele avute în planul vieţii private a unor universitari români. În funcţie de împrejurări, astfel de pasiuni „incontrolabile” au avut şi efecte benefice, dar indiferent de consecinţe, aceste stări afective – uneori intense şi chiar iraţionale – au generat de regulă zâmbete sau oprobriul semenilor, alimentând bârfa, ironia, anecdotica, devenind subiecte de cancan etc. Pe de altă parte, trebuie să recunoaştem că – în concepţia unora – dragostea „adevărată” presupune în bună măsură (dacă nu complet) extrem de multă pasiune, chiar patimă. Acest sentiment se manifestă atât de puternic încât individul uită adeseori de sine, este dispus a întreprinde acţiuni ce nu mai ascultă nici măcar de instinctul de conservare, darămite de onoare, demnitate etc. Iar aspectul explică cum adeseori, în anumite împrejurări, dragostea pasională poate coincide cu violenţa, iar pentru unii – cât de cât labili din punct de vedere psihic – ea poate duce chiar la crimă ori sinucidere. Iată cum se face că uneori acest tip de iubire este 110

Cf. Niklas Luhmann, Amour comme passion, Paris, Aubier, 1990, p.40.

52

asimilat cu dragostea abstractă111, deşi mereu există enorme dubii în ce priveşte limitele dintre real şi ideal, dintre dragoste şi pasiune, pentru că în vreme ce aceasta din urmă este asimetrică, iubirea presupune totuşi raţiune, reciprocitate. În fapt, pasiunea depersonalizează, individul dominat de aceasta manifestându-se adeseori ca un nebun sau se apreciază ca fiind în pragul nebuniei. De aceea, dragostea pasională presupune multă suferinţă, gelozie, un exagerat instinct de posesiune a celuilalt etc., conducând adeseori la drame. Iar sub aspectul consecinţelor tragice ale unor astfel de „pasiuni” putem invoca aici cazul lui Al. Odobescu. Deşi trecuse prin viaţă consumându-se în mai multe iubiri arzătoare, în urma cărora nu au lipsit decepţiile, Odobescu a învăţat prea puţin din acestea. Dezamăgit, de pildă, de sfârşitul legăturii lui cu Anica Bărcănescu112, în 1855, Odobescu primea de la prietenul său George Creţeanu câteva reflecţii asupra acestui eşec şi a vieţii: „socotesc că un om care are puţină ambiţie, care voieşte a se deosebi în litere, în ştiinţe etc., nu trebuie să se înamoreze; amorul este o mare pierdere de timp şi cel ce aspiră la lucruri mari are trebuinţă de timp. Femeia nu merită sacrificii, ce un om de inimă, care iubeşte, e dispus a face”; „oricât de mult ai iubi o femeie, vine o zi în care te va înşela. Singurele sincere sunt fetele publice: cât le ai în braţe sunt ale tale; ştii că n-ai a pretinde mai mult”113. Şi pentru a nu se crede altceva despre motivele dezamăgirii lui Odobescu, nu este lipsit de interes a evidenţia aici cauza: viitorul nostru universitar, de arheologie şi istoria artei, pur şi simplu a aflat că Anica Bărcănescu era captivată de scrierile lui Paul de Kock!114 Or, la vremea de care vorbim, în plin romantism, acest scriitor francez deosebit de prolific (publicase mai bine de patru sute de vodeviluri, romane şi melodrame) era apreciat de lumea „rafinată” drept un romancier al bucătăreselor, servitoarelor şi negustoreselor cu dughene; în plus, aceste comedii de moravuri realizate de Paul de Kock – adeseori 111

Ferdinand Alquie, Le Désir d’éternité, Paris, PUF (coll. „Quadrige”), 1987, p.63. Vezi de acelaşi şi Das affektive Bewusstsein, trad. şi ed. Jürgen Brankel, Wien, Turia u. Kant, 2004. 112 Anica sau Minetta, cum i se mai spunea, era fiica agăi Scarlat Bărcănescu şi a Elenei, născută Caragea. 113 Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. Filofteia Mihai şi Rodica Bichis, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.174. 114 Cf. Al. Odobescu, Pagini regăsite. Studii şi documente, ed. Geo Şerban, Bucureşti, EPL, 1965, p.305.

53

sentimentale – erau dominate de femei energice, în vreme ce bărbaţii apar mereu în situaţii cât se poate de ridicole115. Cu toate acestea, câteva decenii mai târziu, prin 1891, Al. Odobescu – om însurat şi cu o fiică de aproape 26 ani116 – a cunoscut pe profesoara de geografie Hortensia Racoviţă. Născută Keminger (fiind nepoată a baronului moldovean Keminger de Lippa), Hortensia era mai tânără cu 30 ani decât Odobescu. Fusese căsătorită cu Al. Davila, de care a divorţat117, şi s-a recăsătorit cu Dumitru Racoviţă118, care a murit în 1891. Era aşadar o femeie liberă! De altfel, începutul relaţiei dintre Al. Odobescu şi Hortensia l-am putea oarecum fixa în primăvara anului următor, când hazardul a făcut ca în şedinţa Adunării Generale a Societăţii Geografice Române din 8/20 martie 1892, universitarul să ţină o conferinţă, tot în acelaşi cadru acordându-se Hortensiei Racoviţă un premiu impresionant, de 1000 lei, pentru lucrarea Dicţionarul judeţului Bacău119. Nu după mult timp, cei doi sunt prezenţi – pe 21 iunie 1892 – la reuniunea profesorilor de geografie din Bucureşti, ce urma să elaboreze un program de studii pentru această materie. Aşadar, întâlnirea în mai multe rânduri a lui Odobescu cu Hortensia, şarmul acesteia din urmă, faptul că în ultima perioadă profesorul fusese mai tot timpul singur în Bucureşti, prins în fel de fel de activităţi profesionale, dar şi victimă a unor maladii trecătoare, cărora a trebuit să le facă faţă singur, au generat o pasiune amoroasă devastatoare în ceea ce-l priveşte pe universitar. Iar din toamna lui 1892 cei doi sunt tot mai frecvent împreună, încât se pune deja problema ca soţii Odobescu 115

Pentru o minimă orientare, vezi Florence Lapeyronnie, Visages des femmes dans les romans de Paul de Kock, Limoges, Faculté des Lettres et des Sciences Humaines, 1989. 116 Fiica sa, Ioana (Nini) Odobescu, tocmai s-a căsătorit în acel an – august 1891 – cu Theodor Damian (era primul mariaj). 117 Cei doi se cunoscuseră pe când Al. Davila (fiul doctorului Carol Davila) era profesor la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti, frumoasa Hortensia fiindu-i elevă. Deşi mariajul lor a fost de scurtă durată (1885-1888), au avut totuşi doi copii, pe Teodor şi Carol, acesta din urmă fiind ministrul nostru plenipotenţiar în SUA, în timpul lui Carol II. Mult mai târziu, în 1898, şi Al. Davila va fi eroul unei gustate „poveşti” de dragoste cu Anna Pherekide, încheiată printr-un scandal bine mediatizat şi o lună de închisoare pentru ilustrul dramaturg (Anna va deveni în cele din urmă – în 1904 – soţia dr. C.D. Brătianu). 118 Şeful de cabinet al lui Titu Maiorescu. 119 Lucrarea va fi publicată în chiar anul morţii lui Odobescu, la Bucureşti, Edit. I.V. Socec, 1895, 599 p. (până în 1905 au apărut şase ediţii). Hortensia era profesoară de geografie la Externatul secundar de fete nr.2 din Bucureşti (str. Sf. Apostoli 15).

54

să se separe „în mod legal”, întrucât – zicea amorezul – „sunt antrenat cu forţa cea mai irezistibilă, cea mai suveran dominantă, într-o afecţiune foarte puternică pe care n-am mai simţit-o niciodată”120. Numai că această pasiune i-a adus nu doar multă suferinţă, ci şi imense umilinţe, fără şanse prea mari de ameliorare. Chiar soţia lui, Saşa, a propus Hortensiei să se căsătorească cu acesta, însă ea nu a acceptat, deşi iniţial a agreat iubirea lui Odobescu, a profitat de ea121, l-a încurajat şi i-a alimentat pornirile pătimaşe. În acest context, de pasiune incontrolabilă, refuzul venit din partea Hortensiei a determinat pe Odobescu să se sinucidă, luând o doză puternică de morfină în noaptea de 8/9 noiembrie 1895, pentru ca în ziua următoare să-şi afle sfârşitul122. Cu câteva ceasuri înainte de gestul fatal, Al. Odobescu se adresează prietenului său Anghel Demetriescu, spunându-i acestuia într-o epistolă memorabilă: „Nebun n-am fost, dar că, cu inima mea peste fire simţitoare, am căzut pradă uşurinţii şi vulgarităţii simţirilor unei fiinţe fără inimă, fără conştiinţă, lipsită chiar de acea pătrundere de minte ce ar fi făcut dintr-însa o zână inspiratoare mult-puţinelor mele facultăţi intelectuale. Mi s-a întâmplat să iubesc şi alte femei în viaţa mea şi câteva din acelea au fost pentru mine îndemnătoare la cele mai bune şi mai alese ale mele lucrări. Aceasta însă, pe care am iubit-o mai mult decât pe oricare, a fost adevăratul mormânt al inteligenţei, al iluziilor, ba chiar şi al vieţii mele”123. Evident, asupra detaliilor morţii universitarului nostru vom reveni într-un alt capitol, însă este demn de amintit aici faptul că deşi Hortensia a ţinut un jurnal intim deosebit de interesant, în ceea ce 120

Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, ed. Nadia Lovinescu, Rodica Bichis, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1996, p.136-137. 121 La 1 aprilie 1893, Hortensia Racoviţă a fost aleasă membră a Societăţii de Geografie, probabil la intervenţia lui Odobescu pe lângă George Lahovary, secretarul general al acesteia. Sau, de pildă, ediţia a II-a a manualului realizat de Hortensia [semnat: Ortensia] Racoviţă, Curs de geografie. Cunoştinţa generală a Pământului, a productelor şi a locuitorilor lui, a 2-a ediţiune, partea I: Geografia matematică, Bucureşti, Edit. I.V. Socec, 1893, 204 p. (prima ediţie apăruse în 1888), a fost revizuită tot de Odobescu, fiind apreciată drept un „excelent manual” (cf. Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.264) etc. 122 Vezi şi Horia Oprescu, Tragica romanţă de dragoste a lui A. Odobescu, în „Viaţa Românească”, XXIII, 1971, nr.7, p.64-70, cu referinţe la informaţiile oferite de Hortensia în 1950 în ceea ce priveşte unele aspecte biografice. 123 Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.645.

55

priveşte relaţia ei cu Al. Odobescu găsim doar câteva fraze. Atât a însemnat Odobescu pentru ea, cel care şi-a luat zilele într-un context de disperare pasională. În fapt, sentimentul iubirii conştiente este departe de a produce cuiva cel mai mic rău, întrucât dragostea presupune afecţiune reciprocă, conferă demnitate, tonus, energie pentru a depăşi obstacolele, pentru a te înălţa în ochii celui pe care-l iubeşti etc. Nu întâmplător îi scria Sextil Puşcariu iubitei sale (şi viitoare soţie, Eleonora), pe la începutul anului 1904, rânduri edificatoare din perspectiva celor sintetizate de noi mai sus, evident, el doar intuind ceea ce viaţa îi va confirma de-a lungul a patru decenii de convieţuire: „Dar ce însemnează dragostea cu adevărat fericitoare am simţit abia acum, de când îmi dau seama că ceea ce am dorit totdeauna nelămurit e ceea ce am găsit acum. Dreaptă şi cinstită până în fundul sufletului, ca părinţii şi bunicii tăi124; dulce şi alipicioasă ca femeia ce nu vrea să fie decât o tovarăşă sigură a vieţii şi o mângâietoare înţelegătoare în ceasurile de tristeţe sau de depresiune: dreaptă din fire, tu eşti îngăduitoare cu alţii, dar neînduplecată cu tine însuţi; cu un simţ pronunţat pentru frumos, tu apreciezi setea mea de frumuseţe; cu mintea ta clară, mi-ai devenit un sfătuitor preţios. Iată calităţi care compensează gusturile tale «burgheze», care fac să preferi un trai fără multă variaţie unei vieţi zbuciumate cu sărituri bizare şi bogată în surprinderi. Enigmele de dezlegat, dorinţele ce aţâţă sensurile, vanitatea ce răscoleşte ambiţiile alungă dintr-o căsnicie modernă urâtul şi monotonia, dar nu promovează soliditatea de care are nevoie căsnicia unui muncitor cu creierul”. Acestea sunt calităţile femeii care – este convins – îl vor „duce la fericire”125. Pe de altă parte, este adevărat şi faptul că nimic din ceea ce s-a realizat deosebit în lumea asta nu s-a făcut fără pasiune, chiar fără multă pasiune. Însă când ne-am gândit la un capitol cu acest titlu, „Dragostea – pasiune incontrolabilă”, am avut în vedere o bună parte din cazuistica legată de profesorii universitari ai facultăţilor de filosofie şi litere, în care aspectul tragic al iubirii arareori poate fi surprins, cel puţin ca manifestare exterioară individului. Poate că de aceea, secţiunea de faţă a cărţii a şi fost destinată să surprindă în primul rând ardoarea şi iubirea ca 124

Pe care Sextil Puşcariu îi cunoştea: mama lui era verişoară bună cu ambele bunici ale Eleonorei (şi dinspre mamă, şi dinspre tată). 125 Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), p.371.

56

impuls al tinereţii, elemente ce se conjugă cu vârsta formării de sine ca om şi intelectual, când adolescentul descoperă şi pe celălalt, de sex opus, cu toate pornirile fiziologice fireşti, dar şi cu voinţa autocontrolului pentru realizarea de sine din punct de vedere profesional. Evident însă, după cum se va vedea, ardoarea, dragostea – chiar cea cu iz carnal – aproape că nu au „vârstă”, iar exemplele pe care le vom invoca indică faptul că această trăsătură nici pe departe nu pune în primejdie fiinţa umană, ci dimpotrivă. De aceea, vom reveni la Ovid Densusianu, care după divorţul de Elena A. Bacaloglu, în 1904, nu s-a mai recăsătorit. Asta nu a însemnat că a devenit insensibil la iubire, că fiind la vârsta maturităţii şi deja profesor universitar a fost preocupat doar de ştiinţa pe care a ilustrat-o cu mult har: filologia. Nici pe departe! Superficial privind lucrurile, am putea spune că a fost chiar un „aventurier” sentimental, neîncorsetat de regulile stricte impuse de un mariaj. De pildă, de pe la finele anului 1915, Ov. Densusianu a avut o idilă cu Maria (Mia) Frollo, studentă a sa în anul doi. Şi ca să se vadă ce surprize poate oferi viaţa, nu fără legătură şi cu sinuciderea lui Odobescu, vom dezvolta aici o paranteză. Maria Frollo era fiica din prima căsătorie a lui G.T. Buzoianu, profesor la Craiova, apoi la Bucureşti şi câţiva ani la Botoşani, cunoscut îndeosebi pentru numeroasele lui manuale de geografie şi atlase destinate învăţământului primar şi secundar. Aşadar, Mia era unul din cei trei copii ai acestuia cu Mariana Măldărescu. Tatăl a cunoscut însă pe nimeni alta decât pe … Hortensia Kreminger, cea care a stârnit în exact aceeaşi perioadă şi pasiunea lui Al. Odobescu, cu consecinţa relatată mai sus. În urma scandalului, Buzoianu se recăsătoreşte cu Hortensia şi se transferă la Botoşani (1896-1899), tocmai la liceul unde cândva fusese suplinitor Ov. Densusianu, în primul trimestru al anului 1892/3. Hazardul face însă ca Mia Buzoianu să se căsătorească în 1908 cu Iosif Frollo, unul din cei doi fii ai lui Giovanni Frollo, profesor de limbi neolatine la Universitatea din Bucureşti126, după al cărui deces (în 1899) catedra a fost de altfel suplinită o vreme de Ovid Densusianu, acesta devenind apoi titular. Iosif Frollo îi fusese şi el student lui Densusianu, ajungând ulterior profesor de latină, greacă, franceză şi filosofie în învăţământul secundar şi la facultatea de teologie romano126 C.H. Niculescu, Gian-Luigi Frollo (1832-1899), în „Studii italiene”, IV, 1937, p.93-120.

57

catolică din capitală, publicând împreună cu Mihai Dragomirescu mai multe manuale de franceză. Soţia acestuia, Mia, abia între 1914-1919 va urma cursurile aceleiaşi facultăţi, fiind apoi profesoară tot în Bucureşti, între 1926-1945 predând la liceul „Iulia Hasdeu”. Pe Densusianu, aceasta îl cunoştea mult mai devreme, probabil din 1906, colaborând la revista acestuia, „Viaţa nouă”, de multe ori cu pseudonim. Aşadar, încă din primii ani de studenţie, între Mia Frollo şi Ovid Densusianu s-a înfiripat o idilă, ce s-a întins pe o perioadă destul de lungă127. De asemenea, când Mia a publicat un volum de versuri, Flori de flăcări (Bucureşti, 1923), acesta a fost recenzat elogios probabil de Densusianu128, autoarea primind chiar un premiu al Academiei, în 1924129. Evident, n-a fost ultima iubire a filologului bucureştean! De pildă, între 1930-1935 este foarte probabil să fi existat relaţii de dragoste între Ov. Densusianu şi Alexandrina Istrătescu, după cum rezultă parţial şi din corespondenţa acesteia din urmă trimisă fostului ei profesor130. Dar poate idila a început ceva mai devreme, măcar din 1926, când Alexandrina a devenit asistentă la catedra de filologie romanică, nu după mult timp ajungând chiar lector. Posibila legătură dintre cei doi s-a încheiat în 1935, când aceasta s-a căsătorit, dată după care va semna Al. Istrătescu-Tzurea. A făcut şi o specializare în Franţa, în limba franceză veche, după care şi-a trecut doctoratul la Bucureşti, în 1937, mult mai 127

Corespondenţa ei cu Ov. Densusianu, în vol. Scrisori către Ovid Densusianu, II, ed. Liviu Onu, Ileana Vârtosu, Maria Rafailă, Bucureşti, Edit. Minerva, 1981, p.62-96. Prima epistolă de dragoste a Miei Frollo către Ov. Densusianu datează din 6 ianuarie 1916 (p.68-69), idila durând până spre 1920, fiind reluată după câţiva ani, însă într-o manieră mai temperată. 128 În „Viaţa Nouă”, XIX, 1924, nr.11-12, p.186-187. 129 Maria (Mia) Frollo a avut cu soţul ei doi copii, o fată şi un băiat: Margareta a studiat geografia şi geologia la Universitatea din Bucureşti (1929-1932), devenind asistentă a lui I. Popescu-Voiteşti; în 1939 şi-a susţinut doctoratul în geologie la Paris, cu disertaţia Étude pétrographique des séries sédimentaires de la vallée du Bicaz, Carpates orientales (retipărită în 1963, la Imprimerie Subervie, 183 p.), ulterior publicând mai multe studii, ultimul depistat de mine fiind din 1971; Margareta s-a căsătorit cu Henry de Rech, stabilindu-se în Franţa şi predând la Institutul Catolic din Toulouse. Despre băiat, Anton Vl. Frollo, n-am aflat multe lucruri, decât că a urmat dreptul şi a fost avocat, fiind căsătorit cu Ileana Vişineanu, cu care a avut doi băieţi şi o fată; între 1959-1964 a fost deţinut politic, prin anii 1980 fiind încă în viaţă, la Bucureşti. Dar şi tatăl acestuia, Iosif Frollo, a făcut închisoare politică între 1951-1955. 130 Scrisori către Ovid Densusianu, III, ed. Liviu Onu, Ileana Vârtosu, Maria Rafailă, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.45-51.

58

târziu predând această limbă la Institutul Politehnic din Bucureşti (între 1950-1963), o vreme fiind şi colaboratoare la Institutul de Lingvistică (sectorul de lexicografie). Iar în galeria celor care au făcut din dragostea „târzie” un soi de pasiune mai mult sau mai puţin controlabilă am mai putea invoca aici pe Neculai Ionescu, unul din primii profesori de istorie ai Universităţii din Iaşi, care a fost o vreme înamorat de soţia lui Grigore Cobălcescu, Eufrosina, aceasta acceptând de altfel să-i fie ibovnică131. Împreună au pus la cale suspendarea lui Titu Maiorescu de la Şcoala Centrală de Fete din Iaşi, pe motiv de „imoralitate” (fruntaşul junimist fiind târât şi prin tribunale), în realitate doar pentru că Eufrosina Cobălcescu râvnea la conducerea stabilimentului, la această acţiune asociindu-se şi influentul om politic de atunci N. Ionescu. Dar după cum am spus deja, ne vom opri aici în principal asupra iubirii de tinereţe a universitarilor noştri, cel mai adesea rod al cunoştinţelor întâmplătoare dintre un individ aflat în pregătirea ascensiunii sociale şi, mai întotdeauna, „Muza” care conferă şi alimentează elanurile culturale. Este vorba aşadar de „iubirile nevinovate”, mai degrabă de „jocul de-a dragostea”, legături care cel mai adesea n-au avut ca finalitate alcătuirea unui cuplu, deşi puritatea sentimentelor şi imaginaţia juvenilă au funcţionat la cote maxime. Pe la 1900, la Budapesta, I. Lupaş şi O. Goga, la care se mai adaugă Ion I. Lapedatu şi Mihalache Navrea, erau „amorezaţi” îndeosebi de o „foarte frumoasă şi foarte amabilă” Margit Weber, una din fiicele familiei la care cei patru luau masa de prânz, în regim de pensiune. „Aproape fiecare din noi era amorezat de ea. Pe când eram noi acolo îi făcea curte un doctor în medicină, pe care-l uram din tot sufletul”132. Iar acestui tip de iubire (înamorare) i se asociază de regulă şi ceea ce uzual este acoperit semantic prin coup de foudre, într-un fel „dragoste la prima vedere”. De altfel, persoanele care simt o astfel de senzaţie, violentă în adâncul sufletului, sunt cuprinse parcă de un soi de pasiune incontrolabilă, care generează nu doar emoţii, ci chiar acţiuni 131

Vezi şi N. Leon, Note şi amintiri, Bucureşti, 1933, p.33. De altfel, Cobălcescu va şi divorţa de Lucreţia prin sentinţa nr.59 din 12 martie 1882 a Tribunalului Iaşi, secţia II. 132 Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. Ioan Opriş, Iaşi, Institutul European, 1998, p.73. Margit s-a măritat în cele din urmă cu un căpitan de grăniceri, din Predeal, Cornel Burg. Ajunsă apoi la Braşov, Margit „conta ca cea mai frumoasă şi cea mai şarmantă”.

59

aparent nefireşti, o zăpăceală greu înţeleasă de alţii133. Nu întâmplător, tema lui coup de foudre constituie subiectul predilect al multor scrieri literare sau ecranizări ale unor poveşti de dragoste, multe chiar cu iz de comedie tocmai datorită situaţiilor nefireşti în care se află personajele ce cad victimă unui astfel de sentiment. Însă dincolo de patos, cercetările moderne desluşesc tot mai mult şi fundamentele motivaţiilor „chimice” ale acestei tulburări, legate de excesul de adrenalină, a cărei prezenţă duce la creşterea ritmului cardiac şi a temperaturii, adică generează tocmai acele manifestări descrise a fi specifice unei „coup de foudre”. Cu toate acestea, „victima” nu are explicaţii, ea are doar senzaţii, porniri pline de emoţie, chiar gânduri şi atitudini incontrolabile. De aceea, individul îşi pierde adeseori obiectivitatea, supralicitează calităţile celui care i-a produs astfel de sentimente, îl vede în cele mai frumoase culori, cu toate calităţile sugerate de „visul său de dragoste”. Este şi cauza pentru care legăturile create în astfel de împrejurări nu sunt durabile, existând şi un revers al medaliei, în sensul că vine un moment al dispariţiei euforiei, când adevăratele calităţi ale celuilalt sunt relevate, nu întotdeauna la cotele ideale134. Rememorând anii adolescenţei, Teohari Antonescu nota cu oarecare scrupulozitate „iubirile tinereţei”, pe de o parte nevinovate prin forma de manifestare, pe de alta prin neîmplinirile specifice vârstei şi epocii: „Primul vis al meu de iubire a fost Vasilichia Xantopol; şedea la Giurgiu, la colţul străzii Frumoase şi Tăbăcarii, cea care duce spre staţia mare; de câte ori nu ne-am făcut semne cu înţeles şi nu am mers unul spre altul cu iubire şi măcar o dată să vorbesc cu dânsa nu s-a putut. Ne-am depărtat unul de altul şi tot un cuvânt nu ne-am spus. A venit apoi Maria Stoenescu, a murit acum de mult; cu dânsa era şi mai viu decât mi se pare; îmi plăceau ochii ei la nebunie şi dânsa s-a dus fără să schimb un cuvânt de dragoste. Apoi Maria Manolescu şi, în fine, afacerea cea mai serioasă, poate singura când am fost prins adânc de o fată, e vorba de Poliana Cernovodeanu, şi totuşi lucrurile s-au stricat fără să fi avut măcar 133

Susan Baur, Aimer. Coup de foudre, passion et grand amour, traduit par Benjamin Guérif, Paris, Payot & Rivages, 2006; Houda Ounis, Coup de foudre. Étude linguistique d’une metaphore, preface de Michel Arrive, Limoges, Lambert-Lucas, 2007. 134 Marie-Noelle Schurmans, Loraine Dominice, Le coup de foudre amoureux. Essai de sociologie comprehensive, Paris, Presses Universitaires de France, 1997.

60

un moment de atâta plăcere, să zic unei femei «mi-eşti dragă mult» sau să aud de la dânsa că ţine la mine”135. Garabet Ibrăileanu s-a îndrăgostit întâia dată – după mărturisirea lui, în sens „adevărat sau aproape adevărat” – la 18 ani, în iulie 1889, într-o vacanţă pe care o petrecea în oraşul Roman. Ca orice tânăr melancolic se plimba zilnic prin grădina publică a oraşului, unde la un moment dat vede o fată „subţire, înaltă, cu coada pe spate, cu părul galben şi cu ochii negri”, care ţinea în mână un trandafir roşu136. N-o cunoştea, şi n-o va cunoaşte personal vreodată, fiind extrem de timid la vremea aceea, însă imaginea ei îl va însoţi multă, multă vreme. Fata – Otilia – nu avea atunci decât 16 ani şi nu era din urbe, ci din Botoşani, unde tatăl ei era medic militar, un austriac, pe nume Rabener. Venise la Roman doar în vizită la o vară a ei. Numai că „iubirea”137 declanşată în inima lui Ibrăileanu, dragostea „romantică, de la 18 ani”, însemna în primul rând suferinţă, pentru că „aspiraţia după sufletul, după corpul, după întreaga fiinţă a femeii iubite este dureroasă şi nu poate fi satisfăcută niciodată complet”. În plus, tânărul se simţea „urât, sărac, stângaci, fără putinţă de a avea trecere la femei, căci inteligenţa – spune el – n-am considerat-o niciodată ca o armă faţă de femei”138. Cu toate acestea, a luat cu asalt casa unde locuia fata, o urmărea în plimbările ei, ba chiar au schimbat priviri timide şi, neaşteptat, viitorul universitar a primit discret şi nişte trandafiri roşii, în vreme ce el a făcut să-i parvină o scrisoare de dragoste... în franţuzeşte (ea nu ştia româneşte). Şi cam asta a fost totul! Ulterior, peste vreo doi ani, devenind student, Ibrăileanu îi mărturisea lui Panait Muşoiu de acel coup de foudre şi că întâmplător o revăzuse pe Otilia, tot la Roman, fără însă a mai simţi fiorii cei dintâi. Pe aceleaşi coordonate ale cunoştinţelor întâmplătoare şi ale unor posibile consecinţe generate de un „coup de foudre” se înscrie şi întâlnirea dintre O. Goga şi Aurelia Rusu (viitoare învăţătoare), în februarie 1900, cu ocazia participării la o nuntă lângă Braşov, prilej cu care au fost împreună cele două zile ale evenimentului. A fost suficient doar atâta timp pentru a hotărî de comun acord să se căsătorească, să 135

Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.152. G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, în Opere, VI, ed. Rodica Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.258. 137 Ibrăileanu făcea o netă distincţie între „iubire” şi „amor”, asupra căreia nu insistăm acum. 138 G. Ibrăileanu, Amintiri din copilărie şi adolescenţă, p.259. 136

61

urmeze facultatea împreună, apoi să călătorească ca „poet” şi „pictoriţă”. Relaţia lor a durat aproape trei ani139, mai mult prin intermediul corespondenţei, şi a dat naştere mai multor poezii de referinţă pentru creaţia poetului ardelean (Dorinţă, Despărţire, Pribeag, Noapte ş.a.). În vara lui 1903, Goga a cunoscut însă pe Adelina Olteanu, strănepoată a lui Petru Maior, până atunci profesoară la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti şi scriitoare140, stabilită o vreme la Sibiu pentru a se îngriji de nepoţii de soră, rămaşi orfani. Chiar dacă aceasta era mai în vârstă decât el cu vreo patru ani, Octavian Goga a făcut pentru Adelina o veritabilă pasiune, ce s-a întins şi de-a lungul anului 1904, este drept, cei doi văzându-se doar în vacanţele petrecute de poet la Sibiu. Mai mult chiar, iubirea nutrită de Goga s-ar fi dorit încununată şi printr-o … căsătorie, poate şi pentru că Adelina Olteanu nu răspundea întru totul aşteptărilor mai tânărului student. Oricum, scrisorile expediate de aceasta înflăcăratului admirator par extrem de „decente”, trădând mai curând o atitudine de soră decât de iubită141, Adelina adresându-i-se cu „d-le Goga” şi aducându-i oarecare beneficii poetului pe cale de afirmare prin lobbyul ce i-l făcea prin mediile intelectuale bucureştene (de pildă, pe lângă N. Iorga, a cărui casă o vizita frecvent). Cu toate acestea, este posibil ca O. Goga să fi înţeles altceva din relaţia cu Adelina, imaginaţia lui să fi mers mult mai departe decât realitatea. Se pare că femeia iubită îl admira ca poet, dar mai puţin ca om, aşa cum rezultă dintr-o patetică epistolă a lui Octavian Tăslăuanu, adresată în 1905 lui Goga, prin care-l ruga să adopte o atitudine onestă faţă de Adelina: „A avut dragostea nefăţărită pentru comoara din tine, pentru poezie. Tu, pe această dragoste, ai clădit în închipuirea ta şi pe cealaltă. Ai cerut să iubească pe lângă melodie şi pe ceteraş”. De asemenea, cerându-i să o „cruţe”, Tăslăuanu îi dădea sfaturi de bun simţ lui Goga: „Tu o să-ţi vindeci în curând sau mai târziu ranele ambiţiei sfărâmate, o să uiţi toate, şi când îţi va veni vremea de căpătuială o să te alipeşti de o floare plăpândă, care te va înţelege în întregime, care-ţi va

139

Pamfil Bilţiu, Octavian Goga – Din relicvele unei „vârste pierdute”, în „Manuscriptum”, IX, 1978, nr.4, p.148-152. 140 Aceasta colaborase de mai multă vreme la „Luceafărul” din Budapesta şi la „Familia” din Oradea, cu poezii, sub pseudonimul „A.O. Maior”. 141 Scrisorile Adelinei în vol. Octavian Goga în corespondenţă, ed. Mihai Bordeianu, Ştefan Lemny, Bucureşti, Edit. Minerva, 1983, p.340-354.

62

iubi întreaga fiinţă”142. Cum de la sine se înţelege, aşa s-a şi întâmplat. Numai că, în cele din urmă, Adelina Olteanu va deveni soţia sfătuitorului de mai sus, Octavian Tăslăuanu, în acelaşi an în care şi O. Goga s-a căsătorit cu Hortensia Cosma, în 1906143. În schimb, Al. Claudian s-a îndrăgostit încă de pe la finele anului întâi de facultate de o colegă, Zoe Solomonescu (de la secţia de franceză), o bucureşteancă dintr-o familie extrem de modestă, dar de o delicateţe sufletească arareori întâlnită, remarcată de mai toţi cei ce au cunoscut-o. Deşi erau mult prea tineri pentru a se căsători, se pare că dragostea dintre ei a fost atât de puternică şi de pătimaşă încât nimeni şi nimic nu le-a putut sta împotrivă. Cu toate că părinţii lui – tatăl fusese militar de carieră, general, iar mama era nepoată de-a universitarului Petre Cernătescu, posesori ai unor proprietăţi funciare respectabile – l-au sfătuit să nu se grăbească, să-şi facă mai întâi o carieră etc., totuşi Al. Claudian a ţinut să-şi dovedească dragostea faţă de tânăra colegă prin a lua-o de soţie, atunci, imediat, când încă erau studenţi. Ceea ce s-a şi întâmplat, familia acceptând acest pas poate şi pentru că în aceeaşi perioadă un coleg al lor s-a sinucis din motive sentimentale. De altfel, P.P. Panaitescu o caracterizează pe Zoe, cu ocazia unei serate la Victor Papacostea, în 16 aprilie 1922, ca fiind „o intelectuală, dar cu rigiditatea temperată de graţia şi ironia feminină”144. Însă ardoarea lui Claudian a dispărut nu mult după aceea, acesta depărtându-se practic de soţie pentru tot restul vieţii, chiar dacă n-au divorţat în sens concret. Ea a continuat să-şi dedice întreaga existenţă „primei şi singurei iubiri”, uneori la lumina zilei, dar de cele mai multe ori din umbră, aspect ce-l vom dezvolta într-un alt capitol. Însă aşa cum a rezultat deja, iubirea – ca pasiune incontrolabilă – nu este un atribut doar al tinereţii. Se poate cădea în mrejele ei oricând, uneori cu beneficii imediat vizibile, alteori cu consecinţe traumatice în 142

Octavian Goga în corespondenţă, ed. Daniela Poenaru, Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p.330-331. 143 Pentru toate aceste trei iubiri de adolescenţă vezi Ilie Guţan, Octavian Goga. Răsfrângeri în evantai, Sibiu, Edit. Imago, 2002. Adelina s-a stins însă curând din viaţă, la numai 33 ani, în 1910. Octavian Tăslăuanu se va recăsători în 1918 cu Fatma Sturdza, pe care a cunoscut-o pe când aceasta era infirmieră, în vremea războiului. Fatma era fiica diplomatului de neam boieresc Radu Sturdza, aşadar nepoată a caimacamului Vasile Sturdza, cel dintâi prim-ministru al Moldovei după alegerea lui Al.I. Cuza ca domnitor. (Din multele rubedenii, Fatma era vară primară şi cu Lucia Sturdza Bulandra). 144 P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), p.56.

63

plan intim sau pentru cei din imediata apropiere. Deşi nu avem încă argumente pentru vreo relaţie ceva mai strânsă, de iubire (chiar şi tainică), între Nae Ionescu şi Maruca Cantacuzino, o serie de mărturii – este drept, nu multe145 – vorbesc totuşi despre acest lucru. De viţă nobilă (din familia Rosetti-Tescanu, după tată, iar după mamă din Negri, Jora şi Rosetti), cu o biografie tumultoasă, de factură romantică, Maruca şi-a asumat după căsătoria cu Mihail G. Cantacuzino nu doar titlul de „principesă”, ci şi o funcţie culturală pentru high-life-ul bucureştean, fiind chiar un soi de Georges Sand dâmboviţeană146. După decesul soţului ei, în 1928, era de aşteptat ca Maruca să nu mai ascundă vechea ei legătură cu George Enescu (de care mai toată lumea ştia), şi chiar să se împlinească dorinţa de căsătorie, mai ales a ilustrului muzician. Dar n-a fost să fie, cel puţin în anii aceia, pentru că deloc tânăra văduvă se pare că a făcut o mare pasiune pentru conferenţiarul de filosofie Nae Ionescu, prezent în celebra casă Cantacuzino mai puţin pentru diversele audiţii muzicale (acesta nefiind un meloman), cât mai ales pentru a fi în proximitatea elitei bucureştene şi, evident, a amfitrioanei Maruca. Nu se cunosc detaliile legăturii dintre cei doi, însă lumea cât de cât apropiată vorbea de o neîntârziată căsătorie, chiar dacă Nae Ionescu era mai tânăr decât ea cu vreo 13 ani şi avea deja o soţie. De data aceasta, cel raţional a fost „filosoful”, ruptura dintre cei doi (în 5 iulie 1933) – după vreo şapte ani – provocând o gravă depresie Marucăi Cantacuzino, care se gândea chiar la sinucidere (n-ar fi fost întâia dată!), aproape mutilându-se147, revenindu-şi tocmai prin grabnica reapariţie a lui George Enescu, de la Paris, care s-a ocupat de ea cu o abnegaţie demnă de toată aprecierea. De altfel, mai apoi, la finele lui 1939, compozitorului i s-a împlinit dorinţa, căsătorindu-se cu femeia mult râvnită încă din preajma primului război mondial. Însă din această legătură, Nae Ionescu a avut doar de câştigat, de la rafinamentul comportamentului de salon al înaltei societăţi şi a legăturilor profitabile, până la gustul pentru un anume tip de ţinută vestimentară (realizată de faimosul croitor Gică Cristescu) şi aspiraţii 145

Printre altele Ilie Kogălniceanu, Destăinuiri despre George Enescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1996; Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1992. 146 Vezi Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, ediţia II, trad. Elena Bulai, ed. C.Th. Ciobanu, Oneşti, Edit. Aristarc, 2005. 147 S-a autoincendiat, îndeosebi faţa fiindu-i afectată.

64

imobiliare de genul celei puse în practică prin casa lui de la Băneasa. Numai că trebuie precizat faptul că despărţirea de Maruca nu s-a produs din cine ştie ce „raţiuni morale”! Nici pe departe! Pur şi simplu avea, de ceva vreme, o altă „iubită”, pe Elena Popovici-Lupa148, care la rândul ei va fi părăsită pentru Cella Delavrancea, cea care – culmea ironiei – a fost martoră la căsătoria religioasă a Marucăi cu George Enescu. Acest exemplu, însă, probează într-un fel nu doar funcţia transformatoare (teoretic în bine) a individului, ci şi latura manipulatoare a iubirii, care duce la dominarea celuilalt (a femeii, în cazul invocat), la implicarea lui într-un joc al sentimentelor ce presupune posedarea prin excluderea unei terţe persoane. Pe de altă parte, din punct de vedere social, cazul invocat ne sugerează şi importanţa mult mai mare a „amorului utilitar”, în comparaţie cu cel „liber”, deşi adeseori între cele două aspecte există certe raporturi de dependenţă. Au existat însă şi alte contexte ce au declanşat iubiri tardive. La 80 de ani, Ion Petrovici părea într-o formă excelentă: „Este înalt ca statură, încă vioi, plăcut bărbat, ras la faţă, foarte sănătos, are şi acum o minte ageră şi o memorie remarcabilă, conversaţia lui este savuroasă” – după cum i se făcea o scurtă caracterizare de către un informator al Securităţii, în 1962149. Iar o altă sursă a aceluiaşi organism comunist de reprimare informa superiorii, cu un an mai devreme, că ilustrul profesor de filosofie are intenţii foarte serioase de căsătorie, invocând în faţa prietenilor – pentru a ocoli ridicolul – cazuri celebre din istoria culturii universale (de pildă, pe Goethe). Însă iubirea senectuţii sale, Adelina Vulcu, într-un fel şi ea o proscrisă a epocii, nu era o cunoştinţă recentă. Se pare că idila dintre cei doi data de prin 1944, când mai tânăra artistă avea vreo 30 de ani, iar universitarul nostru era ministru al Educaţiei în guvernul Antonescu. Pe atunci el era încă însurat, dar acest lucru n-a împiedicat-o pe Adelina bunăoară să fie prezentă în primele rânduri în sala de tribunal când a fost judecat Petrovici pentru colaborarea cu regimul pronazist. Iar după decesul soţiei sale („coana Margot”), în 1946, nu mai existau nici măcar impedimente de natură morală, numai că profesorul-filosof a petrecut un deceniu în închisoare. Cu toate acestea, 148

De pildă, când a fost asasinat I.G. Duca la Sinaia, la 29 decembrie 1933, Nae Ionescu se afla şi el acolo cu această amantă, ceea ce a generat chiar speculaţii, se pare însă că fără fundament. 149 Apud I. Necula, Ion Petrovici în vizorul Securităţii, Bucureşti, Edit. Saeculum, 2005, p.157.

65

deşi Adelina Vulcu se stabilise la Blaj, după eliberarea lui Petrovici ea îi făcea frecvente vizite în capitală, unde adeseori zăbovea mai multă vreme, poate chiar îl susţinea material150. Am evocat aici pasiunile evidente, unele chiar bine cunoscute, adeseori cu repercursiuni explicabile. Au existat însă o sumedenie de substitute care ar acoperi tema idealului feminin şi al dragostei ca pasiune, începând cu ataşamentul faţă de fotografia femeii venerate, pasiunile secrete, intime şi nicicând dezvăluite, dragostea pentru un personaj de carte, şi până la discuţiile purtate cu prietenii despre fiinţa iubită (fapt ce potenţează, uneori, iluzia) etc. La urma urmei, câte ceva din toate găsim în romanul Adela al lui G. Ibrăileanu, izvorât din propria lui experienţă.

ÎNTRE DRAGOSTEA IDEALĂ ŞI CEA CARNALĂ Dacă dragostea ideală, adeseori de esenţă platonică, este de perspectivă şi se îndreaptă spre femeia cu un anume rang uman şi social, presupune enorm de mult ataşament şi rafinament în manifestările amoroase151, dragostea carnală este rezultatul impulsurilor imediate, individul fiind mai puţin predispus la raţiune şi pudoare. Aşadar, sunt două tentaţii antinomice. Dragostea carnală refuză de obicei angajamentele concrete pentru o stabilitate a legăturii, respinge ideea de cuplu şi familie în sens clasic. Amorul carnal se îndreaptă spre prostituate, femei uşoare, legături întâmplătoare etc., având ca scop satisfacerea rapidă a dorinţelor sexuale (ceea ce nu exclude neapărat sentimentul). Iar acest tip de conduită este favorizat în primul rând de mediul adolescentin şi studenţesc. În fond, viaţa unui tânăr în mediul universitar vine după anii de liceu, care de regulă sunt încorsetaţi în reguli mult mai severe (începând cu obligaţia ţinutei vestimentare, a uniformei, până la interdicţia de a merge neînsoţit la spectacole şi cinemauri, iar acest lucru numai la sfârşitul săptămânii). De pildă, să ne amintim de „domnişoara Cucu”, 150

Ibidem, p.155-158. Vezi Léon Robin, La Theorie platonique de l’amour, préface de Pierre-Maxime Schuhl, Paris, PUF, 1964; Maurice Nédoncelle, Nature et valeur permanente de l’amour platonique, Torino, Filosofia, f.a. [1977]. 151

66

profesoară provincială din Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian, cu câtă râvnă îşi urmărea elevele de liceu care ar fi îndrăznit să meargă la gară pentru a vedea unicul „expres” ce lega Bucureştiul de Sinaia, oraş al Cazinoului şi al „pierzaniei”. Sociologul N. Petrescu pomeneşte în memoriile sale de plăcerea liceanului din primul ciclu de a „chiuli” de la ore, de a-şi „lepăda” uniforma şi a hoinări prin oraş. Este totodată şi vârsta la care începe să se „iniţieze în tainele artei de a face curte la fete”, deşi vârsta era ideală pentru a cădea victimă contactelor întâmplătoare şi dobândirii bolilor venerice152. Pe când viaţa de student înseamnă în primul rând libertate, libertate din mai toate punctele de vedere, inclusiv sexuală. Acest aspect al vieţii amoroase a tinerilor a suscitat multe stereotipii şi un anumit tip de conduită. Este mai mult decât probabilă existenţa la fiecare a uneia sau mai multor iubiri pasagere, ori iubiri carnale. Faptul este mult prea obişnuit pentru a insista aici. Într-unul din volumele sale de memorialistică, Nicolae Mărgineanu evocă cu multă dezinvoltură vizitele la o casă de toleranţă din Orăştie, poate împreună cu prietenii săi Ioan Breazu şi Ioan Meteş, o idee mai vârstnici ca el, încă de pe când erau în penultima clasă de liceu153. Dar ca licean în ciclul doi şi Nicolae Petrescu vorbeşte de chinul „gândurilor erotice”, de visurile care-i „aţâţau simţămintele” şi-i „exaltau imaginaţia”. În consecinţă, la 16 ani şi trei luni a avut „prima experienţă erotică” cu o prostituată, dus de un coleg mai priceput, convingându-se că nu-i o treabă tocmai uşoară: „actul cel mai instinctiv la animale, omul trebuie să-l înveţe”. Această primă experinţă a fost „mai puţin plăcută” decât îşi închipuise, ceea ce l-a făcut „să nu se mai gândească mult timp la femei”154. Pe de altă parte, nu trebuie să omitem faptul că frecventarea prostituatelor a devenit de pe la mijlocul secolului XIX aproape o... cerinţă a epocii. Deşi nu avem încă studii comparate cu ce se petrece astăzi, se pare totuşi că pe atunci apelul la astfel de „servicii” sexuale mai mult sau mai puţin profesioniste era un trend al vremii, o necesitate rezultată mai degrabă din teama extraordinară inoculată adolescenţilor în ceea ce priveşte efectele „distructive” ale onanismului, propagandă 152

Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.80. N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ed. Daniela Mărgineanu-Ţăranu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p.36. 154 Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.83-84. 153

67

începută încă de pe la finele veacului XVIII, dar accentuată îndeosebi în prima jumătate a secolului următor155. În plus, nu trebuie să neglijăm semnificaţiile degajate din epistola lui D. Evolceanu către S. Mehedinţi, din 29 iulie 1894, pe când viitorul latinist se afla împreună cu P.P. Negulescu la Gräfenberg: „eu am venit aici pentru neurastenia sexuală căpătată de nevoie în Bonn şi din prostie în Berlin, anul trecut. Viaţa regulată în astă privinţă e prima condiţie”, concluziona semnatarul scrisorii156. Numai că aceste legături întâmplătoare au creat uneori şi probleme, generând situaţii mai puţin agreabile sau creând complicaţii, de pildă prin naşterea unor copii nedoriţi sau prin dobândirea unor boli cu transmitere sexuală. Situaţia din urmă se întâlneşte îndeosebi până pe la începutul secolului XX, când astfel de maladii nu-şi aflaseră încă remedii eficiente157. A fost, de pildă, cazul lui A.D. Xenopol. Acest lucru este consecinţa unui stil de viaţă adolescentin, premarital, la care se asociază uneori şi alte obiceiuri precum beţia, consumul de droguri etc. De obicei, pentru intelectuali mediile studenţeşti favorizează cel mai mult legăturile carnale întâmplătoare, viaţa boemă – cu tot cortegiul presupus de aceasta. În anii adolescenţei, încă de pe la 16-17 ani, B.P. Hasdeu se lăsa antrenat cu mare uşurinţă în aventuri erotico-sexuale fără a-l interesa câtuşi de puţin aspectul, etnia, cultura, rangul ori vârsta partenerelor. Mai mult, din toate aceste aventuri – deloc puţine şi înregistrate cu destulă scrupulozitate în însemnările lui jurnaliere –, Hasdeu făcea bravadă, povestind tovarăşilor de chefuri cât mai multe detalii din viaţa lui sexuală158. De altfel, o parte din aceste excese – evident, mult atenuate ca expresie – se regăsesc în Duduca Mamuca, un roman aproape biografic care a şi scandalizat în 1863 pe puritanii ieşeni. Spre senectute, Lucian Blaga mărturisea lui Gh. Grigurcu că-şi începuse viaţa sexuală la 16 ani, rememorând melancolic prostituatele 155

Vezi disertaţia doctorală a lui Yan Aresu, Evolution du discours médical sur l’onanisme de 1710 à nos jours, sous la direction de Alain Aubrege, Université Henri Poincaré-Nancy 1, 2004. De asemenea: Sexual outcasts, 1750-1850, vol. IV (Onanism), ed. Ian McCormick, New York, Edit. Routledge, 2000. 156 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.595. 157 De pildă, bazele diagnosticului de laborator al sifilisului s-au pus abia în 1906 (când se descoperă seroreacţia), iar unul din medicamentele cât de cât eficace – Salvarsanul – a fost produs doar din 1910 de către Paul Ehrlich. 158 I. Oprişan, Romanul vieţii lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1990, p.119-122.

68

vieneze de care avusese parte, cu evidentă aplecare nu atât spre fiorul erotic, cât spre frumuseţea trupului feminin159; este, poate, şi explicaţia nenumăratelor cărţi poştale reprezentând nuduri expediate Corneliei în anii vienezi. Unii tineri au beneficiat chiar de experienţe sexuale inedite, bizare pentru ei, dar care le-au deschis „orizontul” practicilor amoroase apreciate pe atunci drept „ciudate”. De o asemenea ispită a avut parte N. Petrescu, în 1908, pe când se afla într-un scurt voiaj la Paris. Plimbându-se prin Cartierul Latin, este acostat de o prostituată, el acceptând „fie din curiozitate, fie din necesitate fiziologică”. Ajuns într-o cameră de hotel, aici are surpriza să mai afle o tânără ce şi-a manifestat intenţia să rămână şi ea. „Şocat” de propunere, a refuzat prezenţa unei a doua persoane, primind apoi explicaţia de la cea dintâi, cât se poate de „natural”, că „mulţi clienţi sunt încântaţi să folosească două femei în acelaşi timp”. „Întâmplarea aceasta – rememorează universitarul ajuns la senectute – mă făcu să meditez toată seara asupra unor moravuri pe care nu le bănuisem până atunci”, toate experienţele lui anterioare (la Bucureşti, Berlin şi Londra) fiind fără vreo idee de aşa ceva. „Din spirit de toleranţă” şi-a spus în cele din urmă că „un oraş mare şi cosmopolit [ca Parisul] trebuie să cuprindă şi perversiunile vieţii sexuale”160. Numai că pentru el surprizele nu s-au limitat doar la atât. Pe când se afla la Berlin, N. Petrescu a cunoscut şi un soi de club-restaurant al homosexualilor – pe care îl descrie destul de relaxat şi fără inhibiţii –, ce-l impresionează mai ales prin numărul mare al acestora şi categoriile sociale din care provin (majoritatea fiind muncitori)161. De altfel, pentru holtei, aventurile sexuale făceau parte dintr-un tabiet aproape de la sine înţeles. Scriindu-i lui Mihail Dragomirescu despre P.P. Negulescu, în toamna lui 1898, Teohari Antonescu îl aprecia pe proaspătul profesor de filosofie la Universitatea din Iaşi ca având „apucături de pustnic: se duce singur prin aleile retrase de la Copou, se uită cum pică frunzele de pe copaci, ori urmăreşte formele norilor pe cer, ori, mai ales, stă pe gânduri cu privirile aţintite spre stele. Şi, mai presus de toate, ceea ce îl apropie foarte mult de casta înţelepţilor din Indii, nu 159

Gh. Grigurcu, În apropierea lui Lucian Blaga, în „România literară”, 1995, nr.17, p.14-15; nr.18, p.10; nr.19, p.10. 160 Nicolae Petrescu, Memorii, I (Plăcerea de a trăi pe alte meridiane), p.168. 161 Ibidem, p.186-187.

69

mai are împreunare spurcată cu fiicele Evei. Aşa mi-a spus, că de 4 (patru, citeşte bine) luni n-a atins nici o femeie şi că speră tot aşa cast şi pur să rămâie şi de aci înainte”162. În alte cazuri, aceste legături întâmplătoare au creat complicaţii. Al. Philippide avea un copil dintr-o legătură anterioară căsătoriei lui cu Johanna Minckwitz, copil ce locuia la Iaşi, cu mama sa, episod despre care nu se cunosc detalii. În urma relaţiilor lui Ştefan Vârgolici cu o tânără văduvă (prin 1871-1872) a rezultat un copil. Vârgolici se credea dator să legitimeze poziţia lui şi a femeii prin căsătorie, însă junimiştii ieşeni (T. Maiorescu, I. Negruzzi şi V. Pogor) l-au împiedicat să facă acest pas, deşi aproape totul era aranjat pentru mariaj163. După cum concluziona G. Panu, „Junimea se amesteca în asemenea chestii delicate, de câte ori era vorba de un membru influent, şi rar se întâmpla ca ea să nu izbutească”164. În schimb, ca profesor la Cluj, Vasile Bogrea întreţinea relaţii sexuale cu servitoarea, asemenea unui alt coleg de-al lui burlac, Virgil Bărbat. Numai că „femeia din casă” a născut un copil, pe care Bogrea a refuzat „să şi-l recunoască, obligând mama să părăsească locuinţa sa; e drama care l-a băgat în mormânt”165. Copilul a fost însă înfiat de Zaharia Bârsan, iar sub impulsul tatălui adoptiv a devenit regizor de teatru, murind însă şi el prematur, la numai 43 ani. Într-un alt caz, acest tip de conduită a generat o veritabilă tragedie. Din a doua căsătorie a lui V.A. Urechia cu Luiza Pester din Iaşi, cărturarul a avut o fiică, Corina. Numai că această soţie era de o infidelitate ieşită din comun, context în care V.A. Urechia şi-a asumat „libertinaje” amoroase, întreţinând relaţii – se pare – cu toate celelalte trei surori ale soţiei. Cu una s-a căsătorit chiar, pentru a treia oară (cu Ana), însă a avut un copil şi cu o alta, cu Emilia. Corina, menţionată mai sus, divorţată după un scurt mariaj de brutalul dr. Eugen Rizu, s-a îndrăgostit de căpitanul Guriţă, cu care dorea să se căsătorească. Însă drama acum apare: o eventuală căsătorie ar fi fost un incest, deoarece căpitanul era tocmai copilul lui V.A. Urechia cu Emilia, aşadar fratele după tată al Corinei. Dezvăluirea situaţiei a dus la sinuciderea celor doi166. 162

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.501. Cf. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva, 1998, p.289. Prin hazard, copilul rezultat din această relaţie a murit curând după naştere. 164 Ibidem. 165 N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, p.49. 166 Vistian Goia, V.A. Urechia, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.33. 163

70

Sunt acestea doar câteva modele şi consecinţe ale legăturilor întâmplătoare, cazuistica putând fi însă mult mai bogată. Semnificativ este faptul că şi în cazul intelectualilor în formare şi al universitarilor în devenire îndeosebi sexul a constituit una din armele seducţiei, poate cea mai importantă. Au fost şi ei sensibili faţă de acest aspect, pe care – poate – l-au înnobilat cu virtuţile literaturizate ale unor sentimente şi acţiuni comune speţei umane de când lumea.

71

CĂSĂTORIA ŞI CUPLUL FAMILIAL. Strategii matrimoniale

C

ăsătoria este pasul cel mai important în realizarea unui cuplu, în împlinirea umană şi socială a individului. Ea este mai mult decât un angajament social, creând un fel de ordine prin care viaţa indivizilor capătă sens şi contur. În plus, este evident că dragostea conjugală este în succesiunea dragostei-pasiune, ceea ce conferă siguranţă şi, mai ales, manifestarea sentimentului fericirii, în fond raţiunea supremă a omului de a exista. De aceea, mariajul este definit ca locul central de autorealizare, de dobândire a identităţii, de structurare normativă a realităţii înconjurătoare1. Aflat pe front, dar într-o postură de necombatant, Sextil Puşcariu are vreme destulă să reflecteze asupra deceniului scurs de la căsătoria lui cu Eleonora, dar şi asupra pierderilor lui intelectuale în contextul unui război de uzură, prelungit negândit de mult. De aceea, scriindu-i soţiei de pe front, la 1 februarie 1916, şi referindu-se la Dicţionarul Academiei, care i se încredinţase, dar nu putea să-l continue în condiţiile date, filologul îi destăinuia cât de mult reprezintă ea în activitatea lui de savant. Rememorând cât de bine era acasă, unde „am linişte desăvârşită şi orele de lucru sunt ore de lucru, în care nu mă tulbură nimeni şi mă pot concentra de tot”, recunoaşte „meritul” soţiei, „care-mi ia toate grijile mărunte ale vieţii zilnice, care îţi mănâncă atâta vreme şi-ţi sleiesc atâtea energii”. Mai mult chiar, când intră în camera sa de lucru, „aflu fericirea şi odihna sufletească, care mă face să-mi păstrez echilibrul psihic şi seninătatea atât de necesară spre a putea lucra ştiinţă”. De aceea, „când dicţionarul va fi gata, când voi putea privi asupra celor 25 sau 30 de ani

1

Cf. P.L. Berger, H. Kellner, Le mariage et la construction de la realite, în P.L. Berger, Affrontés á la modernité, Paris, Centurion, 1980, p.23-44.

72

de muncă terminată, voi scrie pe ultima fascicolă: «Închin această lucrare Leonorei, fără ajutorul căreia n-aş fi putut-o duce la bun capăt»”2. De asemenea, în perspectiva unei căsătorii cu italianca Nella Collini, Traian Chelariu găsea că aceasta are „un suflet foarte ales, e sentimentală şi e serioasă, e sănătoasă, cuminte, castă, înţelegătoare, deşteaptă şi gospodină şi, ceea ce pentru mine are tot pe atâta importanţă, este că Nella, prima fiinţă ce m-a iubit sincer, mi-a rămas până azi bună şi credincioasă”3. Aşadar, după cum formulam şi în altă parte, indivizii – iar în cazul nostru intelectualii – găsesc în organizarea matrimonială principii de existenţă umană relativ atrăgătoare şi avantajoase, prin căsătorie căutându-se liniştea căminului, un plus de confort şi mai ales siguranţă. Pentru Al. Philippide, de pildă, viaţa de unul singur i se părea o mare durere: „Trăiesc fără nici o mulţămire – îi mărturisea lui Hermann Suchier la 23 septembrie 1894. (…) Să mă însor, n-am cu cine, şi apoi nici n-ar putea trăi o femeie lesne cu mine. Neînsurat iar îi rău. De multe ori, când, după o enormă osteneală, mă trezesc cu o mâncare proastă, cu o locuinţă murdară şi cu toate acestea cu o risipă de bani colosală, toate mulţămirile spiritului nu sunt de ajuns să mă liniştească”4. În schimb, B.P. Hasdeu, după ani de desfrâu, plin de oboseală şi dezgust, prin căsătorie s-a regăsit „întreg şi luminos”5. Anton Naum, melancolic şi suferind de o cumplită timiditate în faţa femeilor, ajunsese un burlac tomnatec depresiv, predispus chiar la sinucidere. Când nimeni nu se mai aştepta, la 53 de ani s-a căsătorit însă cu Ecaterina Pandeli (mai tânără cu aproape trei decenii), viaţa sa căpătând motivaţii deosebite, sporind tonusul şi ieşirea din izolare, ca să nu mai vorbim de apetitul scriitoricesc. Şi deşi Teohari Antonescu îl găsea pe universitarul ieşean, în 1894: „fără vlagă, fără nici o speranţă, fără vreo scânteie de curaj. Suferea de mult şi se simte cam obosit la piept. (...) S-apropie de 67 de ani, e albit de tot şi pare «cassé». Nu cred s-o mai ducă mult. (...) E stins fiziceşte şi e stors moraliceşte. Nu cred să mai poată crea ceva de 2

Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.111. Traian Chelariu, Zile şi umbra mea. Jurnal, ed. Corneliu Popescu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.87. 4 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.111-112. 5 B.P. Hasdeu, O nevastă româncă în traiul pământesc şi-n viaţa după moarte, Bucureşti, Edit. Socec, 1903, p.10. 3

73

valoare”6 – totuşi Anton Naum a avut doi băieţi bine educaţi şi şcoliţi, a predat până la 78 ani şi a murit tocmai la 88 ani! Cu toate că până prin vara lui 1899, P.P. Negulescu era decis să rămână celibatar, fiind predispus numai la studiu şi munca de la catedră, acesta începe totuşi să privească şi altfel lucrurile, impulsionat şi de povaţa mentorului său, Titu Maiorescu: „Mi-aţi dat de mai multe ori sfatul să încep a trăi «omeneşte», însurându-mă. Dar firea mea ciudată m-a împiedicat să urmez sfatul d-voastră. Nu mă puteam obişnui cu ideea de a-mi împărţi viaţa cu altcineva. (…). Aşa au mers lucrurile până acum, adică, mai exact, până astă primăvară. (…) Am ajuns să înţeleg, în fine, că aveţi dreptate. M-am curăţat de vechiul meu romantism nesănătos, am renunţat la vechea mea dorinţă nefirească de a trăi totdeauna singur şi de a sacrifica totul activităţii pur intelectuale. Am înţeles că nici un ideal nu reclamă sacrificii inutile şi că, la urma urmei, nevoia fericirii «omeneşti» stăpâneşte pe toţi deopotrivă şi-i face pe toţi deopotrivă de nenorociţi, când nu e satisfăcută. Am înţeles, în sfârşit, că ceea ce dă interes vieţii, dă viaţă cugetării, şi am recunoscut – de astă dată pe deplin şi fără nici o rezervă – că trebuie să-mi schimb felul de a trăi. M-am împăcat dar cu ideea căsătoriei. E deja mult pentru mine, dar din nefericire nu e de ajuns. Acum tocmai vine partea cea mai grea: realizarea practică a hotărârii luate”7. În fapt, căsătoria este doar un moment, foarte important, în lungul proces de împlinire umană, de acumulare şi de punere în valoare – eventual de reconversie sau devalorizare – a atuurilor dobândite până la o anumită vârstă. Poate că de aceea, pentru indivizii ce urmăresc o ascensiune socială, mariajul nu se face la întâmplare. Referitor la acest lucru, credem că am reuşit deja să stabilim în altă parte, în linii mari, o tipologie a strategiilor matrimoniale la profesorii universitari ai facultăţilor de filosofie şi litere de la noi, pentru intervalul 1864-19448, 6

Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005, p.92. 7 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.320. 8 Lucian Nastasă, Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite universitaire roumaine. Alliances familiales, în „Colloquia”. Journal of Central European History, Cluj, III-IV, 1996-1997 [2000], no.1-2, p.203-217. Vezi şi idem, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă, Iaşi, Edit. Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 1994, p.619-630.

74

aşa încât nu vom mai reveni aici asupra tuturor problemelor pe care le presupune mariajul. Important de reţinut acum este existenţa pentru cei doi viitori membri ai cuplului a unei veritabile „pieţe” matrimoniale, ocazii şi locuri privilegiate unde se stabilesc legături, se negociază şi se realizează diversele tipuri de alianţe. De aceea, intrarea pe piaţa matrimonială angajează totalitatea persoanei, adică un ansamblu de atribute şi cunoştinţe, diversele tipuri de capital (de la cel social şi economic până la cel simbolic), dar şi „educaţia”, manierele, relaţiile sociale, gusturile, hobbyurile, practicile mondene etc.9. Nu întâmplător, şcolile secundare de la noi asigurau pentru băieţi, opţional, însuşirea măiestriei în dans (uneori în contrapartidă cu scrima), acest lucru fiind obligatoriu în şcolile de fete, cel puţin până pe la începutul veacului XX, când va fi treptat înlocuit cu „lucrul manual”. Însă dansul, ca o practică mondenă, de salon, chiar dacă era doar o modalitate de apropriere de partenera dorită şi de a epata ca „om de lume”, a constituit mai pentru toţi tinerii o preocupare educaţională de prim rang10. Despre mulţi universitari ştim că în adolescenţă familia le asigurase chiar lecţii private de dans (V.A. Urechia, I. Rădulescu-Pogoneanu, D. Gusti, Gh.I. Brătianu, M. Vulcănescu, Al. Claudian, Al. Rosetti ş.a.), iar despre fete ce să mai vorbim: Cornelia Brediceanu, de pildă, a învăţat să danseze „tangoul” încă de pe la 16 ani, pe când se afla la Lausanne, când deja se impusese ca o modă europeană prin bogaţii argentinieni aflaţi în sejur prin Ţara Cantoanelor. Pe la sfârşitul veacului XIX, „studenţii” din Braşov organizau chiar cursuri de dans. Se închiria o sală mai mare, la un hotel sau restaurant, unde lecţiile se ţineau o dată pe săptămână, de la ora 20 la 23, cu un instructor. „Pentru aceste serate – nota un memorialist –, studenţii invitau la începutul cursurilor pe fetele şi domnişoarele din societatea bună

9

Vezi A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, no.20-21, 1978, p.97. 10 La noi, dansul a fost probabil cea mai împărtăşită plăcere, frecvent evocată în multe texte memorialistice din a doua jumătate a veacului XIX. În apusul Europei, unde dansul este asociat şi cu viaţa studenţească, asistăm însă la un declin al balurilor publice până spre 1870 şi, de pildă la Paris, închiderea faimoaselor săli de bal. Pentru balurile de la noi vezi Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Bucureşti, Edit. Paideia, 2003, p.47-51.

75

românească de la Braşov. Fetele veneau însoţite de mamele lor sau de cineva din familie”11. Totodată, balurile, seratele dansante erau ocazii privilegiate şi căutate pentru a cunoaşte fete, eventual de aflare a unei viitoare logodnice, preocuparea de a purta cu pricepere şi disticţie mâna unei domnişoare fiind de maxim interes. Poate de aceea, până spre primul război mondial, mulţi titraţi universitari nu priveau cu ochi buni participarea la astfel de evenimente dansante a tinerilor ofiţeri, gata să frângă inimile fetelor de măritat atât prin uniformă, cât şi prin măestria de a dănţui. Dintre multele surse ce prezintă acest aspect, invocăm pentru moment însemnările „la cald” ale lui Teohari Antonescu – burlac şi nu demult numit la catedra de arheologie a Universităţii din Iaşi –, însemnări din 19/20 martie 1896, ora patru dimineaţa: „Am fost invitat sâmbăta trecută la Ar[on] Densusianu la petrecere şi am stat toată seara până la 3 noaptea. Când am intrat, saloanele luminate a giorno, cu lămpi şi lumânări; sălile mari şi multe, vreo trei în şir şi pustii, nu era încă nici un sosit nou, deşi eu relativ mă dusesem f[oarte] târziu. Ne-am recomandat unul altuia şi apoi ne-am aşezat pe scaune. Despre «izolarea» şi «lipsa de intimitate» între moldoveni şi ceilalţi stabiliţi aici în Iaşi ne-a fost teamă; mai toţi ne plângeam de ac[est] lucru. Fetele aşezate la rând, cea mai frumoasă lângă pian, n-au spus nici un cuvânt. Vom veni noi la rând. Peste curând vine Popescu, un profesor, apoi nişte militari, apoi alte mutre, nişte cucoane, apoi d-l Stravolca, d-na Ureche, fata şi d-l12, şi tocmai la urmă de tot vin şi d-na Lepădatu cu d-şoara. S-a dansat vals, contradans şi nu mai ştiu ce, am asistat cu multă evlavie, dar n-am dansat. De altminteri erau ofiţeri destui şi cucoanele n-au rămas nejucate. Pe masa unde era o oglindă, în odaia cu pianul, se aflau nişte mici picturi făcute de d-şoara Elena [Densusianu], drăguţe?, hâm, poate, erau. În fine, când a trecut fata p-acolo, am chemat-o şi am discutat asupra valorii artelor. (...)

11

Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. îngrijită de Ioan Opriş, Iaşi, Institutul European, 1998, p.53. 12 Este vorba de George Alexandrescu-Urechia (profesor la Facultatea de drept din Iaşi), de soţia sa Elena (născută Stihi) şi una din fiicele lor, Virginia (născută la Iaşi, în 7 august 1876 şi căsătorită la 2 noiembrie 1896 cu căpitanul Stelian Ionescu, prezent şi el la serata menţionată aici, în casa lui Aron Densuşianu).

76

Peste puţin am făcut cunoştinţă prin d-l Stravolca cu d-şoara Lepădatu, care mi-a făcut o impresie minunată. Vorbeşte clar şi simpatic. Am întrebat-o de [P.P.] Negulescu, de sunt ele mulţumite cu dânsul, mi-a spus că le-a scris de la Abbazia, de unde se află dânsul, că speră să plece spre Roma şi celelalte. În fine, am trecut într-o sală alături şi m-am pus la taifas cu d-şoara Elena Densusianu şi am vorbit, dar ce n-am vorbit. Despre puterea de judecată a sexului frumos, dacă femeia are aceeaşi capacitate cu bărbatul, dacă e bine femeia să aibă drepturi politice egale cu bărbatul şi dacă trebuie să ocupe aceleaşi funcţii pe care le ocupă bărbatul, în fine pe ac[eastă] temă a «rulat» discuţia până a venit Ioan «Vede Tot» şi mi le-a luat de dinainte pentru o «gavotte» la dans. Nom de nom, ce mi-era necaz era că alături se afla şi d-şoara Ureche, fata decanului de la drept, o prea frumoasă brunetă, de stil înalt şi veselă. Observasem că-mi aruncă des ochiade din jocul ei cu ofiţerii, dar nu găseam ocazia să ne vorbim ceva. Îmi fusese recomandată de d-na Stoianovici – cine o fi? – şi deci puteam s-o introduc în vorbă. După ce lăutarii au intonat imnul lor la adresa «gavottei», noi am reluat-o în flirtat. Un mic incident însă: d-şoara Lepădatu dansa cu un lt. colonel cam în vârstă – vreo 56 de ani, care fusese însurat şi rămăsese văduv cu mai mulţi copii – şi eu natural stând în picioare lângă sobă urmăream mişcările feţei: «ce reflecţii vei fi făcând d-le A. – îmi zise pe când trece învârtindu-se pe lângă mine – asupra mea». „Nu d-şoară, absolut nici o reflecţie, privesc». Se sfârşise dansul şi eu m-am aşezat pe canapea lângă d-şoară, care sta tocmai singură: «D-şoară, sunt f[oarte] curios să ştiu de ce mi-aţi dat adineauri intenţii rele”. Ş-apoi pe tema asta am pornit-o la discuţie. Ea-mi spunea că Negulescu stă cu mâinile cruce pe piept şi priveşte toată seara. «Dar d-ta d-le N. nu te amuzi deloc, văz că nu vorbeşti cu nimeni?» „Ba, din contră, sunt f[oarte] amuzat». Şi alte tot asemeni. Cum se înţelege de la sine, discuţia numai turnură filosofică nu putea să ia. Pe când vorbeam cu dânsa, alături pe canapea se aşează şi d-na Ureche şi fiindcă eu vorbeam tocmai despre regretele că nu pot lua de ureche şi pune în genunchi pe iubiţii mei elevi, studenţi şi studente, am întrebat-o: «ce zici d-nă, sistemul vechi nu era mai eficace?» Fie că fata era emoţionată – deşi e doamnă, dar e f[oarte] tânără căci s-a despărţit de bărbatu-su din pricina relelor tratamente –, fie că erau alte motive la mijloc, nu am înţeles tocmai bine răspunsul ei. Dar s-a întrerupt şi discuţia asta. Mai-nainte ceva vorbisem cu aceeaşi Elena D. şi-mi

77

spunea că ei culoarea verde nu-i place, fiindcă e prea crudă şi pronunţa pe «crudă» cu un tremurat «jvasseya». (…) Spunea că-i place culoarea cenuşie. În orice caz, fata nu era proastă, vorbea destul de cuminte şi cu o claritate excelentă în intonarea cuvintelor şi aşezarea lor în frază. Aş da mai repede asupra ac[estor] evenimente «importante» dacă n-aş avea convingerea că tot ceea ce scrie aici este pentru mine numai. (…) Eu însă, pe când toţi ceilalţi se aflau liniştiţi şi se simţeau mulţumiţi, unii dansând, alţii jucând cărţi, eu mă gândeam că e sâmbătă şi că la ac[eastă] dată fatală a săptămânii, aşternutul meu cuprindea în sine mistere f[oarte] misterioase cu raport la creaţia lumii. Nu dădusem ordin servitorilor să lase Dulcineea stăpână absolută pe al meu «home» şi mi-era mult teamă că va dispărea ca o nălucă din cele 1001 nopţi arabe. Deci mă gândeam neapărat s-o regăsesc năluca înainte de dispariţia sa totală nocturnă. Am vrut să plec fără să-mi iau adio, zicând eu aşa se face în străinătate, se pleacă nemţeşte fără bonjur şi bonsoar, dar m-a întâlnit Stravolca şi m-a oprit. Cel mai nimerit ajutor p[entru] mine, altfel făceam o gogomănie. Ni s-a dat şi o masă nocturnă cu multe şi f[oarte] multe condimente; vinul era bun şi în cantităţi considerabile. S-au ţinut toasturi, căci aşa cere regula nu numai bunei cuviinţe, dar şi efectele inevitabile ale vinului bun şi considerabil în cantitate, încât nu m-am mirat când am auzit pe «Vede Tot» vorbind despre bunătăţile «sexului frumos» şi cerând permisiunea să ne roage să bem şi noi tot p[entru] acelaşi sex, pe Ureche «doresc să te văz guvernator al Transilvaniei luată de sub autoritatea turcească», în fine şi de multe altele strălucite asupra cărora strâmbarea gâtului şi oboseala nu-mi îngăduie să mă mai întind. Eu personal am tăcut ca un peşte, mă rog; m-am sculat de la masă, am sărutat mâna d-nei Densusianu şi d-nei Stoianovici şi am pornit-o în sala de piane. Mă rog, îmi venea de atâta lichid băgat în mine să mă p... încât nici pe scaun nu puteam sta, nici în picioare. Fericirea supremă p[entru] mine era să mă aranjez alături cu un duvar şi să încep deşarga incomodă. Din nenorocire, tribulaţia mea mai avea o mică codiţă: d-l Ureche a găsit atunci în salon de cuviinţă să mă recomande neveste-si, a venit alături şi d-na Ureche, fata, şi vorbind de una, vorbind de alta, a trebuit să trecem pe sofa şi să mai spunem ceva cuvinte sburătoare. Ba de cursuri că le-am încetat, ba de curiozitatea de nume – spuneam cum făcusem cunoştinţă cu un domn care se numea Găină, alţii că se numesc Ţapu, Zarzavat etc., etc. Fata începuse să-mi vorbească de numele lor de Urecke, că e curios: «Ah, mă rog, mă rog – am zis eu – un aşa nume a primit consfinţirea

78

seculară şi toată partea de curiozitate dintr-însul s-a şters faţă de vechimea şi importanţa personajelor care l-au purtat ac[est] nume». Am pretextat că niciodată n-am adormit mai târziu de 11 ceasuri, mi-am luat adio şi am pornit-o fuga să mă aliniez la un duvar, unde deşarga incomodă părăsită, am ajuns acasă şi m-am aruncat în braţele Dulcineii mai întâi, ale lui Morfeu mai târziu. Şi... deci noapte bună!”13 Aşadar, din această perspectivă, a ne ocupa de strategiile matrimoniale presupune în fond o analiză a manierei în care indivizii şi-au gestionat diverse tipuri de capitaluri şi atribute vizavi de alte atuuri pe care le pune în joc viitoarea parteneră de cuplu. Astfel, căsătoria poate fi o strategie conştientă sau inconştientă de împlinire umană şi socială, în strânsă legătură cu originile familiale, cutumele, educaţia, stilul de viaţă etc. Pentru că nu trebuie uitat faptul că, printre altele, familia a fost definită ca o instituţie socială menită să asigure continuitatea intergeneraţională, dar şi că ea se bazează pe relaţii sociale, pe relaţii de putere, de proprietate etc. Cu alte cuvinte, oricât de reprobabil ne apare acest aspect, se cuvine a nu omite că în epoca de care ne ocupăm multe căsătorii au fost „aranjate”, au fost încheiate şi din anumite interese. Aşadar, nu toate mariajele universitarilor noştri au avut ca temei sentimentele, unele fiind chiar contrare „elanurilor naturale”, ceea ce ne impune a nu confunda o relaţie de dragoste cu una conjugală. Referindu-se la P.P. Negulescu, Teohari Antonescu îi scria lui M. Dragomirescu la 21 octombrie 1898: „De câtăva vreme n-are decât două dorinţe care alternează după împrejurări (…): vrea adică aci să devie, de par examplu milionar, luând omul o nevastă cu bănet, aci vrea să devie brahman!? Pentru cea dintâi plăcere, explicare tot mai este; la rigoare, cine nu doreşte din tot sufletul să fie milionar? Dar brahman, asta nu pricep!”14. Pentru fiecare profesor universitar sau un aspirant la această poziţie, decizia de a forma un cuplu presupune aşteptarea persoanei şi a unei conjuncturi potrivite, dobândirea unor atuuri intelectuale şi sociale care să reducă eventualul decalaj dintre categoria din care provine el şi cea în care vrea sa intre. Afirmaţia este valabilă îndeosebi pentru acei intelectuali cu aspiraţii de promovare pe scara socială şi la care se constată, cu prea puţine contra-exemple, o evidentă ambiţie de a încheia căsătorii avantajoase nu doar în plan sentimental, ci şi social. Uneori 13 14

Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.195-198. Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.501.

79

acest lucru presupune o perioada de aşteptare care duce chiar până la limita celibatului. Evident, excludem de aici pe acei burlaci care au adoptat o asemenea conduită până la finele vieţii, fiecare din motive mai mult sau mai puţin explicabile ori cunoscute, de regulă de natură biologică, precum în cazul lui Vasile Bogrea, decedat de altfel prematur, Dimitrie Onciul, Iosif Popovici, G. Vâlsan, Ilie Minea, Yves Auger, Frederic Lang, Coriolan Petranu15 ş.a., de care ne vom ocupa în altă parte, ceva mai jos. Concepută ca preţ al ascensiunii sociale, prelungirea celibatului a răspuns nu doar intereselor profesionale (terminarea studiilor, eventuale specializări, trecerea doctoratului, cooptarea la universitate, accederea la diverse funcţii etc.), ci şi dorinţei de a realiza o corelaţie optimă între capitalul personal pus în joc pe piaţa matrimonială şi cel al râvnitei soţii. Pentru cei de origine modestă, poziţia de universitar dobândită prin propriul efort constituie adeseori atuul social care le permite să facă un bun mariaj. Ştefan Vârgolici, de exemplu, descendent al unei modeste familii din Borleştii de Sus (jud. Neamţ) s-a căsătorit prima oară la 36 ani cu Natalia – care nu avea în 1879 decât 20 de ani –, fiica lui Costache Alcaz din Iaşi, personaj foarte bogat şi cu multe rude influente, şi a Ecaterinei (născută Bucur). La un an după decesul soţiei, Vârgolici s-a recăsătorit, la 45 ani (în 1888)16, cu vara primară a celei dintâi soţii, Elena (de 25 ani), fiica lui Gh. Tiron – membru de frunte al liberalilor ieşeni – şi a Zoei (născută Alcaz). Exemplul este urmat de ginerele său, Teohari Antonescu, care s-a căsătorit cu Eugenia Vârgolici (în 1899)17 după ce şi-a conturat mai întâi o carieră universitară şi avea deja 33 de ani. Sau căsătoria lui Vasile Pârvan – care a cunoscut numeroase privaţiuni materiale, dar care s-a dovedit a fi şi foarte ambiţios în a-şi croi o carieră profesională – cu Silvia Christescu, fiica unui mare industriaş şi nepoată a Mariei I. Bogdan (soţia slavistului de la Universitatea din Bucureşti), căsătorie realizată după ce acesta şi-a pus bazele unei cariere intelectuale prestigioase. 15

În cazul acestuia vezi, de pildă, certificatul medical semnat de dr. Ioan Moldovan, la Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 266/1942. 16 Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 4556/1879 şi 7788/1888. 17 Teohari Antonescu ar fi fost dorit ca ginere şi de Petru Răşcanu (cf. Teohari Antonescu, Jurnal, 1893-1908, p.222). Pe de altă parte, ca tânăr universitar, Antonescu a fost îndrăgostit o vreme de Clemansa, fiica lui Nicolae Climescu, aceasta căsătorindu-se în cele din urmă cu un alt universitar, Constantin Şumuleanu, de la facultatea de ştiinţe.

80

Iar multe alte exemple ar putea fi invocate: D.M. Teodorescu s-a căsătorit la 56 de ani cu Ana Mayer; Anton Naum la 54 de ani, cu Ecaterina Pandelia; Virgil Bărbat la 50 ani; Teodor Naum la 48 de ani; C. Fedeleş s-a însurat pe 2 august 1919, la 42 ani, cu Margareta Agarici; Emil Panaitescu la 41 ani; Ioan Ursu la 40 ani; Ioan Bogdan s-a căsătorit abia la 39 de ani cu Maria Colţescu; la aceeaşi vârstă s-a însurat şi Romulus Cândea cu Maria Gizela Zaiancicovschi18, ori Dumitru Macrea; I.M. Marinescu şi D. Popovici la 38 ani; Leca Morariu şi Jean Livescu la 37 ani; Şt. Bezdechi şi Ioan Moga la 36 ani; Ch. Drouhet tot la 36 ani, cu Julietta Bădulescu; C. Erbiceanu, Al. Lapedatu, C. Marinescu, Gh. Giuglea, Ştefan Ciobanu şi Ioachim Crăciun la 35 ani ş.a.m.d. Pentru mulţi din universitarii enumeraţi, importanţa meritocraţiei şi a concurenţei tot mai puternice a impus renunţarea la căsătoriile premature care ar fi putut compromite şansele carierei. Evident, pentru fiecare caz în parte există diferenţe sesizabile, conjuncturale, provenite din diverse motive intime, familiale ori severitatea mare a procesului de impunere pe piaţa intelectuală. Perioada de aşteptare pentru întocmirea unui cuplu este şi ea profitabilă – mai ales pentru provinciali, pentru cei ce nu provin din oraşul universitar, unde se înfăptuiesc şi de unde se difuzează actele de cultură, şi în care îndeobşte aspiră să rămână – pentru a se integra mediului de notabilităţi locale, pentru a-şi întinde sfera relaţiilor sociale, pentru a se face cunoscut etc. Teohari Antonscu şi P.P. Negulescu, de exemplu, participau la reuniuni, baluri private, erau invitaţi la masă pe la diverse familii etc., prospectând oferta pieţii matrimoniale, purtând discuţii interesante cu fete provenind din vechea aristocraţie locală, cel dintâi nefiind însă lipsit de complexe şi suferinţe intime, generate tocmai de condiţia sa socială modestă, dar şi datorită aspectului fizic pe care-l considera neatrăgător19. În schimb, în 1895, Teohari Antonescu îi scria lui M. Dragomirescu că „aici, la Giurgiu [oraşul copilăriei şi în care i se aflau părinţii], am ajuns cavaler la mare preţ. De pildă, am primit, negreşit prin mama, propuneri de căsătorie de la o fată, vroi să zic de la tată-său, cu zestre de 10.000 (zece mii) lei şi 2000 trusouri. Şi este mă o 18

De origine poloneză şi destul de înaintată ca vârstă (născută la 2 martie 1890, în com. Stanislawow, Polonia), cauză pentru care – probabil – familia Cândea nici n-a avut urmaşi. 19 Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.56, 150-151 ş.a.

81

fată urâtă... de la căcat te poţi uita, la dânsa ba. Altă propunere, mai bună, a venit din partea unei mame de high-life d-aici. Ce e drept, fata e prea frumoasă, dar pretenţii multe şi cam... săracă. Nu mă prinde pe mine cu una cu două”20. Şi tot Antonescu relatează în Jurnalul său alte situaţii în care era curtat, din care dăm acum doar două exemple, înregistrate de el la 24 şi 31 martie 1896: „Între altele am fost invitat la Castano21. Să te ferească D[umne]zeu de o casă unde sunt multe fete în casă şi sărăcia aşteaptă cu dinţii rânjiţi la uşă. (...) Ne-a adus o masă cu multe istorii de mâncare într-însa; n-am mâncat nimic, m-am uitat la ei cum stăteau cu privirile îngrijate, sperând că din glumele mele cu fata să mă «amorezez» şi s-o iau22. Dar să mă ferească sfântul”. „Tot mai înainte, adică în ziua de Paşti, am fost invitat la Aron Densusianu la masă. M-am dus la 6 1/2 seara şi m-a primit el în sală jos. (...) Peste puţin au venit şi fetele şi doamna şi am trecut la masă. Doamne, să nu te plângi niciodată de singurătate şi de lipsa de poftă de mâncare la hotel; mai bine să rămâi singur şi să te mulţumeşti cu ce ţi se dă la hoteluri şi să nu mai doreşti niciodată invitări prin casele oamenilor. Iaca, eu am păţit-o. Mai întâi un mic detaliu şarmant: d-şoara cea mai mare e urâtă şi slabă şi mintea în privinţa agerimii lasă mult de dorit, în fine are toate calităţile unei fete care nu e pe seama mea şi pofta mea23; din contra, cea mică e frumuşică

20

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.481. Se referă la Victor Castano (după numele mamei lui, Janeta Eugenia Giuliano, zisă şi Castano, pentru că tatăl său fusese Antonie Iehl, controlor al manufacturilor de tutun imperiale), originar din Strassbourg, stabilit la Iaşi ca profesor de franceză, fiind totodată membru al Societăţii Junimea. Victor Castano, care a fost pentru scurtă vreme şi suplinitor la Universitatea din Iaşi, s-a căsătorit la 21 ianuarie 1873 cu Maria, fiica lui Mihail şi Casandra Dimitriu, având împreună mai mulţi copii, printre care Grigore, Zoia, Eduard (căsătorit la 4 decembrie 1937 cu Ivonne Jeanne Prodan), gemenii Elena şi Constantin. 22 Invocă pe Mathilda Castano, absolventă a pensionului Humpel din Iaşi, în legătură cu care – în epocă – se vehicula următoarea anecdotă: Al. Philippide tocmai fusese cooptat profesor la acest pension. Una din eleve – tocmai Mathilda Castano –, mai „a dracului”, „tot râdea în bancă şi făcea glume. Philippide trânteşte cartea între bănci şi suduind: «să vă dau în p...a mumelor voastre» şi dus a fost. Drept adio a scris o scrisoare doamnei Humpel, între altele erau şi cuvintele «sunt sătul de femeia română»”; Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.138. 23 Este vorba de Maria Elisa Densusianu, care va deveni profesoară în învăţământul secundar, măritându-se la 9 noiembrie 1897 cu Vespasian Erbiceanu. 21

82

şi inteligentă chiar24. D-l şi d-na Densusianu puseseră pe fata mare să se îmbrace luxos, iar cea mică rămăsese f[oarte] rău îmbrăcată. Păi, de, să nu râzi şi să nu zici, omul acesta este un animal iraţional, uneori mai iraţional decât un animal! Dacă m-aş amoreza, ar trebui s-o fac de a mare şi nu de a mică”25. Dar nu a fost singurul ce a trecut prin astfel de situaţii. În vara aceluiaşi an 1895, D. Evolceanu tocmai revenise de la studii din Germania, rămânând o vreme în casa părinţilor lui din Botoşani. Şi, evident, nu au lipsit „provocările”, una fiind stimulată chiar de el. Dar iată ce-i scrie amicului său M. Dragomirescu: „Ştii că umblam mort după însurătoare – mi-a trecut pofta. În ziua de Sf. Ilie am fost pe la onoratul despre care-ţi vorbisem26, şi acesta mi-a spus limpede şi lămurit că-mi dă 60.000 zestre şi 10.000 trusou. (...) Am stat şi eu şi am tot cumpănit (...) şi mi-am zis în sfârşit sacramentalele cuvinte: refuz, nimeni n-a murit de pofta însurătorii, şi voi aştepta timpuri mai bune”27. Iar acestea n-au întârziat să apară, peste mai puţin de doi ani Evolceanu căsătorindu-se cu „blajina şi frumuşica Constanţa Bârsan”28. Aşa cum am subliniat, această aşteptare nu constituie o conduită general valabilă. Anumiţi indivizi de origine modestă (dar nu numai), fideli normelor din familiile lor, nu ezită să realizeze căsătorii precoce, dacă-i raportăm la media de vârstă a mariajului pentru congeneri: Nicolae Iorga s-a căsătorit întâia oară la 19 ani; Mircea Vulcănescu şi Ştefan Mateescu la 21 ani; Vasile Burlă şi Alexandru Claudian la 22 ani; Marin Ştefănescu, Gustav Oswald Kisch, Constantin Balmuş, Mihail Peteanu şi Dinu Pillat la 23 ani; Alexandru Odobescu, Gr. G. Tocilescu, Petre Răşcanu, Gh.I. Brătianu, Nicolae Drăganu, Umberto Cianciolo, Dan Bădărău, Radu Paul, Dumitru Todoran şi Anatol Chircev s-au însurat la 24 ani; Bonifacio Florescu, Nae Ionescu, N. Bănescu, Alexe Procopovici, Romulus Vuia, Dumitru Găzdaru, Alexandru Ferenczi, Emil Condurachi la 25 ani ş.a. 24

Se referă la Elena Densusianu, absolventă de medicină şi viitoare profesoară de oftalmologie la facultatea de medicină din Iaşi, căsătorită cu dr. Emil Puşcariu, ce preda histologia la aceeaşi instituţie de învăţământ superior. 25 Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.198, 200-201. 26 Este vorba de celebrul cofetar bucureştean Iorgu Constantinescu, despre care vom mai face o menţiune ceva mai jos. 27 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.576. 28 Ibidem, p.714.

83

Însă pentru marea majoritate a universitarilor noştri, vârsta căsătoriei se situează între 26 şi 34 de ani: Andrei Vizanti, Ioan Paul, Constantin Giurescu, Henri Jacquier, Ioan Lupaş, György Kristóf, Dumitru Caracostea, Nicolae Mărgineanu la 26 ani; Aron Densusianu, Gh. Bogdan-Duică, Kurt Horedt, Sever Pop, Alex. Naum şi D. Isac la 27 ani; Ioan Nistor, G.G. Mateescu, Emil Petrovici, Karl-Kurt Klein, Giandomenico Serra, Ion Breazu, Grigore Popa, Victor Iancu, Mircea Mancaş şi Ovidiu Drâmba la 28 ani; Iancu Botez, Petre Andrei, Silviu Dragomir, Petre Grimm, Octav Erbiceanu şi Mihail Macrea la 29 ani; A.D. Xenopol, Ioan Bianu, Mihail Dragomirescu, C. Rădulescu-Motru, Vladimir Ghidionescu, Márton Roska, Dumitru Mateiaşi, Dan P. Mihail şi Pimen Constantinescu la 30 ani; I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Ştefan (István) Kovács, Ioan Sân-Giorgiu, Petru Caraman, Traian Chelariu şi Zevedei Barbu la 31 ani; D.N. Burileanu, D. Evolceanu, Theodor Capidan, Emil-Ioan Diaconescu, Ioan Diaconu şi Ernest Bernea la 32 ani; I. Bogdan, C. Daicoviciu şi Tudor Vianu la 33 ani; Simion Mehedinţi, Traian Bratu şi C. Sudeţeanu la 34 ani etc. Sintetizând, putem afirma că – fără a pune la îndoială existenţa sentimentelor de iubire – o uniune flatantă şi cucerirea unei frumoase dote sunt şi ele criterii în traseul realizării unui cuplu. Căsătoria permite dezvoltarea unui sistem de schimb inter-familial bazat pe reciprocitate (potenţială), în care funcţia de protecţie nu este deloc neglijabilă. La urma urmei, familia este locul privilegiat pentru dezvoltarea membrilor ei, protejându-i, satisfăcându-le nevoile şi favorizând achiziţiile (materiale, spirituale, afective etc.). De aceea, uneori familia se poate înfăţişa ca un sistem relativ închis, care refuză amestecul cu sânge „nearistocratic”, preferând mai curând consangvinarea. Deşi la noi nu s-a ajuns chiar până acolo, este totuşi de remarcat faptul că Sextil Puşcariu a numărat 33 de cazuri de căsătorii „în neam” (înrudite) în familia sa29, aşadar această practică fiind destul de frecventă la Puşcăreşti, dar nu numai, raţiunea fiind mai ales de ordin material-funciar. Pe de altă parte, prin căsătorie se pătrunde într-o reţea de obligaţii şi loialităţi, aceasta angajând totalitatea tipurilor de capital colectiv al familiei şi reprezentând un eveniment decisiv pentru reproducerea unui patrimoniu inseparabil material şi simbolic. În felul 29 Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Edit. Clusium, 1998, p.34. Cum am arătat în altă parte, chiar el era rudă destul de apropiată cu soţia sa.

84

acesta se realizează o unitate ce pune în comun diversele resurse ale ambilor parteneri ai cuplului, pentru că familia este un grup social cu totul particular, în cadrul căruia membrii sunt uniţi nu doar prin legături de sânge sau prin alianţă, ci mai mult: ei se recunosc reciproc, împărtăşesc aceleaşi valori comune şi sunt identificaţi de cei din afară, din exterior, prin numele de familie. Iar pentru acei universitari care provin din rândurile aristocraţiei (definită prin posedarea unui titlu de nobleţe, nu neapărat prin „sânge”), sau a vechii burghezii de merit – şi nu de căpătuială –, în strategia carierei lor accentul se pune pe alianţe şi pe modul de viaţă. Iar această proiecţie este valabilă şi în noul tip de societate ce s-a plămădit după 1945, cea care se autoproclama „a egalilor”, dar care în fond a funcţionat pe temeiul aceloraşi mecanisme matrimoniale şi de alianţe familiale anterioare. Fără a ne atinge de acele exemple care ar pune în cauză personaje din zilele noastre, invocăm unul mai vechi şi care – în cele din urmă – a şi abdicat de la promovarea „valorilor comuniste”. Zevedei Barbu provenea dintr-o familie de ţărani din Reciu (jud. Sibiu), reuşind prin ambiţie şi propriile merite să urmeze facultatea de litere din Cluj, cu o lucrare de licenţă nu lipsită de interes (Minciuna în lumea copilului, 1937), pentru ca după numai doi ani să-şi susţină şi doctoratul, cu titlul Contribuţii la psihologia onestităţii (iunie 1939). Datorită calităţilor sale, Zevedei Barbu este cooptat la Universitatea din Cluj, iniţial ca preparator la Institutul de Psihologie Experimentală, apoi ca asistent al lui Lucian Blaga, la catedra de Filosofia culturii30. Numai că Barbu, împreună cu un alt tânăr coleg, Victor Iancu, se implică în mişcarea comunistă din ilegalitate, motiv pentru care este arestat la 23 octombrie 1943 şi condamnat la 8 ani şi 6 luni închisoare pentru „propagandă politică în şcoală” şi „participare la organizaţie politică şi activitate clandestină potrivnică ordinii existente în stat”, fiind totodată destituit din învăţământ, anulându-i-se diplomele etc.31. Prăbuşirea regimului antonescian în august 1944 şi schimbările politice care încep să se facă simţite la noi din toamna acelui an îi aduc lui Zevedei Barbu reintegrarea în învăţământ32, ba mai mult, intră în categoria „oamenilor zilei”, fiind – de pildă – numit secretar general la 30

Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 293/1942. „Monitorul Oficial”, nr.304 din 31 decembrie 1943. 32 „Monitorul Oficial”, nr.246 din 24 octombrie 1944. 31

85

Ministerul Naţionalităţilor (din 25 ianuarie 1945). În acest context al schimbărilor politice şi sociale majore, Zevedei Barbu se căsătoreşte cu Letiţia Cărpinişan33, în 1945, aceasta fiind prietenă din copilărie cu Lena Constante, motiv pentru care nevasta universitarului a şi fost invocată mai târziu în procesul lui Lucreţiu Pătrăşcanu. Este de reţinut însă faptul că mariajul s-a realizat chiar în perioada când Lucreţiu Pătrăşcanu l-a numit pe Barbu consilier la Legaţia Română din Londra, iar Lena Constante îi era deja amantă lui Pătrăşcanu. Însă şansa familiei Barbu a fost tocmai această plecare în Anglia, de unde n-a mai revenit, fostul universitar clujean devenind apoi profesor la Universităţile din Glasgow şi Sussex, pentru ca din 1977 să predea la „Universidade de Brasília”, până la moartea sa din 1993, lăsând o operă de-a dreptul impresionantă34. Aşadar, o căsătorie bună înseamnă totodată garanţia numelui, onoarea, integrarea într-un grup, cu alte cuvinte împărtăşirea din capitalul simbolic al familiei. Din această perspectivă, de exemplu, unul din elementele care s-au bucurat de o mare atenţie din partea multor universitari a fost numele de familie al soţiei şi eventualul titlu sau rang. În definitiv, numele este acela care permite descendenţilor unei familii „aristocratice” sau cu un mare prestigiu social (ori politic) de a crede în existenţa unor diferenţe esenţiale între ei şi ceilalţi. Însă când ne referim la aristocraţie, la noi, se cuvine să ţinem seama de faptul că cel mai adesea s-a utilizat impostura, falsul arbore genealogic pentru mulţi din aşa-zişii descendenţi ai unor familii cu origine mai mult sau mai puţin „nobiliară”, care au căutat să impună în anumite conjuncturi propria lor reprezentare istorică a familiei, fabricând de pildă ascendenţe uneori ridicole, până la împăraţii sau nobilimea bizantină. Aspectul a fost favorizat şi de sărăcia documentară a evului mediu îndeosebi, dar şi a epocilor mai apropiate, numeroase fiind cazurile – mai ales la finele veacului XVIII şi în prima jumătate a secolului XIX – în care s-au plăsmuit genealogii fictive sau măcar parţial fictive pentru a justifica în 33

Fratele acesteia, dr. Cornel Cărpinişan, a ajuns ulterior profesor universitar de chirurgie pulmonară la Bucureşti. 34 Din cele mai... interesante lucrări ale lui Zevedei Barbu, reţinem aici: Le développement de la pensée dialectique, Paris, A. Costes, 1947; Democracy and dictatorship. Their psychology and patterns of life, London, Routledge & Kegan Paul; New York, Grove Press, 1956; Problems of historical psychology, London, Routledge and Kegan, 1960; Society, culture and personality. An introduction to social science, Oxford, Oxford University Press, 1971.

86

fond titlurile de boierie cumpărate şi nicidecum moştenite. Mai mult chiar, Bogdan Petriceicu Hasdeu a trăit mai toată viaţa fiind convins – şi declarând mereu – că este de „os domnesc”, descendent din domnitorul Ştefan Petriceicu, cel ce a condus Moldova în câteva rânduri pe la finele veacului XVII. Iar în adolescenţă, aşa cum era el, puţin... temerar (ca să nu spunem... smintit), pretindea să i se spună „prinţ”, risipind pentru asta şi puţinii bani ce-i avea, ori provocând la duel pe oricine, dacă nu i se adresa cu condescendenţă. De aceea, poate nu întâmplător, I.L. Caragiale întreba retoric şi plin de ironie: „La noi însă? Vestigii feudale? Artistocraţie? Tradiţii bătrâne? Când? De unde? Cum? Nu cumva arhondologia grecească ar fi tulpina unei aristocraţii feudale româneşti? Nu cumva avocaţii ieşiţi de ieri de alaltăieri, copii de obscure familii din popor, chemate la viaţă publică dintr-o completă nulitate politică de drept, prin mişcarea de la 1848, au luat în serios că sunt nobili de viţă pentru că, având noroc la daraveri, le-a dat mâna să-şi vopsească frumos o trăsură şi să-i lipească la spate un blazon de operetă”35. De altfel, acesta a fost unul din puţinii scriitori români de succes care au dispreţuit profund orice asociere cu arborele genealogic al familiei: „Ce-are a face familia mea, care nu e nobiliară, cu operele mele” – chestiona el în 1906 pe Horia PetraPetrescu, care tocmai pregătea o teză de doctorat la Universitatea din Leipzig despre opera lui Caragiale; „d-ta despre aceste opere vrei să faci un studiu critic (...) şi nu despre umila mea familie vreunul heraldic”36. Cu toate acestea, nu putem spune despre unii universitari – mai ales cei de până la primul război mondial, dar uneori şi după – că nu au fost sensibili, din punct de vedere social, şi faţă de ideea de a aparţine unei clase elevate, de factură „nobiliară”, după reperele lumii de atunci! Dar mai întâi şi-au dobândit o poziţie socială pe calea meritului şi a capacităţii, şi abia apoi s-au străduit să-şi ataşeze biografiei sau chiar să-şi fabrice o reprezentare care să-i includă în rândurile aristocraţiei, mergându-se chiar până la falsificarea propriilor genealogii ori prin 35

I.L. Caragiale, Opere, V, ed. Şerban Cioculescu, Bucureşti, Cultura Naţională, 1938, p.401. 36 Ibidem, VII, ed. Şerban Cioculescu, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II”, 1942, p.217. Lucrarea lui Horia Petra-Petrescu, I.L. Caragiale – Viaţa şi opera/Leben und Werke, având ca editori pe Ioan Dersidan şi Rudolf Windisch, iar ca semnatar al postfeţei pe Klaus Bochmann, a apărut de curând la Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2004, 236 p.

87

exacerbarea importanţei unor ranguri – să zicem „boiereşti” – care în fapt nu reprezentau nimic, ci doar un soi de spoială ridicolă, frecvent cumpărată în prima jumătate a veacului XIX (cum ar fi de pildă titlul de medelnicer). Pentru alţii, doar poziţia de universitar le conferea un soi de elitism „nobiliar” (am putea spune, mai degrabă, „nobilitate intelectuală”), cu atât mai mult cu cât România nu prea avea o asemenea clasă – aristocratică – „de sânge” şi cu o lungă tradiţie, iar improvizaţiile sau impostura, prin cumpărarea unor titluri de pe la finele veacului XVIII şi începutul celui următor, ori „ridicările în boierie” au generat suficiente situaţii ridicole. Astfel, atitudinile invocate au fost o prelungire a romantismului de la începutul secolului XIX, care a întreţinut cultul eroilor de-a lungul întregului veac menţionat, în acest context universitarii suplinind lipsa atuurilor familiale cu ideea că funcţia de profesor, ca înalt funcţionar al statului, îi plasează într-o veritabilă clasă superioară, o „aristocraţie a spiritului”. De altfel, este un aspect ce se cuvine distinct cercetat, iar în diverse locuri din lucrarea de faţă vom căuta să oferim câteva repere în această direcţie. Până atunci însă, trebuie remarcat faptul că multor intelectuali recunoscuţi nu le-a lipsit gustul de a imita într-o oarecare măsură un anume stil de viaţă nobiliar ori de „high life” monden, în anumite cazuri desuet şi ridicol, deşi e greu de a face întotdeauna o distincţie foarte clară între ceea ce este imitaţie conştientă şi ceea ce constituie dezvoltarea unor habitudini cu iz artistocratic, preluate şi dezvoltate de o fracţiune a burgheziei în general şi încetăţenită în societăţile tardiv modernizate, care au furnizat modele pentru personaje precum Chiriţa, Dinu Păturică, Brânzovenescu ori Farfuridi, pe acelea din Boieri şi ciocoi a lui Vasile Alecsandri, sau generând atitudini dependente de apanajul originii, precum sindromul „metecului” sau „complexul plebeian”. În orice caz, numele poartă grandoarea şi calitatea unei familii, evocă trecutul, relaţiile cu alte familii, ceea ce angajează onoarea şi respectul. V.A. Urechia, de pildă (al cărui nume patronimic adoptat abuziv, „Urechia”, îi oferea sentimentul unei legături cu aşa-zisul strămoş boier şi cărturar din veacul XVII, Grigore Ureche), se căsătoreşte în 1857 la Paris cu Françoise Plano, fiica doctorului de Plano, medic al reginei Izabela a Spaniei. Sunt explicabile astfel inhibiţiile fiului de clucer din Piatra Neamţ când s-a trezit înconjurat de atâtea rude bogate din Paris,

88

Madrid, Londra ori New-York, „care vorbeau de milioane”37. Şi ca să nu ne depărtăm de această familie, fiica lui V.A. Urechia din a doua căsătorie, Corina, va deveni în 1882 soţia lui Eugen Rizu, fondatorul farmacologiei la Iaşi, profesor universitar şi decan al facultăţii de medicină din localitate, acesta din urmă căpătând ca dotă casele socrului din capitala Moldovei, bijuterii în valoare de 3837 lei/aur, garderobă, trusou şi alte bunuri de 5450 lei38. Însă pe lângă prestigiul intelectual, Eugen Rizu aducea şi numele, trăgându-se din paharnicul grec al lui Scarlat Calimahi, Neculai Rizu, medicul fiind fiul nepotului acestuia din urmă, al spătarului Grigore Rizu39. Cu prestigiul numelui – şi nu numai – putem asocia mai multe mariaje ale universitarilor români sau aspiranţi la acest titlu. Alexandru Odobescu s-a căsătorit în 14 august 1858 cu Saşa, fiica naturală a lui Pavel Kisseleff şi a Alexandrei Bagration40. Legătura dintre aceştia din urmă fusese de fapt un concubinaj, întrucât generalul era deja căsătorit în Rusia cu prinţesa Ecaterina Potoski Grajinski, care însă se afla internată într-un sanatoriu de boli mentale. Cu toate acestea, Kisseleff şi Alexandra au avut împreună şase copii, iar la reîntoarcerea lui în Rusia a luat cu sine şi pe femeia nelegitimă, cu o parte din descendenţi. Însă copiii acestora fuseseră înfiaţi de un unchi al Alexandrei, generalul Iacovache Prejbeanu, alături de care au rămas în ţară doar fetele Saşa şi Elena, prima devenind soţia lui Al. Odobescu, iar cealaltă căsătorindu-se cu Şt. D. Greceanu, ce s-a afirmat ca un meticulos genealogist41. Al. Tzigara-Samurcaş provenea dintr-o familie ce se bucura de un bun statut social, poate nu atât prin tată (Toma Tzigara), cât mai ales prin mamă: aceasta, Elena, era născută Samurcaş, înrudindu-se astfel cu vechi familii boiereşti muntene precum Creţeanu, Bengescu, Kretzulescu, Rallet ş.a. De altfel, mult după decesul tatălui său, Alexandru a fost 37

V. A. Urechia, Din tainele vieţii, în „Apărarea naţională”, I, 1900, nr.161, p.1. Vezi Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 110/1882. Corina a divorţat la scurt timp datorită brutalităţii soţului. 39 Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii Moldoveni, ed. Rodica Rotaru, postfaţă, note şi comentarii de Şt.S. Gorovei, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.233. 40 Aceasta era fiica cneazului Alexei Kirilovici Bagration şi a Zoei, născută Văcărescu, şi fusese căsătorită pentru scurtă vreme cu Emanoil Băleanu, mare ban, om extrem de bogat şi influent din punct de vedere politic. 41 Vezi îndeosebi Şt.D. Greceanu, Genealogiile documentate ale familiilor boiereşti, 3 vol., Bucureşti, 1913-1916. 38

89

adoptat de un unchi din partea mamei, de Ioan Al. Samurcaş42, pentru ca la 18/30 martie 1899 să obţină aprobarea oficială de a adăuga patronimicului Tzigara şi pe cel al mamei, Samurcaş. În plus, ca orfan, viitorul universitar de istoria artei a fost luat sub aripa ocrotitoare a familiei Kremnitz (soţul – cumnat al lui Titu Maiorescu – fiind medicul casei regale, iar soţia – Mite – secretara literară a reginei Elisabeta43), care-l califica uneori drept „fiul meu adoptiv”. Iar Mite Kremnitz l-a învăţat pe Alexandru germana, ea l-a introdus la curtea regală, prin ea s-a apropiat Tzigara-Samurcaş de junimişti etc. Şi din toate aceste relaţii au rezultat apoi şi beneficiile: burse de studiu, director al Fundaţiei Regale Carol I, director al Muzeului Naţional de Artă, profesor la Universitatea din Bucureşti, apoi la cea din Cernăuţi etc., ceea ce i-a făcut pe bârfitori şi pe invidioşi să născocească ideea că Al. Tzigara-Samurcaş ar fi fost fiul nelegitim al regelui Carol I44. Mai mult chiar, susţinătorii amintiţi au fost şi artizanii căsătoriei lui cu văduva Maria Gr. Cantacuzino, în 1900, asociind astfel tânărului intelectual cu aspiraţii universitare şi numele unei vechi familii veritabil nobiliare: Maria era fiica lui Alexandru Cantacuzino şi a Coraliei (născută Boldur-Kostaki), iar înainte de a deveni soţia lui Al. Tzigara-Samurcaş mai fusese căsătorită cu prinţul Gr. Gr. Sturdza, care s-a sinucis în urma unei poveşti de dragoste la numai două luni de la mariajul său. Şi pentru a nu ne îndepărta de Tzigara-Samurcaş, tot aici se cuvine să menţionăm asocierea acestui nume cu destinul unui alt viitor profesor universitar, cel al lui Mihai Berza – fiul unui răzeş din zona Tecuciului –, istoric medievist, membru corespondent al Academiei Române. Acesta a luat de soţie la 26 septembrie 1935 pe una din fiicele 42

Acesta era fiul lui Alecu I. Samurcaş, cel ce publicase la Atena, în limba franceză, o gramatică grecească, iar aici fusese succesiv clucer, serdar şi postelnic. Ioan Al. Samurcaş a urmat studii juridice în Germania şi Belgia, unde şi-a luat licenţa, fiind o vreme secretar al Agenţiei Române din Berlin, cunoscut ca un prieten al lui M. Eminescu (asupra lui vezi C.D. Zeletin, Respiro în amonte, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1995, p.220-233, studiul despre „O veche familie de cărturari: Samurcaş. Ioan Al. Samurcaş, 1845-189, prieten al lui Eminescu”). Al. Tzigara-Samurcaş a fost adoptat deoarece unchiul său nu a avut descendenţi. 43 Renate Grebing, Mite Kremnitz (1852-1916). Eine Vermittlerin der rumänischen Kultur in Deutschland, Frankfurt am Main, Berlin, Bern, Peter Lang Verlag, 1976. 44 Această supoziţie a fost demontată de Vasile Docea în volumul său Străinii de-alături. Explorări în istoria minorităţilor şi a comunicării interculturale, Timişoara, Editura Universităţii de Vest, 2006, p.105-110.

90

lui Al. Tzigara-Samurcaş, pe Ana, pictoriţă nu tocmai originală, ataşată post-impresionismului francez. Iar cealaltă fiică, Maria, ce a făcut o carieră de violonistă în cadrul orchestrei simfonice a cinematografiei din Bucureşti, a devenit soţia inginerului I. Berindei, Samurcaşii şi Berza înrudindu-se astfel – prin alianţă – cu o altă familie de viitori istorici, cea a lui Dan Berindei (la rândul lui ginere al istoricului I. Hudiţă, dar şi tată a lui Mihnea Berindei)45. Fără a şti dacă există vreo legătură între acel Gusti din Arhondologia Moldovei a lui Costandin Sion46 şi bunicul patern al lui Dimitrie Gusti, pitarul Anastase Gusti, putem totuşi aprecia că sociologul provenea dintr-o familie destul de bine situată social pentru finele veacului XIX, de vreme ce tatăl său – Ştefan – avea câteva proprietăţi funciare în Basarabia, iar mama sa Natalia era fiica medelnicerului Iacov Gatovschi47. Cu toate acestea, după tentativa nereuşită a lui Dimitrie Gusti, din vremea studiilor în Germania, de a se căsători cu Elsa, fiica mai mare a lui Franz von Liszt, odată ajuns profesor la Universitatea din Iaşi se punea şi problema realizării unui mariaj flatant şi care să ofere un „nume”. În acest context, se căsătoreşte oarecum precipitat cu Martha Stroici, descendentă a unei vechi familii de boieri moldoveni (de-ai lui Luca Stroici, din a doua jumătate a veacului XVI), a cărui tată – Gh. Stroici –, pe lângă faptul că poseda o avere funciară respectabilă (printre care şi Volovăţul), a ocupat în câteva rânduri fotoliul de deputat şi de senator din partea Partidului Conservator48. Mariajul n-avea să dureze 45

Bunicul dinspre tată al lui Dan Berindei a fost celebrul arhitect Ion Berindei, printre altele constructor al Palatului Culturii din Iaşi, Casa Oamenilor de Ştiinţă (Casa Asan), Palatul cu Lei şi Palatul Cantacuzino din Bucureşti etc., de la care a rămas octogenarului istoric de azi impresionanta bibliotecă. În schimb, tatăl lui Dan Berindei – Alexandru – a fost avocat, iar mama sa, după divorţ, s-a recăsătorit cu Alexandru Balş. Detalii despre familia I. Hudiţă şi Dan Berindei în vol. Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Ioana Berindei, [consemnate de Lavinia Betea], Bucureşti, Edit. Compania, 2006. 46 Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimpurane. Boierii moldoveni, p.63-64. Acel Gusti era un negustor grec, venit în timpul domniei lui Calimach. 47 D. Gusti a mai avut doi fraţi şi o soră: Anastasie, Eduard şi Cecilia. Anastasie a ajuns directorul Societăţii Reşiţa, după ce o vreme fusese directorul general al Institutului Ipotecar Imobiliar, iar Eduard a fost magistrat la Curtea de Apel. 48 Mama Marthei, Maria, era născută Hasnaş, iar bunica dinspre aceasta era născută Pillat. Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia lui Dimitrie Gusti, în vol. Mihai Sorin Rădulescu, Memorie şi strămoşi, Bucureşti, Edit. Albatros, 2002, p.11-18 (publicat iniţial

91

mult, Martha îndrăgostindu-se de avocatul Romică Drăghici, motiv pentru care Gusti va divorţa, recăsătorindu-se apoi nu cu un „nume”, dar care – prin hazard – îi va aduce şi beneficii sociale deosebite în vremea regelui Carol II. Oarecum asemănător şi nu fără legătură cu încrengătura genealogică de mai sus mai putem invoca şi primul mariaj al lui Ioan Mihail Sân-Giorgiu, germanistul de la Universitatea din Bucureşti în anii interbelici. Şi el descendent dintr-o familie boierească modoveană, al cărui tată – Alecu – absolvise Politehnica din Praga, ajungând inginer-şef al Botoşanilor, şi înrudit cu Dimitrie Gusti şi Nicolae Iorga49, Ioan s-a căsătorit la numai un an după ce a devenit conferenţiar (în 1922) cu descendenta unei familii veritabil nobiliară, cu Santa Paladi, naşi de cununie fiindu-le Aglaia şi Aristide N. Basilescu (la 27 mai 1923). Însă nici această căsnicie n-a fost prea temeinică de vreme ce la scurt timp vor divorţa, Ioan Sân-Giorgiu recăsătorindu-se la 12 august 1926 cu Maria-Madeleine Ionescu. Nicolae Cartojan se trăgea din postelnicul Preda Cartojan, tatăl său, Manolache, având o bună situaţie materială, viitorul universitar rămânând singur la părinţi50. S-a căsătorit însă cu Puica, sora unui al profesor universitar, N.N. Condeescu. Oarecum la fel, Dumitru Caracostea provenea dintr-o familie – se pare – de macedoneni, îmbogăţiţi în urma comerţului, avere ce le-a adus titluri de boierie şi proprietăţi funciare, dar şi posibilităţi de a urma şcoli înalte51. Aşa se face că tatăl stilistului şi istoricului literar a fost magistrat – Nicolae în revista „Études roumaines et aroumaines”, V, sous la rédaction de Paul H. Stahl, Paris-Bucureşti, 2000, p.19-23). Unul din nepoţii Mariei Stroici este Boldur-Lăţescu, 49 Cf. Mihai Sorin Rădulescu, O genealogie a familiei Saint-Georges (Sânjorz), în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă, Iaşi, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, 1994, p.644-645. Maricica, fiica lui Emanoil Stroici, era vară de gradul doi cu Zulnia (mama lui N. Iorga) şi fusese măritată de două ori, întâi cu Al.Gr. Vârnav, apoi cu Al. Saint-Georges. 50 A mai avut un frate, Ionel, care a murit de tifos în 1918. Este de reţinut faptul că istoricul literaturii noastre vechi a mai avut un văr de-al doilea, Alexandru Cartojan, şi el absolvent de litere, ajuns prefect de Vlaşca, autor al unei lucrări despre Petru Cercel, atribuită din confuzie lui Nicolae Cartojan (într-o recenzie din „Gândirea”, din 1938); cf. Mihai Sorin Rădulescu, Familia Nicolae Cartojan, în „România literară”, nr.16 din 21 aprilie 2006. 51 Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Un pictor francez de origine română, în „România literară”, nr.28 din 20 iulie 2007 (cu referinţă la Philippe Caracostea, dar şi la familia acestuia).

92

Caracostea –, viitorul universitar căsătorindu-se relativ tânăr (la 26 ani) cu Lucia Walter, şi ea absolventă de litere şi dintr-o familie cât se poate de respectabilă. Şi Scarlat Lambrino era descendentul unei familii de boieri moldoveni de origine greacă, stabiliţi la noi prin veacul XVII52. A suferit însă mult în copilărie, datorită faptului că el şi mama sa au fost părăsiţi de tată, despre care nu se mai ştie mare lucru. S-a căsătorit însă cu o colegă de-a sa, de pe vremea studiilor pariziene, cu franţuzoaica Marcelle Flot, fiica unui profesor secundar, soţie ce s-a dovedit o excelentă cercetătoare, publicând chiar un volum despre ceramica grecească de la Histria, dar şi altele53. Dintr-o familie de modeşti boieri olteni se trăgea şi Nicolae Quintescu54, familie ce număra printre membrii ei un armaş, cu o mică ctitorie bisericească, fratele universitarului – Chiriac – având de-a lungul vremii chiar rangurile de pitar şi serdar. La fel Constantin Leonardescu, urmaş al boierilor Craioveşti55. Dintr-o familie bine plasată social şi cu dare de mână era şi Ion Petrovici, al cărui tată, Dimitrie, avea cea mai de soi clientelă ca avocat în zona Tecuciului, iar un frate al acestuia fiind multă vreme medicul şef al urbei, dar pentru scurtă vreme şi prefect în timpul guvernării junimiste (din 1888)56. Iar prin bunica maternă, Ion Petrovici se trăgea din bogatul proprietar de moşii Jeni Şerbănescu, care-şi măritase fiica Zamfira, fără voia ei, încă de la vârsta de 14 ani (divorţată însă la 19 ani)57. De altfel, mama filosofului, Ortensia, era educată, îşi făcuse studiile la Notre-Dame din Iaşi, vorbind foarte bine franceza, fiind totodată nepoată de soră a 52 Cf. Idem, Sur l’aristocratie roumaine de l’entre-deux-guerres, în „New Europe College Yearbook, 1996-1997”, Bucureşti, 2000, p.351. 53 Marcelle F. Lambrino, Les vases archaiques d’Histria, Bucureşti, Fundaţia „Regele Carol I”, 1938; câteva fascicole din Corpus vasorum antiquorum, Paris, Bibliothèque Nationale, 1928, 1931; idem, L’Égypte, Paris, Edit. Hachette, 1963 ş.a. 54 Numele familiei se pare că vine de la satul Chinteşti (com. Bobiceşti, jud. Olt), adoptat apoi de unii descendenţi cu K sau Q, ca să pară mai „interesanţi”. 55 Aurelia Florescu, Un urmaş al Craioveştilor – Constantin Leonardescu, în „Oltenia”, VII, 2003, nr.1-2, p.109-118. 56 Amândoi erau veri primari cu pictorul Gh. Petraşcu (născut Petrovici) şi fratele acestuia, Nicolae Petraşcu, scriitor, critic de artă şi diplomat. 57 I. Petrovici o caracterizează astfel: „a înzestrat pe mama la căsătorie, bineînţeles, fără a-şi micşora prea mult averea ei proprie moştenită de la tatăl ei, necesară ca să nu-şi îngrădească generozitatea sa nativă, care s-a cheltuit în daruri mărinimoase şi neprecupeţite. Oraşul i se închina cu un respect deosebit” (I. Petrovici, De-a lungul unei vieţi, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.44).

93

poetului junimist Th. Şerbănescu; ea s-a ocupat de educaţia lui I. Petrovici. Şi poate nu este inutil să menţionăm şi faptul că părinţii lui I. Petrovici au fost cununaţi de Take Anastasiu, mare proprietar, prieten al lui I.C. Brătianu, fost prefect la Tecuci. Aşadar, pe de o parte fidel normelor familiale, Ion Petrovici s-a căsătorit relativ tânăr cu colega lui de facultate, Maria Solomonescu, mai degrabă încrezător în poziţia propriei lui familii şi, mai ales, în acţiunea principiului meritocratic, dar şi a spiritului de grup ce se manifesta graţie lui Titu Maiorescu, alături de care s-a situat la începutul carierei sale de tânăr „filosof”. C. Rădulescu-Motru era nepotul lui Eufrosin Poteca, egumenul mănăstirii Gura-Motru şi reputat cărturar al primei jumătăţi de veac XIX, moştenind de la mama sa (decedată imediat după naşterea viitorului universitar) o proprietate de aproape 300 pogoane. La 11 aprilie 1898 s-a căsătorit cu Gisela, fiica lui Radu Popescu, proprietar din Turnu Severin, care a lăsat şi el filosofului importante proprietăţi după ce s-a aşezat pe moşia celei de-a doua soţii, la Cernaia. Medievistul P.P. Panaitescu era fiul inginerului P.N. Panaitescu (fost coleg de liceu şi prieten cu C. Rădulescu-Motru), înrudit cu universitarul şi diplomatul N. Titulescu şi cu pictorul Theodor Aman, pentru ca prin mamă să coboare din boierii moldoveni Greceanu, fiind rubedenie cu Caradja (aceasta fiind explicaţia pentru care a şi publicat Efemeridele lui C. Caradja58). Iar printr-o străbunică a lui (Profira Miclescu), P.P. Panaitescu era văr de gradul patru cu N. Iorga, fapt poate nu de neglijat în cooptarea celui dintâi la universitate59. De un anume prestigiu s-a bucurat şi Romulus Cândea, care era strănepot al lui Gheorghe Lazăr. Orest Tafrali era însă nepotul unui fost secretar al Patriarhiei din Constantinopol, dar şi... fondator al oraşului Tulcea în actuala aşezare lângă Dunăre, împreună cu guvernatorul turc Husni bey, bunicul fiind totodată unul din ctitorii mănăstirii Cocoş din judeţul Tulcea. Dintr-o familie „onorabilă” de aromâni provenea şi Ioan Caragiani, originar din Macedonia (din Pind), fratele său – Alexandru – afirmându-se în timpul războiului de independenţă a României, ca 58

P.P. Panaitescu, Un manuscris al „Efimeridelor” lui Constantin Caragea Banul, extras din „Buletinul Comisiei Istorice a României”, vol. 3 din 1924, 220 p. 59 Cf. Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia unui medievist: P.P. Panaitescu, în vol. Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, ed. Tudor Teoteoi, Bogdan Murgescu, Şarolta Solcan, Bucureşti, Editura Universităţii, 2000, p.125-134.

94

sanitar, fiind student la medicină60. Şi nu lipsit de interes este a menţiona tot aici că Ioan Caragiani a fost unchiul lui Pericle Papahagi, dialectolog şi folclorist de origine aromână, profesor şi director al Liceului român din Bitolia şi din Silistra, şi al lui Tache Papahagi, etnolog şi lingvist, profesor la Universitatea din Bucureşti61. În schimb, Grigore G. Tocilescu provenea dintr-o spiţă nu neapărat fabuloasă, ca a unora de mai sus, ci mai curând onorabilă: tatăl său, George, fusese ofiţer, iar prin mama sa Elena descindea dintr-o veche familie de boiernaşi, Brezeanu, ce aveau moşia Fefelei de lângă Mizil (unde de altfel s-a şi născut viitorul universitar). Iar un unchi de-al său, Răducanul Tocilescu, fusese postelnic, manifestând un mare interes pentru istorie, în 1842 organizând de altfel Arhivele Statului împreună Eufrosin Poteca (nimeni altul decât bunicul lui C. Rădulescu-Motru, menţionat mai sus). Gr.G. Tocilescu s-a căsătorit însă la 24 ani într-un mod oarecum specific acestei categorii sociale din epocă, luând de nevastă – la 10 octombrie 1874 – pe Irina Stamatiade, fiica cunoscutului bancher din Bucureşti, Nicolae Stamatiade, şi a Aureliei (născută Arvenizo, tatăl ei fiind colonel în armata română)62, unii având nevoie de bani, iar alţii de „titluri”. Această alianţă matrimonială a fost benefică istoricului în formare, banii socrului acoperind cea mai mare parte din cheltuielile tinerii familii aflată la Paris (cu el s-a aflat atât soţia, cât şi copilul lor Nicolae63), vreme de trei ani, pentru studiile de specializare ale lui Tocilescu în antichitatea greco-romană, dar şi pentru munca de cercetare în arhive şi biblioteci, pentru care deja avea un stipendiu de la stat. Tot dintr-o familie de militari provenea Al. Caludian, fiul generalului Ionescu Fl. Claudian, ajuns şef de Corp de Armată, în această 60

Acesta a fost căsătorit cu Zena Radovici, fiica lor dintâi – Elena, măritată cu avocatul Virgil Stoenescu – devenind pilot cu acte în regulă, după ce a absolvit Şcoala Civilă de Aviaţie din Mourmelon le Grand. Elena a avut o viaţă plină de aventuri, de la a fi corespondent de război, folosind avionul, până la participarea la expediţii pe mai toate continentele, fiind deopotrivă un experimentat vânător. 61 Strănepot al acestora din urmă a fost Marian Papahagi, critic literar şi profesor la Universitatea „Babeş-Bolyai” din Cluj, al cărui fiu, Adrian, a urmat cu multă vocaţie cariera acestor predecesori. 62 Vezi şi „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, Bucureşti, vol. XI, 1910, partea 1, p.9. 63 Tot la Paris, dar pentru studii juridice, se afla un frate al lui Gr.G. Tocilescu, George, ajuns profesor universitar la drept.

95

postură fiind primul comandant al viitorului general Radu R. Rosetti. De altfel, la moartea gen. Claudian (22 august 1939), Rosetii notează în jurnalul său că: „îi datorez atât de mult din formarea mea militară. Om muncitor, om credincios şi devotat armatei, doritor de bine, de la care şi sub imboldul căruia am învăţat atâtea”64. Deşi cu iz de „bârfă”, nu este totuşi lipsit de semnificaţie pentru biografia profesorului ieşean de filosofie faptul că un unchi al său (frate de-al tatălui menţionat) a avut de noră pe o fostă amantă a generalului Al. Tell (fiul celebrului gen. Cristian Tell), iar din această relaţie rezultase un copil, Al. Cristian Tell, care a devenit legionar şi a fost executat la 21 septembrie 1939, alături de Mihail Polihroniade, Virgil Rădulescu, N. Totu ş.a.65, ca represalii la asasinarea lui Armand Călinescu. Octav Botez a fost fiul generalului Panait Botez, mare susţinător al unirii Principatelor Române, prin mama sa Smaranda înrudindu-se cu Gh. Sion66. Iar dacă Octav a ales cariera de universitar, fratele său Eugen – cunoscut mai ales sub pseudonimul Jean Bart – a urmat profesia tatălui, ajungând însă ofiţer de marină, cu impact decisiv asupra operei lui literare67. Fiu de general era şi N.I. Herescu, iar prin mama sa Ecaterina, născută Viişoreanu, se înrudea cu mai multe familii boiereşti din Oltenia şi Muntenia, printre care şi cu Udrişte Năsturel68. Şi Constantin Narly este unul din cei şase copii ai ofiţerului Ion Averin Narly şi ai soţiei acestuia, Clementina (născută Voicu). Cu toate că deja provenea dintr-o familie ilustră, tânărul istoric în formare Gheorghe I. Brătianu îşi ia o soţie dintr-o familie nu mai puţin celebră şi încărcată de blazoane. Descendent dintr-un neam ce şi-a legat numele de opera de redeşteptare naţională şi de modernizare a României, universitarul era fiul lui I.I.C. Brătianu69 şi al Mariei Moruzi, scurta

64 Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.87. 65 Acest Al.Ch. Tell a fost printre liderii „Criterionului”, tovarăş cu Haig Acterian, Petre Ţuţea, Arşavir Acterian, Marietta Sadova, Dan Botta ş.a. 66 Acesta era fratele bunicii lui Octav Botez. 67 Trebuie menţionat că între cei doi universitari ieşeni de la litere, Octav şi Ioan (Iancu) Botez, nu exista nici o relaţie de rudenie. 68 În legătură cu acest universitar, vezi Scrisori către N.I. Herescu, ed. Victor Durnea, Bucureşti, Edit. Alfa, 2006. 69 Pentru genealogia Brătienilor vezi Sabina Cantacuzino, Din viaţa familiei I.C. Brătianu, 1821-1891, 2 vol., Bucureşti, 1933-1937; Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia

96

relaţie dintre cei doi părinţi70 derulându-se în umbra palatului de la Ruginoasa, fosta proprietate a domnitorului Al.I. Cuza71. În fapt, Maria era fiica lui Alecu Moruzi – din stirpea celor de la Pechea (ţinutul Covurlui), care au dat în veacul al XVIII-lea pe domnitorul Constantin Moruzi – şi a Adelei, născută Sturdza. Împrejurările au făcut ca Gh.I. Brătianu să nu-şi petreacă copilăria şi adolescenţa alături de tatăl său – recăsătorit cu Eliza Ştirbei72 –, ci sub îngrijirea atentă a Mariei Moruzi, mai întâi la Ruginoasa, pentru ca mai apoi să se mute la Iaşi, în aşa-zisa „Casa Pogor”. Însă la numai 24 de ani, Gh.I. Brătianu s-a căsătorit cu Elena, fiica lui Grigore Sturdza, şi ea descendentă dintr-o veche familie boierească, ce a dat chiar şi domnitori ai ţării. Dinu Pillat, tot din neamul Brătienilor, dar fiu al poetului Ion Pillat, a luat de soţie pe colega sa de facultate, Cornelia (Nelli) Filipescu, fiica unui fruntaş al Partidului Social Democrat (Independent), a lui Gh. Ene-Filipescu, bine situat din punct de vedere material. Dintr-o veche familie boierească venea şi Al. Rosetti. Prin tatăl său cobora din Rosetteştii din Bălăneşti-Neamţ, bunicul său Nicolae fiind ministru de Externe în vremea lui Al.I. Cuza, iar prin bunica dinspre mamă – Elena Cornescu – fiind descendent al familiei valahe Manu73. De altfel, bunica sa Elena pare să fi avut o influenţă decisivă asupra formaţiei intelectuale a viitorului filolog, acesta petrecând multe vacanţe pe moşia Cornescu de la Budeşti (jud. Ilfov)74, unde se afla o bibliotecă românească. Istorie şi bibliografie, Brăila, Edit. Istros, 2000, p.178-205 (cap. Cu privire la strămoşii lui Gheorghe I. Brătianu). 70 Pentru legătura dintre cei doi vezi Th. Răşcanu, Ruginoasa, [1938], p.153-163; Lucia Borş, Doamna Elena Cuza, Bucureşti, 1940, p.244-248; Boris Crăciun, Ruginoasa, Iaşi, Casa Judeţeană a Creaţiei Populare, 1969, p.59-60. 71 Maria Moruzi fusese nora lui Al.I. Cuza, prin căsătoria ei cu Alexandru Cuza. Acesta era unul din cei doi fii ai domnitorului cu Maria Obrenovici (la rândul ei fiica lui Costin Catargi şi văduvă a lui Efrem Obrenovici), aşadar frate vitreg cu Milan, regele Serbiei. După numai şase luni de la căsătoria lui Alexandru cu Maria, tânărul soţ a murit în 1889, pe când se aflau într-o călătorie în Spania, prin testament rămânând soţiei şi palatul de la Ruginoasa. 72 Aceasta era nepoată de domn, soră a influentului Barbu Ştirbei, anterior fiind căsătorită cu Alex. Marghiloman (între 1890 şi 1906). Poate nu este lipsit de semnificaţie faptul că Eliza era vară cu Maria Moruzi. 73 Elena era fiica lui Ioan M. Manu şi a Anei, acesteia din urmă I. Heliade-Rădulescu dedicându-i capodopera sa „Sburătorul”. 74 Constantin Cornescu era cel de-al doilea soţ al Elenei, descendent al unei vechi familii din Ţara Românească, ce coboară până la Constantin Brâncoveanu, înrudindu-se astfel cu

97

impresionantă şi se organizau un soi de „serate” culturale, fiind invitaţi numeroşi intelectuali şi oameni importanţi ai vremii. Al. Rosetti s-a căsătorit destul de tânăr, la numai 25 ani, cu Maria, fiica universitarului ieşean de matematică Ioan D. Rallet, dintr-o familie nu mai puţin celebră de vechi boieri de sorginte greacă75. Fără a avea rezonanţa familiilor invocate mai sus, prestigiul numelui poate fi asociat şi altor mariaje, ce aduceau diverse tipuri de capital prin această uniune domestică. De pildă, lui Ilie Bărbulescu soţia îi adusese „o zestre de care era foarte mulţumit – un mic hotel confortabil, în parcul de la Sinaia”, având o situaţie materială de „om bogat”76. Octav Erbiceanu – şi el dintr-o familie respectabilă a Iaşului, cu proprietăţi în Bucium – a luat de soţie pe Lucia, fiica lui Neculai Culianu, profesor şi rector la universitatea moldavă, multă vreme senator, fidel junimist şi prieten al lui Titu Maiorescu77; iar prin mama Luciei, Erbiceanu intra şi în nu mai puţin celebra familie Stamati-Ciurea. George Călinescu s-a căsătorit cu Alice Elisabeta Trifu, ai cărei părinţi aveau în Bucureşti o mare suprafaţă de pământ ce acoperea aproape tot cartierul Floreasca de astăzi, unde au creat o fermă ce producea un venit apreciabil (se ocupau cu creşterea vitelor, legumicultură, aveau grajduri cu cai de curse), şi pe care mult mai târziu îşi va construi casa George Călinescu. În 1915, la căsătoria lui Eugen Lovinescu, fiul profesorului Vasile Lovinescu, cu profesoara de franceză Ecaterina, fiica marelui proprietar Gh.Gr. Bălăcioiu, dota primită a fost o rentă anuală de 2000 lei, perpetuă,

Grecenii şi Ghikuleştii. Elena Manu fusese căsătorită întâia dată cu Alex. Florescu, fratele gen. Ioan Em. Florescu, de mai multe ori ministru şi în două rânduri chiar prim-ministru al României. Bunicul matern, Cornescu, nu este altul decât autorul Manualului vânătorului, prefaţat cu celebrul Pseudo-kineghetikos al lui Al. Odobescu. Din căsătoria Elenei cu C. Cornescu au rezultat doi băieţi şi o fată: Ion Rosetti, profesor la facultatea de drept din Bucureşti, căsătorit cu Elena, fiica ing. N. Miclescu şi nepoată a lui Iacob Negruzzi; Al. Rosetti, filologul nostru; Alexandra. 75 Mama Mariei Rallet era născută Filitti. 76 Cf. I. Petrovici, De-a lungul unei vieţi, p.271. 77 Era fiul lui Ion Culianu, comerciant, şi al Smarandei (aceasta s-a botezat ortodoxă odată cu fiul ei Nicolae, la 10 septembrie 1834). A fost căsătorit din 1867 cu Aspasia, fiica lui Alecu Ciurea, proprietar din Iaşi, şi a Mariei (născută Stamati). Cf. Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 365/1867.

98

plus trusoul complet de 8000 lei, „precum şi orice avere viitoare mobilă şi imobilă sub orice titlu” ar dobândi-o soţia78. Cu origine socială modestă, dar şi „descălecat” din Ardeal în capitala Vechiului Regat, Ioan Bianu intră prin căsătoria cu Alexandrina în influenta familie a colonelului Băicoianu, înrudindu-se astfel cu mai multe vechi familii boiereşti muntene, dar – prin alianţă – şi cu fraţii Nicolae şi A.D. Xenopol, cel din urmă fiind celebrul universitar ieşean, în vreme ce fratele său fusese o vreme şeful de cabinet al lui I.C. Brătianu, după care a trecut la partidul lui Take Ionescu, devenind ministru la Industrie şi comerţ, pentru ca în 1913 să ajungă primul ambasador român la Tokio, unde a şi murit în 1917. Astfel, pe lângă o soţie „scânteietoare de spirit”, datorită ei „tânărul fiu de ţăran ardelean ajunsese în cea mai bună societate bucureşteană, subţiindu-se”79, anul căsătoriei lui I. Bianu (iunie 1886) marcând totodată începutul celor mai diverse şi speciale demnităţi, atât din punct de vedere profesional-ştiinţific, cât şi politic. Fiu de ţăran a fost însă şi Grigore Nandriş, din Mahala, la vreo 7 km de Cernăuţi, din fraţii acestuia mai toţi ajungând „oameni cu carte”, mai puţin sora lor Aniţa, care s-a măritat devreme – după obiceiul vremii – cu un agricultor din partea locului, dar care a lăsat o interesantă carte memorialistică80. În afara a doi fraţi morţi la maturitate, alţi doi au urmat facultatea de medicină: Ion Nandriş a ajuns medic la Cernăuţi (ORL-ist), după ce studiase la Viena şi Cluj, specializându-se la Paris şi Strasbourg în medicină legală şi psihiatrie81; Tudor Nandriş a terminat medicina la Cluj. Însă asemenea lui Grigore, doar un văr al fraţilor Nandriş, Octavian Nandriş, a urmat studii de lingvistică, ajungând profesor la Universitatea din Strasbourg82. Cât îl priveşte pe Grigore Nandriş, după o căsătorie mai 78

Cf. C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu – dosar biografic, în „Manuscriptum”, XII, 1981, nr.4, p.152. În anii regimului comunist, în 1958, Ecaterina Bălăcioiu – mama Monicăi Lovinescu – a fost condamnată politic la 18 ani de închisoare, aflându-şi sfârşitul la Văcăreşti, la 7 iunie 1960. 79 Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.828. 80 Vezi Aniţa Nandriş-Cudla, Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia, ed. a II-a, ed. Gh. Nandriş, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2006 (cu o versiune în engleză: Twenty years in Siberia, translated from Romanian by Mabel Nandriş, with an afterword by Gheorghe Nandriş, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1998). 81 Soţia lui era de asemenea medic, ajungând directoarea Spitalului de copii din Cernăuţi. 82 Despre familie vezi Gh. Nandriş, Am fost şi eu martor, în vol. Aniţa Nandriş-Cudla, Amintiri din viaţă. 20 de ani în Siberia, citat, p.245.

99

puţin reuşită în ţară, în 1937 se recăsătoreşte cu Mabel W. Farley, fiica reverendului W. J. Farley, ce era profesor la Colegiul universitar Londonderry (Irlanda). Ioan Hudiţă era fiul unui învăţător de ţară (din Bogdăneşti, fostul jud. Baia), dovedindu-se însă foarte ambiţios, până la 23 de ani abţinând trei licenţe (istorie, drept şi ştiinţe). S-a însurat nu mult după aceea, la 16 iulie 1921, cu Emilia Popa, fiica unui proprietar de pământuri din Zorleni (jud. Vaslui) – Haralambie Popa –, destul de înstărit83, fapt ce i-a asigurat apoi suficient confort lui Hudiţă pentru a-şi continua specializarea în capitala Franţei. Deşi ne-am oprit disproporţionat asupra acestui aspect, trebuie totuşi menţionat faptul că forţa numelui se manifestă într-un cerc mult prea restrâns, contribuind doar în mică măsură (dar contribuie) la procurarea unor beneficii simbolice. Mai mult chiar, orgoliul numelui – simbolul apartenenţei la o familie cu lungă istorie – se poate transforma uneori în crispare, în delăsare etc., pentru cine crede că el face totul. Dar nu de puţine ori, numele creează şi obligaţii. Iar despre prestigiul numelui şi ceea ce decurge din el sub aspectul răspunderilor avem reflecţii interesante la o descendentă de universitar, la Ioana, fiica lui Dumitru Popovici, rămasă orfană de la 11 ani. Vorbind în Jurnalul ei despre slabele legături ale tatălui cu familia lui84, Ioana (măritată Petrescu) insistă mai mult asupra importanţei numelui de familie, nu doar pentru ea, cât şi pentru mama ei85: „Popovici era numele lui – să zicem numele cucerit de el, făcut să fie de el. Prin graţia tatălui, noi deveneam beneficiarii acestui nume – şi ăsta era un destin fericit, care trebuia onorat sau, măcar, ajutat”. Şi continuă: „Îmi amintesc cu ce agresivă exaltare încercam să mă înrădăcinez în acest nume. Când am început să fiu conştientă de mine, şi când am început să studiez şi să cultiv această conştiinţă, m-am luat în primire ca Ioana Popovici. Am vrut să fac filologia ca să pot repune în circulaţie (profesionist şi competent) cărţile 83

Se înrudea cu pictorul Octav Băncilă, prin soţia acestuia, Ana Popovici. Iar o fiică a lui Băncilă, Ana, era căsătorită cu Niky, fiul lui Anton Roznovanu, posesor al unei mari proprietăţi funciare. 84 Tatăl său, Ion Popovici, era învăţător în localitatea natală a lui Dimitrie, în Dăneasa, plasa Şerbăneşti (jud. Olt), iar mama, Ioana, era casnică (cf. extras stare civilă nr.51/1902, com. Dăneasa). Inexplicabil, plecat la studii universitare, dar şi mai apoi, Dimitrie Popovici nu a întreţinut aproape deloc legătura cu familia sa. 85 Este vorba de Elvira Chiffa, căsătorită întâia dată cu D. Popovici, la Sibiu, la 21 septembrie 1940 (după decesul acestuia, în 1952, s-a remăritat).

100

tatei – moştenirea sângelui şi a numelui meu, dar şi obiectul unei mari şi adevărate iubiri, care trecea de mica mea persoană individuală86. Dar, ca fată, numele acesta, ştiam, nu era cu adevărat şi definitiv al meu. Aveam să-l pierd măritându-mă”. Mai apoi, căsătorindu-se cu Liviu Petrescu, „nu ca o convenţie socială acceptată”, şi-a schimbat puţin optica, în sensul că avea dorinţa de a „întemeia împreună” cu soţul ei un nume87: dacă „numele tatei era atunci de mult impus”, aspira acum „să facem amândoi un alt nume, nou, frumos”. „Nu mi-a fost dat s-o fac prin copii; ne-a fost dat s-o facem – ca şi tata – scriind”. „Pentru mine numele (şi aristocraţia numelui) se măsoară în cărţi. Voiam să slujesc cărţile tatii, nu să mă slujesc de ele ca să fac o carieră de moştenitor. Vroiam să fiu ceea ce tata m-ar fi vrut şi nu, în literele româneşti, o profitoare a numelui său. De aceea am ales un anonimat provizoriu”, în sensul de a nu cere ajutor de la T. Vianu, D. Caracostea sau Paul Cornea – cu care a avut legături profesionale, inclusiv de pregătire şi susţinere a doctoratului – „ca fata tatii”88. Pentru intelectualii cu aspiraţii de a ocupa o poziţie socială, ca şi pentru oamenii politici, mariajul este foarte important deoarece prin el se lărgeşte reţeaua de influenţă socială. În mediul intelectual selecţia se face pe baza principiului meritocratic, a talentului şi capacităţii personale, dar acestea acţionează de regulă eficient numai în contextul integrării într-o reţea socială (sau grup) cu interese foarte bine conturate. Referindu-se la un coleg de profesorat, Sextil Puşcariu îi scria lui I. Bianu în 1927: „Colegul meu [Emil] Panaitescu mă roagă să-l recomand Academiei ca urmaş al lui Pârvan la Şcoala din Roma. L-aş recomanda cu mai multă insistenţă dacă l-aş şti mai muncitor şi mai însufleţit. Avantajele pe care 86

S-a ocupat într-adevăr de editarea operei tatălui, publicând două cursuri ale acestuia: Poezia lui Eminescu şi Romantismul românesc, cu studii introductive ale Ioanei (din 1960, la Editura Tineretului, colecţia Lyceum). Iar din 1972 publică Studii literare, ale tatălui ei, în 1989 apărând vol. VI. 87 Liviu Petrescu a devenit profesor de literatură comparată la Universitatea din Cluj şi director al Institutului de Lingvistică „Sextil Puşcariu”. A publicat şapte volume de autor, din care se impun Romanul condiţiei umane (1979), Vârstele romanului (1992) ori Poetica postmodernismului (1996). Soţia lui, Ioana, a ajuns şi ea profesoară la aceeaşi facultate, fiind autoarea a opt volume, printre care Ion Budai Deleanu şi eposul cosmic (1974), Eminescu. Modele cosmologice şi viziune poetică (1979), Ion Barbu şi poetica postmodernismului (1993) ş.a. 88 Ioana Em. Petrescu, Jurnal [1959-1990], ed. Rozalia Borcilă, Elena Neagoe, Piteşti, Edit. Paralela 45, 2005, p.265-266.

101

le are asupra altora sunt însă legăturile lui personale – şi prin socrul său – cu cercurile din Roma, unde a petrecut aproape doi ani şi felul lui simpatic de a se prezenta. Şi din punct de vedere ştiinţific sunt sigur că nu ne va face de ruşine, dar nici că va putea continua moştenirea lui Pârvan”89. Şi într-adevăr, Emil Panaitescu se căsătorise din 1925 cu Maria-Sofia Lahovary-Kreţulescu, al cărei tată, Al.Em. Lahovary, era ministru al României la Roma (1917-1928), iar prin mamă – Ana (Nunuţa) – era coborâtoare din Kreţulescu90. Prin căsătoria cu Hortensia Cosma, în 1906, Octavian Goga intră în familia unuia dintre cei mai bogaţi şi influenţi români din Transilvania. Absolvent al facultăţii de drept din Budapesta, Partenie Cosma s-a îmbogăţit în principal din avocatură, dar s-a afirmat totodată pe tărâm publicistic (îndeosebi la „Gazeta de Transilvania” şi „Telegraful Român”) şi politic, ca deputat în capitala Ungariei. La rândul său, şi el făcuse o „bună partidă” prin căsătorie, luând de soţie pe Maria Roman, nepoată a viitorului mitropolit al Ardealului, Miron Românul. Stabilit la Sibiu din 1876, Partenie Cosma – pe lângă avocatură – devine deputat sinodal şi dietal, activează în cadrul Băncii „Albina”, fondată de ruda sa Visarion Roman, pentru ca din 1886 să devină director al acesteia. A adunat o avere considerabilă, devenind un fel de Mecena pentru multe publicaţii periodice din epocă, pentru tineri studioşi şi şcoli româneşti din Transilvania etc. Octavian Goga provenea însă dintr-o familie oarecum modestă, tatăl fiind preot ortodox la Răşinari, iar mama învăţătoare. Iată de ce căsătoria lui Octavian Goga cu Hortensia Cosma nu putea fi decât benefică pentru cel dintâi, măcar din punct de vedere material şi social, deşi în mod cert au acţionat şi sentimentele91. Pe de altă parte, stabilit la Bucureşti, Goga a putut beneficia de locuinţa socrilor lui din capitala

89

Scrisori către I. Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p.631. Numeroase mărturii subliniază însă modul defectuos în care Em. Panaitescu a condus Şcoala Română de la Roma. 90 Tatăl Anei (deci al soacrei lui Em. Panaitescu) fusese Nicolae Kreţulescu, medic şi ministru plenipotenţiar, membru şi preşedinte al Academiei, iar mama, Sofia, era fiica lui Ignatie Iacovenco şi a Elenei, născută Caracaş; aşadar, după mamă, Sofia Kreţulescu era vară primară cu Al. Odobescu. 91 Cf. Ilie Guţan, Octavian Goga. Răsfrângeri în evantai, Sibiu, Edit. Imago, 2002.

102

Vechiului Regat (situată azi pe Bulevardul Victoriei 25) şi de întreaga reţea de solidaritate ardeleană activă în jurul familiei Cosma92. De altfel, în paranteză fie spus, nu pentru puţini ardeleni devenea extrem de important să stabilească legături prin alianţă cu familii influente din afara arcului carpatic, şi dacă se putea din metropolă. În afara lui Ioan Bianu căsătorit cu Alexandrina Băicoianu şi menţionat deja, mai invocăm aici cazul lui Ioan Bogdan, ce a avut ca soţie pe Maria Colţescu. Iar dacă aceste familii de „proaspeţi regăţeni” aveau şi origini transilvane, mariajul devenea maniera ideală de împlinire a tot felul de aspiraţii. Este cazul căsătoriei lui Onisifor Ghibu cu Venturia Nicolau, în 1911, care deşi era născută la Bucureşti, părinţii îi erau ardeleni: Venturia era fata din a doua căsătorie a unui important comerciant din capitală, Teodor Nicolau, cu Agnes, fiica profesorului Nastasă de la Liceul „A. Şaguna” din Braşov93. La fel în ceea ce priveşte mariajul lui Al. Lapedatu. Fiu al unui intelectual ardelean mort de tânăr94, acesta are o copilărie oarecum nefericită, însă prin forţe proprii reuşeşte să-şi făurească o carieră meritorie, asemenea fratelui său geamăn, Ioan, ajuns profesor la Academia Comercială din Cluj, ministru de finanţe şi guvernator al Băncii Naţionale95. La 2/15 iunie 1911, Alexandru 92 Asupra lui Partenie Cosma şi a familiei acestuia vezi şi Ion Itu, Lucia Cosma – destinul unei artiste, Bucureşti, Edit. Muzicală, 1976 (Lucia fiind sora Hortensiei, aşadar cumnata lui Octavian Goga). 93 Teodor Nicolau rămăsese văduv cu trei copii (Teodor, Venturia şi Cornel), după care s-a recăsătorit cu Agnes Nastasă, cu care a avut alţi doi copii (Tiberiu şi Sanda). 94 Este vorba de Ion Lapedatu, cu studii universitare la Bucureşti, care în 1863 obţine o bursă pentru Paris, de unde pleacă în timpul războiului din 1870-1871 la Bruxelles, obţinând doctoratul în 1871; întors în Transilvania, devine profesor la Liceul din Braşov, însă moare la numai 33 ani. Mama viitorului universitar era Amalia (născută Circa). Asupra acestora vezi: +Emilia Lăpedatu, n. Circa, în „Clujul”, II, 1924, nr.8 (24 februarie), p.3; +Amalia Lapedatu, n. Circa, în „Patria”, VI, 1924, nr.32 (19 februarie), p.1; Şt. Vlădescu, Un mare român şi cărturar ardelean. Viaţa şi opera lui Ioan Lapedatu, în „Viitorul”, XXVII, 1935, nr.8133 (24 februarie), p.1-2. 95 Ioan I. Lapedatu s-a căsătorit în 1907 cu învăţătoarea Venturia Papp, fiica unui protopop din Beiuş (rudă apropiată cu celebrul Partenie Cosma din Sibiu), aceasta afirmându-se nu doar ca pedagog, ci şi ca animatoare a mai multor acţiuni sociale şi de binefacere. Din căsătoria lui I.I. Lapedatu cu Venturia au rezultat doi copii: Venturia (Pica), care a urmat dreptul, nefinalizându-l, şi Ion, ce a urmat studii comerciale (mort de tânăr). Asupra acestei familii vezi I. Lupaş, O binefăcătoare a tinerimii studioase: Venturia I. Lapedatu, Sibiu, Tiparul Institutului de arte grafice „Dacia Traiană”, 1933, 31 p.; Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. Ioan Opriş, Iaşi, Institutul European, 1998. Se

103

Lapedatu s-a căsătorit la Brăila cu Victoria Pană, aflată la al doilea mariaj96, fiica unui mocan din apropierea Braşovului, stabilit în Vechiul Regat97. În afara exemplelor invocate mai sus, am mai putea aminti aici alte mariaje care au îmbogăţit cu un „nume” pe unii universitari români sau pe cei cu aspiraţii în această direcţie: Aron Densusianu (căsătorit cu Elena Circa, pe când el era doar un simplu „conţopist avocaţial” la Făgăraş, ea provenind dintr-o veche familie din Ţara Bârsei, înrudită cu Ioan Bran de Lemeni şi Ioan Cavaler de Puşcariu, aşadar cu o remarcabilă activitate şi reprezentativitate în politica Transilvaniei), Petre Andrei (cu Alice-Georgette Tulbure, „Dudu”, a cărei mamă era cumnata lui C. Meissner98), P. Caraman (cu Alice Sibi), I. Crăciun (cu Ana Vaida, cumnată cu Al. Vaida-Voievod), S. Dragomir (cu Flora Bonciu, rudă cu Vasile Goldiş), P. Eliade (cu o soră a lui Spiru Haret), C. Erbiceanu (cu Aglae Negrescu, înrudită şi cu familia Zappa), Gh. Giuglea (cu Maria Haneş, fiind totodată rudă şi cu Ov. Densusianu99), Ed. Gruber (cu cuvine totuşi să menţionăm faptul că pe la începutul veacului XX, înainte ca Venturia Papp să devină soţia lui I.I. Lapedatu, de ea se îndrăgostise Ioan Lupaş. 96 Anterior fusese căsătorită cu ing. George Lipăneanu, mort după numai trei ani, Victoria rămânând văduvă şi cu doi copii. 97 Acesta avusese 11 copii (din care doi morţi de mici, iar alţi doi ca adolescenţi, de tuberculoză). Din aceştia se cuvin menţionaţi: Elena, căsătorită prin intermediul lui Al. Lapedatu cu I. Scurtu (editorul lui Eminescu); Aurelian Pană, ajuns ministru al Agriculturii sub generalul Antonescu (căsătorit cu Eufrosina Popa, dintr-o familie tot de mocani); Nicu Pompei, proprietar agricol; Cornelia, căsătorită cu ing. Pâslă, care a lucrat la podul de la Cernavodă, murind în chiar ziua inaugurării; Mircea, cu studii la Universitatea din Nancy, devenind inginer, director la Creditul Industrial; Maria, absolventă a facultăţii de litere, profesoară la Cluj, căsătorită cu Ion Muşlea, întemeietorul „Arhivei de folclor” şi director la Bibliotecii Centrale Universitare din Cluj. (Un gând de pioasă aducere aminte Anei Macavei, fiica lui Al. Lapedatu, ce mi-a furnizat o sumedenie de informaţii asupra familiei). 98 Mama soţiei lui P. Andrei, Maria (institutoare, văduvă din tinereţe), era născută Buznea, sora ei Elena – o înverşunată activistă feministă – fiind căsătorită cu C. Meissner (cf. Petre Andrei, Jurnal, memorialistică, corespondenţă, ediţie îngrijită de P.P. Andrei, V.Fl. Dobrinescu, Doru Tompea, Iaşi, Edit. Graphix, 1993, p.27). 99 Mama lui G. Giuglea era Aurelia Moroianu, sora lui George Moroianu, economist, diplomat şi om politic (vezi Victor Durnea, Un săcelean de vază – George Moroianu, în „Revista română”, VIII, 2002, nr.3 (29), septembrie 2002, p.16), şi vară cu Ovid Densusianu, prin bunica dinspre mamă a acestuia din urmă, Maria Circa (născută Moroianu). Maria Haneş, profesoară, era sora fraţilor Petre şi Vasile V. Haneş, primul fiind profesor secundar şi istoric literar, iar pentru scurtă vreme secretar general al

104

Virginia, fiica lui Ştefan şi a Veronicăi Micle100), N. Lascu (cu Victoria Borza, fiica universitarului clujean), C. Marinescu (cu Zoe Balş), P. Răşcanu (cu Aglaia, fiica colonelului C. Langa, aghiotantul lui Al.I. Cuza), I.D. Ştefănescu (cu Margareta, fiica lui Al. Vlahuţă, rudă prin alianţă şi cu V.A. Urechia101) ş.a., care, chiar şi la numai simpla enumerare a numelor, par a spune multe, măcar ca beneficii prin „procură”. Căsătoria este şi ea aşadar o strategie de investiţie, oricât ar părea cuvântul de reprobabil, pentru că investiţiile nu sunt neapărat de natură financiară, socială, politică sau culturală, ci şi sufletească. Putem vorbi în termeni de investiţie, fără a putea reconstitui vreodată (sau doar prea puţin) cuantumul diverselor atuuri ce intervin în luarea unei decizii matrimoniale, dar nici ceea ce înseamnă calităţile morale şi spirituale ale soţiei. Oricât ar fi de mare reuşita profesională a indivizilor, aceasta nu poate deveni şi o reuşită socială dacă nu i se asociază o strategie matrimonială conformă normelor dominante. Pe de altă parte, căsătoria nu este doar o afacere personală, privată, ci şi una de grup. Referitor la acest ultim aspect, se cuvine să ne oprim asupra cercului Junimii şi a celor adunaţi în jurul lui Titu Maiorescu, grup ce coordona o adevărată politică în această direcţie. Cazul relaţiei dintre M. Eminescu şi Veronica Micle este deja mult prea Ministerului Instrucţiunii (1920-1922), tocmai în perioada când se hotăra şi destinul profesional al cumnatului Giuglea, celălalt practicând avocatura câţiva ani, devenind apoi profesor (avea un doctorat în filologie modernă), fiind totodată prezent ca membru în Consiliul general al Ministerului Instrucţiunii. 100 Cei doi s-au căsătorit la Iaşi, la 3 martie 1891 (Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 284/1891). Virginia era fiica universitarului de la ştiinţe, Ştefan Micle, şi a celebrei de mai bine de un veac Veronica (născută Câmpianu), una din muzele lui Mihai Eminescu. Soţii Micle au avut două fete, cea care s-a căsătorit cu Gruber şi care se pare că semăna leit cu mama ei, şi Valeria, ajunsă căntăreaţă de operă, cunoscută sub pseudonimul de Hilda. Nici Eduard Gruber nu era dintr-o familie de neglijat, însă nu avea legături familiale cu „oamenii locului” (tatăl, Ioseb Gruber, de religie romano-catolică, era arhitect la Iaşi). 101 A doua şi a treia soţie a lui V.A. Urechia (Luiza şi Ana) au fost surori cu Emilia, soţia generalului N. Dona, care a devenit socrul lui Al. Vlahuţă, în a doua lui căsătorie. Din această căsătorie a lui Vlahuţă cu Margareta Dona, în afară de „Mimi” (viitoarea soţie a lui I.D. Ştefănescu) a mai rezultat o fiică, Anişoara, căsătorită în 1910 cu fiul pictorului N. Grigorescu, cu Gheorghe. La data mariajului lui I.D. Ştefănescu (1909), Al. Vlahuţă era deja la a treia căsătorie (din 1905), cu Alexandrina-Ruxandra Gâlcă. Dar nici I.D. Ştefănescu nu era un oricine: era descendent (nepot) al lui Barbu Ştefănescu Delavrancea.

105

celebru pentru a mai insista asupra lui, T. Maiorescu, I. Negruzzi, până şi I. Creangă opunându-se intenţiei poetului de a se căsători cu aceasta. Însă am menţionat deja pe Ştefan Vârgolici care, prin 1871-1872, avusese relaţii amoroase cu o tânără văduvă, legătură din care se născuse un copil. În momentul în care Vârgolici s-a crezut dator să legitimeze poziţia pruncului şi mai ales a femeii prin căsătorie, liderii junimiştilor ieşeni l-au împiedicat să facă acest pas, deşi aproape totul era aranjat pentru mariaj. Iată cum relatează G. Panu acest fapt: „Junimea s-a ocupat imediat de această eventuală căsătorie”; „prindeam fără voia mea bucăţi de fraze schimbate între d-nii Maiorescu, Negruzzi şi Pogor, conversaţie în care figura înăcrită şi severă a d-lui Maiorescu trăda o dezaprobare formală”. „Şefii Junimei, nu ştiu din ce cauză, sfătuiră şi insistară pe lângă Vârgolici să nu contracteze această căsătorie, şi acesta, cu toată dragostea ce avea pentru tânăra văduvă, se supuse Junimei şi legăturile fură rupte definitiv”. „Junimea se amesteca în asemenea chestii delicate, de câte ori era vorba de un membru influent, şi rar se întâmpla ca ea să nu izbutească”102. Evident, partida ar fi fost sub aşteptările şefilor junimişti, Şt. Vârgolici căsătorindu-se finalmente cu Natalia Alcaz103, dintr-o familie ridicată la boierie de Ioniţă Sandu Sturdza, iar după moartea acesteia luând de nevastă pe vara ei, Elena Tiron, dintr-o familie ce curprindea mai mulţi intelectuali locali. Junimistul Vasile Burlă se căsătoreşte întâia dată cu Matilda Caterina Cugler, în 1872, fiica arhitectului ieşean, de origine austriacă104, Carol von Cugler, şi care începuse să publice versuri în „Convorbiri literare” încă din 1867105. Tomnatecul junimist Anton Naum se va căsători în 1883 cu Ecaterina, fiica căpitanului Iancu Pandeli, la sfatul şi insistenţele lui Gr. Buiucliu, junimist şi intim al lui Maiorescu. Când Teohari Antonescu înştiinţează pe T. Maiorescu despre intenţiile sale matrimoniale – căsătoria cu Eugenia Vârgolici, fiica celui invocat mai 102 Cf. G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva, 1998, p.289. 103 Părinţii acesteia erau Costache Alcaz şi Ecaterina (născută Bucur). Vezi Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 16/1879. 104 Vasile Burlă avusese şi el cetăţenie austriacă, fiind originar din Storojineţ, iar studiile superioare urmându-le la Universitatea din Graz. Dosarul de căsătorie la Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 2153/1872. 105 Asupra acestui aspect vezi C.V. Gerota, O uitată figură convorbiristă: Matilda Cugler-Poni (1853-1931), în „Convorbiri literare”, an. 70, 1937, nr.1-5, p.376-381.

106

sus –, acesta felicită pentru alegere şi logodnă, la care mai adaugă câteva elemente ce dezvăluie preocupările lui: „Îţi poţi închipui că nu m-am înstrăinat cu desăvârşire de ceea ce priveşte pe vechii noştri junimişti din Iaşi, cu toată strămutarea mea din acest frumos oraş; şi aşa am aflat de la prieteni că d-ra Vârgolici este inteligentă şi cuminte, este frumoasă şi este prea tânără. Că este inteligentă şi cuminte – aceasta e principalul; că e frumoasă, e un accesoriu: orice om inteligent are frumuseţea sa proprie, tocmai prin expresia inteligenţei; că e prea tânără, e un defect care se îndreptează zi cu zi. Bine ai făcut!”106. Titu Maiorescu a avut un rol important şi în căsătoria lui M. Dragomirescu107, în martie 1898, cu Adelina (Ada) Poenaru. Deşi părinţii Adelinei şi sora ei Ana108 erau contra căsătoriei celor doi până prin 1897, intervenţia liderului junimist (aflat în relaţii apropiate cu familia Poenaru) a dus la finalizarea proiectului matrimonial. Petre P. Negulescu, aflat în 1898 la Abbazia împreună cu familia Maiorescu, a cunoscut – nu întâmplător – pe Mariette Dabija109, şi deşi soţia mentorului său îl „împingea” spre o căsătorie, acesta – cu delicateţe – tot refuza pe motiv că mama fetei era bolnavă psihic şi exista riscul ca şi descendenţii să aibă aceleaşi manifestări. Doar când s-a pus în discuţie averea Mariettei (moşia Davideni, cu un venit de 18.000 lei pe an), Negulescu a acceptat discuţiile preliminare pentru logodnă110. Pe de altă parte, tânărul profesor nu are rezerve în ceea ce priveşte însurătoarea decât sub aspectul „realizării practice”, apelând astfel la Maiorescu, pentru că acesta a „avut totodeauna pentru noi, cei tineri, nu numai tot interesul unui profesor pentru elevii săi, ci şi, în adevăr, toată solicitudinea unui părinte pentru copiii săi”. „Aşa încât – îi spune Negulescu protectorului său –, nici nu mi-aş putea închipui să iau ultima hotărâre, care va da vieţii mele forma ei definitivă, fără d-voastră”111. 106

Apud Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.239. Era dintr-o familie modestă, fiul lui Moise Dragomirescu, învăţător la Plătăreşti, apoi la Podul Pitrarului şi în cele din urmă la Cucuieţi (a murit în 1910). 108 Părinţii Adelinei erau Nicolae şi Lucia Poenaru. Mama fetei era de origine franceză, bunicul Luciei, arhitectul Pierre-Charles L’Enfant, fiind cel care a ridicat planurile oraşului Washington. Din fraţii şi surorile Adelinei se cuvine a fi reţinuţi Constantin Poenaru-Căplescu (1874-1948), renumit chirurg, şi Ana Poenaru (1864-1948), căsătorită cu maiorul Ion Ollănescu, fratele lui Dumitru Ascanio-Ollănescu. 109 Aceasta se înrudea şi cu Al.I. Cuza, prin mama domnitorului, Soltana Cozadini. 110 Cf. Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.271-272. 111 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.320. 107

107

Iar cazul lui I.Al. Brătescu-Voineşti – deşi nu avem de-a face cu un universitar – este mai mult decât revelator pentru a nu-l menţiona aici. Remarcat de Maiorescu pentru talentul şi inteligenţa sa, magistrul l-a avut mereu în preajmă, purtându-l prin călătorii în străinătate pe cheltuiala sa, veghindu-i formaţia, publicându-i creaţia literară, introducându-l în înalta societate, asigurându-i un post de magistrat etc. Însă când Maiorescu i-a propus să ia în căsătorie o nepoată de-a soţiei sale, pe Maria Racotă, Brătescu-Voineşti a refuzat tranşant, din clipa aceea rupându-se orice legătură dintre cei doi, deşi mai mulţi ani la rând tânărul discipol a încercat să-i recâştige afecţiunea. Apropiat de tinerii maiorescieni a fost şi Al. Odobescu, care ca profesor la universitate şi director al Şcolii Normale Superioare i-a ajutat pe aceştia cât s-a putut. Dar în anumite cazuri a încercat pe unii să-i „căpătuiască” şi prin aranjamente matrimoniale pe care el le credea de „însemnătate” pentru mai nevârstnicii protejaţi. Nu fără bune intenţii a fost de pildă încercarea lui Odobescu de a mijloci căsătoria lui Simion Mehedinţi cu Aurelia Bragadiru, acţiune concepută în vara lui 1894. Cel puţin lui Al. Odobescu i se părea un lucru deosebit şi fără de cârtire din partea tânărului studios, originar din Soveja (jud. Vrancea), orfan de ambii părinţi, al cărui tată fusese mocan şi căruia din 11 copii nu-i mai supravieţuiseră decât patru. Iar aspectul i se părea atât de important lui Odobescu încât nu a ezitat să-l avertizeze pe Mehedinţi – aflat la specializare în Germania – că este posibil să-i trimită o telegramă urgentă şi bani de drum pentru a veni câteva zile în ţară, fără a-i divulga pentru ce, „negocierile” matrimoniale purtate chiar de el nefiind încă sigure. Însă „dacă lucrul se va întâmpla, îţi voi da explicarea acestui ordin, la care îţi cer să te supui orbeşte”112. De fapt, mai concret, despre ce era vorba? În iunie 1894, Dumitru Marinescu Bragadiru – poate cel mai bogat om din România acelor vremuri (depăşit ca avere, se pare, doar de Cantacuzino-Nababul)113 – intenţiona să căsătorească pe fiica sa Aurelia114 cu cineva „serios”, aşa cum îi părea de exemplu Simion 112

Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, ed. Nadia Lovinescu, Rodica Bichis, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1996, p.409. 113 Şi-a câştigat averea în principal din producţia de alcool şi de bere, manifestând însă şi multă aplecare spre rezolvarea problemelor sociale ale angajaţilor săi. 114 Aceasta era una din cele patru fete ale lui D. Marinescu Bragadiru cu Matilda Schwartz (care-i mai dăruise şi doi băieţi), mama murind la numai 35 de ani.

108

Mehedinţi, pe care îl cunoscuse încă de pe vremea întemeierii Ligii Culturale. Problema era oarecum stringentă, întrucât fata era amorezată de fiul lui Iacob Felix, un foarte tânăr ofiţer, absolvent al şcolii militare de la Fontainebleau. Or, Marinescu Bragadiru nu-şi dorea de ginere „nici un militar, nici pe fiul unui evreu convertit care n-are un nume românesc”115. În acest context, prosperul afacerist apelează la Al. Odobescu pentru a mijloci o relaţie „promiţătoare” între tânărul Mehedinţi şi Aurelia, folosindu-se de faptul că fata tocmai trebuia să susţină examenele de licenţă în litere cu universitarul de mai sus. S-a convenit astfel ca după examen fata să fie invitată la Odobescu, pentru a discuta „teza” pe care i-o coordona acesta116, context în care trebuia abordată şi problema viitorului matrimonial al Aureliei, cu referinţă directă la Mehedinţi. Dacă fata ar fi consimţit la o „uniune” familială cu acesta, telegrama de avertizare către tânărul studios fusese trimisă, la fel cum erau pregătiţi şi banii de către ipoteticul viitor socru pentru ca Mehedinţi să ajungă iute la Bucureşti şi să se oficieze căsătoria. Odobescu spera într-un deznodământ fericit bazându-se pe faptul că geograful în formare era „timid” şi deosebit de ataşat şi încrezător în bunele intenţii ale mijlocitorului. Planul s-a pus astfel în aplicare, Aurelia Bragadiru fiind invitată la Al. Odobescu, discutând totodată cu acesta despre iubirea ei pentru tânărul locotenent Felix, la numai o oră apărând şi tatăl fetei, care a reluat conversaţia pe aceeaşi temă şi indicându-l pe Mehedinţi ca ginere preferat. Asaltată din ambele părţi, Aurelia a cedat propunerii, nu fără „tristeţe”117. Însă după numai câteva zile, întregul proiect a căzut, deoarece Dumitru Marinescu Bragadiru era mai preocupat să se recăsătorească el în acea vară cu nu mai puţin celebra văduvă Sofia Luther, cei doi deţinând de acum înainte monopolul asupra berii în întreaga ţară (vor divorţa însă în 1905). Astfel, Simion Mehedinţi şi-a văzut mai departe de studii în Germania, „ratând” un mariaj extrem de...

115

Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.410. Iacob Felix era ceh de origine, cu studii medicale la Viena, ajuns titularul catedrei de igienă a Universităţii din Bucureşti; asupra sa vezi Gh. Brătescu, Doctorul Iacob Felix, savantul şi înfăptuitorul, Bucureşti, Edit. Viaţa Medicală Românească, 2004. 116 A şi apărut această lucrare a Aureliei M. Bragadiru, Statuetele de lut din Tanagra, Bucureştii, Edit. Socec, 1894. 117 Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.414.

109

preţios118, pentru ca mult mai târziu, în 1902, să se căsătorească cu o ardeleancă, Maria Cicei, fiica unui oier din Dârste (acum un cartier al Braşovului)119. De altfel, Odobescu pare a fi un soi de „peţitor”, de „furnizor” de gineri „cu carte” pentru familiile înstărite de burghezi ai epocii, de vreme ce în afara cazului menţionat mai sus, tot el este abordat anul următor, în 1895, de renumitul cofetar Iorgu Constantinescu pentru a mijloci căsătoria fiicei sale cu Dumitru Evolceanu, proaspăt revenit de la studii din străinătate. Iar Odobescu se implică, invitând „la micul dejun pe tânărul Evolceanu, pentru a pune la cale proiectul meu matrimonial în ceea ce-l priveşte”120. Însă nici acest plan nu s-a realizat, peste numai doi ani Evolceanu căsătorindu-se cu Constanţa (Didina) Bârsan, ajunsă profesoară la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti. Nu trebuie să ne grăbim însă a-l judeca prea aspru pe Odobescu pentru asemenea „intervenţii”, pentru că în epoca la care ne referim şi în cadrul familiilor ce-şi asumau un anume rang social, existenţa „mediatorului” matrimonial era de la sine înţeleasă. La fel cum dominantă era şi concepţia că părinţii trebuie să se implice fundamental mai ales în realizarea mariajului fetelor. În 1884, Al. Odobescu schimbă în mai multe rânduri scrisori cu soţia sa, făcând planuri, calcule etc. pentru mariajul Ioanei (fiica). La un moment dat, în vara acelui an, îi scrie de altfel Saşei: „Ar fi o şansă cu totul deosebită dacă am putea avea fiica măritată după dorinţa noastră”121. Şi tot ca o chestiune de grup, mai degrabă de extindere a angajamentelor diverselor persoane faţă de miri, dar şi invers, îl constituie şi alegerea naşilor de cununie, în felul acesta lărgindu-se şi mai mult reţeaua de obligaţii interpersonale şi de loialităţi. Astfel, resurselor realizate de cuplu prin uniunea matrimonială li se adaugă şi altele, pe temeiul aceluiaşi eveniment. Iată de ce poate n-ar fi inutil să avem în 118

Aurelia Bragadiru se va căsători în cele din urmă cu Nicu Popp, de care va divorţa. Aceştia au avut o singură fiică, măritată întâia dată cu Nindi Romalo, iar apoi cu Nicolae Mavrocordat. 119 Între timp, în 1898, Mehedinţi a fost îndrăgostit de o d-şoară Plesnilă (descendentă din medelnicerul Gh. Plesnilă, răzeş ridicat la boierie în primul sfert al veacului XIX) – iubirea fiind reciprocă, chiar plină de pasiune –, cei doi despărţindu-se la începutul lui 1899, poate datorită faptului că „partida” nu era pe placul lui Titu Maiorescu. 120 Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.533-534. 121 Idem, Opere, X, Corespondenţă 1884-1886, ed. Rodica Bichis, Nadia Lovinescu, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei RSR, 1983, p.81.

110

vedere şi asemenea asocieri atunci când analizăm aspectul matrimonial, pentru că alegerea naşilor sau a martorilor de cununie nu credem a fi o simplă întâmplare, iar în timp acest tip de alianţă şi-a arătat de prea multe ori eficacitatea. Pentru moment, doar cu titlu de inventar, menţionăm aici: la cununia lui Sextil Puşcariu cu Eleonora Dima, la 9 septembrie 1905, naşi au fost Ioan Bianu şi Virgil Cioflec; naşii de căsătorie ai lui Al. Tzigara-Samurcaş (cu Maria Gr. Sturdza), în decembrie 1900, au fost Lupu Kostaki şi C. Arion; la căsătoria lui Silviu Dragomir cu Florica Aurelia Bonciu, la 20 ianuarie 1917, în Arad, au asistat ca martori Vasile Goldiş şi Iuliu Herbay122; la nunta lui C. Giurescu cu Elena, fiica unui negustor din Focşani, în ianuarie 1901, naş de cununie a fost Nicuşor N. Săveanu, profesor şi coleg cu Constantin Giurescu, la vremea aceea un factor important pe plan local; la cununia religioasă a lui O. Goga cu prima sa soţie, Hortensia, la 14 octombrie 1906, naşi au fost Alexandrina şi Alexandru Vlahuţă; la căsătoria lui I. Lupaş cu Ana Dumitriu, care a avut loc la Sălişte, în 11 octombrie 1906, naşii de cununie au fost Octavian şi Hortensia Goga; şi tot soţii Goga au fost naşii lui D.D. Roşca la prima căsătorie a acestuia cu Stela Magdu; naşi de cununie ai lui Garabet Ibrăileanu au fost Constantin şi Maria Stere; I. Hudiţă s-a căsătorit la 16 iulie 1921 la Zorleni (jud. Vaslui), cu Emilia Popa, naşi fiind folcloristul Mihai Lupescu şi soţia sa, Luţica; la nunta lui I.D. Ştefănescu cu Margareta, fiica lui Al. Vlahuţă, ce a avut loc la Dragosloveni (lângă Focşani), naşi de cununie au fost Barbu Ştefănescu-Delavrancea şi I.L. Caragiale, venit special de la Berlin şi pentru acest eveniment; naşul de cununie al lui Traian Chelariu cu Ecaterina Rădulescu – la 4 iulie 1937 – a fost Ion Nistor, nimeni altul decât fruntaşul liberal, profesorul universitar şi influentul rector cernăuţean, care i-a fost finului nu doar şef politic, ci şi omul influent ce l-a adus pe proaspătul însurăţel la universitate123; Nicolae Bagdasar a fost finul lui C. Rădulescu-Motru, care l-a şi sprijinit pe cel dintâi să ajungă la universitate, mai întâi ca asistent al său, mai apoi ca profesor titular la 122

Acesta din urmă a crescut-o pe Flora şi pe alte patru surori ale ei (orfane). Ca o culme a ironiei, S. Dragomir n-a avut descendenţi, însă va adopta şi va creşte pe copiii lui Iuliu Herbay, după decesul acestuia şi al soţiei lui. 123 Relaţiile dintre naş şi fin au fost mereu foarte strânse, inclusiv în anii regimului comunist (vezi Traian Chelariu, Strada Lebedei nr.8. Pagini de jurnal, Bucureşti, Edit. Paideia, 2002, p.86-87). Totodată, la căsătoria Oltei Nistor cu ing. I. Apostolescu, Traian Chelariu i-a fost acesteia cavaler de onoare.

111

Iaşi etc. Iar când în mod evident am putut asocia succesul cuiva în viaţă şi pe temeiul acesta, se va vedea la locul potrivit, fără a neglija pe cei deja invocaţi. Aşadar, prin căsătorie se pătrunde într-o reţea de obligaţii şi loialităţi, aceasta angajând totalitatea tipurilor de capital colectiv al familiei şi reprezentând un eveniment decisiv pentru reproducerea unui patrimoniu inseparabil material şi simbolic. Pe de altă parte, aşa cum de la sine se înţelege, procesul de realizare a unui cuplu ascultă de nişte ritmuri nu lipsite de semnificaţie, dar şi de nişte modele, cutume, moştenite sau însuşite de la o generaţie la alta.

ETAPE SPRE CĂSĂTORIE Există o adevărată scenografie în ce priveşte modul în care pot face cunoştinţă doi parteneri. Sub acest aspect, trebuie menţionat că intervin o sumă de elemente ce ţin de tradiţie, de evoluţia libertăţii relaţiilor dintre sexe, de conjunctură etc., foarte importante fiind însă, în primul rând, calităţile viitorilor parteneri. Dincolo de aspectul fizic, care inconştient mereu intră în calcul (deşi adeseori contestat), educaţia tinerei fete constituie un atu important. Deşi este dificil a defini frumosul şi urâtul, ca să nu mai vorbim de limitele dintre cele două noţiuni, fiinţa umană şi-a stabilit mereu criteriile pentru astfel de catalogări, cu modificări vizibile de la o epocă la alta, de la o comunitate la alta etc.124. La urma urmei, credem că apariţia „artei”, ca disciplină de sine stătătoare, a avut ca scop fundamental tocmai evaluarea calităţii, a frumosului. Iar această distincţie funcţionează îndeosebi când este vorba de aproapele tău, pentru că – recunoaştem sau nu – căsătoria este şi o „afacere de gust”, de gust estetic ce-şi spune cuvântul încă de la prima întâlnire, de la aspectul fizic până la... cel olfactiv, să zicem. 124

Max Diorfel, L’esthétique: par-delà le beau et le laid, préf. de Pierre Dehaye, Toulon, Promothéa, 1993; Le beau et le laid au Moyen Age, communications présentées au vingt-quatrième colloque du CUERMA tenu à Aix-en-Provence en février 1999, Aix-en-Provence, Centre Universitaire d’Etudes et de Recherches Médiévales d’Aix, Université de Provence, 2000.

112

Oricât ar fi de neconvenabile astfel de aprecieri – frumos/urât –, persistenţa comparaţiilor, aspiraţia spre agreabil, de a fi mereu în prezenţa „frumosului” etc. n-a produs decât disconfort celor nemulţumiţi de aspectul lor fizic, mai mult chiar, generează tristeţe, resemnare sau, în cel mai fericit caz, tentative de a ameliora fizionomia în funcţie de „cererea de piaţă”. Şi deşi aspiraţia fiecăruia este spre frumos, spre „a place”, există cam tot atâtea situaţii când din capul locului s-au realizat şi cupluri în care măcar unul din parteneri a acceptat uniunea cu celălalt profund conştient de inconvenientele fizice ale acestuia din urmă. Referindu-se la prima soţie a lui Al. Philippide, Johanna, luată „cu ochii închişi” (adică fără s-o cunoască în prealabil, decât prin intermediul unei poze), Teohari Antonescu o prezenta astfel lui M. Dragomirescu: „Dacă ai vedea pe fată, ţi-ai zice desigur: «Doamne sfinte, să mă fereşti de aşa ceva, mai bine în groapă». O urâţenie foc. Cum dracu a luat-o Philippide, nu ştiu”125. La rândul său, până şi-a găsit partenera potrivită în foarte tânăra Eugenia Vârgolici, Teohari Antonescu s-a lamentat mereu de aspectul său fizic „schimonosit”, puţin la trup, scund şi cu faţa brăzdată de o adâncă cicatrice. Pe la 30 de ani reflecta astfel în notaţiile lui jurnaliere, sensibilizat la vederea unei tinere fete drăguţe: „Numai frumuseţea mă atinge şi mă scoate din întristare. Dar la ce folos, ca să mă recufunde iar mai adânc; fiindcă orice sentiment de plăcere pentru mine, dacă este legat de ideea că eu nu pot ajunge niciodată la posedarea unui asemenea lucru, mă face să fiu trist. Sunt urât ca fizic şi nu ştiu de pe pământul acesta larg se va găsi vreodată o fiinţă frumoasă care să-mi zică, din propriul impuls, «mi-eşti drag». Amor visat şi citit aşa de des prin romane va rămâne pentru mine în cercul dorinţelor irealizabile”126. Şi nu era o atitudine de moment! Mai apoi, ca proaspăt universitar la Iaşi, trece mereu prin crize de melancolie, chiar de revoltă estetică: „Cred că una din cauzele care-mi aduce tristeţea mea nemărginită este şi faptul că sunt urât ca fizic. Mă uitam astăzi în oglindă şi văzându-mi tăietura pe falca dreaptă şi mai cu seamă ochii duşi în fundul capului, cu cearcănul galben prin prejur, îmi ziceam singur: «niciodată în viaţa mea n-o să simt plăcerea unui amor împărtăşit fără vreun amestec de interes la mijloc; cine m-o iubi, o s-o facă numai pentru vreun scop, nu pentru mine însumi. Şi ochii-mi sunt 125 126

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.488. Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.56.

113

răutăcioşi, nu arată bunătatea de budist care aş vrea s-o am din natură». Am auzit că sunt oameni urâţi, dar urâciunea lor are o simpatie oarecare, o atracţie născută din bunătatea sufletească, o bunătate de înger. Aceasta n-o am, sunt răutăcios ca un şarpe veninos, când mă mânii sunt ca o fiară care vede numai sânge înainte; nu am răbdarea nobilă a sufletului ales. Ce n-aş da încă atâta lucru să am! Am să încerc cu toate astea să mă arăt blând, bun şi drept, aşa încât cu simţul de moralitate pe care neîndoios îl am destul de dezvoltat să ajung un om cu însuşirile de mai sus”127. Dar nici Mircea Eliade nu a părut în tinereţe prea mulţumit de înfăţişarea sa, purtând ochelari cu lentile groase, mult prea slăbănog pentru unul care filosofa despre virilitate (îşi impusese zilnic să facă exerciţii fizice, pentru a îndrepta această „deficienţă”). Cu alte cuvinte, se credea „cu adevărat urât”, pe de o parte datorită transformărilor specifice pubertăţii şi a miopiei, pe de alta din cauza exigenţelor de la liceu („Spiru Haret” din Bucureşti): „tuns cu maşina în cap, cu lentile din ce în ce mai groase, cu faţa plină de coşuri şi cu tuleie roşcate”128. Nu se va putea niciodată nega faptul că frumuseţea fizică a cuiva a provocat declicul unei relaţii pasionale, ca etapă indispensabilă pentru realizarea unei căsătorii „din dragoste”, reală, nu doar la modul declarativ. Când Nichifor Crainic şi-a cunoscut viitoarea soţie în redacţia unei reviste, aspectul ei fizic a fost determinant. Fără preliminarii, un coleg de cămin (cumnat al fetei) i-a aranjat în următoarea săptămână o invitaţie la potenţialii socri, prilej cu care Crainic a şi cerut-o de soţie. Orice reticenţă a părinţilor s-a evaporat din clipa în care tânărul a declarat că nu are pretenţii la zestre, la scurt timp având loc cununia, naş fiindu-i Gala Galaction129. Al. Rosetti şi-a cunoscut viitoarea soţie la Iaşi, în 1917, în anii refugiului, fiind impresionat „din primul moment de ţinuta ei austeră, linia atât de pură a profilului”130. Oricât ne-ar displace discuţiile pe această temă, pentru a ne dovedi superiori în plan spiritual, în mod evident individul are simţăminte incontrolabile, îi place sau nu de un corp, îl contrariază sau nu, îi atrage atenţia sau îl lasă indiferent (te pui cu gustul omului?!) În 127

Ibidem, p.150-151. Mircea Eliade, Memorii (1907-1960), I, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.59. 129 N. Crainic, Zile albe, zile negre. Memorii, Bucureşti, Casa Editorială „Gândirea”, 1991, p.116. 130 Al. Rosetti în evocări, ed. Andriana Fianu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1995, p.240. 128

114

fond, în relaţia de cuplu, corpurile celor doi parteneri sunt cele care interacţionează în primul rând, ele sunt obligate să se atingă, iar cea mai mică undă de repulsie fizică va duce – mai devreme sau mai târziu – la ruptură. De aceea, nu întâmplător, „corpul” a devenit tot mai mult o temă privilegiată de studiu131. Iar din totalitatea corpului, parcă faţa inspiră celuilalt cele mai multe aspecte din complexitatea fiinţei umane. În vreme ce capul conferă monumentalitate corpului, faţa trădează părţile ascunse ale individului, emoţiile, momentele de gândire intensă, suferinţa fizică, ura ca şi bucuria, iar unii mai versaţi pot citi pe chipul celorlalţi până şi prefăcătoria, şarlatania, avariţia etc. De altfel, şi pentru P.P. Panaitescu „toate impresiile vin din fizicul persoanelor”, meditând ca tânăr student asupra strânsei legături dintre caracterul unei fiinţe şi aspectul ei. Chiar şi atunci când şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe Silvia, înainte de orice tot înfăţişarea ei fizică l-a atras: „am simţit legat de ea ceva din aerul vechii Elade”, iar „linia, silueta cuiva arată cine e acel om”132. Dar şi alte părţi ale corpului au fost „atractive” pentru bărbaţi, de vreme ce în nenumărate rânduri – îndeosebi în corespondenţă – regăsim ca incitând imaginaţia şi poftele acestora locuri din corpul femeii poate mai puţin direct vizibile, cât mai ales evidenţiate prin proeminenţe. Aşadar, ca regulă generală, frumuseţea este criteriul iniţial (iar pentru mulţi chiar fundamental) de alegere a unei partenere. Însă nu este singura normă. Intervin o mulţime de alte elemente, ce ţin mai ales de partea spirituală (în anumite cazuri) ori cea materială (în alte cazuri). Principial, pentru intelectuali n-ar fi de dorit o femeie incultă („proastă”), oricât ar fi ea de frumoasă. Cu alte cuvinte, în alegerea unei partenere de viaţă intervine şi valoarea personală a femeii („valoarea adăugată”, ca să vorbim în termeni economici şi de rentabilitate). Or, tocmai această valoare adăugată conferă persoanei „distincţie”, aşa cum astăzi mulţi bărbaţi se ghidează în selecţia unei femei după cariera acesteia, chiar cuantumul veniturilor etc., pentru că în fond locul ei de muncă şi poziţia ocupată în ierarhie reprezintă chiar recunoaşterea socială a acesteia, a profesionalismului ei. 131

Représentations du corps. Le biologique et le vécu, normes et normalités, textes réunis par Gilles Boëtsch, Nancy, Presses Universitaires de Nancy, 2006. La noi, vezi Simona Sora, Corpul în literatură, în „Dilematica”, III, 2008, nr.20 (ianuarie), p.15-22. 132 P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), ed. Silvia Panaitescu, Cluj, Edit. Dacia, 1974, p.18, 46.

115

Ca student, I.M. Marinescu este atras deopotrivă de aspectul fizic al colegelor, dar şi de calităţile lor intelectuale. De pildă, la un moment dat, este cucerit de o studentă blondă, „cu ochii mari albaştri şi veşnic cu privirea pierdută în gol”. Îşi imaginează că este „poetă” şi-i devine dragă. Dar imediat cum o cunoaşte ceva mai bine, rămâne profund dezamăgit: fiinţa drăguţă „era mărginită şi comună”, iar „privirea în vag era privirea boului care nu gândeşte la nimic”133. Se va căsători însă mult mai târziu, la 37 de ani, la insistenţele familiei (şi mai ales ale mamei), cu „o fată a unor gospodari harnici şi înstăriţi” din Craiova, oraşul său natal, cunoştinţe mai vechi ale părinţilor lui şi posesori ai unei „locuinţe somptuoase” chiar în inima urbei. Iar soţia, Titi, cu zece ani mai tânără, îi apare drept „o fată drăgălaşă şi instruită”, ce cânta la pian destul de bine, care era citită, „era inteligentă şi vioaie”134. În plus, nu-i deajuns cum arată femeia din punct de vedere fizic, ci şi cum se îmbracă. La urma urmei, vestimentaţia contribuie şi ea la declicul unei relaţii, pentru că numite defecţiuni ale corpului pot fi corectate prin croiala şi culoarea hainelor. Mai mult, fiind în trend cu moda, asta dă şi un soi de dimensiune poziţiei sociale sau aspiraţiilor. Dar din această ultimă perspectivă, hainele au şi un efect pervers, în sensul că ele pot fi în vogă, că în aparenţă corectează ceva, însă ulterior bărbatul constată că vestimentaţia ascunde un corp urât, ca sa nu mai vorbim de caracter. Aşadar, vrem, nu vrem, asta este: vestimentaţia este şi o măsură a rangului social, iar individul uneori trebuie să şi „plătească” dacă acordă importanţă aparenţelor. Pe de altă parte, în ceea ce priveşte categoria frumosului, fiinţa umană este evident „perisabilă” (şi trupeşte, şi mental). Cu siguranţă, pentru fiecare vârstă pot fi găsite etaloane de frumuseţe, însă ardoarea stârnită de strălucirea trupească, aşa cum se petrece ea în tinereţea individului (datorită îndeosebi pornirilor incontrolabile), anevoie mai poate fi atribuită – să zicem – vârstei a „treia”. Poate de aceea, intelectualii în general caută la femeia de „cuplu” nu doar aspectul fizic, ci un cumul de „frumuseţi”, în care fundamentală pare inteligenţa, cultura, rafinamentul, cu alte cuvinte mai mult decât rudimentele unei educaţii elevate. 133

I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.53. 134 Ibidem, p.151-152.

116

Elena Bacaloglu a urmat cursurile de la Collège de France şi Sorbona, devenind pentru scurt timp (1902-1904) soţia lui Ov. Densusianu, prezentând-o deja în capitolul anterior. Adelina Poenaru, viitoare soţie a lui Mihai Dragomirescu, vorbea încă de mică trei limbi: româna, greaca şi franceza, mai apoi însuşindu-şi bine greaca veche, engleza, italiana şi germana. Prin 1880, de exemplu, Adelina a cunoscut pe Eminescu prin saloanele literare din Bucureşti ale Mitei Kremnitz, M. Miller-Vergy, Ioachim Pompilian, ale mamei ei (Lucia Poenaru) ş.a., saloane frecventate şi de Titu Maiorescu. Cam pe atunci – între 1880 şi 1883 – Eminescu a dedicat Adelinei poezia Apari să dai lumină, publicată apoi de M. Dragomirescu în „Convorbiri literare” din 1 iunie 1895135. În 1891 merge la unul din Institutele din Oxford pentru a studia literatura engleză (traduce apoi Othelo în franceză), continuându-şi ulterior studiile la Sorbona, unde aprofundează istoria filosofiei la îndemnul lui T. Maiorescu, la Bruxelles şi Liège, după care se întoarce în ţară (1897). De altfel, în intervalul 1891-1897 Adelina Poenaru a redactat un Jurnal, deosebit de interesant sub aspectul educaţiei unei tinere fete de origine socială elevată, dar mai ales în ce priveşte relaţia pre-maritală cu viitorul soţ136. Dar pe Mihai Eminescu îl cunoscuse şi Maria Savul, viitoarea soţie a lui Ion Găvănescul, tatăl acesteia – inginerul bucovinean Anton Savul, o vreme şi gazetar – având casa de pe str. Zugravilor din Iaşi deschisă mai întregii lumi intelectuale din urbe, aici poposind de câteva ori şi ilustrul poet137. Pe aceleaşi coordonate, ale educaţiei elevate – pentru tinere ce au avut legătură într-un fel sau altul cu universitarii noştri „literari” –, se mai cuvin a fi menţionate Venturia Nicolau (căsătorită mai apoi cu Onisifor Ghibu), cu studii muzicale la Viena şi Paris, ca elevă a Féliei Litvinne, devenind o bună pianistă şi cântăreaţă de lieduri, fiind acompaniată într-un concert la Ateneul Român, în 1925, de G. Enescu, având multe 135 Vezi Elena Cerchez, În jurul poeziei „Apari să dai lumină”, în „Manuscriptum”, 1/1990, p.27-29. 136 Fragmente în „Manuscriptum”, 4/1989, p.176-179. La BCS Bucureşti se află corespondenţa dintre M. Dragomirescu şi Adelina (sute de scrisori), în mică parte publicate în „Manuscriptum”, 4/1989, p.167-175. 137 Vezi Maria I. Găvănescul, Amintirile mele despre Eminescu, în „Convorbiri literare”, LXXV, 1942, nr.9-10, p.553-559. Mama Mariei, Zoe Savul, era vicepreşedinta Ligii Feministe din Iaşi şi una din iniţiatoarele dejunurilor gratuite pentru şcolarii săraci, acţiune legiferată apoi de Spiru Haret.

117

înregistrări pe disc etc. Iar Sextil Puşcariu reconstituie într-o vastă şi impresionantă sinteză de istorie familială, nu demult editată, o frescă impecabilă nu doar de genealogii, ci a femeilor ardelene de clasă mijlocie ori în curs de îmburghezire, cu toate atributele lor, în primul rând de educaţie138. De altfel, chiar soţia lui urmase Conservatorul la Viena, cântând uneori pentru musafirii aflaţi în vizită, renunţând însă la orice aspiraţie artistică în profitul familiei. La fel, cele două fiice ale familiei Circa din Cenadul-Săcelelor au fost duse de mama lor (pentru că tatăl, Gheorghe Circa, absolvent de agronomie la Viena, murise destul de tânăr) tot în capitala Imperiului, la Conservator, Elena învăţând pianul, iar Eliza violina, cea dintâi devenind apoi soţia lui Aron Densusianu. Şi soţia lui Al. Boldur avea studii şi preocupări muzicale elevate, aceasta fiind una din cele mai apreciate profesoare de pian la Conservatorul Municipal din Chişinău până la intrarea Moldovei în componenţa URSS, în 1940. La fel şi Ştefania, soţia sociologului Constantin Sudeţeanu, ce a fost profesoară de muzică, iar pentru scurt timp şi cântăreaţă la Opera din Cluj. De asemenea, elevate studii muzicale au făcut multe din soţiile universitarilor noştri, chiar dacă nu toate au fost sancţionate printr-o diplomă de Conservator. Însă, de pildă, Alice Marcu – soţia italienistului Al. Marcu şi sora lui Victor Eftimiu139 – cânta minunat la pian, pe mai mulţi impresionând execuţiile ei din Chopin (îndeosebi Nocturnele)140. În schimb, sora lui Tudor Vianu, Cornelia (Nelly), a atins performanţe de invidiat, după ce a absolvit Conservatorul Regal din Bruxelles, în 1913, fiind angajată la „Théâtre Royal du Parc” din capitala Belgiei. Octavia, soţia lui Leca Morariu, a fost laureata concursului internaţional de canto şi vioară de la Viena, din 1932 etc. Cornelia Brediceanu, cu studii liceale la Laussane şi Braşov, apoi absolventă de medicină la Viena, provenea dintr-o celebră şi influentă familie de intelectuali ardeleni (mai bine spus, bănăţeni), avocaţi şi diplomaţi, cu înclinaţii artistice, în casa căreia se perindau frecvent personalităţi precum Aurel C. Popovici, Ion Popovici-Bănăţeanul, Traian 138

Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Edit. Clusium, 1998. Volumul conţine o impresionantă cantitate de fotografii de epocă ale femeilor. 139 Acesta fiind căsătorit cu Agepsina Macri, o celebră şi frumoasă actriţă din epocă. 140 P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), p.151.

118

Vuia, Valeriu Branişte, Sever Bocu, Filaret Barbu ş.a.141 Absolventă de medicină a fost şi soţia lui George G. Mateescu, Felicia, studii pe care le-a desăvârşit în scurta perioadă ce a trăit-o alături de istoric, stins prematur în 1929. De altfel, a avut tăria să-şi susţină doctoratul la numai două săptămâni de la dispariţia soţului, cu o disertaţie pe tema Tulburări oculare de origine dentară142. I.A. Rădulescu-Pogoneanu s-a căsătorit în vara lui 1901 cu Elena, profesoară de franceză, care va ajunge apoi directoarea Şcolii Normale de la Azilul Elena Doamna şi a Şcoalei Centrale de fete din Bucureşti (în anii interbelici Liceul de fete „Marica Brâncoveanu”), afirmându-se totodată şi ca autoarea mai multor manuale apreciate. Elena era – după descrierea unei foste eleve – „o femeie frumoasă, trufaşă, autoritară şi exigentă. Şi mai avea un cusur mai mare: ironia”, memorialista adăugând şi alte trăsături de caracter ale acesteia143. Sau cazul poetei Matilda Cugler, fiica arhitectului Carol von Cugler şi viitoare soţie, mai întâi, a filologului Vasile Burlă (o vreme suplinitor al catedrei de Limbă şi literatură română la Iaşi), apoi a universitarului Petru Poni, care a primit în familie o educaţie deosebit de aleasă, împlinită prin lecturi sistematice din literaturile germană, franceză, italiană şi română, educaţie transmisă şi fiicelor ei Lucia, Viorica şi Margareta144. Totodată, a fost una din puţinele femei care au făcut carieră literară prin intermediul „Convorbirilor literare”, publicând versuri lirice, în care motivul iubirii, al dragostei neîmplinite, este dominant145. Cucerit de educaţia viitoarei soţii a fost şi Al. Philippide, în cazul primei căsătorii, cu Johanna Minckwitz. Pe lângă faptul că aceasta era fiica lui Johannes Minckwitz, filolog de oarecare notorietate146, dar pe 141

În plus, naşa Corneliei Brediceanu era Sofia Bragadiru, cândva logodnica lui Iuliu Maniu. 142 Cf. Veronica Turcuş, George G. Mateescu (1892-1929), Bucureşti, Edit. Academiei, 2008, p.34. 143 Lucia Demetrius, Memorii, ed. Ion Nistor, Bucureşti, Edit. Albatros, 2005, p.49-50. 144 Aceasta a devenit profesor universitar la Iaşi, de chimie anorganică. 145 Asupra ei vezi C.V. Gerota, O uitată figură convorbiristă: Matilda Cugler-Poni (1853-1931), în „Convorbiri literare”, an. 70, 1937, nr.1-5, p.376-381. De asemenea, Matilda Cugler-Poni, Scrieri alese, Iaşi, Edit. Junimea, 1971. 146 Cunoscut mai ales pentru lucrările sale: Balladen und Lieder (Berlin, 1835), Über dei rhythmische Malerei der deutschen Sprache (Leipzig, 1855) şi Katechismus der Mythologie aller Kulturvölker (Leipzig, 1874), dar şi pentru traducerile din greaca veche (Homer îndeosebi). În afară de Johanna, acesta a mai avut un fiu omonim, ce a devenit un

119

care Philippide nu l-a mai prins în viaţă (pentru că a decedat în 1885), ea însăşi se pare că avea o bună pregătire în domeniu: şi-a susţinut doctoratul în filologie romanică la Universitatea din Zürich (1894), dovedindu-se interesată de limba română, traducând – bunăoară – poezia Strigoii, a lui Eminescu147. Constanţa Erbiceanu, fiica teologului şi istoricului Constantin Erbiceanu, membru al Academiei Române, o vreme profesor de limba şi literatura greacă la facultatea de litere din Bucureşti (1897-1904), a crescut într-o atmosferă intelectuală elevată. Pe când tatăl era profesor la Seminarul Socola din Iaşi, în casa familiei Erbiceanu intrau frecvent A.D. Xenopol, Al. Lambrior, G. Panu, iar nu de puţine ori chiar M. Eminescu. În plus, de mică manifestă înclinaţie spre muzică, ceea ce va duce ca din fragedă copilărie să urmeze Conservatorul din Iaşi. Ulterior, la Bucureşti, ia lecţii de claviatură cu Zdislaw Lubicz, care a stat la noi vreme de două decenii, fiind frecvent invitat la Curtea Regală148. La sfaturile acestuia, Constanţa îşi va desăvârşi studiile muzicale la Conservatorul din Leipzig, instruindu-se apoi la Paris şi Berlin, în ţară devenind ulterior o celebră profesoară la Conservatorul din capitală149. Iulia Hasdeu ar fi un alt bun exemplu, fiinţă deosebit de sensibilă, aflată mereu sub supravegherea tatălui ei. Chiar şi când aceasta se găsea la Paris, scria săptămânal savantului, făcându-i un raport detaliat asupra activităţii (lecturi, succese, întâlniri, alimentaţie etc.). Era o fată ce refuza tentaţiile şi frivolităţile vârstei, trăind în izolare împreună cu mama sa şi studiind din greu, ca studentă la Paris trebuind să concureze cu celebru şahist şi editor al periodicului „Deutsche Schachzeitung”, dar care – din nefericire – s-a sinucis pe la 58 ani, aruncându-se în faţa trenului. 147 În „Arhiva” V, 1894, nr.5-6, p.328-340; la p.328-330, în subsolul paginii, Al. Philippide dă o notă de prezentare a traducătoarei. 148 Lubicz este pe nedrept uitat, la finele veacului XIX apreciindu-se că a făcut la noi cam ceea ce a întreprins Liszt pentru unguri (valorificarea componistică a specificului naţional, prin rapsodii şi mici piese de pian). La puţinul care se ştie despre el, adăugăm ipoteza că acesta ar fi fost înmormântat într-o capelă la Septfonds (Franţa), unde în anii de început ai celui de-al II-lea război mondial şi-au găsit locul de veci şi câţiva militari, morţi pe când se aflau încartiruiţi într-o mică bază de tranzit a piloţilor polonezi. Supoziţia este alimentată de faptul că numele său – Zdislaw Lubicz Skibowski, deloc uzual în forma aceasta – apare pe o stelă funerară de acolo, fără nici o altă indicaţie în ce priveşte data morţii, profesie etc. 149 Lavinia Coman, Constanţa Erbiceanu. O viaţă dăruită pianului, Bucureşti, Edit. Meronia, 2005.

120

colegi francezi deosebiţi, din care unii au devenit celebri, precum André Bellesort sau Abel Rey. Iar dacă n-ar fi murit atât de devreme (la numai 19 ani), mai toată lumea ştia că era destinată a fi soţia lui G.I. Ionnescu-Gion, apropiat al lui B.P. Hasdeu, acesta din urmă chiar propunându-i apoi fostului prezumtiv ginere – prin 1890 – să-i preia numele, de „Petriceicu Hasdeu”, cu toate prerogativele aşa-zis „nobiliare”150. Sunt de asemenea evidente posibilităţile de educaţie la o tânără de la începutul veacului XX prin cazul lui Alice Steriade (devenită prin căsătorie Voinescu), cu studii de filosofie la Bucureşti (licenţiată în 1908) şi un doctorat la Paris despre şcoala neokantiană de la Marburg şi idealismul critic (în 1913), ajunsă profesoară la conservatorul din Bucureşti, după ce a eşuat în ocuparea catedrei de filosofie de la Universitate pe motiv că era… „femeie”151. În schimb, nu aceleaşi considerente au acţionat în cazul Anitei Belciugăţeanu, deşi mai avea şi „handicapul” de a fi israelită, este drept, convertită152. Originară de lângă Focşani, dintr-o familie numeroasă, dar cu mulţi băieţi, Anita a început facultatea de litere din Viena (unde se afla un frate al ei ca student), însuşindu-şi filologia romanică cu Wilhelm Meyer-Lübke, în aceeaşi perioadă pregătindu-şi doctoratul cu acelaşi savant şi Ernst Gamillscheg, cu care tânăra de la noi va avea mai apoi o bogată corespondenţă. Însă datorită faptului că tatăl ei trecea prin acute probleme financiare, se punea problema revenirii Anitei în ţară. Numai că tocmai atunci Mario Roques căpătase conducerea Institutului de filologie romanică de la Paris, iar în urma călduroasei recomandări a lui Meyer-Lübke este angajată ca lector de limba română la „École des langues orientales vivantes” de pe lângă Sorbona. În afara activităţilor didactice, aici va cunoaşte şi se va împrieteni cu două viitoare celebrităţi ale filologiei: 150

Asupra Iuliei vezi I. Oprişan, Romanul vieţii lui B.P.Hasdeu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1990, p.369-379, 480-487, 512-522; Crina Decusară-Bocşan, Renaşterea unui nume. Studii şi eseuri despre Iulia Hasdeu, Bucureşti, f. ed., 2002; B.P. Hasdeu, Omagiu Iulia Hasdeu. 135 de ani de la naştere, Bucureşti, Edit. Asociaţia „Iulia Hasdeu”, 2004; Crina Decusară-Bocşan, Epistolar Iulia Hasdeu, I-II, Bucureşti, Edit. Asociaţia „Iulia Hasdeu”, 2004; Iulia Hasdeu, Oeuvre poétique/Opera poetică, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Saeculum, 2005; Iulia Hasdeu, Cugetări, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Saeculum, 2006. 151 În perioada interbelică se afla în relaţii cu François Mauriac, André Gide, Roder Martin du Gard (cu care era în corespondenţă), A. Malraux, H. Focillon, Charles du Bos ş.a. 152 În anii studiilor universitare la Paris aceasta a trecut la religia catolică, pe care a practicat-o atât de fervent încât şi-a botezat ambii copii.

121

danezul Vigo Brönddal şi finlandezul de limbă suedeză Arthur Långfors (acesta va veni şi la Bucureşti, prin anii 30). În paralel, Anita Belciugăţeanu studiază limba şi literatura italiană, terminând facultatea în 1917, după care va petrece un an la Florenţa, pentru specializare. Abia în 1919 reuşeşte să revină în ţară, stabilindu-se la Bucureşti şi predând italiana la Liceul „Titu Maiorescu”, apoi la Şcoala Centrală. Din 1921 devine asistentă provizorie la catedra lui Ramiro Ortiz, publicând mai multe studii de critică literară, chiar şi un curs de istoria literaturii italiene (1923), pentru ca în 1925 să-şi treacă doctoratul cu o teză despre La poesia di Giacomo Leopardi, pe care o va publica în româneşte peste trei ani153. Va deveni în cele din urmă docent şi apoi conferenţiar, postură în care va rămâne până în 1941 (figurând pe „lista” cu evrei, singura la litere), pentru ca în 1944 să moară prematur, la numai 52 de ani, fiind ulterior mereu invocată de italieniştii noştri (Nina Façon, Edgar Papu, Alexandru Balaci, Napoleon Creţu, C.H. Georgescu şi Alexandrina Mititelu) pentru aportul ei la evoluţia domeniului154. Dar nu este singurul exemplu de femeie înalt educată şi cu carieră universitară în anii interbelici, deşi învăţământul superior românesc era profund... misogin (să mi se scuze incorecta asociere!). Este poate şi explicaţia pentru care puţinele femei existente în acest câmp au ocupat mereu doar posturi de „aşteptare”, însă de expertiză, pe lângă vreun mare profesor. De pildă, Eufrosina Dvoicenco-Markoff (Markoff după numele soţului) a absolvit facultatea de litere şi filosofie din Bucureşti (în 1930), aflându-se mereu sub îndrumarea şi protecţia lui N. Iorga, care o utiliza pentru cunoştinţele ei de limbă rusă. După numai doi ani îşi termină şi doctoratul, coordonat de D. Caracostea, cu Viaţa şi opera lui C. Stamati, care va fi tipărit în 1933, an în care a şi fost premiată de Academia Română. Este apoi membră a Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses (1932-1935), după care devine asistentă la 153

Dintre cei care au elogiat lucrarea, în cunoştinţă de cauză, vezi cronicile lui Al. Popescu-Telega, în „Năzuinţa”, Craiova, nr.2 din noiembrie 1928, p.45-47, şi Alexandru Dima, în „Viaţa literară”, nr.102 din 2-6 februarie 1929, p.5. 154 Vezi asupra ei excelentul studiu al unei nepoate, Luminiţa Beiu-Paladi, Leopardi nella visione di una comparatista romena: Anita Belciugăţeanu, în vol. Giacomo Leopardi e la sua presenza nelle culture est-europee. Atti del Convegno internazionale di Bucarest (2-5 luglio 1998), edit. S. Bratu Elian, Bucarest, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1999, p.32-39. Autoarea este şi ea italienistă, însă la Universitatea din Stockholm; îi mulţumesc şi pe această cale pentru că a rezistat cu stoicism – deşi avea o puternică viroză – la sumedenia mea de curiozităţi bio-bibliografice, şi nu numai.

122

universitate, lucrând totodată la Institutul sud-est european (condus de N. Iorga) şi la Biblioteca Academiei Române. Aflată la studii în Polonia, vestea asasinării lui Iorga o determină să se stabilească în SUA, la New York, unde va ţine cursuri la Institutul de Filologie şi Istorie Orientală şi Slavă, conducând şi Centrul de Studii Române, înfiinţat în memoria lui N. Iorga, pentru ca din 1957 să devină cercetătoare la Institutul de Literatură Universală din Moscova155. În aceeaşi categorie trebuie să includem şi pe Elena Eftimiu, licenţiată în litere la Bucureşti şi cu un doctorat în slavistică la Universitatea Carol IV din Praga156. S-a afirmat apoi îndeosebi ca publicistă şi traducătoare, realizând – de pildă – în 1938 o Antologie de proză poloneză, prefaţată de O. Goga. Datorită cunoştinţelor ei lingvistice, a ajuns lector de limba cehă la Universitatea din Cluj, din vara lui 1940157, pentru ca în 1947 să se transfere în aceeaşi categorie didactică la Bucureşti, la catedra de slavistică cu limbile bulgară şi sârbă158. Se impune totuşi să remarcăm faptul că în cadrul facultăţilor de litere şi filosofie nu a existat niciodată vreun cuplu care să profeseze împreună, în acelaşi timp, cel puţin până spre finele anilor 30 ai veacului trecut. Abia de atunci începe să se contureze „moda” – încă firavă până în anii regimului comunist – familiilor de universitari, ba chiar a clanurilor, care astăzi aproape că domină şi sufocă învăţământul nostru superior. Şi pentru că vorbeam de „începuturi”, trebuie să menţionăm aici pe Constantin Daicoviciu, care a avut pe soţia sa Lucia ca secretară dactilografă la Institutul de Studii Clasice din Cluj, unde soţul era director. Şi tot în acest centru universitar, după căsătoria lui Mihail Macrea cu Aneta-Virginia Trutescu, la 11 decembrie 1937, soţia acestuia este numită preparator la acelaşi Institut de Studii Clasice (de la 1 ianuarie 1942)159 – unde soţul era şef de lucrări, pe atunci –, iar peste doi 155

Deşi în vara lui 2008, pe când mă aflam la Moscova, m-am străduit să aflu cât mai multe despre Eufrosina Dvoicenco-Markoff, aria de investigaţie a rămas extrem de redusă datorită reticenţelor faţă de „străini” a tuturor instituţiilor culturale de acolo, fără a mai vorbi de disconfortul de a trece mereu prin filtre militarizate, oriunde te-ai fi aflat pentru cercetare ştiinţifică. 156 Era soră cu scriitorul Victor Eftimiu şi cu excelenta traducătoare din franceză şi italiană Olga Eftimiu. Elena n-a fost măritată. 157 Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 74/1940. 158 Cf. „Monitorul Oficial”, nr.132 din 13 iunie 1947. 159 Până la data aceasta, ea s-a ocupat de creşterea fiicei lor, Rodica.

123

ani devine deja asistentă la Seminarul de limba greacă160. Se va mai adăuga apoi familia Iosif şi Maria Pervain, căsătoriţi în iunie 1945, el asistent încă din 1939, ea fostă studentă de-a lui la seminarii, cooptată mai întâi ca asistent suplinitor la catedra de limba română şi dialectele ei (de la 1 aprilie 1943), pentru ca din 1946 să treacă la Laboratorul de fonetică experimentală din Cluj161. Numit iniţial ca suplinitor la catedra de limba şi literatura germană din Cluj (de la 1 octombrie 1947), la nici jumătate de an Eugen Otto Seidel devine titular. Nu după mult timp, o va aduce la catedra respectivă şi pe soţia lui, pe Ingheborg Seidel162, ca lector, pe baza unui concurs pro forma163. De altfel, progresele realizate la noi de mişcarea feministă, mai evidente după 1900, potenţate îndeosebi de evenimentele primului război mondial, în timpul căruia femeile au fost antrenate în cele mai diverse câmpuri de activităţi socialmente organizate pentru a înlocui pe cei aflaţi pe front, au schimbat atitudinea şi importanţa lor în societate. Acestea sunt tot mai mult prezente în mediile universitare – ca studente –, ajungându-se la sfârşitul perioadei interbelice să fie predominante numeric îndeosebi în cadrul facultăţilor de litere şi filosofie. Dacă ar fi ştiut lucrul acesta Dimitrie Onciul, poate ar mai fi lăsat „nervii” de o parte imediat după război, când părea agasat de tot mai multele fete intrate la facultate, pentru că în concepţia lui acestea trebuie să se ocupe doar de „cratiţă”164. În plus, epoca dintre cele două războaie se caracterizează printr-o mai mare libertate a relaţiilor dintre sexe, un mai mare grad de exprimare şi de independenţă al femeii etc. Sub acest ultim aspect şi al fizionomiei unei tinere cu aspiraţii elevate sunt demne de reţinut însemnările jurnaliere ale lui Jeni Acterian, o fiinţă deosebit de inteligentă care s-a mişcat în preajma lui Emil Cioran, 160

Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 893/1941 şi dos. 538/1943. Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 336/1946. 162 Aceasta era fiica prof. dr. în filologie Friedrich Karl Slotty şi a Paulei (născută Israel), fiind botezată evanghelic-lutherană la 26 iunie 1910. Îşi susţinuse doctoratul la Universitatea din Breslau, la 7 mai 1935, cu Zur Geschichte der Teologie in der Sprachwissenschaft, întreaga perioadă interbelică locuind la Praga, iar după venirea în România lucrând ca referent la Institutul Central de Statistică din Bucureşti. 163 Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 497/1947. După publicarea vacanţei în „Monitorul Oficial”, nr.15 din 19 ianuarie 1948, consiliul profesoral numeşte în comisia de concurs pe L. Blaga, Em. Petrovici şi Liviu Rusu. Nu a fost decât un singur candidat, în consecinţă Ingheborg Seidel fiind declarată reuşită. 164 Cf. Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981, p.115. 161

124

Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Botta, P. Comarnescu, C. Noica ş.a., într-o epocă în care statutul femeii se ameliorase considerabil165. Iar pentru atmosfera relaţiilor dintre sexe, Jurnalul lui Petre Comarnescu este revelator166, cu atât mai mult cu cât prima lui soţie s-a dovedit extrem de uşuratică. Sau enigmatica Alice Călugăru, ori mai puţin cunoscuta azi Lucie Alioth-Karadja, de o inteligenţă şi cultură deosebită, dar nefructificată; Lucia Mantu, plină de mister şi rafinament literar167, în preajma căreia se înnobilau M. Sadoveanu, G. Ibrăileanu, G. Topârceanu ş.a.; Cella Serghi, stilată prozatoare, admirată de Al. Rosetti, Liviu Rebreanu şi Mihail Sebastian, dar care a însemnat mult mai ales pentru Camil Petrescu, pe care şi l-ar fi dorit ca soţ168; Henriette Yvonne Stahl, scriitoare de limbă română şi franceză, sensibilă şi mult apreciată, mai bine de un deceniu parteneră de viaţă a lui Ion Vinea, iar după decesul acestuia devenind soţia lui Petru Dumitriu. Iar acestea sunt doar câteva exemple! Cu alte cuvinte, prea puţine din partenerele de viaţă ale universitarilor de la facultăţile de filosofie şi litere au avut la intrarea în cuplu ceea ce numim astăzi doar studii medii (secundare), majoritatea bucurându-se de o bună educaţie. Evident, nu trebuie să omitem nuanţele ce se impun pentru a doua jumătate a secolului XIX, când marea majoritate a fetelor de familie bună frecventau pensioanele, destul de numeroase în epocă şi cu obiective ce vizau o paletă foarte largă de aspecte ale educaţiei tinerelor fete, în care nu era neglijată nici viaţa socială şi familială. Nu trebuie însă să ignorăm nici prezenţa în viaţa intelectualilor români a unor partenere de cuplu mai puţin instruite prin intermediul şcolilor, ceea ce nu exclude pentru acestea existenţa unor calităţi şi cunoştinţe intelectuale demne de luat în seamă. Soţia lui B.P. Hasdeu, Iulia, nu pare să fi urmat nici măcar un pension, însă contemporanii au fost mereu impresionaţi de inteligenţa şi cultura ei, probabil de autodidact. Neşcolită a fost şi a doua soţie a lui Al. Philippide, Lucreţia, 165 Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, ed. Arşivar Acterian şi Doina Uricariu, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991. 166 Petru Comarnescu, Pagini de jurnal, vol. I, Bucureşti, Edit. Noul Orfeu, 2003. 167 Lucia Mantu era Camelia Nădejde (vezi şi M. Sevastos, Cine este Lucia Mantu? Premiul literar al „Dimineţii”, în „Dimineaţa”, XXI, 1924, nr.6343 din 10 iulie, p.1). 168 Vezi volumul memorialistic al acesteia, Pe firul de paianjen al memoriei, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1977.

125

însă aceasta pare să-i fi oferit filologului tihna şi liniştea mult căutată. Probabil la fel a fost şi în cazul căsătoriei lui Dumitru Mateiaşi cu Nicoleta Gomoiu, fiică de preot, dar care lucra la Cluj ca menajeră; Eugenia Vârgolici, soţia lui Teohari Antonescu, a rămas doar cu studiile liceale încheiate, datorită căsătoriei realizate la 18 ani, iar la acest nivel de studii s-au mai aflat soţiile lui Nicolae Iorga (prima nevastă), Simion Mehedinţi, G. Călinescu, Şerban Lungu, Sever Pop, N. Bănescu, Theodor Capidan, Ioan Hudiţă, Anatol Chircev, Jean Livescu169 ori C. Giurescu. De asemenea, Lucia Bugnariu, soţia lui C. Daicoviciu, a absolvit doar patru clase de liceu, urmând şi un curs comercial vreme de un an. În schimb, o altă Lucia, soţia lui Octav Erbiceanu şi fiica universitarului de la ştiinţe Neculai Culianu, a început studiile la facultatea de litere din Iaşi, pe care le-a abandonat însă anul următor170, după ce s-a măritat, urmând apoi şi primul copil, Neculai, născut la 7 decembrie 1894. A doua soţie a lui Mihail Dragomirescu, Laura, nu avea decât şase clase secundare, chiar dacă era fiica rentierului Grigore Feraru (mama acesteia fiind născută Coandă171); şi deşi unii contemporani o considerau ca fiind needucată (comparând-o mai ales cu prima soţie, Adela), totuşi Laura a colaborat sporadic cu nuvele pe la câteva reviste (începând cu 1918), ocupându-se însă mai ales de traduceri, tălmăcind de pildă Raţa sălbatică a lui Ibsen (1921), dar şi altele, prin anii 50-60 fiind încă activă în acest domeniu172. Iar în plus, Laura era deosebit de frumoasă şi se îmbrăca foarte elegant. Oarecum needucată, în adevăratul sens al cuvântului, se pare că a fost şi prima soţie a lui A.D. Xenopol, Elisa Gal, ce provenea de altfel 169

Soţia acestuia, Despina (Coca), începuse facultatea, pe care a abandonat-o în scurtă vreme, măritându-se în 1943 cu nu tocmai tânărul profesor de germanistică de la Universitatea din Iaşi. 170 Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Dosare studenţi, 326/1892. 171 Mama Laurei, Alina, era sora gen. Constantin M. Coandă (pentru scurt timp şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, octombrie-noiembrie 1918) şi, în consecinţă, mătuşa savantului Henri Coandă. Vezi V. Firoiu, Convorbiri cu Henri Coandă, Bucureşti, Edit. Albatros, 1971, p.31-34. 172 A publicat, de pildă, împreună cu Petru Manoliu, Liviu Rusu ş.a., antologia Nuvela germană în secolul al XIX-lea, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1958. De asemenea, a tradus din Goethe (vezi, de pildă, Poeme epice, ed. Jean Livescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1990) sau Georg Büchner (Pagini alese, Bucureşti, Editura pentru Literatură Universală, 1967) ş.a.

126

dintr-o familie modestă173, doar un frate al ei – Titus Gal – ajungând funcţionar la Iaşi174. În aceste împrejurări, pare firească apropierea lui Xenopol, ceva mai târziu, de Coralia Gatovski, cu care se va şi căsători după divorţul de Elisa. Oricum, Coralia era mult mai cultivată, îi plăcea să patroneze serate culturale acasă la ea, şi mai ales era bogată: tatăl – Constantin Bibiri – fusese mare proprietar în Bacău, iar ea deţinea în Iaşi un imobil impresionant pe str. Sf. Nicolae nr. 9, cunoscut şi sub numele de „Casa Xenopol”. S-ar mai cuveni spuse aici câteva cuvinte despre funcţia mamei în pregătirea fiicei pentru viitoarele ei îndatoriri de soţie, cel puţin până spre primul război mondial. În afara rolului educativ ce-l are, tot ea este cea care se impune masiv în centrul imaginii viitorului cuplu şi organizează scena întâlnirilor, viaţa în doi în perioada imediat următoare căsătoriei etc. Aşadar, mama este agentul conservator al uzajelor sociale şi totodată factorul activ al politicilor matrimoniale. Cu ocazia prezentărilor ea este regizorul şi scenograful. Ea detemină şi învaţă fiica cum să se îmbrace, cum să privească, cum, când şi ce să vorbească etc. – îi impune atribute apte să creeze o bună imagine în ochii pretendentului. Dar tot mama este aceea care poate pune stavilă unei legături, unui proiect matrimonial ce nu ar fi în concordanţă cu aspiraţiile ei. De pildă, prin 1855, Al. Odobescu era îndrăgostit de Anica Bărcănescu, pe care dorea s-o ia de soţie. Dar la mâna acesteia aspira şi Iorgu Ghica, încurajat fiind de mama fetei. Anica însă iubea pe un Iancu Ghica, maior, şi-i mărturisi mamei că nu va accepta un alt soţ. Din clipa aceea, fata a fost mereu supravegheată de părinţi, iar Odobescu a renunţat la orice aspiraţie matrimonială ce ar fi ţintit pe Anica Bărcănescu175. Însă şi în cazul băieţilor se poate recunoaşte mamei un rol cât de cât diriguitor în alegerea viitoarei nurori. Ion I. Lapedatu (fratele geamăn al lui Alexandru) relatează despre discuţia avută cu mama sa pe tema 173

Xenopol s-a căsătorit cu aceasta la 3 iulie 1877 (Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 58/1877). Elisa Gal – născută la Iaşi, la 15 octombrie 1857 – era fiica lui Irimia Gal şi a Veronicăi, de confesiune catolică. 174 Titus Gal (născut la Iaşi, în 12 septembrie 1863) s-a căsătorit în 1888 cu Elena Anghelichi (din Pomârla, jud. Dorohoi), al cărei tată – Ion – era şi el funcţionar (Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 7741/1888). De altfel, după o vreme şi Titus s-a stabilit la Pomârla. 175 Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. Filofteia Mihai şi Rodica Bichis, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.173-174.

127

eventualităţii căsătoriei cu o fată de notar (decedat însă) din Săcele. Spune mama Lapedaţilor: „Tu eşti orb. Nu-i nici frumoasă, nici inteligentă. Ce vrei cu ea? În loc să tinzi la mai mult, vrei să te bagi tot mai afund în neamurile mocăneşti. Tu, dacă vrei să te însori, gândeşte-te la fete ca cele din familia Moga din Sibiu, sau altele din treapta lor”176. Alături de părinţi, bunicii, unchii şi mătuşile, prietenii de familie joacă un rol deloc neglijabil în procesul matrimonial, îndeosebi în ceea ce priveşte colecta de informaţii privind potenţialii pretendenţi. Mai mult chiar, prin a doua jumătate a veacului XIX (dar şi ceva mai încolo), existau chiar un soi de intermediari pentru realizarea unor mariaje, persoane numite în epocă „făcătoare de casă”, de regulă femei de bună condiţie socială, cu o viaţă socială activă, ceea ce le permitea să pună în legătură pe diverşii aspiranţi la partide matrimoniale conforme rangului sau pretenţiilor. La o astfel de persoană a apelat şi Teohari Antonescu, la Adela Grigoriu, din Iaşi, care avea intrare la mai toate familiile „de lume”, cu fete de măritat177. După moartea lui Ioan Lapedatu, Aron Densusianu (naş de cununie al acestuia, stabilit apoi la Iaşi) mediază recăsătoria văduvei Lapedatu (care avea deja doi copii178) cu scriitorul şi esteticianul Ioan Pop Florantin, membru al Junimii, şi el la a doua însurătoare. De asemenea, Ioan Scurtu a intermediat căsătoria lui Al. Lapedatu cu Victoria Pana. Pe de altă parte, Petre Comarnescu nu ţine seama de sfaturile prietenilor (C. Noica, M. Eliade, M. Vulcănescu) de a nu se căsători cu Gina Manolescu-Pincas, sfaturi date nu din invidie pentru că tatăl acesteia ar fi fost ministru, ci pentru că în mod real fata era o uşuratică şi aventurieră, chiar şi după căsătorie înşelându-l cu N.D. Cocea. În acelaşi timp, după cum mărturiseşte în Jurnalul său, P. Comarnescu era „tolerat de mama ei, socotit rezervă bună de tatăl ei vitreg, dl. Pincas, om fără viitor ca intelectual, de tatăl ei, dl. ministru Manolescu-Strunga; şi alţii care cred că eu vreau să mă lansez prin el!”179. De asemenea, fraţii, recunoscând funcţia emancipatoare a căsătoriei pentru fete, contribuie la realizarea unor căsătorii rezonabile. 176

Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, p.155. Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.210-211, 216. 178 Celebrul economist I.I. Lapedatu şi istoricul Al. Lapedatu. 179 Petru Comarnescu, Jurnal (1931-1937), Iaşi, Institutul European, 1994, p.111. 177

128

Sub acest aspect este de reţinut atitudinea lui I. Bogdan în proiectul matrimonial al colegului său de profesorat, N. Iorga, care se va căsători cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului180; sau a lui D.I. Suchianu, prieten şi coleg de liceu la Iaşi, iar apoi de pensiune cu M. Ralea la Paris în 1919-1922, sora celui dintâi devenind soţia acestuia din urmă (o vreme, înainte de căsătorie, locuind şi ea ca studentă în aceeaşi pensiune pariziană)181. Atunci când părinţii Adelinei Poenaru se împotrivesc căsătoriei acesteia cu Mihail Dragomirescu, viitorul universitar şi critic literar nu doar îi cere iubitei să fie „energică” în a smulge permisiunea, ci implică şi pe fratele ei, pe C. Poenaru-Căplescu, tânăr medic chirurg, care avea în mod cert o mai bună perspectivă asupra dimensiunii relaţiilor dintre cei doi amorezi. Cu certitudine, iubirea dintre Mihail şi Adelina depăşise de o vreme atitudinea „platonică”, ceea ce-i permite literatului nostru să practice chiar un soi de şantaj: „Orice-ar zice părinţii tăi, orice ar face, numai o alternativă le-a rămas: trebuie să se supună dragostei care, fără şovăire, se afirmă în sufletele noastre de atât amar de vreme, trebuie să zică da, când vei zice şi tu da. Între noi s-au stabilit cu vremea şi fără să ştim atât de adânci relaţiuni, că n-ar putea să le rupă un singur nu al părinţilor. (...) Nu poţi să desparţi doi oameni care au între dânşii atâtea fire de legătură. (...) Oricât de nefericit am trăi noi împreună (ceea ce de-altminteri e cu neputinţă), niciodată nefericirea nu va fi pentru tine şi pentru mine mai mare, decât aceea pe care am simţit-o în regretul că nu ne-am luat”182. Invocam mai sus existenţa unei pieţe matrimoniale, cu cereri şi oferte, cu negocieri etc. În primul rând, fata de măritat este plasată în anumite spaţii ale pieţii matrimoniale, până pe la 1918 foarte bine definite. Existau totodată intermediari care făceau aranjamentele, stabileau modalităţile şi locurile de întâlnire pentru cei doi, care fructificau diverse activităţi mondene pentru a pune în relaţie ambii tineri etc. Sub aspectul modalităţilor de a face cunoştinţă, există practic o 180

Vezi Lucian Nastasă, Strategii matrimoniale în mediul universitar românesc la finele sec. XIX. Cazul Nicolae Iorga, în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. L. Boicu, G. Bădărău şi L. Nastasă, Iaşi, Edit. Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 1994, p.619-630. 181 Tatiana Slama-Cazacu, Pe urmele lui Mihai Ralea la Paris, în „Manuscriptum”, XII, 1981, nr.3, p.30-34. 182 Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum”, 4/1989, p.174.

129

infinitate de exemple, specifice fiecărui caz aparte, şi care ar face dificilă convenabila lor enumerare aici. Importante însă sunt locurile care facilitează întâlnirea, cunoaşterea reciprocă incipientă, cea care să genereze declicul: la masă, invitaţii într-o familie, excursie (între rude sau prieteni); cursuri de dans; baluri şi serate, ceremonii (o nuntă, de exemplu), prin toate acestea putându-se controla relaţiile dintre sexe. Imediat după terminarea studiilor în străinătate (la Jena şi Budapesta), Gh. Bogdan-Duică a revenit la Braşov, ocupând un post de profesor secundar suplinitor. Tânăr fiind, s-a remarcat îndeosebi prin frecventele lui participări la „Kränzchen”-ul tinerelor românce din Braşov, unde făcea lecturi publice şi anima spiritul critic al participantelor în ceea ce priveşte literatura. Într-un asemenea context s-a îndrăgostit de Octavia Rusu (măritată ulterior Voileanu), pe care şi-ar fi dorit-o de soţie183. Şi tot la Braşov şi-a cunoscut viitoarea soţie şi Sextil Puşcariu. Deşi erau rude şi se vedeau destul de des, Puşcariu n-a privit-o pe Eleonora mai mult decât ca pe o copilă (între ei fiind o diferenţă de patru ani). Însă după ce filologul a revenit de la studii din Germania, a regăsit-o în toată splendoarea ei de adolescentă, frumoasă şi cochetă, între cei doi înfiripându-se o relaţie de dragoste spre sfârşitul verii lui 1903, pentru ca în anul următor să se logodească184. De altfel, pentru începutul veacului XX, în Ardeal, avem mai multe surse memorialistice din care putem desluşi maniera în care tinerii de anumită condiţie socială se puteau integra unei pieţe matrimoniale destul de active. Bunăoară, Ion I. Lapedatu dezvoltă chiar acest aspect, sintetizând oarecum astfel: „Era pe atunci obiceiul ca tinerii ce se aşezau la Sibiu, pentru a putea face cunoştinţă cu societatea românească de acolo, să facă vizite la familiile fruntaşe ale societăţii româneşti. Pe primul plan erau familiile Cosma şi Moga. Urmau apoi familiile de avocaţi, medici, profesori etc.”185. Şi tot acelaşi memorialist relatează cum tinerii care îndrăgeau vreo fată practicau serenadele sub fereastra iubitei. Bunăoară, I.I. Lapedatu împreună cu prietenii săi, foşti colegi de studenţie – Lazăr Triteanu, O. Goga, I. Lupaş ş.a. –, după ce se întâlneau 183

Cf. Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.820. 184 Eleonora era fiica lui Pantelimon (Pandeli) Dima, profesor de liceu, de matematică, cu studii secundare şi universitare la Viena (aici fusese prieten, printre alţii, cu Leon Negruzzi), mama ei fiind Ileana (născută Florian). 185 Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, p.148.

130

pe la vreo cafenea sau restaurant, luau o „orchestră de ţigani” şi „mergeam să facem serenadă”. Nu lipsea aproape niciodată din repertoriu aria Cavaleria Rusticană. Evident, acest lucru se făcea şi la casa familiei Cosma. „Era îndeosebi dorinţa lui Goga, îndrăgostit pe atunci de Hortensia, sau Tani, cum i se spunea. Serenăzile le făceam de regulă sâmbăta noaptea spre duminică (...) Ele erau ştiute şi comentate de toată lumea”186. În schimb, istoricul Ioan Ursu, de pildă, şi-a cunoscut soţia fiind invitat la Câmpulung la căsătoria lui Romulus Grigorescu, unul din fiii gen. Eremia Grigorescu, cu o nepoată a lui A.D. Xenopol (Ursu fiind în excelente relaţii cu istoricul ieşean). În calitate de cavaler de onoare a avut ca parteneră pe viitoarea lui soţie, Lucreţia Grigorescu, fiica generalului erou, devenită apoi doamnă de onoare a Reginei Maria. Constantin C. Giurescu a fost profund impresionat de fiica lui Simion Mehedinţi, cu prilejul unei excursii pe Dunăre, în 1920, cunoscând-o mult mai bine în urma vizitelor ce le făcea tatălui acesteia, care – asemenea lui Maiorescu – invita acasă pe cei care-i preţuia. Nicolae Petrescu şi-a cunoscut viitoarea soţie prin intermediul unei familii de prieteni. Sociologul era un foarte bun amic cu scriitorul Mihail Sorbul, care l-a rugat pe Petrescu să-i boteze fata, Sereda. Evenimentul a avut loc la Aiud, unde soţia lui Sorbul tocmai fusese numită directoarea unui gimnaziu de fete, la botez participând şi Liviu Rebreanu, cumantul scriitorului. Cu acest prilej, înainte de a reveni în capitală, d-na Sorbul l-a întrebat pe N. Petrescu dacă este dispus să se căsătorească. „I-am răspuns că nu aş fi împotriva unui asemenea pas, dacă aş întâlni o fiinţă care să-mi placă mai ales în privinţa caracterului”. Atunci ea la informat că cunoaşte o asemenea fata şi că se va „ocupa mai îndeaproape de această chestiune”, el intrând în joc sub pretextul – doar pentru sine! – că fetele cunoscute în Bucureşti nu-i plăcuseră, pentru că „nici una nu-mi inspira încredere din cauza luxului şi educaţiei superficiale de care dădeau dovadă”187. Aşa se face că soţia lui Sorbul a devenit mijlocitoarea căsătoriei lui N. Petrescu, ea reglând problema

186

Ibidem, p.151. Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2004, p.79. 187

131

întâlnirii dintre cei doi viitori soţi, la Alba Iulia, de unde era fata, nu la fel de bogată precum viitorul universitar188, dar cu „caracter”. Însă pentru intelectuali mediul studenţesc este de obicei unul din locurile privilegiate unde se realizează cuplurile. De pildă, Garabet Ibrăileanu şi-a cunoscut soţia în 1895 (abia terminase facultatea), cu prilejul unei excursii pe Ceahlău organizată de studenţii facultăţii de ştiinţe din Iaşi. În grup erau şi două fete, una din ele, Elena, studentă, era sora unui prieten al lui Ibrăileanu, Mihai Carp (care publica în „Evenimentul literar” cu pseudonimul M. Dafin)189. Ibrăileanu a stat mereu în preajma Elenei, fără însă a-i face vreo mărturisire sau declaraţie; doar atât, îi acorda o atenţie mult mai mare decât celorlalte persoane. În toamna aceluiaşi an, Elena Carp trebuia să participe la un Congres studenţesc la Câmpulung-Muscel, ca membră a delegaţiei ieşene. Ibrăileanu se hotărăşte să plece şi el, cumpărând o ladă de felurite bunătăţi (inclusiv lichioruri), grupul ieşenilor mergând într-un compartiment de clasa a III-a şi chefuind toată noaptea (ceea ce Ibrăileanu nu prea făcea). La Congres, Garabet şi Elena nu şi-au făcut simţită prezenţa, ambii plimbându-se pe străzile Câmpulungului, iar după încheierea lucrărilor cei doi nu s-au întors la Iaşi, ci au preferat o excursie la Rucăr. Reveniţi într-un târziu, Ibrăileanu nu s-a mai dus la Buhuşi, ci rămâne la Iaşi, unde vizitează aproape zilnic pe prietenul şi colegul Mihai Carp, în fapt fiind un mijloc de a-şi vedea iubita cât mai des. Cam în aceeaşi perioadă (septembrie 1895), Ibrăileanu a cerut-o de soţie, într-un mod „original”: a trecut pe la ea şi i-a lăsat nişte pagini scrise, chipurile fiind vorba de un articol al său, cerându-i părerea, după care a dispărut. Era de fapt o epistolă-declaraţie, cu o lungă autobiografie şi propunerea bruscă de căsătorie. Este un document al celui fără familie şi care aspira spre o viaţă de cămin, stabilitate, sentimente etc. După câteva zile fata, realistă, i-a explicat că planul ei este de a se mărita după licenţă şi după ce-şi va face o carieră. Dispus să aştepte, Ibrăileanu îşi manifestă romantismul făcând lungi plimbări cu Elena, fără ştirea părinţilor ei. O aştepta de la diversele meditaţii pe care aceasta le acorda, conducând-o până aproape de casă. Intenţiile matrimoniale ale celor doi 188

Părinţii fetei aveau o casă şi o bună parte a bunurilor funciare la Oieşdea, la 12 km de Alba Iulia. 189 Mihai Carp a fost cofondator la „Viaţa românească”, căsătorit în 1902 cu Zoe Georgescu (şi ea studentă la matematică şi prietenă cu Elena), care a murit însă la 13 martie 1905, rămânând un fiu, Radu.

132

au fost aduse şi la cunoştinţa familiei preotului Gh. Carp, ceea ce le va da mai multă independenţă, făcând multe excursii, mergând uneori singuri, alteori cu prietenii la Berăria Zimbrul, situată undeva în Păcurari, un soi de grădină de vară ce ţinea de fabrica cu acelaşi nume, prevăzută şi cu un fel de scenă pentru diverse mini-spectacole etc., pentru ca abia în 1901 să se oficieze şi căsătoria. Aceste evenimente, mult mai în detaliu, sunt redate chiar de Elena într-un fragment memorialistic190. Petre P. Panaitescu şi-a cunoscut viitoarea soţie (pe Silvia) cu ocazia unei excursii studenţeşti în Grecia. Aşa cum rememorează ea mult mai târziu, „ne-am cunoscut la intrarea în Bosfor, în lumina migdalilor în floare, într-o frumoasă dimineaţă de mai a anului 1921”191. S-au revăzut apoi la Bucureşti, în 15 octombrie acelaşi an – de pildă – mergând împreună la un ceai la I.D. Ştefănescu. Au continuat să se întâlnească, în aprilie 1922 notând despre ea în Jurnalul său că este „foarte fină, inteligenţă vie, ironică, ascunzând o sentimentalitate melancolică”. Deşi Panaitescu a căutat să nu fie acaparat de iubire faţă de aceasta, chiar despărţindu-se o vreme – fiind mult prea preocupat de ascensiunea intelectual-profesională –, în iunie 1922, cu ocazia unei excursii în Moldova (organizată tot de I.D. Ştefănescu), prezenţa Silviei a fost de data aceasta... fatală. Panaitescu parcă se reîndrăgosteşte, nu mai are ochi decât pentru ea, notând că: „Mă simt foarte slab faţă de o revenire a pasiunii, ori de unde ar veni. Pricina este că mă simt foarte singur, nu mai am prieteni [tocmai terminase facultatea], melancoliile din ce în ce mai dese mă împing la o împărtăşire cu un alt suflet”. Faptul că Panaitescu se avânta cu entuziasm şi multă trudă în munca intelectuală, pentru a avea o viitoare carieră de universitar, nu mai era un bun substitut, cel puţin pentru el. Acum dorea „o căsătorie din iubire”, constatând totodată că el cu Silvia „se potrivesc în linii generale”, pentru că „feminitatea ei rafinată, frumuseţea ei de o delicateţe pe care aş numi-o fragilă mă tulbură mereu. Sunt chinuit că nu pot găsi cuvinte ca să pătrund mai adânc în sufletul ei”192. Ovid Densusianu şi-a cunoscut viitoarea soţie – Elena Bacaloglu – la Paris, pe când ambii se aflau la studii de specializare, într-un grup de 190

În volumul Amintiri despre Ibrăileanu, II, antologie de I. Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.170-202. 191 P.P.Panaitescu, În lumina scrisorilor din tinereţe, ed. Silvia Panaitescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p.V. 192 Idem, Pagini de jurnal (1921-1927), p.55, 62-64, 74.

133

tineri români printre care se afla şi fratele Elenei, Constantin Bacaloglu, ce va ajunge profesor la facultatea de medicină din Iaşi. Numai că, între timp, Elena se căsătorise în ianuarie 1897 cu Radu D. Rosetti, pentru ca peste numai doi ani să divorţeze de acesta, abia în 7 august 1902 recăsătorindu-se cu Ovid Densusianu. Aşadar, frecventarea aceloraşi medii formative, sociabilităţile impuse de mediul universitar (prin simpla colegialitate) au determinat realizarea celor mai multe cupluri. Hugo Friedman, în amintirile lui, evocă aspectul pentru perioada de la începutul secolului XX: Maria Solomonescu căsătorită încă din vremea studiilor cu filosoful I. Petrovici, Lucia Walter căsătorită cu D. Caracostea, Şt.O. Iosif cu Natalia Negru, menţionând încă alte 8-9 cazuri de asemenea cupluri193. Sau, pentru primii doi-trei ani de după primul război mondial, Ecaterina Săndulescu înregistrează în memoriile ei nu numai intensa activitate de la seminariile Institutului de Literatură al lui M. Dragomirescu, ci şi faptul că mulţi din tinerii ce gravitau în jurul acestuia – şi care au ajuns nume de prestigiu ale culturii române –, băieţi şi fete, au sfârşit chiar să formeze familii: Pompiliu Constantinescu cu Tanţa Stătescu; Vladimir Streinu (Nicolae Iordache) cu Elena (Lola) Vasiliu; Şerban Cioculescu cu Marioara Ioviţoiu; Al. Graur cu Dodica Ioachimescu; Anton Holban cu Nicoleta Ionescu – pentru a-i aminti doar pe cei mai cunoscuţi194. Şi pentru că am descris mai sus cazul lui Garabet Ibrăileanu, se cuvine a menţiona aici faptul că n-au fost puţini cei care s-au cunoscut în cadrul grupului ieşean de studenţi şi tineri, grupaţi apoi în jurul lui Stere şi al „Vieţii Româneşti”: Iancu Botez s-a căsătorit cu Ana Caramlău (cei doi au fost şi colegi la universitate, ea ajungând profesoară); sora acesteia, Eliza, s-a măritat Vasiliu; Petre Bogdan a devenit soţul Lucreţiei Carp; Zoe Georgescu s-a măritat cu Mihai Carp, în jurul acestora gravitând mai tot timpul şi C.A. Teodoru, Maria Carp, N. Lupu, C. Botez195 ş.a.

193

Hugo Friedman, Amintiri din viaţa de student la Bucureşti (1900-1904), în „Revista română de sociologie”, IX, 1999, nr.3-4, p.428. 194 Ecaterina Săndulescu, Din umbra umbrelor, Bucureşti, Edit. Albatros, 1981, p.47. 195 Constantin (Costică) Botez era fratele lui Ioan (Iancu), ambii fii de agricultori din satul Măcărăşti (com. Prisecani, jud. Iaşi). Constantin a devenit un erudit filolog, cu specializare în Germania, ajuns profesor de română la Liceul Naţional din Iaşi, despre care M. Sadoveanu, care i-a fost elev, a scris frumoase rânduri în Anii de ucenicie.

134

De asemenea, Nae Ionescu s-a căsătorit tot cu o colegă de la facultatea de litere, cu Elena Margareta Fotino196; Petru Caraman a luat de soţie, ceva mai târziu, pe la 31 ani, pe o colegă de la secţia engleză-franceză, pe Alice Sibi; Alexandru Piru s-a căsătorit cu Elena Bjoza, care îi fusese chiar colegă de an; Al. Claudian s-a căsătorit încă din studenţie cu colega sa Zoe Solomonescu, nepoată a universitarului Petre Cernătescu; Mircea Vulcănescu a luat de soţie tot o colegă de facultate, pe Anita Rădulescu-Pogoneanu; la fel Vladimir Dumitrescu, căsătorit cu Hortensia, ambii împărtăşind aceeaşi mare pasiune pentru arheologie; Victor Papacostea a luat de soţie tot o colegă, pe Cornelia, ce va fi multă vreme profesoară197; Traian Herseni s-a căsătorit cu Paula Gusty, colegă de facultate şi membră a grupului Gusti, de cercetări sociologice; tot cu o colegă de studii – Cornelia Filipescu – s-a căsătorit şi Dinu Pillat; Constantin Balmuş a luat de nevastă pe Elvira Ionescu, şi ea absolventă de litere, ce va ajunge profesoară de limba şi literatura franceză, remarcându-se ca autoare de manuale pentru licee. Radu Vulpe a fost coleg cu viitoarea lui soţie, Ecaterina („Rosetta”) Dunăreanu, fiind deja logodit cu ea pe vremea când ambii erau bursieri la Şcoala Romănâ din Roma198; Ştefan Mateescu a luat de soţie o colegă de facultate, pe Florentina Stoian, mai în vârstă decât el cu cinci ani; mult mai târziu după terminarea studiilor, Petre Grimm a luat de soţie o fost colegă de facultate – e drept, cu trei ani mai mică –, pe Valeria Cristescu; Scarlat Lambrino s-a însurat cu o colegă de facultate pe când studia la Paris, Marcelle, aceasta împărtăşind aceeaşi pasiune cu soţul, cu rezultate notabile în istoriografie; la fel Orest Tafrali, care s-a căsătorit cu o franţuzoaică, Géneviève, pe care a cunoscut-o la cursurile de limba greacă ale lui Alfred Jacob (de la École Pratique des Hautes Études), pe când studia la Paris. Două tinere din Constanţa, Eufrosina Arvanitis şi Christina Calceff (una grecoaică, cealaltă bulgăroaică) au venit împreună la Cluj pentru a urma facultatea de litere şi filosofie. Încă din anul al doilea de 196

Era fiica unui căpitan din Bârlad, pensionar, dar care preda gimnastica la liceul din oraş. 197 Aceasta a moştenit un preţios loc de casă la Predeal. 198 După căsătorie, numele ei a devenit Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, fiind asistentă şi apoi conservatoare la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, iar după aceea profesoară de istoria artei la Academia de Belle Arte din Iaşi (1943-1950). Despre ea vezi G. Călinescu, Rosetta n-a murit, dar..., în „Lumea”, I, 1964, nr.14 (1 ianuarie), p.8.

135

studii, ambele s-au logodit cu doi viitori universitari (pe atunci se aflau în posturi de „aşteptare”, ca asistenţi), devenindu-le ulterior soţii: prima s-a căsătorit cu Nicolae Mărgineanu, cealaltă cu Liviu Rusu. Însă soţia acestuia din urmă nu era chiar oricine: tatăl ei, Ştefan Calceff, fusese medic colonel în armata română, unul din fondatorii Cazinoului din Constanţa, participase la compania din 1913 contra Bulgariei, în primul război mondial a fost decorat, aflându-şi sfârşitul în 1917, pe frontul din Moldova, fiind înmormântat în cimitirul eroilor din Iaşi199. Iar prin mamă era nepoata generalului medic Constantin Ciapâru. De origine socială modestă – ca fiu al unui tâmplar din Cugir200 –, Iosif Pervain şi-a clădit singur propria carieră intelectuală, căsătorindu-se în iunie 1945 cu o studentă meritorie – Maria Zdrenghea – ce-i frecventa seminarul, la care el era asistent, ulterior fiind şi ea cooptată la universitate. În ceea ce-l priveşte pe Nicolae Mărgineanu, iată cum relatează el felul în care şi-a cunoscut viitoarea soţie: „La scurt timp după reîntoarcerea din Germania, la unul din ceaiurile dansante ale societăţii Caritatea, am cunoscut o tânără studentă, căreia i-am fost prezentat de bunul meu prieten Ovidiu Bogdan [fiul lui Bogdan-Duică]. M-a impresionat lumina ochilor ei calzi, care arătau numai omenie. După câteva zile am reîntâlnit-o la una din conferinţele Extensiunii universitare, la care am sosit prea târziu şi nu am mai găsit loc. Dânsa şi o colegă a ei au avut bunăvoinţa de a strânge rândul, făcându-mi loc şi mie. Pentru bunăvoinţa ei am rugat-o să-mi dea voie să o conduc la Căminul studenţilor, unde locuia. Conversaţia cu ea a fost şi de această dată deschisă, sinceră şi onestă. Precum şi foarte caldă. Ne-am dat întâlnire la conferinţa următoare a Extensiunii universitare, la care am alergat acum eu mai devreme ca să ţin un loc şi pentru ea. După conferinţă am condus-o din nou acasă, dar drumul era îngheţat şi trebuia să mergi cu foarte mare grijă ca să nu cazi. De aceea, în câteva rânduri a trebuit să-i iau braţul ca să o sprijin. În strada Petru Maior copiii au făcut din drum loc de patinat. Am rugat-o atunci să-mi ia braţul pentru ca să mă pot sprijini cu mâna liberă de clădirea prefecturii ca să nu cădem. După ce am ajuns în calea spre Mănăştur, iar lunecuşul a scăzut, am întrebat-o pe tânăra mea prietenă, studentă în anul întâi la franceză, dacă 199

Regina Maria a fost „prezentă” la înmormântare printr-un aghiotant. Acesta se numea tot Iosif, având doi băieţi şi două fete. Celălalt frate al universitarului a continuat profesia tatălui, pe cea de tâmplar.

200

136

îmi dă mâna pentru totdeauna? S-a uitat la mine mirată, a priceput apoi şi a spus că da. Logodna însă a avut loc numai vara, deoarece până la Paşti ea nu a descoperit taina noastră părinţilor ei. La Cluj însă lumea noastră ne ştia «angajaţi», cum se spune prin Ardeal. La începutul verii, în care ne-am logodit, ca să-şi liniştească părinţii ei – care aveau altă partidă pentru ea – le-a dus lucrarea mea de doctorat, precum şi Psihologia germană contemporană, care apăruse deja”201. Iar în vara următoare, deci după un an, pe 10 august 1931, cununia şi nunta lor a avut loc tot la Constanţa. Relaţia dintre Lucian Blaga şi Cornelia Brediceanu s-a fundamentat în 1916 la Viena (deşi din vedere poetul o cunoştea încă din anii de liceu la Braşov, 1912-1914), unde ambii erau studenţi, el la filosofie, ea la medicină (stomatologie). În Hronic, Blaga relatează întâlnirea lor în sala de lectură a bibliotecii universitare. Tot în spaţiul academic a găsit O. Ghibu pe viitoarea sa soţie, pe când ambii studiau în Germania. La fel Alexe Procopovici, care şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe Veronica (Vica) Ţurcan, în mediul studenţesc cernăuţean, pentru a se căsători cu aceasta în toamna lui 1909. În plus, dacă el provenea din familia exarhului şi predicatorului la biserica catedrală din capitala Bucovinei202, Veronica era fiica consilierului de administraţie Onisim Ţurcan din aceeaşi urbe, după mamă ea având şi origini poloneze203. După transferarea lui Alexe Procopovici la Cluj, Veronica va deveni profesoară la Liceul „Principesa Ileana” din oraş, de unde s-a pensionat la 1 septembrie 1946. Titu Maiorescu şi-a cunoscut soţia în 1859, fiind solicitat a medita copiii lui Kremnitz la franceză, printre cele patru progenituri fiind şi Clara, „blondină, o nemţoaică palidă spălăcită; cam trecută de anii învăţăturii [avea 20 ani] şi de aceea, când lucreează, face multe greşeli”204. Şi Gh.I. Brătianu a întâlnit la Paris pe cea care-i va deveni 201 N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ed. Daniela Mărgineanu-Ţăranu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p.67. 202 Vezi genealogiile alcătuite de Alexe Procopovici, în Arh.St.Cluj, Fond Alexe Procopovici, dos. 1, f.1-3. 203 Mama ei, Virginia, era născută Mandyczewski, iar o mătuşă – Ecaterina Mandyczewski – fiind naşă la căsătoria Veronicăi cu Alexe Procopovici (naş de cununie a mai fost şi parohul din Câmpulung, Eusebiu Constantinovici). 204 Titu Maiorescu, Jurnal, I, ed. G. Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Edit. Minerva, 1975, p.95.

137

pereche, pe Elena Sturdza, fiica lui Grigore Sturdza, cu care s-a logodit apoi la Iaşi, la 12 septembrie 1921. În schimb, Petru Comarnescu şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe Gina Manolescu-Pincas, la o serată mondenă, când ambii fiind băuţi şi exuberanţi şi-au permis apropieri ce în alte condiţii ar fi solicitat mai mult timp. Alte întâlniri cu femeia care va deveni partener de viaţă pot avea loc în modul cel mai simplu, chiar bulevardier. De exemplu, felul cum şi-a cunoscut G. Călinescu viitoarea soţie, Alice Trifu, este relatat de-a lungul mai multor interviuri avute de I. Bălu cu aceasta din urmă în 1973-1974, şi sintetizat în monografia ce a urmat205. Cunoştinţa s-a produs banal (în 1928), pe stradă, la Şosea – loc bine cunoscut în epocă pentru astfel de facilităţi – unde Călinescu era cu un prieten, I. Valerian, directorul „Vieţii literare”, în jurul maşinii acestuia, un „Peugeot-bébé” care se defectase. (În epocă, maşina era încă semnul unei poziţii sociale deosebite). Alice se afla cu o prietenă. Fetele sunt invitate la un restaurant, la o bere. Prin aspectul ei şcolăresc (ca ţinută vestimentară şi aspect fizic), decent, Călinescu a remarcat-o, mai ales că fata dovedea interes pentru literatură şi revistele de profil. Întâlnirile dintre cei doi au continuat şi în zilele următoare, discuţiile lor purtându-se mai mult asupra literaturii, Călinescu comportându-se ca un mentor în direcţia recomandărilor de lectură pentru fată, pentru ţinuta ei vestimentară etc. La puţin timp s-au despărţit, Călinescu prezentându-se la postul său de profesor de liceu în Timişoara, dar cu intenţia declarată de a veni în capitală lunar (şi pentru afaceri literare, sau poate chiar în primul rând). Călinescu avea 30 de ani şi îşi imagina viitorul printr-o eroică activitate ştiinţifică, dorind să-şi facă un „nume”. Era pentru el, acum, perioada de acumulare şi de formare a personalităţii ştiinţifice. Dacă îşi imagina să se căsătorească, nu putea s-o facă decât în strânsă legătură cu aspiraţiile lui intelectuale. Viaţa de familie o vedea subordonată proiectelor sale, îi trebuia o soţie ascultătoare, care să preia grijile casei, iar el, Călinescu, să se ocupe de scris, iar în plus soţia îl putea ajuta şi în această direcţie. Or, Alice Trifu părea să coincidă cu acest model. Faptul că între el şi fată exista o diferenţă de 10 ani, părea un atuu pozitiv, aceasta putând fi – în concepţia lui – lesne modelată. Deşi s-au văzut sporadic, în intervalul septembrie 1928-aprilie 1929, aproape pe 205

I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p.124-135.

138

neaşteptate, „neavând timp de pierdut”, în vacanţa Paştelui lui 1929, G. Călinescu s-a înfăţişat la uşa părinţilor şi a cerut-o de soţie. I s-a atras atenţia că nu este pregătită zestrea fetei, însă Călinescu a insistat s-o ia şi aşa. Fata va fi apoi prezentată şi familiei lui Călinescu („mătuşelor”). Iată cum relatează Alice întâlnirea cu familia acestuia: „M-am dus îngheţată de frică să mă prezinte mătuşilor. Le-am găsit îmbrăcate cu rochii cu gulere tari, strânse în corsete cu balene şi lăudându-se cu familia de greci din care se trăgeau, cu tot felul de unchi şi rude bogate. După sobă se afla femeia de servici şi la fiecare rudă scoasă din traista familiei, arunca cu voce batjocoritoare: «...a, beţivu ăla?», «descreieratul ăla!?»“ etc. Întrebată cine i-a plăcut mai mult, răspunsul fetei a fost: „Servitoarea” [care, de fapt, era mama lui Călinescu]206. A urmat căsătoria la 4 mai 1929. Iorgu Iordan şi-a cunoscut şi el soţia întâmplător, pe cînd se afla la Soveja, într-o mică vacanţă. Aceasta, Maria Popescu, era învăţătoare, fiică a lui N. Popescu, şi el învăţător, director al unei şcoli primare de băieţi din Buzău. Iordan terminase de vreo doi ani facultatea, tocmai ajunsese profesor la Seminarul „Veniamin” din Iaşi şi avea solide proiecte intelectuale. Ideea căsătoriei îl preocupa încă de la finele facultăţii, fiind îndrăgostit de o colegă, cu care ar fi dorit să se căsătorească în 1913, imediat după ce a devenit profesor secundar titular, având astfel atuul suprem pentru întreţinerea unei familii. Oricum, pe atunci Iorgu Iordan credea că „luarea în căsătorie a unei fete «cu zestre»” ar fi fost un „«târg» ignobil, de care nu voiam nici măcar să aud. Oroarea creştea la gândul, pur şi simplu teoretic, că s-ar fi căsătorit – de pildă – cu fiica unui preot sau a unui cârciumar, cu zestre făcută din banii luaţi «şi de pe vii, şi de pe morţi» sau câştigaţi din vânzarea băuturilor alcoolice”207. Ion Zamfirescu şi-a cunoscut viitoarea soţie, pe Mariana Rarincescu, în cadrul unei şedinţe a Societăţii „Prietenii istoriei literare”, ce se ţinea la Liceul Mihai Viteazul (unde pe atunci era şi profesor), societate fondată de Petre Haneş208. La extremitatea cealaltă se află acele angajamente matrimoniale în care cei doi parteneri nu s-au cunoscut până la data oficierii căsătoriei 206

Ibidem, p.135. Iorgu Iordan, Memorii, I, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.269. 208 Pentru împrejurări, vezi Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1989, p.299-301 207

139

(sau, oricum, până în preajma evenimentului). Cunoaşterea şi angajamentele s-au făcut prin intermediul scrisorilor şi al fotografiilor. Este cazul lui Al. Philippide. Primul contact cu Johana Minckwitz a fost epistolar, în martie 1894. Cu câteva zile înainte de căsătorie, Al. Philippide scria lui A.C. Cuza, la 29 septembrie 1895, din St. Hélier-Jersey: „Mă găsesc într-un salonaş, dintr-o maison meublée, englezească, am pe de o parte pe soacră-mea, care-mi cârpeşte căptuşeala paltonului, iar pe de alta pe logodnica mea, care coasă o faţă de masă. Trăim aşa ca şi cum ne-am fi cunoscând de când lumea”. Cu toate acestea, Philippide are temeri în ce priveşte reuşita mariajului. Constată deosebiri între el, soţie şi soacră, pe care le pune pe seama „deosebirii de rasă”. „Mare lucru să fie s-o fi nimerit!”209. Pe a doua soţie a cunoscut-o într-un mod la fel de bizar. Întâlnindu-se cu un student de-al său Nemţeanu, originar din Vânători-Neamţ, acesta purta fotografia surorii sale. Pe loc, Philippide a cerut să i se facă cunoştinţă cu ea, iar după o lună şi jumătate s-a şi căsătorit. Alţii au procedat însă cu totul diferit, refuzând orice angajament sentimental, chiar dacă din perspectiva timpului respingerea apare drept o mare eroare. De exemplu, în vremea studiilor la Berlin, Vasile Bogrea a activat în cadrul Societăţii Academice Române de acolo, alături de mai mulţi studioşi români, ca viitorii universitari Şt. Zeletin, Petre Andrei, Octav Botez, unde cunoaşte şi pe Victoria Mirea, care s-a îndrăgostit de el. Mai mult chiar, aceasta l-a „cerut” de soţ, însă el a refuzat-o, context în care ea l-a anunţat că se va călugări210. După cunoaşterea şi acceptarea proiectului matrimonial, urmează pregătirile pentru căsătorie, logodna, încheierea actelor dotale etc. Fără a fi un act cu repercursiuni juridice, ci mai curând morale, logodna a fost un pas aproape nelipsit în mai toate mariajele universitarilor noştri literari. În fond, logodna nu este altceva decât un angajament de căsătorie, o declaraţie de intenţie în faţa familiilor celor doi şi a comunităţii din care fac parte. Nu întâmplător, în cele mai multe cazuri (fiind vorba de universitari sau de personaje ce aspirau la această poziţie), diversele logodne erau chiar anunţate în presa vremii, cu detalii minimale asupra viitorilor miri şi a familiilor acestora. De pildă, „Tribuna 209

Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.15. La scurtă vreme însă, Victoria se va căsători la 4 noiembrie 1912 cu Axel W. Persson, un suedez.

210

140

poporului” din Arad făcea public un astfel de angajament între N. Iorga şi Catinca Bogdan211, chiar dacă cel dintâi locuia la Bucureşti, iar aleasa inimii la Braşov. De aceea, acest pas nici nu presupune o sancţionare religioasă în cazul aparţinătorilor de Biserica greco-ortodoxă (această confesiune fiind împărtăşită de aproape toţi universitarii din România), fiind mai degrabă o „binecuvântare” din partea celor apropiaţi şi în primul rând a părinţilor. Poate de aceea astfel de angajamente pre-matrimoniale puteau fi mai lesne desfăcute, fără repercusiuni majore pentru vreunul din parteneri, aşa cum s-a întâmplat şi în cazul lui Leca Morariu. Acesta s-a logodit în primele zile ale lui 1921, însă după numai câteva luni proiectul matrimonial s-a spulberat, cam în aceeaşi perioadă în care viitorul universitar şi-a susţinut doctoratul la Cluj şi, poate, se întrevedeau alte şanse în viitor212. Iată cum relatează Teohari Antonescu desfăşurarea logodnei sale – la 11 aprilie 1899 – cu Eugenia, fiica răposatului profesor de la facultatea de litere şi filosofie din Iaşi, Ştefan Vârgolici: „Am urmat după vechiul sistem, cel cunoscut din bătrâni. Invitat la masa de seară m-am dus, ca de obicei, mai-nainte de vreme la fetiţă acasă şi am găsit-o îmbrăcată în alb. Era frumoasă, cum n-am văzut-o încă, deşi ea e frumoasă. La masă am fost chefliu şi am râs cât doi şi am băut singur cât ele toate. După masă au sosit pe rând toţi invitaţii, d-na Culianu mai întâi cu una din fetele Culianu, şi mai târziu Adrienne Culianu şi Ada, apoi Petru Culianu cu nevasta, fosta d-ră Gâlcă din Bârlad, Octav Erbiceanu cu nevastă-sa Lucie şi băieţelul lor Nicuşor, d-na Scobai şi bărbatul, d-na Grigoriu şi d-l Gr[igoriu], d-l şi d-na G. Buţureanu, tatăl d-nei Vârgolici213, Petru Zarifopol, maica Evghenia şi maica Olimpia, Mihai

211

„Tribuna poporului”, Arad, V, 1901, nr.16 de joi 7 februarie/25 ianuarie, p.3. Scrisori către Leca Morariu, II, ed. Eugen Dimitriu şi Alis Niculică, Suceava, Biblioteca Bucovinei „I.G. Sbiera”, 2007, p.94-95. Numele de familie al fetei era Năstase. 213 Este vorba de Gh. Tiron, căsătorit cu Zoiţa (născută Alcaz). Acesta era tatăl celei de-a doua soţii a lui Şt. Vârgolici, Elena, vară primară cu Natalia, prima nevastă a universitarului. Eugenia, logodnica lui Teohari Antonescu, era fiica Nataliei, Elena fiind aşadar mamă vitregă. După decesul lui Ştefan Vârgolici (1897), minora Eugenia s-a aflat sub autoritatea unui „sfat de familie”, sub preşedenţia lui C. Climescu, sfat din care mai făceau parte Petre Culianu, G. Roiu, G.D. Buţureanu, C. Coroi, M. Vârgolici, P. Poni şi I.G. Stravolca, unii fiind prezenţi la logodna evocată aici. 212

141

Vârgolici şi nevastă-sa şi Virginia fata lor214 şi după logodire şi d-l dr. [Emanoil] Riegler. Lucrul s-a petrecut cu o simplitate patriarhală: toată mulţimea aceasta în picioare, iar eu tremurând cu sufletul stând în mijlocul salonului lângă masă, priveam la o tavă mare cu cofeturi; în faţa mea, dincolo de masă, papa Culianu cu barba lui albă, uitându-se spre Eugenia, care sta în picioare lângă d-na Culianu, şi îndemnând-o ca şi pe mine să căutăm inelele ascunse printre bomboanele din tava cea mare. Eu le văzusem, mai ales pe al Eugeniţei îl şi scosesem deasupra de la fund; pentru celălalt inel, îndemnam pe fată să caute când într-o parte, când într-alta, dar întotdeauna printre locuri unde nu putea fi inelul; la urmă l-am găsit şi l-am scos împreună dintre cofeturi şi cum nu ştiam ce să facem cu dânsele le-am dat veriguţele d-lui Culianu. Acum vine momentul solemn: Culianu cu glasul tare şi puţin îngânat, privind nesigur când către Eugenia, care tremura puţin – buza de sus mai ales tremura –, când către mine, a început să ne spuie: «cu aceste veriguţe se face lanţ, iar cu lanţul se leagă robii şi este o robie aceasta a noastră, numai [că] este o robie dulce şi de bunăvoie, în care nici unul nu este tiranul celuilalt, amândoi sunt stăpâni cu drepturi egale, căci iubirea ce vă leagă vă dă şi unuia şi altuia independenţa şi robia, rămânând deopotrivă supuşi şi credincioşi atâta timp cât veţi fi împreună, şi veţi fi împreună toată viaţa». A mai urmat papa Culianu încă un timp; după ce am ascultat tot, m-am trezit sărutând pe d-l Culianu, apoi mâna d-nei Culianu şi, în fine, pe rând câţi au ieşit înaintea mea. Fetiţa s-a ţinut minunat, a vorbit cu prietenele ei, cu cunoscuţii, ca un om mare, fără nici o silă şi natural, parcă în viaţa ei n-a făcut decât numai acest lucru. Ce fată de rasă, Doamne! Şi aşa s-a petrecut actul cel mai important din viaţa mea”215. Oarecum diferit stăteau lucrurile pentru cei de credinţă romanocatolică, la care logodna era o etapă (aproape indispensabilă) spre mariaj,

214

Mihai Vârgolici era profesor de liceu la Iaşi, absolvent al facultăţii de litere, autor al unei insignifiante lucrări, Încercări asupra înrâurirei polone în Moldova (Iaşi, Tip. Lucrătorilor Români Asociaţi, 1888, 36 p.). Soţia sa era Maria, iar în afară de Virginia – menţionată aici – mai avea două fiice – una de numai aproape un an şi care purta acelaşi nume cu cea care acum tocmai se logodea, Eugenia, cealaltă, Elena (căsătorită Cătănescu) – şi un băiat, Ştefan (născut la Iaşi, în 14 martie 1895). 215 Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.250-251.

142

ce presupunea binecuvântarea Celui de Sus prin intermediul unui preot, dar şi o perioadă de „pregătire” pentru căsătorie216. În plină modernitate însă, logodna era deja o procedură ce ţinea mai mult de tradiţie, de angajamente, onoare etc. Logodna lui O. Goga cu Hortensia Cosma a avut loc în vara lui 1906217. Cu puţin timp înaintea acestui legământ, Hortensia îi scria lui Goga: „Scumpule, eu n-am altă dorinţă decât să te văd pe tine mulţumit. Ştii că sunt a ta, de tot a ta, şi în curând voi fi-o şi înaintea lumii”218. Au existat şi situaţii oarecum atipice în ce priveşte decizia alegerii unei soţii, circumstanţe care prea bine ar putea fi găsite doar în romanele de dragoste. Iar aşa ceva nu putea să i se întâmple decât lui... Mircea Eliade, care deja preda la Universitate, era deopotrivă adulat şi contestat, produsese o literatură nu doar de dragoste, cât mai ales vulgar-erotică, care însă era apreciat la unison de către congenerii săi drept un mare erudit, sau oricum în curs de devenire. Cu această aureolă intelectualistă şi lider incontestabil de generaţie, era firesc ca Eliade să fie râvnit de multe femei, admirat şi curtat totodată, fiind în fond întruchiparea aproape fidelă a personajului Allan din Maitreyi, ce făcuse pe atâtea adolescente măcar să ofteze de amor. Ei bine, din marea „ofertă”, tânărul universitar trăia dilema unei duble iubiri (dacă putem crede că există aşa ceva), ori mai degrabă a unei inevitabile opţiuni. Pe de o parte era relaţia lui cu Sorana Ţopa, o actriţă în vogă pentru anii ’30-’40 ai veacului trecut, ce juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, iar pe de alta, în acelaşi timp, era profund atras de o banală funcţionară, Nina Mareş, divorţată şi cu un copil de crescut. Dar nu era numai atât! Aceasta din urmă mai avea în spate şi o poveste de viaţă şi de iubire oarecum tragică. Pe când era soţia unui ofiţer, Nina a făcut o mare pasiune pentru un tânăr locotenent din Braşov, pentru care îşi părăseşte de altfel căminul conjugal. Însă tatăl amorezului – un general – se opune relaţiei dintre cei doi, îi aranjează fiului o 216

Noël Barbara, Catéchèse catholique du mariage, Saint-Maurice (Suisse), Edit. Rhodaniques, 1963; Jakob David, Nouveaux aspects de la doctrine catholique du mariage, trad. de l’allemande par A. Liefooghe, Paris, Desclee & C., 1967; Chantal Cosnay, Origine et contenu du sacrement de mariage catholique. Et son corollaire: pourquoi le mariage protestant n’est-il pas un sacrement?, Nimes, Edit. Lacour, 2003. 217 Cf. „Telegraful român”, LIII, 1906, nr.63 (13/26 iunie 1906). 218 Octavian Goga în corespondenţă, ed. Mihai Bordeianu, Ştefan Lemny, Bucureşti, Edit. Minerva, 1983, p.40.

143

„misiune” la Paris, iar colegii – probabil la „ordin” – pun la cale o căsătorie civilă legală a locotenentului, care în clipa aceea era inconştient de beat. Evident, ziarele braşovene au anunţat acest eveniment matrimonial „fericit”, ceea ce a produs un şoc Ninei Mareş, dar a şi vindecat-o într-un fel de pătimaşa dragoste. Aflat în postura de a alege pe una din cele două femei de care se simţea ataşat sentimental, Mircea Eliade optează pentru soluţia de maxim „sacrificiu”, şi anume de a renunţa la ambele. Hazardul face ca periplul de a anunţa pe cele două de decizia luată să înceapă cu Nina Mareş. Ajuns în camera ei, începe să-i dezvolte oarecum „filosofic” opţiunea lui pentru despărţire definitivă, moment în care observă că sărmana femeie se îndreaptă încet spre fereastra deschisă, replicându-i totodată că nu ştie dacă va mai suporta să piardă pentru a doua oară marea iubire. Pe loc Eliade intuieşte că Nina îşi pregăteşte o eventuală sinucidere, moment în care schimbă întreaga strategie: vede în destinul lui menirea de a salva această fiinţă nefericită, drept pentru care îi şi propune să-i devină soţie. De altfel, Nina este conştientă de acest „mare sacrificiu”, asigurându-l totodată că nu va rămâne mult în viaţa lui, pentru că... „ştiu c-am să mor tânără”. Ceea ce s-a şi întâmplat, aceasta murind de cancer în noiembrie 1944, iar el îngrijindu-se pe mai departe de Giza (Adalgiza Tătărăscu), fiica din prima căsătorie a răpostei lui soţii. Însă o etapă importantă premergătoare căsătoriei a fost, fără îndoială, „negocierea” dotei viitoarei soţii. Oricât de reprobabil ne-ar părea astăzi – doar unora – acest gest, care aproape că nu are nimic de-a face cu dragostea, problema zestrei a jucat un rol important în viaţa universitarilor români. La urma urmei, bunăstarea materială, banii sunt cei ce ajută la promovarea şi păstrarea rangului social, ei sunt indispensabili pentru a „ţine o casă”, cu tot ceea ce presupune acest lucru. O mărturiseşte acelaşi Mihail Dragomirescu, în vara lui 1897, după ce părinţii Adelinei Poenaru acceptaseră cu greu să-şi dea fata după un individ care din multe puncte de vedere nu prezenta prea multă încredere, ce părea în fapt un soi de „şantajist sentimental”. De pildă, în aceeaşi epistolă, pe de o parte îi spunea: „Fericirea mea, simt şi mărturisesc solemn, numai tu eşti, şi fără tine pentru mine fericire nu va mai fi. Iubirea mea nu e iubirea la nebunie, e teribila iubire a fatalităţii”; pentru ca imediat să intre în chestiunile esenţiale ale drepturilor ce i se cuvin prin dotă: „Nu vreau să fiu înşelat! (...) Mie nu-mi plac certurile cu rudele tale şi cu părinţii şi mai mult nu-mi plac certurile cu tine, din pricina

144

părinţilor. De aceea eu ţin la una şi bună. (...) Vreau să mi se asigure venitul în proprietăţi, cum ţi-am spus în ultima scrisoare, nu în a doua ipotecă. Eu nu vreau să fiu pe mâna lui Monte Carlo sau a Clubului Agricol. Pe lângă drepturile inimii, drepturile minţii: numai aşa poate omul trăi cu sine însuşi în armonie”219. Se mai impun comentarii? Dar să nu se creadă cumva că este un caz izolat! Nici pe departe. Teohari Antonescu era să rupă chiar logodna din cauza încercărilor de a se diminua zestrea viitoarei soţii. Deşi iniţial se pare că mama vitregă a acesteia promisese universitarului nostru 5000 galbeni, vreo 18.000 lei şi „o pereche de case”, ulterior, după logodnă, lucrurile s-au tensionat oarecum. „De câteva zile însă – notează Antonescu în Jurnalul său – observasem pe d-na Vârgolici foarte preocupată şi nemulţumită. Această preocupare îşi avea sorgintea în faptul că hotărârea consiliului de familie părea, precum şi trebuia, să se pronunţe în sensul de a da Eugeniţei cele 18.000 de lei trousseaux iscălit de Vârgolici [tatăl decedat]”. Se pare că între timp, mama vitregă aprecia cam mult ceea ce trebuia să-i revină viitorului soţ, căutând fel de fel de tertipuri pentru a reduce dota. În cele din urmă „s-a făcut o primă înţelegere: să primesc 8000 de lei în bani, iar în loc de trousseaux să iau lucrurile din casă pentru suma de 10.000. Când însă am vorbit cu P. Missir, el mi-a orânduit cu Longinescu din obiectele casei, cele învechite, să iau până la suma de mai sus totul pe preţul din inventar, care fusese majorat, şi restul în 8000 de lei. Iată un crâmpei din dialogul meu: «Ai auzit ce fel a orânduit Missir, doamna mea? Ei bine, eu nu pot iscăli, fiindcă nu vroi să fiu răspunzător de lucru pe care nu l-am primit». Ea una, eu alta şi cearta s-a iscat de-a binelea. Eu violent şi nesocotit, ea violentă şi nesocotită, am dus lucrurile până la ultimul hotar”220. În cele din urmă, prin medierea lui Petre Culianu şi a lui G.D. Buţureanu, s-a ajuns la un compromis, în fapt cel ce a cedat mai mult fiind T. Antonescu, speriat poate şi de perspectiva umilinţei unei logodne rupte, ceea ce în Iaşul acelor vremuri era de-a dreptul terifiant. Iată cum prezintă viitorul mire partea birocratică a înregistrării zestrei: „Am fost împreună cu d-na şi d-ra Vârgolici şi cu papa Culianu la Tribunal, secţia lui Cernătescu, pentru iscălirea şi legalizarea actului dotal. (…) Am 219

Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum”, 4/1989, p.173. 220 Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.261.

145

iscălit în trei părţi diferite, cu Culianu şi cu Eugeniţa; şi formalitatea fiind împlinită am plecat, precum venisem. Nimic izbitor, acte, acte şi iarăşi acte. În toată tristeţea şi urâtul acestora, singură Eugeniţa rămâne adorabilă, ea este şi gândul meu dintâi şi gândul meu de pe urmă; bucuria de-mi vine de la dânsa îmi vine, şi fericirea tot d-acolo, ca şi nefericirea. (…) Ce are să fie când voi fi numai cu dânsa!221 Numai unul ca Al. Philippide putea să nu aibă astfel de aspiraţii, de ordin material, putând fi lesne catalogat drept naiv, dar nu şi inconştient, pentru că încă din 1891 îi scria aceste rânduri lui Titu Maiorescu: „Eu, onorate d-le Maiorescu, am trăit cam din greu, nu numai pentru că n-am avut avere de la părinţi, că mi-am ales o breaslă rău văzută în ţara noastră, unde, de pildă, cel mai gogoman procuror face mai mult efect decît cel mai strălucit profesor, că nu m-am silit să-mi îndulcesc zilele vânând vreo zestre grasă (s.n.), ori linguşind vreun prieten puternic”222. Aşadar, în epoca precomunistă, dota era consacrată printr-un act juridic, de regulă în faţa unui notar, şi cuprindea totalitatea bunurilor imobile şi mobile pe care le primea viitoarea soţie ca zestre, uneori cu reglementări clare în ce priveşte succesiunea vărsămintelor, condiţiile în care puteau fi utilizate de soţ, soarta acestor bunuri în caz de divorţ ori deces etc., luând astfel forma unui „contract de căsătorie”. Eugen Lovinescu a încheiat un astfel de „contract” cu viitoarea soţie, Ecaterina Bălăcioiu, încă din 19 octombrie 1915 (căsătoria civilă având loc la 8 noiembrie), prin care se prevedea că aceasta primea ca dotă o rentă anuală de 2000 lei, plus trusoul complet al soacrei (în valoare de 8000 lei), precum şi orice avere viitoare a acesteia, mobilă sau imobilă223. La fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul lui G. Ibrăileanu, a cărui soţie a venit cu o zestre de 2500 lei (aur)224. Deşi până la urmă nu s-a perfectat căsătoria lui Vasile Burlă cu Ecaterina Mavrogheni, ni s-a păstrat însă actul dotal din 17 mai 1889, prin care potenţiala viitoare soţie venea cu 9000 lei noi sub formă de capital ce aducea o dobândă de 9% pe

221

Ibidem, p.270-271. Alexandru I. Philipide în dialog cu contemporanii, I, p.36. 223 Cf. C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu. Dosar biografic, în „Manuscriptum”, 4/1981, p.150-152. 224 Actul s-a făcut înaintea căsătoriei, fiind autentificat de Tribunalul Iaşi, secţia III, sub nr.1327/1901 (cf. Al. Piru, G. Ibrăileanu, Bucureşti, EPL, 1967, p.76). 222

146

an, precum şi 3000 lei în bijuterii şi garderobă225. La căsătoria cu Al. Odobescu, Saşa a primit ca dotă moşia de la Poeni ş.a.m.d. Născut într-o modestă familie de preot din Erbiceni (jud. Iaşi), cu cinci copii, şi rămas orfan de mamă încă de la 10 ani, Constantin Erbiceanu s-a străduit cât a putut pentru a-şi face un rost în viaţă şi a obţine o catedră măcar în învăţământul secundar. Iar prin căsătoria lui cu Aglae Negrescu un lucru i s-a mai împlinit cu certitudine: a scăpat nu doar de sărăcie, ci cam de orice grijă materială pe viitor, după cum înregistrează „contractul de căsătorie” dintre cei doi parteneri de viaţă, încheiat la 20 iunie 1873226. Dar şi universitarii aveau ce să lase descendenţilor. Bunăoară, V.A. Urechia oferă ca zestre fiicei sale Corina, la căsătoria cu dr. Eugen Rizu, prin contractul din 29 aprilie 1882, încheiat la Iaşi, bijuterii în valoare de 3837 lei, garderobă şi trusou de 5450 lei, veselă de masă ş.a.227

CĂSĂTORIA PROPRIU-ZISĂ În cele din urmă, ceremonia căsătoriei exprimă angajamentul reciproc între cei doi, dar şi în faţa lui Dumnezeu şi a comunităţii. Acţiunea propriu-zisă, ritualul diferă de la un cuplu la altul, în funcţie de tradiţiile familiale, de confesiune, de concepţiile personale, de modă, de posibilităţile financiare, de alte particularităţi (celebrarea într-un mediu străin, lipsa părinţilor sau a unuia din ei etc.). Evident, în afara paşilor premergători invocaţi mai sus, de-a lungul timpului s-au mai impus vremelnic factori perturbatori în ceea ce priveşte mariajul universitarilor români. Astfel, potrivit art. 43 din Decretul Lege pentru Codul funcţionarilor publici (aşadar, valabil şi pentru profesorii universitari) din 1940228, toţi cei care se încadrau în această categorie nu puteau încheia o căsătorie fără aprobarea 225

Arh.St.Iaşi, Tribunal secţia III. Acte dotale, 109/1889. Cf. Leonidas Rados, Acte şi documente privitoare la viaţa şi activitatea lui Constantin Erbiceanu (1838-1913), în „Arhiva istorică a României”, serie nouă, I, 2004, nr.1, p 169-185 (îndeosbi doc. 17 din Anexă). 227 Cf. Vistian Goia, V.A. Urechia, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.33. 228 Publicat în „Monitorul Oficial”, nr.131, partea I, din 8 iunie 1940. 226

147

ministerului de care depindeau. În acest context, doritorii erau obligaţi să înainteze ministerului o cerere însoţită de certificatul medical al viitoarei soţii, „certificatul de naţionalitate şi origine etnică românească a viitorului soţ”, cazierul judiciar şi un certificat de moralitate eliberat de preot, sub prevederea că dacă nu vor face acest lucru vor fi disponibilizaţi. În ceea ce-i priveşte pe universitari, prin adresa nr. 124.665 din 26 iulie 1940 se aducea la cunoştinţă faptul că mariajele acestora vor fi aprobate de ministru personal, iar un an mai apoi departamentul Educaţiei mergea chiar mai departe cu interesul pentru familiile de profesori, solicitând prin adresa nr. 119.910 din 1 iulie 1941 tabele cu toţi „membrii corpului didactic care au soţii de naţionalitate străină: unguroaice, bulgăroaice şi rusoaice”. Până la instaurarea regimului antonescian, ce a promovat discriminarea pe criterii etnice şi confesionale, astfel de îngrădiri nu au existat, principiul fundamental, nescris însă, fiind cel al onorabilităţii soţiei şi a familiei acesteia. Dincolo de acest aspect, cazuistica diverselor mariaje pare a spune multe chiar de la sine. Al. Philippide s-a căsătorit la începutul lui octombrie 1895 cu Johanna Minckwitz în insula St. Hélier-Jersey, doar în faţa ofiţerului de stare civilă. Însă al doilea mariaj al filologului cu Lucreţia Nemţeanu – cunoscută în împrejurările descrise mai sus – are loc atât la starea civilă, cât şi în faţa altarului în ziua următoare, probabil la cererea socrilor, oameni de la ţară cu „frică de Dumnezeu” şi respect faţă de tradiţia locurilor. „Afacerea s-a petrecut la ţară – relatează Philippide. Femeia mea are numai 17 ani şi este tocmai contrariul celeilalte. (...) Nunta s-a făcut ţărăneşte, cu lăutari, cu vornicei, cu nuntaşi, care au călărit prin prejurul trăsurii, au chiuit şi au dat din pistoale. Civil, m-am cununat la primăria din satul Vânătorii-Neamţului, patria lui Creangă, unde socru-mio a fost primar 12 ani. (...) Soacră-mea e cu 2 ani mai tânără decât mine, iar femeia mea – cea mai frumoasă fată din tot judeţul”. „Cu această ocazie am făcut cunoştinţă şi cu ţăranii români de la munte, prietenii lui Creangă şi eroii povestirilor sale. Sunt întocmai aşa cum el i-a descris, inteligenţi, frumoşi, buni şi plini de spirit”; „Magistrul care m-a cununat era un bărbat voinic, cu iţari şi cu opinci, dar cu mai bună creştere şi cu mai mult bun simţ decât mulţi cioflegari de prin târguri”229.

229

Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.147.

148

La 9 iunie 1901 Garabet Ibrăileanu a înaintat actele pentru căsătorie, iar oficierea s-a făcut la 5 iulie, în casa părinţilor Elenei, la Iaşi, fiind cununaţi de C. Stere. Mai întâi, dimineaţa, a avut loc ceremonia civilă – oficiată de primarul Petru Cujbă, martori fiind C. Stere, prof. C. Teodoru, prof. Mihai Carp şi dr. N. Lupu –, după care Ibrăileanu s-a dus pe la prânz la Cofetăria Tuffli, unde s-a întâlnit cu nişte prieteni (printre ei era şi Al. Philippide), pe care i-a cinstit cu şampanie. După amiază a avut loc cununia religioasă, foarte simplă, cu puţină asistenţă, doar ceva rude, prieteni şi colegi ai lui Ibrăileanu. El era îmbrăcat „elegant”, cu haine negre, special comandate pentru acest eveniment. Imediat după căsătorie soţii au plecat în călătorie de nuntă la Văratec (deşi Elena şi-ar fi dorit luna de miere la Veneţia)230, după care se cam încheie epoca „marilor” călătorii, devenind ceva mai sedentari. Sextil Puşcariu s-a căsătorit civil la 5 septembrie 1905, la Braşov. Masa de nuntă a avut loc la Hotelul Bucureşti din urbe, într-o sală frumos împodobită, unde a cântat celebrul taraf al lui Dic, printre nuntaşi aflându-se şi compozitorul Gh. Dima. S-a dansat mult, „tata, cu barba lui albă, ne comanda jocul Pipăratului”, au fost prezente şi câteva colege săsoaice ale soţiei, multe rude şi prieteni ai mirelui. Naşi au fost Ion Bianu şi Virgil Cioflec, acesta din urmă rostind o emoţionată cuvântare, făcând urări de fericire tinerei familii, oferind totodată ca dar de nuntă un tablou de Nicolae Grigorescu231. Abia a doua zi a avut loc cununia religioasă şi masa la părinţii fetei, la această ceremonie participând şi N. Iorga. După care, tânăra familie s-a urcat într-un „landou” enorm, ducându-se la Bran pentru a-şi petrece luna de miere, într-o vilă dăruită de tatăl lui Sextil proaspeţilor însurăţei232. Nunta lui O. Goga cu Hortensia Cosma s-a oficiat la Sibiu, pe 14 octombrie 1906, la ea participând o mulţime de oameni, veniţi special pentru acest eveniment sau aflaţi în localitate cu ocazia Congresului Naţional Bisericesc. Slujba religioasă a fost ţinută de ieromonahul Miron Cristea, viitorul patriarh, în clădirea mitropoliei, naşi de cununie fiind 230

Elena G. Ibrăileanu, Din viaţa lui G. Ibrăileanu, în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, II, ed. I. Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.202. 231 Datorită acestui tip de „alianţă”, mult mai târziu, în 1929, Virgil Cioflec a donat Universităţii din Cluj o impresionantă şi valoroasă colecţie de tablouri (78 piese), preluată în 1950 de Muzeul de Artă din localitate. 232 Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.376-377.

149

soţii Vlahuţă. Imediat după serviciul religios a avut loc şi masa, iar seara cei doi proaspeţi însurăţei au plecat într-un voiaj de nuntă prin Italia şi sudul Franţei, revenind în ţară cu puţin înaintea Crăciunului233. Onisifor Ghibu s-a căsătorit civil şi religios cu Venturia Nicolau la 23 octombrie 1911, în Bucureşti, cununia având loc la biserica Sf. Vineri, naşi fiind Octavian Goga cu prima lui soţie, Hortensia; iar preotul care a oficiat cununia a fost Iuliu Scriban, bun prieten al lui Ghibu. Oarecum tradiţional, dar mai mult în „familie”, a avut loc căsătoria lui Petre Grimm cu Valeria Cristescu, la 15 iunie 1910, în comuna Robeşti (jud. Buzău). Alexandru Lapedatu s-a căsătorit la Brăila, în 1911, cu Victoria Pană. „Cununia s-a celebrat în casă. A fost o plăcută zi şi petrecere familiară. (...) Între rudeniile şi prietenii apropiaţi ai fratelui meu am fost numai eu [I.I. Lapedatu] cu Venturia, şi doi buni prieteni ai lui, Scurtu şi Pârvan”. După cununie, Alex. Lapedatu s-a dus la Braşov câteva zile împreună cu proaspăta soţie234. Traian Chelariu s-a căsătorit civil cu Ecaterina la 1 iulie 1937, la Bucureşti (sectorul Verde), pentru ca abia după trei zile, la 4 iulie, să aibă loc şi cununia religioasă şi festivitatea obişnuită, cu atât mai mult cu cât naş a fost Ion Nistor. În cazul lui Ioan Ursu, celebrarea căsătoriei a fost simplă (24 mai 1915) – evenimentul fiind marcat de moartea recentă a tatălui mirelui –, numai în prezenţa familiilor celor doi soţi şi a naşului de cununie, A.D. Xenopol. La numai două luni de cunoştinţă, Iorgu Iordan s-a căsătorit doar civil, refuzând cununia religioasă cu toată dorinţa socrilor care se trăgeau din familii de preoţi. Acest lucru nu a anulat însă „masa mare”, la care au fost prezente peste o sută de persoane, iar mirele a fost silit să poarte redingotă şi frac, evenimentul fiind organizat în chiar şcoala unde tatăl miresei era director235. Cam la fel s-au petrecut lucrurile şi în cazul căsătoriei lui Mihai Ralea cu Ioana Suchianu, celebrată oarecum simplu la Bucureşti, la 18 noiembrie 1923, asistaţi de câteva rude şi prieteni. Nicolae Petrescu s-a logodit cu Viorica la Alba Iulia în 25 noiembrie 1923, doar în prezenţa unor rude şi prieteni ai viitoarei soţii, iar peste fix cinci săptămâni a avut loc şi cununia. Ceremonia civilă s-a desfăşurat pe 29 decembrie, 233

Vezi T. Codru [Octavian Tăslăuanu], Vlahuţă în Ardeal, în „Luceafărul”, V, 1906, nr.17-18 (15 octombrie), p.386; Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, ed. Vasile Netea, Gelu Voican [-Voiculescu], Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p.262-264. 234 Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, p.167. 235 Iorgu Iordan, Memorii, I, p.269-270.

150

dimineaţa, iar cea religioasă după-amiaza, în ritul ortodox, deşi soţia era greco-catolică, sociologul destăinuind mult mai târziu faptul că la biserică, în faţa preotului şi a Celui de Sus, „alături de soţia mea, simţeam că trec printr-un moment solem al vieţii mele”. Fiind orfan şi fără prea multe rude (ceea ce i-a şi asigurat frumoase moşteniri), din partea mirelui n-a participat la acest eveniment decât Liviu Rebreanu, restul invitaţilor fiind din partea miresei, petrecerea desfăşurându-se „în condiţiile obişnuite unei nunţi de burghezi, cu masă îmbelşugată şi prelungită până în zorii zilei”236. Imediat după nuntă, în dimineaţa următoare, tinerii însurăţei au plecat la Cluj, unde au petrecut singuri câteva zile. În schimb, C.C. Giurescu s-a căsătorit civil cu Maria-Simona Mehedinţi la 12 aprilie 1926, martori fiind Emanoil Antonescu, profesor la facultatea de drept din capitală (din partea soţiei) şi Ion Poşoiu, consilier la Curtea de Apel (din partea lui Giurescu), pentru ca la trei zile să aibă loc cununia religioasă237. Iată cum relatează un participant la această din urmă ceremonie, nimeni altul decât viitorul universitar Grigore Nandriş, într-o epistolă adresată lui Basil Munteanu: „Nunta a fost în stil mare. S-au cununat la Domniţa Bălaşa. Un arhiereu [Tit Simedrea], 6 preoţi, cor, biserica plină de lume aleasă. A urmat apoi o recepţie la Mehedinţi. Am văzut, Munteanu, cum se aranjează o viaţă întemeiată pe sănătate şi pe o bună stare materială”; „Giurescu are acum toate avantajele unui trai burghez tihnit ca să poată munci. Evident că nu este aceasta singura fericire, dar el se simte bine şi a găsit tot ce caută”238. Accentul pe latura religioasă a mariajului s-a pus şi în cazul lui I.D. Ştefănescu, care s-a căsătorit cu Margareta Vlahuţă la 15 august 1909, în biserica Mănăstirii Agapia, cu siguranţă pentru că aici se aflau călugăriţi mai mulţi membri ai familiei scriitorului Alexandru Vlahuţă: părinţii lui, dar şi un frate, şi o soră. Iar pentru că locul fusese de-a lungul vremii unul din cele mai căutate stabilimente de relaxare şi mondenităţi estivale pentru mulţi intelectuali ieşeni, la eveniment au participat mulţi scriitori din epocă, prieteni ai celor două familii. Abia peste două săptămâni s-a oficiat şi cununia lor civilă (la 30 august), de data aceasta 236

Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), p.103. C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.160-161. 238 Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris, Edit. Ethos, 1979, p.538. Acelaşi Nandriş scria şi lui Al. Rosetti: „Am admirat un om deplin fericit şi m-am bucurat că viaţa e câteodată dreaptă şi aranjează aşa de armonios unele existenţe” (Scrisori către Al. Rosetti, ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.272). 237

151

în satul Dragosloveni239, tânăra familie revenind în aceeaşi zi la Bucureşti, „în cuibuleţul lor” de pe str. Antim 25240. Importantă a fost cununia religioasă şi pentru Ion Breazu, care a mers în faţa altarului alături de Victoria Turcu la 31 august 1929, într-o sâmbătă, în biserica principală din Petroşani. În schimb, căsătoria lui Traian Bratu cu Erika Schmidt, la începutul anului 1909, a fost oficiată doar din perspectiva ei civilă, cea religioasă lipsind, deoarece soţia lui provenea dintr-o familie de evrei. Cu toată împotrivirea familiei Brediceanu, Cornelia şi-a impus finalmente voinţa, oficializând legătura cu L. Blaga ce dura deja de trei ani. S-au căsătorit civil la 16 decembrie 1920, la Cluj, în prezenţa familiei şi a câtorva prieteni, iar religios la 20 decembrie, cu o minimă asistenţă, ceea ce-l va determina pe N. Crainic să-l felicite astfel: „Mi-a plăcut că aţi redus alaiul nunţii la minimum posibil. Bravo, Lulule, ai fost un adevărat expresionist”241. Căsătoria civilă şi religioasă a lui G. Călinescu a fost celebrată la 4 mai 1929, la biserica Floreasca din Bucureşti. Nuni au fost familia Maria şi Ioan Raicu, prieteni ai familiei Trifu. Nunta s-a făcut în familie, cu numai 12 invitaţi, din cei mai apropiaţi, iar ritualul s-a consumat rapid, Călinescu neiubind astfel de ceremonii. A treia zi de la căsătorie Călinescu a plecat la Timişoara, unde era profesor. În schimb, Petre Comarnescu are parte de o nuntă mondenă, „care fireşte a stârnit invidiile multora şi meniri rele din partea altora”242, urmată de un scurt voiaj la Balcic, dar şi cu speranţa mirelui că la intervenţia socrului său în curând va fi numit ataşat cultural la Londra. Lipsită de fast şi cu multă simplitate s-a desfăşurat ceremonia căsătoriei lui Gh.I. Brătianu cu Elena Sturdza, fiica lui Grigore Sturdza, deşi amândoi proveneau din familii care poate o viaţă s-au pregătit pentru acest eveniment. Însă nu de mult murise tocmai mama mirelui, principesa Maria Moruzi-Cuza243. 239

Prin a treia căsătorie cu Alexandrina-Ruxandra Gâlcă, Al. Vlahuţă a căpătat la Dragosloveni (în apropiere de Râmnicul Sărat) un petec de pământ, pe care şi-a înălţat o casă. O bună parte din an, Vlahuţă locuia aici, unde primea numeroşi prieteni. 240 Cf. Al. Bojin, Alexandru Vlahuţă. Studiu biobibliografic, Bucureşti, Editura de Stat, 1959, p.376. 241 Apud I. Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, I, Bucureşti, Edit. Libra, 1995, p.283. 242 Petru Comarnescu, Jurnal (1931-1937), Iaşi, Institutul European, 1994, p.116. 243 Vezi mărturia Sabinei Cantacuzino, în volumul lui Victor Spinei, Reprezentanţi de seamă ai istoriografiei şi filologiei româneşti şi mondiale, Brăila, Edit. Istros, 1996, p.249.

152

MARIAJUL CA STRATEGIE A CARIEREI Deşi ar putea părea o abordare reprobabilă244 şi uneori anevoie de argumentat convenabil, subiectul în sine merită toată atenţia prin deschiderea ce-o oferă în posibila descifrare a complexului mecanism de selecţie şi promovare în mediul universitar românesc. Pentru că legitimarea meritocraţiei în a doua jumătate a veacului XIX şi a corolarului ei, concurenţa, a impus fiecărui individ o anumită strategie în edificarea traiectoriei profesionale. Dobândirea atuurilor decisive în competiţia cu semenii a devenit o problemă concretă a existenţei, determinând astfel adoptarea unor conduite sociale menite să contribuie la succesul personal. Numai că studierea acestor strategii necesită un demers analitic extrem de complex tocmai datorită imensului număr de variabile ce trebuie luate în discuţie (variabile de ordin demografic, social, cultural, educaţional, politico-ideologic, financiar, genealogic etc.), dar şi a elementelor ce configurează calităţile morale şi spirituale ale individului; este evident că structura bio-psihologică reprezintă un suport fundamental ce nu poate fi neglijat într-un atare demers. În cazul universitarilor este mult mai dificil de a întreprinde o analiză sistematică, întrucât principiul meritocratic intră în concurenţă cu numeroase alte sisteme. Dincolo de reuşita şcolară, ce rămâne totuşi o determinantă personală, se impun şi mecanisme exterioare ale selecţionării şi ale perenităţii şanselor de acces la vârf deoarece, în fond, principiul meritului şi al capacităţii are o valoare mai mult simbolică decât reală. Încă cel puţin doi factori sunt de importanţă hotărâtoare: şansa conjuncturală şi strategia matrimonială. Iar în epocă, mai toată lumea ştia lucrul acesta, de vreme ce – de pildă – G.G. Mateescu îi mulţumea lui N. Iorga pentru susţinerea de a fi numit ca director al Şcolii Române de la Roma, spunându-i că „mi se deschide o carieră ştiinţifică aşa de frumoasă, la care (...) nu mai cutezam să mai năzuiesc, în lumea noastră de azi, când chiar posturile ştiinţifice se acordă după interese politice sau legături familiale”245, făcând evidentă referire la Emil 244

Vezi Andrei Pippidi, Metodă „nouă” şi greşeli vechi, în „Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol”, XXXII, 1995, p.357-364. 245 Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), ed. Petre Ţurlea şi Stelian Mândruţ, Bucureşti, Edit. Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2005, p.248.

153

Panaitescu, aspirant la cârma instituţiei amintite – pe care va ajunge să o conducă –, în temeiul faptului că era ginerele lui Al.Em. Lahovary, ministru al României la Roma (1917-1928). În cadrul universităţilor, fiecare disciplină ştiinţifică îşi are propriile reguli de funcţionare ce sunt supuse unei mobilităţi deosebit de complexe. Accesul în rândurile corpului universitar se bazează, în primul rând, pe o selecţie intelectuală prealabilă, care dă naştere unei concurenţe, unei lupte între indivizi, fiecare gândind să devanseze potenţialii rivali printr-un cumul de diferenţe, decisive în funcţie de conjunctura momentului. Iar principalul factor circumstanţial rezidă şi în evoluţia morfologică a câmpului universitar: impunerea unor noi discipline şi crearea de catedre, vacantarea lor în timp (prin pensionări, decese, suspendări), întemeierea unor instituţii superioare de învăţământ etc., toate acestea însă mereu dependente de puterea politică, extrem de centralizată mai totdeauna în România246. Este şi motivul pentru care mulţi din profesorii universitari sau aspiranţii la o atare poziţie, intelectualii în general – cu toţii atât de legaţi de meritocraţie, pentru că ei au de profitat cel mai mult din generalizarea acesteia în societăţile moderne –, au pus cel mai adesea în discuţie diversele alte moduri de selecţie, cum ar fi cea influenţată de apartenenţa politică, denunţând totodată carierismul, nepotismul, impostura etc. Pe de altă parte, aspirând să ajungă profesor la Universitatea din Bucureşti – deşi devenise între timp ginerele influentului Simion Mehedinţi, iar prin răposatul său tată se bucura de „simpatia” măcar a unei părţi din corpul didactic al facultăţii de litere –, Constantin C. Giurescu constată cât de complexe sunt relaţiile între diverşii factori de putere universitară, ceea ce „explică, în ultimă analiză, o serie întreagă de fapte şi hotărâri. Căci aceste relaţii, bazate nu atât pe raţiune, cât pe interese personale şi, foarte adesea, pe sentimente şi mai ales resentimente, determină atitudini, voturi şi decizii”247. Poate şi de aceea, sistemul meritocratic, promovarea pe baza acestuia, apărea adeseori „periculos” pentru ordinea deja existentă. Pentru că la vârf, în multe cazuri, factorii de decizie îşi căutau colaboratorii îndeosebi în clientelă (arareori în familie, pentru facultăţile 246

Vezi Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p.16-59, 238-267. 247 C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.185.

154

de litere, deşi Clujul a făcut figură aparte, după cum se va vedea în alt capitol), ceea ce impunea aşadar şi o promovare arbitrară. De aici s-a născut şi oportunismul, apetitul multora din aspiranţii fără atuuri solide, dar foarte ambiţioşi, de a naviga cu abilitate printre diverşii factori de putere, pândind şi fructificând orice portiţă deschisă spre accederea la poziţia râvnită. În acelaşi timp, pentru a intra în graţiile unor electori, pentru a te bucura de protecţie „academică” era nevoie adeseori de servituţi, asemenea vechilor relaţii dintre vasalii şi seniorii medievali. Iar ipostazele de mai sus nu pot fi disociate de o alta care le însoţeşte mereu, şi anume de linguşeală. În mod evident, multe alte variabile de natură etică, sociologică şi psihologică ar putea fi luate în discuţie atunci când vorbim de mecanismele cooptării în mediul universitar, însă unele cu greu pot fi surprinse documentar – după tipicul istoriei pozitiviste –, altele le-am abordat într-o lucrare anterioară248, iar multe chiar nouă ne-au scăpat din vedere, căzând acum în sarcina altora să le depisteze şi să le analizeze. Cât priveşte strategiile matrimoniale, acestea ne apar în cele mai multe cazuri drept un argument esenţial, argument ce condiţionează viitoare conduite sociale, cu reverberaţii de neimaginat uneori: mariajul contribuie la întregirea capitalului social iniţial, constituindu-se astfel un ansamblu unitar de resurse existente sau potenţiale, întemeiat pe funcţionarea unei reţele durabile de relaţii mai mult sau mai puţin instituţionalizate care creează legături permanente şi utile. Altfel spus, căsătoria este produsul unor strategii de investiţie socială conştientă sau inconştientă, orientate spre instituirea sau reproducerea unor relaţii direct utilizabile pe termen scurt sau lung. Iată de ce abordarea unui asemenea subiect ar putea aduce lămuriri considerabile în tot ceea ce a însemnat la noi viaţa publică, al cărei resort intim se bazează, fără îndoială, pe viaţa privată. Reuşita mariajului este una din condiţiile fundamentale care poate realiza declicul în ascensiunea socială şi profesională, dar mai ales va face din anumiţi indivizi întemeietorii ori continuatorii unei dinastii sau, dimpotrivă, eşecul va constitui o piedică în calea oricărei ascensiuni. În acest context, piaţa matrimonială este unul din locurile privilegiate în care se negociază,

248

Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, citat.

155

se transmite şi se realizează diversele tipuri de „moşteniri”249, iar acţiunea de a face o bună căsătorie angajează totalitatea persoanei, cu întregul ansamblu de atribute250. Pe de altă parte, prin căsătorie se dezvoltă un sistem de schimb interfamilial bazat pe reciprocitate (potenţială), în care funcţia de asigurare nu este neglijabilă. Problema ce ne-o punem este de a degaja, prin analiza componentelor sociale, economice şi conjuncturale, nu atât diversele tipuri de mariaj sesizabile în sânul corpului universitar din intervalul acoperit de lucrarea de faţă251, cât mai ales măsura în care o „bună căsătorie” poate contribui la declicul cuiva în activitatea profesională. Numai că, în stadiul actual al interesului faţă de această temă, demersul nu este deloc uşor. Biografiile existente sau notiţele redactate în diverse enciclopedii ori dicţionare de la noi au sacrificat informaţii utile, făcându-le adeseori inoperante. Lipsesc aşadar tocmai acele instrumente de lucru comode şi clare, care să permită accesul la două tipuri de informaţii: date sociale şi prosopografice, ce ar da putinţa unor comparaţii în timp şi spaţiu social; date calitative (bibliografie sumară, opţiuni politice şi ideologice, credinţe religioase, activităţi extrauniversitare etc.), care să faciliteze cercetarea contextului social şi ideologic. Cu minime excepţii, cea mai mare parte a monografiilor dedicate intelectualilor români ce au ocupat o catedră universitară trec sub tăcere sau tratează superficial capitolul referitor la mariaj. Abordat doar sub forma unui element de inventar, subiectul a lăsat aproape întotdeauna deoparte originile sociale ale soţie, cuantumul aportului dotal, eventualele avantaje rezultate din legăturile de rudenie, dinamica schimbărilor intervenite într-o familie de-a lungul mai multor generaţii prin intermediul căsătoriei, fapt ce exclude stabilirea pe aceste baze a unui tablou general, socio-istoric, al strategiilor matrimoniale. Este cât se poate de limpede că în această primă etapă a cercetărilor, realizarea unui recensământ exhaustiv al elitelor intelectuale, cu toate informaţiile necesare analizei, devine imposibilă. Putem totuşi 249

P. Bourdieu, Le capital social. Notes provisoires, în „Actes de le recherche en sciences sociale”, no.31, janvier 1980, p.2 250 A. Desrosiéres, Marche matrimonial et structure des classes sociales, în „Actes de la recherche en sciences sociales”, no. 20-21, 1978, p.97. 251 Sub acest aspect vezi studiul nostru: Mécanismes de sélection et d’intégration de l’élite universitaire roumaine. Alliances familiales, în „Colloquia”. Journal of Central European History, Cluj, III-IV, 1996-1997 [2000], no.1-2, p.203-217

156

întocmi o clasificare generală a marilor categorii de strategii pornind de la câteva eşantioane, tipuri concrete bine cunoscute ori uşor de reconstituit pe temeiul surselor arhivistice disponibile252. Acest mod de analiză va oferi însă o imagine abstractă pe plan individual întrucât, în realitate, evaluarea trebuie făcută global, ţinând cont de ponderea atuurilor şi handicapurile celor doi parteneri, de ierarhia valorilor ce-i caracterizează, de regulile matrimoniale ce domină epoca etc. Vom dezvolta însă aici cazul lui Nicolae Iorga, deoarece sesizăm o varietate a elementelor ce compun mecanismul alegerii soţiilor în rândul elitei intelectuale, oferind totodată acea asimetrie ce confirmă – prin comparaţie – caracterul dominant al funcţiei de ascensiune socială. Căsătoriile lui N. Iorga sunt doar momente, în lungul proces de acumulare, de punere în valoare – eventual de conversie – a capitalurilor dobândite de el sub diverse forme. Deşi abordarea de faţă nu aduce prea multe informaţii noi sub aspectul erudiţiei, ea va urmări totuşi să constituie o meditaţie suplimentară pentru viitoarele sistematizări. Biografia lui Nicolae Iorga înregistrează oarecum lapidar faptul că la 15 aprilie 1890 s-a căsătorit cu Maria, fiica lui Vasile Tasu, consilier la Curtea de Casaţie253. Informaţia, cu toate amănuntele ceremoniei suficient reflectate în presa locală254, încununează un şir de evenimente din adolescenţa viitorului cărturar, evenimente ce au monopolizat temporar atenţia mediului intelectual ieşean. Născut la 5 iunie 1871 în Botoşani şi provenind dintr-o familie ale cărei lipsuri materiale sunt permanente după decesul tatălui, avocatul Nicu C. Iorga, Nicolae şi fratele său Gheorghe (George) rămân în grija mamei, Zulnia, care îşi asigură traiul modest dintr-o pensie de 40-60 lei pe lună, din ajutorul acordat de rude şi minimele câştiguri realizate din croitorie. Urmând strălucit studiile liceale la Botoşani şi Iaşi, cu 252

Din păcate, în conformitate cu Legea Arhivelor Naţionale (publicată în „Monitorul Oficial”, partea I, nr.71 din 1996), registrele de stare civilă nu pot fi date în cercetare decât după 100 de ani de la crearea lor (Anexa 6). Acestei prevederi se cuvine a se adăuga abuzurile depozitarilor din teritoriu, care sub diverse pretexte, dacă nu împiedică, atunci măcar pun beţe în roate cercetării, sub cele mai stupide pretexte. Au trecut însă mai bine de doi ani de când atitudinea pare să se schimbe, noul director general al Arhivelor Naţionale – istoricul Dorin Dobrincu – impunând respectarea legii şi răspunzând imediat oricărei sesizări de abuzuri săvârşite. 253 Arh.St.Iaşi, Tribunal sect. III. Căsătorii, dos. 8520/1890. 254 „Curierul român”, V, 1890, nr.11 din 8 aprilie, p.3; „Libertatea”, II, 1890, nr.61 din 12 aprilie, p.3.

157

numeroase accese de nesupunere faţă de regulamentele şi convenienţele şcolare – ceea ce i-a atras sancţiuni administrative –, Nicolae Iorga se impune treptat congenerilor ca un tânăr deosebit, cu remarcabile însuşiri intelectuale255. După absolvirea Liceului Naţional din Iaşi, situându-se pe primul loc cu media 9.24, Iorga se înscrie la 27 septembrie 1888 printre studenţii facultăţii de litere a universităţii din localitate, devenind şi bursier al Şcolii Normale Superioare. Asistăm acum la o evoluţie fulgerătoare, reuşind ca în doar 12 luni să-şi treacă examenele materiilor pe trei ani, iar la 19 decembrie 1889 să devină licenţiat „magna cum laude”256. Dincolo de lupta care s-a dat atunci în favoarea „fenomenului Iorga”, un fapt trebuie reţinut: crearea unui mit ce-i va domina pe contemporani şi care venea să confirme în epocă atât de râvnita şi apreciata valoare a capitalului intelectual. Indiferent de imaginea furnizată mai târziu de Iorga în volumul O viaţă de om aşa cum a fost (1935) şi preluată apoi de biografii săi (cu o genealogie strălucită, ce coboară înrudirile până la voievozi ca Vasile Lupu, Gheorghe Ştefan, Istratie Dabija, Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu ş.a., sau cărturari precum Grigore Ureche, Miron Costin, Constantin Cantacuzino, Manolache Drăghici etc.), lucrurile erau mult mai simple257. În realitate, pe la 1890, într-o vreme când asistăm la declinul elitei nobiliare ereditare şi la ascensiunea noilor elite financiare şi intelectuale258, N. Iorga ocupa din punct de vedere social o poziţie modestă. Iar în cazul acesta doar capitalul intelectual putea oferi şansa reuşitei în ierarhia sistemului. Un rol hotărâtor în crearea imaginii lui legendare a avut A.D. Xenopol, profesor la universitatea ieşeană, cu temeinice relaţii în rândul 255

I.V. Luca, Situaţia şcolară a lui N. Iorga din anul 1885-1886, în „Anuarul Liceului Laurian din Botoşani”, Botoşani, 1930-1931, p.31-32; Gh. Ungureanu, N. Iorga, şcolar la Liceul Naţional din Iaşi şi câteva date inedite despre familia sa, în „Anuarul Liceului Naţional din Iaşi”, Iaşi, 1941-1942, p.5-19; B. Theodorescu, Biografia şcolară a lui N. Iorga, Bucureşti, 1970, 311 p. 256 Vezi Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Dosare studenţi, dos. 229 B/1888, precum şi Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 883/1888, f.51; 884/1889, f.11, 43, 66. 257 B. Theodorescu, Contribuţiuni la cunoaşterea strămoşilor lui Nicolae Iorga, Bucureşti, 1947, 85 p.; Şt.S. Gorovei, Mihai S. Rădulescu, Strămoşii cunoscuţi ai lui N. Iorga, în „Acta Moldaviae Meridionalis”, Vaslui, VII-VIII, 1985-1986, p.427-443. 258 Cf. Al. Lapedatu, Scrieri alese, Cluj, Ed. Dacia, 1985, p.133.

158

intelectualilor locali şi cu evidente veleităţi de mentor în cadrul recent întemeiatei „Societăţi ştiinţifice şi literare”, în al cărei organ publicistic, „Arhiva”, avea să tipărească N. Iorga începând cu 1890. Xenopol are, de altfel, ideea organizării unui banchet în cinstea lui Iorga (24 decembrie 1889), la care a participat întreg corpul profesoral al Universităţii, în frunte cu rectorul N. Culianu259, şi tot el aranjează tânărului absolvent o audienţă la junimistul Th. Rosetti, ministru al Cultelor şi Instrucţiunii pe atunci, aflat la Iaşi în ianuarie 1890260. „Fără să mă întrebe nimeni – mărturiseşte Iorga – dacă vreau să fac politică şi în ce club am de gând să mă înscriu, fără să mi se ceară nici un fel de servicii pe viitor, mi s-a promis ajutor pentru a merge în Italia”261, fapt îndeplinit cu maximă promptitudine şi prin mijlocirea lui Iacob Negruzzi. Că ajutorul acordat de junimişti – N. Culianu, Şt. Vârgolici, I. Caragiani ş.a. – a fost dezinteresat este doar o aparenţă. S-a evidenţiat deseori politica Junimii de atragere a elementelor capabile şi promiţătoare din punct de vedere intelectual, de a le acorda stipendii şi a le plasa în poziţii ce controlau diverse pârghii ale statului262. În plus, potrivit afirmaţiilor lui N. Iorga de mai târziu, dintr-o „scrisoare deschisă”, tânărul istoric în formare se înrudea de departe cu Şt. Vârgolici, prin prima soţie a acestuia din urmă, din familia Alcaz, iar din acest motiv – spune Iorga – Vârgolici „îmi purta un interes pentru care mi-e scumpă amintirea lui”. Iar acesta chiar l-a ajutat în mai multe rânduri pe N. Iorga. Fără îndoială că tânărul absolvent avea merite excepţionale, dar un alt congener al său, Ovid Densuşianu, ce a reuşit 259

I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, IV, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1933, p.399-400. 260 Scrisori către N. Iorga, I, ed. B. Theodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p.3. Pentru rolul jucat de Xenopol în destinul lui N. Iorga vezi şi A. D. Xenopol, Un ultim cuvânt pentru d. N. Iorga, în „Românul”, an. 47, 1903, nr.136 (27) din 9 octombrie; Lucian Nastasă, A.D. Xenopol şi „Şcoala critică”, în „Anuarul Institutului de istorie A.D. Xenopol”, Iaşi, XXXVI, 1999, p.25-36. 261 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.116. 262 Vezi Sorin Alexandrescu, „Junimea”: Discours politique et discours culturel, în Libra. Etudes roumaines offertes à Willem Noomen à l’occasion de son soixantième anniversaire, éd. Par I. P.Culianu, Groningen, Presses de l’Université, 1983, p.47-49. „Junimea este o şcoală de cadre ce produce partizani şi îi distribuie sistematic în toate domeniile vieţii publice, o infrastructură socială sau, cu alte cuvinte, o mafie ce asigură membrilor ei funcţii şi promovări sociale” (p.51).

159

aceeaşi performanţă – de a termina facultatea în doar un an şi jumătate (1893) –, ocupând şi el apoi o poziţie dominantă în panteonul culturii române, nu s-a bucurat la vremea aceea de aceleaşi onoruri şi facilităţi, chiar dacă tatăl său, Aron, era profesor la facultatea de litere din Iaşi; se afla însă de cealaltă parte a baricadei junimiste. Încheindu-şi în mod strălucit studiile, cel puţin două probleme se puneau în faţa lui Iorga şi a susţinătorilor săi: pe de o parte, obţinerea unei burse în străinătate şi dobândirea, mai apoi, a unei catedre universitare; pe de alta, asigurarea unei confortabile situaţii materiale. În atingerea celor două deziderate nu erau suficiente doar însuşirile intelectuale. Trebuiau elaborate, conştient ori nu, anumite strategii, din care cea matrimonială a fost imediată. Faptul că N. Iorga, în scurta lui studenţie, fusese îndrăgostit de o colegă la aceeaşi facultate, Ecaterina C. Botez, era în toamna lui 1889 deja de notorietate. Mărturie stau scrisorile bunilor săi colegi şi prieteni Dimitrie Evolceanu şi Petre Fântânaru263. Născută la 30 martie 1866 în com. Miroslava (jud. Iaşi) – aşadar mai în vârstă cu aproape cinci ani decât Iorga –, Ecaterina Botez provenea dintr-o familie de mici proprietari agricoli, din care doar unchiul Gavrilă Botez dobândise o oarecare poziţie în cadrul corpului ofiţeresc (în 1866 avea gradul de căpitan)264. O astfel de căsătorie nu putea aduce nimic bun lui Iorga, decât griji suplimentare. Or, fiind cunoscut temperamentul viitorului istoric, dominat de o mare ambiţie şi orgoliu, un eventual „eşec” trebuia anulat printr-o căsătorie ce putea să-i asigure atuurile esenţiale în cadrul proiectelor ulterioare265. 263

Scrisori către N. Iorga, I, p.101-102, 127-128. Din actul de naştere al Ecaterinei aflăm: tatăl – Costache, n. 1826, greco-ortodox, agricultor; mama – Profira, n. 1838; unchi de pe tată – Grigore, n. 1836, agricultor; Gavrilă, n. 1832, ofiţer (cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Dosare studenţi, dos. 219/1888, f.2). 265 Cât priveşte cariera de studentă a Ecaterinei Botez, constatăm că aceasta s-a înscris la facultate din toamna lui 1888, iar până în 1892 îşi trecuse toate examenele cu excepţia celui de istoria românilor la A.D. Xenopol. Cu toate eforturile depuse, nici în 1897 nu reuşise să obţină notă de trecere la această materie predată tocmai de protectorul lui Iorga. Motivaţiile ar putea fi găsite în evenimentele începutului de an 1890? (cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 892/1897, f.2). De asemenea, când N. Iorga scria în memoriile lui despre anii de studenţie: „O dată, o întreagă idilă cu o blondă colegă s-a împrăştiat, mai-mai în pragul uneia din obişnuitele căsătorii de studenţi, pentru că, ştiu eu (?), poate şi din cauza prezenţei mele, fata nu ştiuse absolut nimic la Xenopol…” – 264

160

Nu avem mărturii directe, dar informaţiile ce le deţinem deja indică evident că A.D. Xenopol este mijlocitorul şi susţinătorul căsătoriei lui Iorga cu Maria Tasu, cu doar un an şi jumătate mai mică decât istoricul în formare. Se apela la o alianţă locală – într-o Românie încă nu puternic centralizată –, cu o familie ce constituia un factor favorabil lărgirii legăturilor cu mediul intelectual şi politic ieşean, legături de mare importanţă pentru Iorga în acel moment. Membru fidel al Societăţii Junimea din 1872, Vasile Tasu266 era unul din „cei trei români” (alături de G. Panu şi Al. Lambrior), care împreună cu A.D. Xenopol aveau să dea un nou impuls interesului pentru istoria naţională, într-o ambianţă ce la începuturi se arăta refractară faţă de acest domeniu. Ani de-a rândul prim preşedinte al Tribunalului din Iaşi, profesor suplinitor la catedra de Drept civil roman a universităţii locale (între 15 octombrie 1874-1 aprilie 1876 şi 1 iunie 1880-15 aprilie 1881), iar mai apoi consilier la Curtea de Casaţie267, Tasu ocupa aşadar un loc de frunte în ierarhia oficialităţilor ieşene. De altfel, la scurt timp după anunţarea intenţiilor matrimoniale, Iorga îşi face apariţia alături de viitorul socru la înmormântarea lui Ion Creangă – moment ce a reunit o parte din prietenii şi cunoscuţii defunctului: A.C. Cuza, C.D. Anghel, V.M. Burlă, Artur Stavri, C. Evolceanu ş.a. Prin intermediul lui Tasu începe să publice, din februarie 1890, în „Lupta”, gazeta condusă de G. Panu, şi tot prin acesta cunoaşte – bunăoară – pe Ion Luca Caragiale, proaspăt căsătorit cu Alexandrina Burelly şi stabilit temporar la Iaşi268. Este un moment în care, prin intermediul primei generaţii de junimişti, Iorga realizează legături profitabile pentru viitorul carierei sale. Faptul nu scapă neobservat congenerilor ieşeni, ceea ce determină pe fostul coleg de facultate, Petre Fântânaru, să-i prezinte atmosfera într-o epistolă din 23 martie 1890: „La noi, printre băieţi, se cam cunosc gândurile tale. Mulţi mă întreabă veşnic ce mai ştiu în făcea probabil referinţă la această Ecaterina Botez (cf. N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p.105). 266 Vasile Tasu, născut în noiembrie 1844 la Baia (jud. Suceava); părinţii: Neculai (+1854) şi Safta (+1860). Căsătorit la 11 aprilie 1871 cu Eleonora Pop, născută la 26 noiembrie 1854 în Iaşi; părinţii: Dimitrie şi Elena (+26 noiembrie 1855), domiciliaţi în Tecuci (cf. Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 1885/1871). 267 Funcţia din cadrul Curţii de Casaţie era şi ea rezultatul unei strategii politice, în sens larg. Oricum era bine retribuită, leafa fiind ceva mai mare decât a unui ministru plenipotenţiar cat. I sau a unui general de brigadă. 268 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p.123.

161

această afacere de dragoste a ta. Le răspund că nu pricep nimic. Nu tocmai cu ochi blânzi privesc ei lucrurile, ar dori să nu se întâmple aşa cum doreşti; de ce? Răspunsul îl dau fără multă judecată, bazându-se, pretind ei, pe precedente, că totul ce faci este numai o cerinţă în a satisface vanitatea ta”269. Iar cu o lună mai devreme, D. Evolceanu nu părea nici el încântat de opţiunea lui Iorga, din moment ce pare să compătimească pe Ecaterina Botez, „o fiinţă aşa de drăgălaşă cu lacrimile în ochi”. De altfel, chiar N. Iorga se autoaprecia „o secătură”, iar în ochii colegilor de facultate apărea drept un curtezan, „amorez”, „Don Juan” etc., Evolceanu neavând nici cea mai mică încredere în consecvenţa sentimentelor fostului său coleg270. Momentul căsătoriei venea într-o perioadă de mare strâmtoare materială a văduvei Zulnia Iorga, mama viitorului istoric. Mult peste posibilităţile ei de venit se consumaseră pe taxele lui George, fratele mai mic al lui N. Iorga, elev la şcoala militară din Iaşi (300 lei plătiţi în ianuarie 1890)271. La 23 martie Zulnia reuşea să-i trimită fiului ce urma să plece în Italia doar 40 de lei (aproape echivalentul pensiei lunare a ei), bani împrumutaţi de la Spiru Hasnaş din Botoşani, prieten al familiei272. Or, căsătoria venea tocmai la timp. Vasile Tasu îi oferă pentru început, pe lângă stipendiul de la stat, suma de 800 lei, iar apoi, lunar, câte 100-200 lei doar pentru această călătorie273. În afara sprijinului material, Vasile Tasu este cel care se pune neobosit în mişcare pentru a asigura un viitor ginerelui său. Corespondenţa dintre cei doi dezvăluie acest lucru: intervine deseori pentru ritmicitatea şi suplimentarea bursei; dă sfaturi în ce priveşte relaţiile lui Iorga cu oamenii influenţi ai epocii; reglează afacerile ginerelui cu diversele reviste în care îşi tipăreşte producţiile; urmăreşte şi influenţează chestiunea concursului la catedra de istorie universală, apelează personal la Take Ionescu, B.P. Haşdeu, T. Maiorescu, I. Negruzzi, D.A. Sturdza, A.D. Xenopol, I. Caragiani, Ionnescu-Gion ş.a., 269

Scrisori către N. Iorga, I, p.127-128. Ibidem, p.102. 271 Abia mai târziu George Iorga îşi va lua doctoratul în ştiinţe economice la Gand şi Anvers, după care, revenit în ţară, a fost o vreme profesor, apoi director general în Ministerul de Industrie şi Comerţ. În 1901 s-a căsătorit cu Maria Grigorescu. 272 Scrisori către N. Iorga, I, p.29, 31. 273 Ibidem, p.64. Pentru o justă comparaţie, leafa unui profesor titular de gimnaziu era în jur de 200 lei. 270

162

în vreme ce proaspăta soţie juca – în peregrinările europene ale cuplului – rolul de „secretar general” al istoricului în formare274. Iată cum surprinde Teohari Antonescu atmosfera familială a cuplului Iorga, aflat la Dresda (1893), descriere ce evidenţiază şi un succint portret al cărturarului: „Şade cu nevasta în mansardă, o odaie mică şi două paturi, cu un lighean murdar şi negre pervazurile dinăuntru, ar trebui să fie alb, cu o masă lungă şi o masă peste masa roasă ori de molii, ori cârpită ca ciorapii mei de mămiţa. De sofa nu mai vorbesc, că prea era urâtă; mi-era frică să mă aşez pe dânsa de teama unor locuitori foarte puţin comozi. Lucrurile aşa de bătrâne, ar fi păcat să n-aibă asemeni locatari necuviincioşi şi mărunţi. Gătesc în casă; doamna Iorga a făcut o omletă pe o tigăiţă încălzită cu spirt. Untul nu l-a fiert odată cu ouăle, dar mi l-a adus pe un tăleruţ. (…) Am mâncat numai ouăle în corpul cărora am avut bucuria să găsesc şi un fir lung, creţ şi gros, de culoare cam roşcată; prin urmare al cui, că d-na Iorga are părul cu totul negru? Plăcerea acestei noi descoperiri m-a silit să mă opresc la drumul jumătate al mesei mele. Ş-apoi era fum şi aer de bucătărie. (…) Aoleu, şi Iorga ce om! Cu cât intru în mai de aproape legături cu dânsul şi-l studiez mai cu de amănuntul, tot nu mă pot dezbăra de ideile rele ce am asupra lui. Deocamdată câteva note în această direcţie. Vorbeam despre articolul meu trimis lui Xenopol şi încă neapărut, el lăsând vorba, care fără îndoială mă interesa mai mult pe mine, începe să mi se plângă că Xenopol e nemulţumit de articolul lui din Revue historique făcut ca recenzie asupra voluminoasei istorii asupra românilor. (…) O altă observaţie este cea următoare, mai rea pentru sufletul tânărului. Vorbeam despre noile cărţi apărute în limba română. Iorga cu o insistenţă curioasă îmi prezenta o Crestomaţie de Beldiceanu sau nu ştiu de cine, ieşită în ediţia Şaraga cu 1 leu volumul. Era o carte foarte neplăcută şi la aspect, şi la cuprins. Autorul nu părea să aibă un gust destul de ales, de fin în copierea bucăţilor mai de valoare. Am citit pe sărite şi am închis-o foarte în grabă; îmi venise straşnic să casc. Pe la sfârşitul volumului era o dare de seamă, sau scurte notiţe biografice asupra autorilor români. Fiindcă de vreo trei ori mi-a deschis-o, cam tot pe la aceeaşi pagină, de curiozitate am citit, ca să văd la ce ţine el tot mereu în acelaşi loc ca să fie cartea

274

Ibidem, p.63-99.

163

citită. Era notiţa biografică asupra lui Iorga. (…) Ieşea din notiţă că Iorga e un scriitor de o «erudiţie şi fineţe, şi inteligenţă» surprinzătoare”275. Aflat în străinătate pentru a-şi susţine un doctorat – dacă s-ar fi putut, la Paris –, ca instrument obligatoriu al unei bune cariere în România, Nicolae Iorga cunoaşte şi primele înfrângeri intelectuale. Chiar crezând că dacă era bun la Iaşi, trebuia neapărat să fie la fel apreciat şi în capitala Franţei, se loveşte totuşi aici de multă rezervă în ce priveşte competenţele sale profesionale. Evident, el pune acest lucru pe seama faptului că mediul intelectual francez pe care încerca să-l frecventeze orgoliosul viitor profesor universitar nu era prea ospitalier. Însă N. Iorga avea neapărat nevoie să obţină o diplomă de doctor în străinătate, iar francezii nu-i tolerau graba, asimilând-o cu superficialitatea şi carierismul, în vreme ce unul din motivele pentru care mulţi alţi români schimbau Parisul cu diversele universităţi germane era faptul că la acestea din urmă se recunoşteau tot felul de diplome, examene trecute în altă parte, frecvenţe din alte ţări etc. Ca urmare, N. Iorga s-a îndreptat spre spaţiul german, unde mecanismul susţinerii unei disertaţii coincidea cu interesele lui imediate, ceea ce s-a şi întâmplat. Întoarcerea lui N. Iorga în ţară coincide cu ocuparea catedrei de istorie universală a facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti (de la 1 noiembrie 1894), ca suplinitor pentru început, moment ce deschide o nouă etapă în biografia cărturarului. Relaţiile cu soţia sunt armonioase, corespondenţa şi diversele informaţii dezvăluind o atmosferă familială perfectă276. Până spre finele anului 1899 nimic nu lăsa de bănuit în raporturile dintre cei doi. În vreme ce Maria manifesta – bunăoară la 3 octombrie 1899277 – o deosebită grijă faţă de soţul ei aflat în străinătate („mata nu sta în frig, spune să facă focul” sau „spune dacă să-ţi trimit [dulceaţa], fie cea de zmeură, că eu ţi-o trimit, tot pentru mata o păstrez” etc.), Iorga scria la numai o lună lui Ion Bianu: „nu-ţi poţi închipui ce înfiorător de nenorocit sunt. Destul să-ţi spun că, deşi-mi trăiesc copiii,

275

Teoharie Antonescu, Jurnal (1893-1908), p.23-24. Din această căsătorie au rezultat următorii copii: Petru, ofiţer de carieră, cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, căsătorit în 1927 cu Elena Dumitrescu; Elena; Maria; Florica, autoare a două volume de versuri, căsătorită în 1918 cu colonelul D. Chirescu, cavaler al ordinului „Mihai Viteazul” şi prefect de Storojineţ în timpul guvernării Iorga (1931-1932). 277 Scrisori către N. Iorga, I, p.597. 276

164

eu nu mai am familie”278. Nu ştim concret la ce se referea Iorga, dar momentul marchează începutul unei perioade de mari insatisfacţii. Articolele publicate de el în „L’indépendance roumaine”279, ce vizau personalităţi consacrate ale culturii române precum B.P. Haşdeu, V.A. Urechia, Gr.G. Tocilescu, A.D. Xenopol ş.a., au generat o veritabilă coaliţie împotriva criticului, ajungându-se până la propunerea excluderii lui din Academie. Focul concentric al adversarilor mergea chiar şi la chestiuni de ordin familial. Pe acest fond are loc şi divorţul de Maria, la iniţiativa lui N. Iorga, invocându-se „traiul rău”, „abaterile sale de la datoriile conjugale” şi „insulte grave” ce i s-au adus. Nu insistăm asupra procesului de divorţ din 16 octombrie 1900, derulat într-un timp record. Şi nici asupra depoziţiei martorilor care au urmat întocmai indicaţiile avocatului Stavri Predescu280. Reţinem doar că Iorga se baza în faţa instanţei pe mărturiile lui Ioan Bogdan şi D. Evolceanu, colegi de profesorat la universitatea bucureşteană, ale lui Ştefan Orăşanu, student al lui Iorga şi funcţionar la Biblioteca Academiei, tot prin grija acestuia, şi nu în ultimul rând pe complicitatea preşedintelui completului de judecată281. Deşi sursa intimă a problemelor conjugale rămâne inexplicabilă în cele mai multe cazuri, divorţul lui N. Iorga apare ca o etapă în urmărirea realizării atât a dezideratelor intim personale, cât şi a celor sociale. Aşa cum reiese din corespondenţa lui cu Catinca Bogdan din octombrie-noiembrie 1900, divorţul de Maria devenea în plan personal

278

N. Iorga, Corespondenţă, I, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.125. 279 Reunite în Opinions sincères. La vie intellectuelle des Roumains en 1899, Bucarest, 1899, şi Opinions pernicieuses d’un mauvais patriote, Bucarest, 1900. 280 Scrisori către N. Iorga, I, p.599-600. Greutăţile divorţului lui Iorga nu s-au oprit la 1900. La 23 mai 1903, I. Ursu vorbea într-o scrisoare adresată lui Iorga despre un termen de judecată cu Maria, fixat la 7 iunie 1903 (era vorba de o citaţie ce trebuia semnată de Iorga, cf. I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, XII, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1940, p.346-347). În scrisoarea din 7 iunie 1903, din Piatra Neamţ, Ursu anunţă pe Iorga (absent la judecată) că la insistenţele sale, Adamescu (preşedintele Societăţii Economice) a scos din cauză pe reclamat din afacerea d-nei Tasu, judecătorul dând următoarea sentinţă: „Opoziţia d-lui Iorga admisă. D-l Iorga scos din cauză” (Ibidem, p.347-348). 281 Cf. N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit. Minerva, 1991, p.51-52.

165

şansa unei „noi vieţi”282 nu numai prin modificarea raporturilor sociale. Chiar N. Iorga va reflecta asupra acestor aspecte spre senectute, când rememorează sfârşitul studiilor la Iaşi şi decizia de a se însura: „Şi astfel, a doua zi după licenţă, un drum mi se deschidea înainte, peste care eram singur stăpân, unul pe care, total nesfătuit, eram să fac, şi în ceea ce priveşte viaţa mea casnică, multe greşeli pe care, cum sunt socotelile teribil de exacte ale vieţii, care nu ţine seamă dacă aveai sau ba ochii deschişi când ai luat o hotărâre, le plăteşti pe urmă cu multă durere”283. Divorţul lui Iorga nu apare ca anormal, chiar dacă este imprevizibil până la mijlocul anului 1900. El devine în mod funcţional necesar atunci când traiectoria istoricului nu mai corespundea premiselor iniţiale, când obiectivele ce au dus la căsătoria cu Maria Tasu au fost atinse; utilitatea asocierii nu mai era evidentă şi se impunea ca Iorga să joace o altă carte, într-un context diferit, cu un impuls evident şi a părţii sentimentale din el. Sub acest aspect, divorţul şi un nou mariaj pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun „tonus” psihologic pentru el. Aşadar, desfacerea primei căsătorii se produce în urma unei tensiuni între proiectul cultural matrimonial iniţial imaginat de N. Iorga şi interacţiunea socială ulterioară în care a plonjat istoricul. La 1900 lui Ioga îi lipsea protecţia eficientă împotriva agresiunilor intelectuale pe care de altfel le dezlănţuise, protecţie bazată pe relaţiile familiale de tip „burghez” ce presupuneau existenţa unei reţele de legături durabile şi utile, capabile de reproducere şi extindere, de a oferi profituri materiale sau simbolice. Dacă lipsa unor informaţii nepărtinitoare ne face dificilă configurarea adevăratelor motive ale divorţului, iar cele existente sunt unilaterale şi în vădită contradicţie cu tonul şi semnele desprinse din corespondenţa purtată de Iorga cu mama şi soţia sa, rămâne să căutăm alte elemente ce ar putea contribui la limpezirea unora din cauze. Încă din vara anului 1899 N. Iorga se afla la Braşov, lucrând asiduu în arhivele de aici pentru elaborarea volumului de Istoria literaturii române din sec. al XVIII-lea. Cu acest prilej, vizitează des casa părintească a slavistului Ioan Bogdan, unde va cunoaşte o parte din

282

Asupra acestui aspect, vezi C.A. Brown, R. Feldberg, E.M. Fox, J. Kohen, Divorce: Chance of a New Lifetime, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no.1, p.119-134. 283 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, p.114.

166

membrii familiei284, intelectuali rafinaţi ce ştiau să creeze o atmosferă intimă şi prietenească. De altfel, un an mai târziu, aflat la Iaşi, Iorga simţea lipsa unui mediu de care se ataşase mult: „Vai, ce oameni sunt românii de aici şi ce puţin vă seamănă vouă de acolo! Ce neprimitori, ce brutali mi se par… Cei mai mulţi nu-ţi pot vorbi zece vorbe fără a-ţi spune o grosolănie… Cu cât păţesc mai multe din acestea, cu atât mi-e mai drag să mă gândesc la şezătorile de seară de la Braşov”285. Şi nu întâmplător, în vara lui 1900 va locui vizavi de casa Bogdanilor, pe strada Cacova de Sus, nr. 8 (azi Constantin Brâncoveanu). Deşi nedivorţat, dar zdruncinat de atmosfera conjugală („la început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire; apoi tolerarea unui bărbat care n-are defecte”286), Iorga se ataşează iniţial de Maria, „bună dăscăliţă” şi cu faimă intelectuală, fiica mai mare a familiei şi care, conform uzanţelor vremii, era cea dintâi îndreptăţită la căsătorie287. Pe neaşteptate însă interesul se îndreaptă spre Ecaterina (Catinca) – acelaşi nume ca al iubitei din facultate, Ecaterina Botez! –, recent întoarsă acasă din Budapesta, unde absolvise Institutul pedagogic „Erzsébet”, secţia matematică-fizică288. Şi de aceasta chiar s-a îndrăgostit, în felul său, mai totul ce a urmat dovedind aceasta! Însă pentru a reliefa cumva atmosfera epocii şi ceea ce însemna pe atunci o persoană cu situaţia „civilă” incertă, ca a istoricului bucureştean, se cuvine aici a face o scurtă paranteză. Aflat la Iaşi pentru a face cercetări arhivistice, în septembrie 1900, N. Iorga doreşte să-şi revadă un mai vechi prieten, şi anume pe A.C. Cuza. Acesta era căsătorit de vreo cinci ani (din 1895) cu Maria Ganea, care însemnaseră aproape „anul şi copilul”, viitorul profesor universitar de economie politică impunând soţiei reguli cât se poate de stricte, din toate punctele de vedere 284 La 1898-1899 se aflau aici Elena Bogdan şi patru din copiii ei: Maria, Ecaterina, Alexandru şi Lucia-Augusta. 285 N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, p.27. 286 Ibidem, p.33. 287 În cele din urmă, Maria se va căsători cu Grigore Popescu, proprietar în Topliţa, în mai 1902. 288 Cf. „Familia”, XXXVI, 1900, nr.26, p.311. S-ar părea că Iorga avea un contracandidat la mâna Catincăi în persoana lui Aurel Bunea, fratele canonicului Augustin Bunea, a căror mamă era nepoata baronului David Urs, colonel în armata habsburgică, ce a manifestat multă vitejie în luptele din 1866 de la Lissa (Italia), românii ce au luptat în regimentul său întemeind la întoarcere o comună cu numele de Lissa (în apropierea Făgăraşului).

167

(inclusiv vestimentare, extrem de... retrograde, adică de „femeie bătrână”). După uzul vremii, Iorga trimite un bileţel lui Cuza, aşteptând ca acesta din urmă să-l invite acasă. Numai că mesajul a rămas fără răspuns vreme de câteva zile, A.C. Cuza ferindu-se să-l primească acasă pe Iorga, pentru că auzise nişte „zvonuri” şi nu mai ştia dacă istoricul este însurat, dacă are „domiciliu conjugal” etc.289, ceea ce nu i-a picat deloc bine orgoliosului universitar. Mai mult chiar, întâlnindu-se cu Maria Cuza pe stradă, aceasta a refuzat mâna întinsă a lui Iorga, fugind de el, şi tot pe atunci preoţii catolici din Iaşi, care-i promiseseră că-l vor caza la ei, au ezitat apoi să facă acest lucru, cu siguranţă tot datorită statului matrimonial incert al lui Iorga290. Iar când toate acestea l-au revoltat pe Iorga, A.C. Cuza l-a invitat în cele din urmă acasă, numai că atâta vreme cât s-a aflat acolo musafirul nu a fost prezentă nici o femeie (deci nici Maria Cuza), ci doar doi bărbaţi (Paul Bujor şi I. Găvănescul)291. Şi cu asta închidem paranteza! Anul 1900 devine însă plin de nelinişti şi incertitudini pentru Iorga, generate de răceala Catincăi. Cele 131 de epistole expediate de Iorga acesteia, intervenţia fraţilor ei, Ioan, Gheorghe şi Alexandru, precum şi a prietenului Andrei Bârsan, vor duce la finalitatea mult aşteptată292. Astfel, la 4/17 februarie 1901, în biserica Sfântu Nicolae din Şcheii Braşovului, a avut loc cununia religioasă, naş fiindu-le Al. Tzigara-Samurcaş293 (deşi Iorga şi Samurcaş, apoi, s-au aflat deseori în conflict, rupând şi reluând legăturile de mai multe ori). La vremea aceea însă, bârfele îi atribuiau acestui naş calitatea de fiu nelegitim al regelui Carol I, fiind în mod evident în graţiile şi în proximitatea suveranului, iar în plus, cu un an înainte, Tzigara-Samurcaş făcuse şi el o căsătorie „excelentă”, luând de soţie pe Maria Gr. Cantacuzino. Această alianţă familială a lui Iorga nu era fără semnificaţii. Originar din Şcheii Braşovului, Ioan Bogdan este primul din cei 11 copii ai unei familii care prin intermediul învăţăturii şi al înrudirilor a ocupat

289

N. Iorga, Corespondenţă, I, p.370 Idem, Scrisori către Catinca. 1900-1939, p.25 291 Ibidem, p.28-29. 292 Logodna lui N. Iorga cu Catinca Bogdan este anunţată de „Tribuna poporului” (Arad), V, 1901, nr.16 din 25 ianuarie/7 februarie, p.3. 293 Soţia acestuia, Maria Tzigara, se înrudea cu Zulnia Iorga. 290

168

un loc dominant în mediul intelectual românesc294. Din fraţii acestuia s-au remarcat: Gheorghe Bogdan-Duică, profesor la liceul „Dimitrie Cantemir” din Bucureşti, care prin anii 1898-1900 se afla în foarte strânse relaţii cu Titu Maiorescu şi se bucura de un bun renume pentru pertinentele studii de critică literară, fapt ce-i va aduce numirea, în 1919, ca membru al Academiei Române şi profesor la Universitatea din Cluj, nu şi fără ajutorul lui N. Iorga; Ştefan, profesor la facultatea de farmacie din Bucureşti; Alexandru, doctor în filologie, profesor la liceul românesc din Braşov, mort pe front în primul război mondial; Iordan, absolvent al facultăţii de farmacie; Aurel, ofiţer ajuns până la gradul de general; iar dintre surori Maria, profesoară, căsătorită Grigore Popescu, proprietar din Topliţa Română, Elena, căsătorită cu avocatul Dumitru Pop, şi Lucia-Augusta, căsătorită cu un ofiţer (Herman Seicher) şi o vreme colaboratoare a lui Iorga. Dintre toţi, Ioan Bogdan este cel mai strălucit reprezentant al familiei, iar înrudirea cu Nicolae Iorga a jucat un rol însemnat în viaţa intelectuală din primele două decenii ale veacului. Specialist în filologia slavo-română şi profesor la Universitatea din Bucureşti, I. Bogdan a fost un caz unic în istoria facultăţilor de litere româneşti, dar atât de necesar în împlinirea unei strategii de grup şi de reformare instituţională: mai bine de două decenii a fost decan al acestei instituţii (1898-1919), cu scurte întreruperi, când a funcţionat ca prorector şi rector295. Încă din 1898 cei doi se găsesc angrenaţi prin interese comune într-o mişcare renovatoare a culturii noastre, momentul indicând apariţia în sânul universitarilor bucureşteni a „două direcţii” diferite de concepţii, a unui conflict de idei, dar şi de generaţii. De o parte „tinerii”, triada critică, ce reunea pe Dimitrie Onciul, Ioan Bogdan şi Nicolae Iorga, pe de alta „bătrânii” (V.A. Urechia, B.P. Haşdeu, Gr.G. Tocilescu, N. Quintescu ş.a.), încorsetaţi într-un academism rigid şi conformist, neputincioşi în acceptarea ideilor novatoare. Iar impunerea unor noi deziderate şi programe coerente de muncă în domeniul universitar presupunea însuşirea pârghiilor de putere în administrarea domeniului. 294

I. Colan, Cateva date despre familia Ioan Bogdan. Pe marginea unor scrisori şi documente inedite, în „Romanoslavica”, XIII, 1966, p.273-283. 295 C.N. Velichi, Ioan Bogdan şi reorganizarea Facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti, în „Romanoslavica”, XV, 1967, p.219-236. Ioan Bogdan era căsătorit cu Maria Colţescu, a cărei nepoată Silvia, fiica industriaşului Ioan Christescu, a devenit soţia lui Vasile Pârvan.

169

Iorga şi Bogdan se vor angaja de acum într-o luptă în care jocul de culise, cultivarea orgoliilor şi a slăbiciunilor vor sfârşi prin a-i face atotputernici în cele mai înalte foruri ştiinţifice româneşti. Corespondenţa dintre cei doi şi mărturiile contemporanilor, faptele în sine reconstituite pe baza arhivelor diverselor instituţii sunt mai mult decât revelatoare. Se constată o strategie bine elaborată, în care spiritul dictatorial era oarecum înstăpânit iar politica de cadre, de plasare a discipolilor şi a oamenilor de încredere în posturi importante, îşi regăsea tradiţia în conduita junimistă din a doua jumătate a veacului XIX. Cu titlu de exemplu, se poate constata că mai toţi – dar aproape toţi istoricii universitari (şi nu numai) de renume din primele trei decenii ale secolului nostru îşi datorează cariera lui N. Iorga şi I. Bogdan: Gh.I. Brătianu, N. Bănescu, P. Cancel, C.C. Giurescu, Al. Lapedatu, I. Lupaş, Ilie Minea, I. Nistor, G. Oprescu, P.P. Panaitescu, V. Pârvan, Em. Panaitescu, Sextil Puşcariu, D. Russo, D.M. Teodorescu ş.a. Atotputernicia celor doi s-a manifestat de la acordarea burselor de studii pentru studenţi şi până la numirile universitare ori în sânul Academiei, într-o manieră ce ar merita relevată, dar a cărei complexitate nu ne permite să o reconstituim aici. Ce a însemnat dispariţia lui Ioan Bogdan în 1919 se poate lesne constata din însemnarea epistolară a lui Sextil Puşcariu, datată 2 iunie 1923. Rămas aproape singur în faţa propriilor discipoli, care reiterau oarecum evenimentele conflictuale de la cumpăna dintre secole, Iorga va deveni la rândul său victima unei alte generaţii ce apela la aceleaşi strategii precum au făcut-o cândva mentorii lor. „Ieri am avut la Academie – notează filologul clujan – ceea ce era de aşteptat. După scenele turbulente din anii trecuţi şi tendinţa tot mai pronunţată de dictator a lui Iorga, noi, cei care-l respectăm şi-i suntem cu adevărat prieteni, dar nu înţelegem să-l aprobăm în toate capriciile şi neconsecvenţele sale, am hotărât să votăm, chiar contra voinţei lui (…). El s-a înfuriat, a venit în sala de şedinţe şi îşi scrise demisia, explicându-ne la cei de faţă cum el a fost totdeauna terorizat, mai întâi de I. Bogdan, apoi de Onciul, acum de Pârvan”296. Ar fi prematură şi, oricum, prea vastă analiza efectelor acestui ultim mariaj al lui Iorga cu Ecaterina Bogdan, ale cărui consecinţe s-au dovedit mai mult decât benefice în cariera istoricului. Cert este însă faptul că Iorga a optat pentru acele soluţii care să-i pună în valoare 296

Sextil Puşcariu, Memorii, p.634.

170

talentul, capacitatea intelectuală şi temperamentul. În pragul secolului XX se constată acea mutaţie profundă în dinamica mariajelor din interiorul corpului profesoral universitar, în care capitalul intelectual stă la baza strategiilor şi atuurilor reuşitei profesionale. Iar cazul de mai sus nu este singular în epocă. Aceleaşi conduite le întâlnim la familia Densusenilor şi a Giureştilor, pentru a da doar două exemple cu rezonanţă în cultura română şi o încărcătură genealogică bogată. La eşecul primului mariaj al lui Iorga a contribuit, fără îndoială, faptul că acesta era un izolat într-un câmp în cadrul căruia nu s-a putut acomoda atât prin vârstă, cât şi prin poziţie socială, nivel intelectual şi habitudini. Prin socrul său, Vasile Tasu – care nu-şi făcuse prezenţa în spaţiul cultural ieşean decât prin câteva recenzii –, Iorga contactase la vremea respectivă legături profitabile cu potentaţii unei generaţii ce nu-şi mai găseau locul şi funcţionalitatea optimă în noul cadru de transformări sociale şi culturale de la finele secolului XIX. Apoi, din numeroasa familie a juristului prea puţini s-au afirmat: în afara Mariei, lipsită de studii superioare şi cu un spirit mult prea casnic şi refractar noilor tipuri de convenienţe sociale în care Iorga se implica tot mai mult, Vasile Tasu mai avea doar un fiu omonim care a realizat ceva cât de cât notabil, nevăzător din naştere şi care, după studii strălucite la Paris, a pus la noi bazele învăţământului pentru orbi297. Nici încercarea unor firave alianţe familiale (prin botezuri sau cununii) nu au dat rezultate. Singura legătură cu mediul universitar era Constantin Erbiceanu, înrudit cu Tasu şi naş al fiicei lui Iorga din prima căsătorie, Florica, legătură ce putea trece ca nesemnificativă dacă luăm în seamă chiar şi numai vârsta elenistului: 65 ani în 1900. Apropierea lui Iorga de I. Bogdan a fost facilitată şi de o situaţie familială aproape similară. Amândoi au crescut în lipsa tatălui, în medii ce aveau un sistem de valori şi habitudini de clasă relativ identice; erau congeneri şi formaţi în acelaşi mediu intelectual universitar (la Iaşi); opţiunile pentru viitoarele cariere, în ambele familii, se îndreaptă spre profesiuni didactice – insuficient plătite, dar sigure –, militare şi medicale. În plus, mereu I. Bogdan s-a dovedit omul calm, raţional şi pragmatic, un bun manipulator al celorlalţi, care încă din tinereţe ştia cam ce doreşte, făcând în 1887 această confesiune de credinţă protectorului 297 În afara celor deja menţionaţi, din copiii lui Vasile Tasu mai amintim pe Mihail, Eugenia, Ion (ce a trăit la Bucureşti până la 7 iulie 1951) şi Amalia.

171

său de atunci, I. Bianu: „La noi nu este sigur de azi pe mâine şi din nenorocire trebuie să urmăm încă în parte principiul epocii fanariote de a pune mâna până ce poţi”298. De altfel, Bogdan l-a completat exemplar pe cumnatul său, care era „smuncit” şi slobod la gură, nu prea ştia să-şi ascundă sentimentele, făcându-şi repede inamici, sau – după cum se exprima Şt.O. Iosif într-o epistolă adresată lui S. Puşcariu, sintetizând parcă – Iorga este „dificil, bănuitor, curios şi nedrept”299. Şi nu numai! Era deopotrivă „orgolios” şi „nestatornic”, intelectual de excepţie, însă care „nu tolerează să fie contrazis, dar ascultă foarte bucuros linguşirile. În apropierea d-sale nu poate trăi nici o personalitate, dar o duc bine toţi idolatrii”300. Evident, ca şi în cazul de mai sus, dar fără a putea pune neapărat pe seama unor „calcule” matrimoniale argumentabile în mod direct, au existat în mediul universitar literar de la noi multe alte asemenea uniuni familiale cu consecinţe benefice pentru biografia individuală. Departe de a fi reprobabilă orice acţiune premeditată de acest fel, dar care astăzi – nu ştim de ce – enervează pe câţiva istorici de mică anvergură la noi, trebuie să se ştie că un mariaj făcut nu la întâmplare, ca rod al primelor impulsuri patologic sexual-sentimentale, este o necesitate de prim rang în ce priveşte nu doar conservarea şi valorificarea atuurilor profesionale, cât mai ales în protejarea şi împlinirea la maxim a pornirilor noastre nobil umane, de iubire sinceră, de protecţie a familiei, de asigurarea continuităţii generaţionale, de aspiraţie spre „mai mult” şi „mai bine” etc., totul într-un circuit cât se poate de simplu în cadrul unui cuplu, de a da şi de a primi afecţiune, certitudine şi armonie. Aşadar, fără a impune conotaţii de strategii abil elaborate, se cuvine totuşi să mai invocăm câteva mariaje care, într-un fel sau altul, ar putea sugera beneficii directe în cariera cuiva, pe termen lung sau scurt. Am vorbit deja, în alte contexte, despre căsătoriile lui Ion Bianu, Ion Bogdan, Teohari Antonescu, Mihai Dragomirescu, Emil Panaitescu, Marcu Berza, C.C. Giurescu ş.a. La unii ar mai fi totuşi de adăugat câte 298 Scrisori către Ioan Bianu, I, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva, p.123. 299 Şt.O. Iosif, Opere, IV, ed. Ion Roman, Bucureşti, Edit. Minerva, 1981, p.429. 300 Supărarea d-lui Iorga, în „Gazeta Transilvaniei”, LXXXVI, 1923, nr.58 (18 martie), p.1. Vezi şi mai puţin cunoscutul volum al lui C. Cernăianu, N. Iorga – idolul neamului românesc. Antologie pentru posteritate, ediţie completă, Bucureşti, Tip.„Marele Voevod Mihai”, 1932, 261 p.

172

ceva. În cazul lui Constantin C. Giurescu trebuie să invocăm atât calităţile personale ca tânăr istoric, dar nu se cuvine să uităm faptul că tatăl său fusese de asemenea universitar (mort oarecum prematur), iar o parte din foştii colegi de profesorat i-au purtat într-un fel de grijă fiului orfan. Cu alte cuvinte, se pare că lui C.C. Giurescu lucrurile i-au mers mai bine şi mai repede decât altora. La scurtă vreme după ce şi-a trecut doctoratul la Bucureşti, în 1925, din comisie făcând parte N. Iorga (raportor), V. Pârvan, D. Russo, P. Cancel şi decanul Ch. Drouhet, s-a anunţat examenul de docenţă în Istoria românilor. Postul era vizat de fapt de Ion Vlădescu, care urmărea apoi o conferinţă universitară. Pârvan însă l-a „somat” pe Giurescu să-şi depună candidatura, iar acesta s-a mobilizat în acest sens, în timp record reuşind să-şi publice o lucrare (în 10 zile), în urma concursului fiind declarat reuşit. Din comisie au făcut parte cei de mai sus – Iorga, Pârvan, Russo şi Cancel –, la care s-a mai adăugat Ilie Minea de la Iaşi301. Din această postură, nu i-a fost greu ca de la 1 ianuarie 1926 Giurescu să fie numit conferenţiar de istoria modernă a românilor. Între timp însă, catedra rămasă vacantă în urma morţii lui I. Ursu (în 1925) – şi suplinită o vreme de P. Cancel – a fost scoasă la concurs la începutul lui 1927. Giurescu ar fi putut avea printre potenţialii contracandidaţi pe P.P. Panaitescu (dar care nu avea docenţa), Ion Vlădescu (rivalul de la docenţă) şi Ilie Gherghel, profesor la Liceul „D. Cantemir” din Bucureşti, care nu avea însă publicată decât teza de doctorat şi câteva articole. În cele din urmă, nici unul dintre aceştia nu s-a înscris la concurs, considerându-se lipsiţi de orice şansă, cu atât mai mult cu cât de aproape un an C.C. Giurescu devenise ginerele lui Simion Mehedinţi, profesor influent în cadrul facultăţii de litere din Bucureşti. Rămas aşadar singur în competiţie, Giurescu a fost declarat reuşit de către o comisie din care au făcut parte V. Pârvan (care a redactat şi raportul final), D. Russo, P. Cancel şi Ilie Minea302. Cât priveşte căsătoria lui Emil Panaitescu cu Maria-Sofia Lahovary-Kreţulescu, şi acest fapt pare să fi avut consecinţe evidente asupra destinului profesorului de istorie antică de la universitatea clujeană. De origine modestă, din Cudalbi (Covurlui), Panaitescu pare să confirme cel mai bine atât beneficiile acţiunii principiului meritocratic în contextul activismului politic „inspirat”, cât şi funcţia propulsatoare a 301 302

C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.149-150. Pentru detalii vezi Ibidem, p.174-176.

173

oportunismului, cu adjuvantul ei, linguşeala. Absolvent al facultăţii de litere şi filosofie din Bucureşti (în 1908), istoricul în formare are mereu abilitatea de a se afla la momentul potrivit în locul potrivit, de a şti să se facă util, de a fi săritor când şi cum trebuie, de a lăuda şi a linguşi pe toţi cei care i-ar putea fi de folos, chiar şi numai temporar. Aşa se face că relativ repede a intrat pe sub pielea profesorilor săi Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan, înregimentându-se totodată în Partidul Liberal303. Iar ca mostră de caracter reţinem de pildă faptul că deşi frecventa casa lui Iorga şi se întrecea în a-l tămâia mereu, faţă de alţii care nu-l agreau pe marele istoric şi activist politic profera critici acerbe şi chiar invective. Bunăoară, pe la mijlocul lui 1921, când pregătea un număr jubiliar pentru fostul lui profesor şi protector (în „Ţara Nouă”), faţă de G.T. Kirileanu se arăta revoltat de „atâtea articole de laudă” şi de lipsa unuia pe tema „Un tulburător ale neamului şi un încurcă lume fără pereche”, enumerând memorialistului o sumă de defecte ale lui Iorga: „Fără echilibru şi pururea schimbător; făr-de răbdare şi pripit; fără măsură; fără caracter; fără omenie şi invidios; fricos şi temător; vanitos şi orbit de falşii lăudători; ca o femeie isterică” etc.304. Iar seara anterioară (18 iunie 1921) Emil Panaitescu tocmai şi-o petrecuse la Iorga acasă, în compania onorantă a lui Titulescu şi a mareşalului Curţii Regale, gen. Angelescu. De altfel, „Ţiganul” – după cum era poreclit Panaitescu (oare numai datorită culorii pielii?) – a ştiut să-l măgulească şi pe Kirileanu – bibliotecarul Palatului Regal –, cu el şi prin el ajungând să ia deseori masa până şi cu prinţul Barbu Ştirbei, consilierul personal al Regelui Ferdinand, în faţa căruia îşi bârfea până şi partidul ce l-a propulsat la urma urmei pe scena vieţii politice (devenise deja parlamentar!). Cu un asemenea prilej, de exemplu, la 19 iulie 1921, Panaitescu vorbeşte în faţa lui Ştirbei de „semeţia provocatoare a liberalilor” etc., etc.305. Erau doar câteva din trăsăturile de caracter ale viitorului universitar. Din punct de vedere profesional, imediat după facultate şi cu sprijinul celor doi universitari amintiţi, Emil Panaitescu va deveni profesor suplinitor la Seminarul Pedagogic Universitar din Bucureşti (1908-1909, iar între 1914-1916 cu titulatura de „conferenţiar”), ulterior 303

Ca membru al acestui partid, a fost deputat între 1920-1922, 1927-1928 şi 1934-1938. Cf. „G.T. Kirileanu: 1921. Culise regele, IV, în „Ziarul de Duminică” al „Ziarului Financiar” din 2 martie 2007. 305 „G.T. Kirileanu: 1921. Culise regele, VI, în „Ziarul de Duminică” al „Ziarului Financiar” din 16 martie 2007. 304

174

la Şcoala Normală „Vasile Lupu” din Iaşi (doar în luna septembrie 1909), este detaşat apoi la Colegiul „Sfântul Sava” din capitală (1909-1910), trece ca profesor de română, franceză şi latină pe la Liceul Militar „Nicolae Filipescu” de la Mănăstirea Dealu (toamna şi iarna lui 1914), este înrolat în armată de la 15 august 1916 până la finele conflagraţiei în cadrul Ministerului de Război (la Biroul Ştirilor), pentru ca în cele din urmă să predea la Liceul „Cantemir” din Bucureşti (septembrie 1919-februarie 1920). Sfârşitul războiului îi oferă şi contextul favorabil de a ocupa o catedră universitară, deşi Emil Panaitescu nici măcar nu se învrednicise până atunci să-şi treacă doctoratul. Iniţial este numit suplinitor de arheologie la facultatea de litere din Iaşi (în primăvara lui 1919), pentru ca în toamna aceluiaşi an să fie „impus” de Vasile Pârvan ca „agregat stagiar” la Cluj, deşi în legislaţia românească nicicând nu a existat o asemenea poziţie universitară. Îmbătat probabil de gândul că i se cuvine chiar mai mult şi că este cu adevărat un „ştiinţific”, Panaitescu a încercat să forţeze lucrurile şi a cerut numirea ca profesor agregat definitiv, după numai un semestru de activitate, ameninţând că va pleca din acest centru universitar306. Consiliul profesoral a luat în dezbatere solicitarea lui Panaitescu, însă a constatat că acesta nu îndeplinea condiţiile (nu avea lucrări ştiinţifice publicate, nici doctoratul), motiv pentru care i s-a refuzat schimbarea încadrării, iar Pârvan i-a transmis prin G. Vâlsan că dacă va pleca, la Bucureşti nu va primi conferinţa pe care ar fi dorit-o, iar locul din inima Ardealului va fi ocupat de un profesor din Cernăuţi. Până la urmă, ambiţia lui Panaitescu, înalta protecţie academică (din partea lui Iorga şi Pârvan) şi politică a impus un compromis, în sensul că a rămas conferenţiar, dar încredinţându-i-se suplinirea catedrei de istorie antică307, urmând ca după ce va îndeplini condiţiile legale şi va publica ceva să fie propus ca agregat. Abia la 5 februarie 1925 va susţine doctoratul la Cluj, în istoria antică, cu teza: Fidenae. Studiu istorico-geografic, pentru ca la finele anului să devină profesor titular la catedra de istorie antică (din 23 decembrie 1925). Iar totul s-a derulat într-o conjunctură fericită, cu numai o lună şi ceva mai devreme încheind şi o căsătorie „profitabilă”, luând de soţie pe Maria-Sofia Lahovary-Kreţulescu, fiica lui Al.Em. 306

Cf. G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977, p.640. 307 Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 5/1922.

175

Lahovary, pe atunci ministru al României la Roma (1917-1928). Iar în acest context, poate nu este fără legătură faptul că Em. Panaitescu a devenit la scurtă vreme (în 1927) director al Şcolii Române din Roma. Dar ce-ar fi de spus despre imensa şi influenta familie în care universitarul nostru a intrat prin căsătorie? Bunicul lui Alexandru Em. Lahovary era grec din Constantinopol308, iar prin mamă (Olimpia) devenise nepot al unui important membru al Partidului Conservator, Apostol Arsache, pentru scurtă vreme chiar prim-ministru, după asasinarea lui Barbu Catargiu (în 1862). Iar Olympia nu era oricine în Bucureştiul sfârşitului de veac XIX, ci avea o „simandicoasă casă, bine îngrijită, cu o frumoasă grădină”309, în care se aduna frecvent high liful dâmboviţean. Numai că destinul a făcut ca doar socrul lui Em. Panaitescu să poarte mai departe renumele acestei ramuri de familie Lahovary, deoarece ceilalţi doi fraţi ai lui Alexandru Em. Lahovary au murit oarecum timpuriu, George fiind ucis în duel de Nicolae Filipescu, iar Grigore de o boală stupidă. Iar surorile lui Alexandru s-au căsătorit Kretzulescu (Maria cu Emanoil) şi Ghica-Comăneşti (Zoe cu Dimitrie). Dar şi Al.Em. Lahovary a avut parte de un mariaj „preţios”, luând de soţie pe Ana, fiica lui Nicolae Kretzulescu, cândva şi el prim-ministru310. În afară de Maria-Sofia, căsătorită cu universitarul Emil Panaitescu, Al.Em. Lahovary a mai avut încă trei fete şi un băiat ajunşi la vârsta maturităţii: Maria Nicola căsătorită cu George A. Plagino, Tatiana măritată cu generalul Vasile Rudeanu, Alexandrina a luat ca soţ un colonel de artilerie, Slătineanu, în vreme ce Nicolae s-a căsătorit departe de ţară, cu Louise Charlotte Trelluyer, ducând mai departe numele familiei311. Încă de tânăr Al.Em. Lahovary a intrat în diplomaţie, trecând pe la mai multe Legaţii şi prin mai toate rangurile posibile. Printre altele, a fost trimis extraordinar şi ministru plenipotenţiar al României la Roma 308

Din copiii săi sunt de reţinut Manolache Lahovary, tatăl lui Al.Em. Lahovary, şi Nicolae Lahovary. 309 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.62. 310 Cu ocazia căsătoriei, foaia dotală din 1882 menţiona o zestre pentru Ana de 417.700 lei, dintre care 395.000 în numerar, un trusou, plus argintărie de 22.700 lei (cf. Costel Iordăchiţă, Familia Lahovari. Ascendenţă şi destin politic, Piteşti, Edit. Carminis, 2004, p.221-222). 311 Mai multe detalii şi încrengături la Costel Iordăchiţă, volumul citat mai sus.

176

(1893-1899), apoi la Constantinopol (1902-1906), Viena (1906-1908)312, Paris (1908-1917) şi din nou Italia (1917-1928). De această ultimă misiune se leagă şi eforturile lui de întemeiere a Şcolii Române de la Roma, instituţie ce va fi condusă apoi de ginerele său, Em. Panaitescu, după decesul lui Vasile Pârvan. În plus, cum de la sine se înţelege, o parte din averea familiei Lahovary313 a trecut sub formă de zestre sub administrarea universitarului nostru, fără să mai vorbim acum de beneficiile prin „procură” ale lui Panaitescu, odată cu intrarea în neamul ilustrului diplomat. Un parcurs oarecum asemănător l-a avut şi Constantin Marinescu, deşi din punct de vedere uman şi profesional acesta a fost net superior lui Emil Panaitescu, care n-a lăsat mare lucru din punct de vedere istoriografic. Marinescu era şi el de origine modestă, din Poduri (com. Şerbăneşti, jud. Dâmboviţa), cu studiile primare şi gimnaziale la Târgovişte, iar liceul la Câmpulung şi Piteşti. A urmat apoi, din toamna lui 1909, cursurile facultăţii de filosofie şi litere din capitală, în paralel cu cele de drept, la finalul cărora va participa la campaniile militare ale României din 1913 şi 1916, pentru ca după război să devină profesor suplinitor la Liceul „Sfîntul Sava” şi la Seminarul Pedagogic Universitar din Bucuresti (1918/1919), iar din septembrie 1919 la Liceul „I.C. Brătianu” din Piteşti. Ulterior ajunge bursier la Şcoala Română de la Paris, prilej cu care a făcut o călătorie de studii şi în Spania, trecându-şi apoi doctoratul în ţară. A fost remarcat îndeosebi de N. Iorga pentru pasiunea lui faţă de istoria universală, în acest context ilustrul polihistor facilitându-i venirea ca conferenţiar de ştiinţele auxiliare ale istoriei, începând cu 1 noiembrie 1923, la Universitatea din Bucureşti. Cum nu prea existau şanse de promovare pentru el în capitală, vacantarea catedrei de Istorie universală la Cluj a venit într-un moment cât se poate de potrivit. Deja cunoscuse pe 312

Pentru ultimele două misiuni vezi Al.Em. Lahovary, Amintiri diplomatice, ed. Adrian Stănescu şi Laurenţiu Vlad, Iaşi, Institutul European, 2009. 313 Al.Em. Lahovary moştenise casa Arsache din Bucureşti, mai avea un set de imobile pe Calea Victoriei 102, o altă casă în Strada Romană 5 (din partea soţiei), un teren, la care s-a mai adăugat un altul în 1894, pe care îşi va înălţa un nou edificiu. Sub formă de proprietăţi mai primise de la părinţii săi moşiile Paraipani, Stăneşti şi Popeşti (Vlaşca) – expropriate în 1919 şi 1921, dar pe care a primit 1.635.000 lei –, iar din partea soţiei se mai adăugase moşiile Leordeni (Muscel), Răteşti (Argeş), Făcăeni (Ialomiţa), Valea Urloaiei (Prahova) şi Pesceana (Gorj), dar şi o proprietate la Rucăr. Cf. Costel Iordăchiţă, Op. Cit., p.219-230.

177

Zoe Balş de aproape un an – care-i fusese studentă, împreună cu Maria Holban – şi se discuta eventualitatea unui proiect matrimonial, însă „statutul” nu onora încă numele familiei viitoarei soţii. Cu ajutorul lui Iorga va fi numit profesor agregat din 29 ianuarie 1925, pentru Istorie universală, pe baza concursului dat în conformitate cu articolul 83 din Legea învăţământului secundar şi superior314, pentru ca de la 1 martie 1928 să fie ridicat la rangul de titular. Fără a pune o clipă la îndoială meritele şi calităţile profesionale ale lui C. Marinescu – confirmate de altfel prin întreaga lui operă ştiinţifică –, nu putem să nu bănuim, câtuşi de puţin, şi efectul benefic al acestei proiectate căsătorii, ce se va realiza în cele din urmă la 25 aprilie 1926. Zoe era fiica lui Gheorghe Balş, nimeni altul decât celebrul inginer şi istoric de artă, posesor al unei biblioteci impresionante, membru al Academiei Române, aflat în excelente relaţii cu N. Iorga, cu care de altfel a şi publicat o importantă lucrare, Histoire de l’art roumain ancien. Prin acest mariaj, C. Marinescu nu doar intra într-o veche familie aristocratică (înrudită cu Rosetti, Cantacuzino, Moruzi, Berindei, Ştirbey ş.a.)315, ci devenea ginerele unui influent şi apreciat cărturar, o vreme chiar vicepreşedinte al Academiei, avându-i de cumnaţi pe Matei şi Ioan Balş, primul fiind vestitul medic universitar specialist în boli infecţioase, 314

Concursul din ianuarie 1925 a avut de fapt doi candidaţi: C. Marinescu şi C. Diculescu. Marinescu era susţinut de Iorga, care figura şi în comisia de concurs. Diculescu, deşi mai puţin cunoscut acum, era autorul unor lucrări interesante despre gepizi, încă citate copios în istoriografia germană. Iorga însă nu-l dorea pe Diculescu pentru că – motiva el – „e germanofil”, iar rezultatele cercetărilor sale „n-ar fi oportune din punct de vedere politic”. De altfel, Iorga chiar a refuzat să vorbească cu Diculescu. În aceste împrejurări, în contrapartidă, Sextil Puşcariu (membru în comisia de concurs) s-a opus şi el numirii lui C. Marinescu, filologului alăturându-se I. Lupaş şi S. Dragomir, astfel încât protejatul lui Iorga nu a obţinut voturile necesare. Atunci au început „negocierile” din culise: N. Bănescu (care aprecia pe Marinescu şi era apropiat de Iorga) vine cu propunerea de a se crea şi pentru Diculescu o conferinţă de medievistică. Astfel s-a ajuns ca Marinescu să fie propus pentru agregaţie, iar Diculescu să devină conferenţiar (cf. Sextil Puşcariu, Memorii, p.744). 315 Soacra lui C. Marinescu, Marieta Balş, era născută Stirbey, iar sora lui Gh. Balş, Elena, era soţia dr. Ion Cantacuzino, reputatul universitar bacteriolog. În plus, tatăl lui Zoe avea o casă şi la Iaşi (în anii interbelici), familia Balş fiind aici şi ctitora unei biserici, „Sfântu Dumitru Balş”, iar în apropiere avusese o moşie, la Miroslava. Pentru complicatele conexiuni genealogice ale familiei Balş vezi Arborele din Familiile boiereşti din Moldova şi Ţara Românească. Enciclopedie istorică, genealogică şi biografică, I, coord. Mihai D. Sturdza, Bucureşti, Edit. Simetria, 2004.

178

celălalt moştenind preocupările tatălui său şi devenind un remarcabil restaurator de monumente istorice316. De aceea, poate nu întâmplător Marinescu este ales în 1928 membru corespondent al Academiei, iar din iunie 1941 este numit director al Şcolii Române din Paris317, în locul defunctului N. Iorga, a cărui catedră din Bucureşti o va ocupa de altfel de la 1 aprilie 1943318. De origine socială modestă era Petre Răşcanu, fiul unui preot din Bârlad319, care după terminarea facultăţii, la numai 24 de ani, pe 5 iulie 1870, s-a căsătorit la Iaşi cu Aglaia, fiica lui Constantin Langa320. Acesta din urmă era un personaj important al urbei moldave, fiind maior, iar cândva aghiotant al domnitorului Al.I. Cuza, ajungând până la gradul de locotenent colonel, pentru ca apoi să devină şi primar al Iaşilor (7 iunie 1891-16 ianuarie 1892). Semnificativ este însă faptul că C. Langa a fost un fel de mecena al artiştilor ieşeni din epocă, ajutându-i prin a le da comenzi, făcând din el unul din posesorii unei mari galerii de artă, de pildă cu portretele tuturor oamenilor însemnaţi ai ţării, galerie pe care a dăruit-o Universităţii din localitate321. Aşa se face că după acest mariaj de succes, Petre Răşcanu se instalează într-o locuinţă confortabilă pe str. Movilă (la nr. 1602), capătă o bursă de studii în străinătate, iar apoi – după revenirea în ţară – devine suplinitor al lui Nicolae Ionescu la Universitatea din Iaşi322, în cele din urmă profesor titular la catedra de Istorie antică cu ştiinţe auxiliare (epigrafia şi geografia)323, pentru ca multă vreme să fie şi inspector general al învăţământului secundar, fără să fi produs ceva din punct de vedere ştiinţific în materia pe care a acoperit-o. Cu toate că Mircea Vulcănescu provenea dintr-o familie destul de înstărită din punct de vedere material – tatăl său fusese vreme de 41 316

Vezi şi Mircea Angelescu, Răsfoind caietele de memorii ale profesorului Matei Balş, Bucureşti, Edit. Viaţa Medicală, 2007. 317 Cf. Decret-Lege 1422, în „Monitorul Oficial”, nr.115 din 17 mai 1941. 318 Prin Decretul-Lege 758 în „Monitorul Oficial”, nr.74 din 29 martie 1943. 319 Tatăl său era Panaite Răşcanu, mort însă la 20 iulie 1866, pe când viitorul universitar avea numai 20 ani, iar mama Ecaterina (născută Gheorghiu), domiciliată în Bârlad. 320 Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 288/1870. Mama Aglaiei era Maria, născută Vasiliu. 321 Lt. colonelul C. Langa, în „Opinia”, Iaşi, VII, 1910, nr.1047 (26 iunie), p.1. 322 Prin dispoziţia Ministerului nr.9883/1876; cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 871/1876, f.27 323 Ibidem, dos. 884/1889, f.12.

179

ani funcţionar la Ministerul Finanţelor, şef al serviciului Contabilităţii Casei de Depuneri, apoi al Regiei Monopolurilor Statului, şi inspector financiar, iar mama sa era fiica lui Mihail Tonescu (mare proprietar de pământ), cu studii artistice la München şi la Viena324 –, o alianţă matrimonială cu mediul filosofico-literar nu putea decât să constituie un atu în plus în ascensiunea sa viitoare. În consecinţă, s-a căsătorit în 1925 cu o colegă de facultate, dar nu cu oricare, ci cu Anita, fiica lui I.Al. Rădulescu-Pogoneanu325, profesor la catedra de Etică şi sociologie a Universităţii din Bucureşti, apoi la cea de pedagogie (din 1920) şi director al Seminarului de resort, personaj deosebit de influent în epocă326. De altfel, imediat după căsătorie, Vulcănescu a şi plecat la Paris pentru specializare în psihologia experimentală, împreună cu soţia, la reîntoarcere – în 1928 – devenind asistent al lui D. Gusti la facultatea de litere din capitală. După numai un an va divorţa însă, recăsătorindu-se în aprilie 1930 cu o „mai veche simpatie”, tot colegă de facultate (deşi mai în vârstă), cu Mărgărita Ioana Nicolescu, de data aceasta o veritabilă infuzie nobiliară – chiar dacă mai de departe –, cu toate că acum era oarecum sărăcită. O „bună” căsătorie a realizat şi Fl. Ştefănescu-Goangă. Fiu al unui moşnean din Curtea de Argeş – este drept, destul de înstărit, dar nu îndeajuns (doar cu o moară şi o prisacă) – tânărul aspirant la o carieră universitară s-a căsătorit în 1908 cu Elena Papadopol, grecoaică dintr-o familie foarte bogată. De altfel, socrii acestuia l-au ajutat financiar să-şi continue studiile în Germania şi să obţină doctoratul, sprijinind totodată tânăra familie atunci când trecea prin sincope financiare. Pe de altă parte, tatăl lui Ştefănescu-Goangă a putut ajuta mai mult pe un alt fiu al său, pe Petre, ce a făcut o excepţională carieră de bariton ca angajat permanent al

324

Preocupări asemănătoare cu ale mamei a avut sora lui Mircea Vulcănescu, Mihaela-Zoe (Michette), ajunsă abia spre maturitate corepetitor la Liceul de Muzică „George Enescu” din Bucureşti. Aceasta a fost căsătorită de mai multe ori: cu Vintilă Evolceanu (care a murit); ca văduvă s-a recăsătorit cu dr. Spiru Constantinescu (preşedintele Asociaţiei Fotografilor Amatori); după decesul acestuia, s-a recăsătorit cu medicul veterinar Alexandru Pop. 325 De aceasta ar fi fost îndrăgostit şi un alt coleg al lor, Grigore Manoilescu, care chiar o ceruse de soţie. Refuzat, Manoilescu s-a căsătorit cu Viorica Constantinescu, care a murit însă în scurt timp, recăsătorindu-se apoi cu Lia, fiica lui Sextil Puşcariu, ce aducea la înfăţişare oarecum cu Anita. 326 Soţia acestuia, Elena, era directoarea Şcolii Centrale de Fete din Bucureşti.

180

Operei din Bruxelles327. La fel şi în cazul lui Constantin Litzica, care s-a însurat „cu o fată bogată”, pentru ca apoi să vadă „mai mult de moşie decât de catedră”328. Deşi fără utilitate prea mare în aspiraţia lui Lucian Blaga de a ajunge profesor universitar, şi căsătoria acestuia ar putea sugera că dincolo de dragostea poetului pentru Cornelia mai era poate ceva. Fiu de preot nu prea avut şi cu o familie destul de numeroasă, iniţial Lucian Blagă nu a fost acceptat cu dragă inimă în familia Brediceanu329. Coriolan Brediceanu, tatăl fetei, era avocat la Lugoj şi un personaj deosebit de influent în comunitatea românească nu doar din Banat. În afara Corneliei, Coriolan Brediceanu mai avea doi fii şi o fiică. Caius făcuse studii universitare la Paris şi Viena, obţinând un doctorat în drept şi ştiinţe politice, pentru ca în 1919 să devină secretar de stat la Ministerul de Externe, iar apoi delegatul României la Conferinţa păcii din Paris (1919-1920), reprezentând interesele Banatului; ulterior ajunge ministru de stat în guvernul Take Ionescu (decembrie 1921-ianuarie 1922), ministru plenipotenţiar la Rio de Janeiro, la Viena şi din noiembrie 1936 la Helsingfors. Celălat fiu, Tiberiu, absolvise şi el dreptul, o vreme fiind director al sucursalei din Braşov a Băncii „Albina”, iar apoi şef al resortului artelor din Consiliul Dirigent al Ardealului, pentru ca în cele din urmă să devină director al Operei române din Cluj şi membru corespondent al Academiei. Iar în plus, ambii fraţi erau membri activi ai Partidului Naţional Ţărănesc. Cât priveşte cealaltă fiică, Sempronia, aceasta a purtat toată viaţa sechelele fizice ale unei maladii din tinereţe. Deşi această căsătorie părea promiţătoare pentru orice alt tânăr, nu aşa s-a dovedit a fi şi pentru Lucian Blaga, care dorea neapărat să ajungă universitar, iar avatarurile acestui efort le-am dezvoltat în altă parte330. Însă în compensaţie, influenţa cumnaţilor în câmpul politic i-a oferit lui Blaga şansa de a intra în diplomaţie, atingând rangurile cele mai înalte, pentru ca din 28 decembrie 1937 până la 10

327

Petre Ştefănescu-Goangă este cel ce l-a descoperit şi l-a lansat pe tenorul Ludovic Spiess, care fără să fi absolvit vreun Conservator a făcut o carieră de excepţie. 328 I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.128. 329 Cf. Lelia Rugescu, Cu Lucian Blaga, Cluj, Edit. Dacia, 1985, p.47. 330 Lucian Nastasă, Intelectualii şi promovarea socială (Pentru o morfologie a câmpului universitar), Cluj, Edit. Limes, 2004, p.129-152.

181

februarie 1938 să fie şi subsecretar de stat la Externe331, unde, ca orice ardelean care se respectă, a avut ca director de cabinet pe un văr al său, Corneliu Blaga332. Nu s-ar putea spune nici despre Petru Caraman că n-a făcut o căsătorie „onorabilă”, măcar sub aspectul numelui, deşi nici partea materială (dota) nu era de neglijat. Însă cazul familiei sale (adică al fraţilor şi surorilor lui) este exemplar în ce priveşte putinţa de a reuşi în viaţă pe temeiul meritului şi al capacităţii personale. În fond, părinţii lui au fost răzeşi, din Vârlezi-Covârlui, care cu trudă au agonist şapte hectare de pământ, dar au avut de crescut tot atâţia copii, cu toţii făcându-şi un rost în viaţă: Maria (Mitriţa) a urmat facultatea de electrotehnică din Iaşi, căsătorindu-se apoi cu inginerul Valeriu Creangă; Ecaterina a urmat medicina, devenind soţia tot a unui medic, Mihai Sărăcăceanu; Măndiţa a urmat facultatea de litere, măritându-se cu un ofiţer, Grigorescu333; Zoiţa a devenit doar funcţionară la stat (administrator financiar), căsătorită cu Petru Cristodorescu, apoi divorţată; Ileana a terminat filologia (latina), căsătorindu-se cu fizicianul Cancer Numitor. Şi nu în ultimul rând, Petru Caraman334. Acesta din urmă a cunoscut-o pe Alice încă de când amândoi erau studenţi la litere. Ea provenea însă dintr-o familie „onorabilă” a 331

Ajuns în această postură mai ales datorită înrudirii lui cu Venturia Goga (aceasta îi era vară de gradul doi), în intervalul cât soţul ei a fost preşedinte al Consiliului de Miniştri. 332 Şi mai apoi Lucian Blaga şi-a adus în preajmă rude, de pildă, pe când era ambasador la Lisabona avea ca ataşat militar pe colonelul Octav Vorobcievici, soţul unei verişoare a cumnatei sale Natalia (adică a soţiei fratelui său, Liciniu Blaga). Dar n-a fost singurul! Şi un moldovean precum Mihai Ralea şi-a adus ca şef de cabinet pe când era ministru al Muncii pe un nepot, actorul Alexandru Stoianovici, acesta fiind căsătorit cu Elena („Nunuţa”), şi ea actriţă, fiica lui Gala Galaction. 333 Au avut două fete, Florica urmând matematica, însă Mioara, căsătorită Avram, a fost – ca şi soţul ei – cercetătoare la Institutul de lingvistică din Bucureşti. Mioara Avram a avut la rândul ei trei băieţi: Alexandru şi Andrei au ajuns cercetători la Institutul de istorie şi la cel de lingvistică din Bucureşti, pe când Petre a urmat politehnica, o vreme lucrând însă ca jurnalist. Această ramură este doar o singură pildă de reproducere profesională în cadrul unei familii. Însă familia Caraman oferă o mult mai mare varietate de astfel de „moşteniri”, mai ales în domeniul matematicii fundamentale sau a fizicii. 334 Un gând de pioasă aducere aminte pentru Petre P. Caraman, cercetător de excepţie în cadrul Institutului de matematică din Iaşi, alături de care am petrecut multe ceasuri, în splendida casă Sibi ce o moştenise şi în care locuia (o vreme împărţise casa cu un ofiţer de Securitate), prilej cu care mi-a pus la dispoziţie o sumedenie de documente ale familiei, fară ca eu pe atunci să intuiesc că se va naşte o astfel de carte.

182

Iaşului, deşi nu erau români de origine: tatăl ei, Joseph Sibi, se trăgea dintr-o familie de alsacieni care în 1871 s-a refugiat la Paris, ajungând apoi în Moldova cu ceva rosturi diplomatice335; aici s-a căsătorit cu o nemţoaică, Ortans Mausch, originară de lângă München, având împreună trei fete, dar şi o respectabilă „casă” de întreţinut. Din cele trei fiice, Maria a ajuns profesor la facultatea de medicină din Iaşi, Charlote a absolvit franceza, predând o vreme la Botoşani336, în vreme ce Alice a devenit soţia lui Petru Caraman, dar nu înainte ca acesta să-şi facă un rost: era profesor la Liceul Militar din Cernăuţi, pentru ca imediat după căsătorie să se mute la Bucureşti, ca titular la Seminarul Central, între 1934 şi 1937 plecând în „misiune” cu soţia la Sofia, ca director şi profesor la Institutul Român de acolo, pentru ca le revenirea în ţară să ocupe catedra de slavistică din Iaşi. De origine modestă a fost şi Ioan Ursu, fiul unui învăţător comunal din Ardeal ce avea şapte copii, familie din care doar doi unchi ai viitorului istoric au lăsat urme posterităţii, graţie acţiunii principiului meritocratic: David Urs de Mărgineni, ofiţer în armata austro-ungară, cu merite pe câmpul de luptă; Ioan Ursu, ajuns medic la Viena, unde a şi profesat apoi meseria, remarcându-se ca un soi de mediator între revoluţionarii români de la 1848 şi Lajos Kossuth. Tânărul omonim va urma Universitatea din Bucureşti, ca bursier al statului, intrând în graţiile lui N. Iorga şi D. Onciul, care-l vor ajuta şi mai apoi din punct de vedere al carierei: va obţine o bursă de studii în Germania, iar ulterior va deveni profesor la Universitatea din Iaşi, deşi opera ştiinţifică era departe de a-l recomanda. La universitatea moldavă a legat însă o strânsă prietenie cu A.D. Xenopol, care alături de mai vechii protectori au reuşit să-l impună pe I. Ursu până şi membru corespondent al Academiei. Au fost toate acestea suficiente atuuri pentru ca în împrejurările deja amintite mai sus Ioan Ursu să cunoască şi mai apoi să ia de soţie pe Lucreţia (la 24 mai 1915), fiica din prima căsătorie a generalului Eremia Grigorescu, cu Elena Arapu. Istoricul intra astfel într-o veche familie cu ascendenţe boiereşti337, la care se va adăuga şi prestigiul faptelor de arme 335

Joseph Sibi s-a stabilit la Iaşi în 1892, ca profesor de franceză şi agent consular al Franţei. 336 Felicia Dumas, Olivier Dumas, Charlotte Sibi – „domnişoara de franceză”, în „Dacia Literară”, 4/2009, p.24-26. 337 Deşi familia Arapu fusese ridicată la boierie oarecum de dată recentă (sec. XVII). Cf. Costandin Sion, Arhondologia Moldovei. Amintiri şi note contimporane. Boierii

183

deosebite ale socrului în anii primei conflagraţii mondiale. În plus, gen. Grigorescu – „Eroul” de la Mărăşeşti –, l-a scurtă vreme de la mariajul fiicei sale cu universitarul nostru a oficializat oarecum o legătură nu prea veche cu Elena Negropontes, care i-a dăruit chiar un copil în 1917 (la 20 noiembrie), Ulise338, legătură ce se va finaliza prin căsătoria celor doi, în 1918339. Prin această din urmă familie, la care se adaugă prestigiul generalului, soţia lui Ioan Ursu va deveni pentru mai mulţi ani doamnă de onoare pe lângă regina Maria340, iar după decesul istoricului – în 1925 – se va recăsători cu generalul Constantin Cartianu341. Sau cazul lui Pompiliu Eliade, căsătorit destul de tomantec cu Eliza Haret, sora lui Spiru Haret, influentul om politic liberal, ministru al învăţământului şi reformator al acestuia. Şi nu întâmplător, după împlinirea acestei uniuni matrimoniale, totul a început să meargă bine pentru Eliade, de la titularizarea în învăţământul universitar până la „alegerea” ca deputat PNL (1907), director al Teatrului Naţional (1908-1911) şi membru în Consiliu Permanent al Ministerului Cultelor şi Instrucţiunii Publice. De asemenea, în 1908 (pe 13 mai), Vladimir Ghidionescu s-a căsătorit cu Maria Laetiţia Negri, profesoară, mai în vârstă decât el cu cinci ani, însă descendentă din celebra familie Negri. La fel ne-ar putea duce gândul şi în ce priveşte mariajul lui Ioachim Crăciun cu Ana I. Vaida, a cărui tată, avocat, era frate cu Al. Vaida-Voevod, în vreme ce istoricul provenea dintr-o familie de ţărani din Dârlos (Târnava Mare)342, fiind însă muncitor şi ambiţios. Poate este Moldoveni, ed. Rodica Rotaru, postfaţă, note şi comentarii de Şt.S. Gorovei, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.13. 338 Înregistrat iniţial ca Ulyse Negrescu (Arh.St.Vaslui, Starea civilă Vaslui. Naşteri, doc.620/1917), apoi ca Grigorescu, acesta a reluat numele de familie al mamei abia în anii ’70 ai veacului trecut, în Grecia, remarcându-se atât în România, cât şi în străinătate ca un talentat artist fotograf (sub numele de Dan Grigorescu), inclusiv după ce a emigrat la Paris, în 1974. Ulise a fost căsătorit de două ori, mai întâi cu Antonia Iliescu (în 1949), de care a divorţat pentru a se recăsători cu Maria Rădulescu (în 1952), cu care a avut doi copii. 339 Acest socru al lui Eremia Grigorescu, extrem de bogatul Ulise Negropontes (căsătorit cu Sophie Zarifi), a dăruit terenul de la Mărăşeşti (20 ha) pe care s-a ridicat Mausolelul, în care apoi a fost înmormântat şi generalul-erou. 340 În vreme ce fratele Elenei Ursu, Traian Grigorescu, a fost coleg în clasa specială al viitorului Rege Mihai. 341 Din această căsătorie a rezultat o fiică Laura, ce s-a sinucis pe când era studentă la Politehnica din Bucureşti. 342 Părinţii i-au murit pe când I. Crăciun era student.

184

doar o coincidenţă, însă exact când s-a conturat cu certitudine căsătoria lui I. Crăciun se produce şi declicul său profesional, în sensul că dacă până prin 1932 a fost doar asistent provizor la Institutul de istorie naţională din Cluj vreme de opt ani (cu riscul ca oricând să-şi piardă postul), deodată se creează o conferinţă de Bibliografie generală, pe care, evident, o va ocupa el, deşi – la rigoare – se ştie că pentru o astfel de materie era poate la fel de bine pregătit (dacă nu chiar mai temeinic) Nicolae Georgescu-Tistu. Acesta din urmă însă zadarnic s-a străduit câţiva ani buni să ocupe chiar şi un „post de aşteptare”, dar fără prea mari şanse în universitatea clujeană, pentru că-i lipsea ceva foarte important în Ardeal: chiar şi o firavă legătură cu locurile, măcar printr-o alianţă familială343. Originar din Benic (jud. Alba), Nicolae Lascu344 ajunge la Universitatea din Cluj plin de ambiţie cărturărească, obţinând licenţa în filologie clasică (în 1931), imediat după aceea devenind membru al Şcolii Române de la Roma, pentru a-şi pregăti teza doctorală: Riflessi d’arte figurata nelle metamorfosi di Ovidio (susţinută la 27 iunie 1936). Se va căsători însă cu Victoria, absolventă şi ea a facultăţii de litere, fiica lui Alexandru Borza. Iar acesta nu era orişicine, ci unul din cei mai influenţi universitari clujeni, director al Institutului botanic, iar o vreme secretar general la Ministerul Instrucţiunii (1 iunie 1929-23 aprilie 1931). Este fără îndoială că meritele intelectuale ale lui N. Lascu au fost indiscutabile, după cum o dovedeşte întreaga sa operă, după 1945 îndeosebi, însă – poate – nu fără importanţă a fost şi acest „declic” de ordin matrimonial. În orice caz, din toamna lui 1934 devine asistent la Institutul de studii clasice din Cluj, capătă un alt stipendiu pentru Şcoala Română din Paris (1938/39), este numit totodată şi profesor la Şcoala Normală Superioară din Cluj, iar din vara lui 1943 este pomovat lector (post nou creat pentru el) la catedra de Limba latină345.

343

N. Georgescu-Tistu era originar din Coteşti (lângă Râmnicul Sărat), iar la Cluj avea doar un cumnat (C. Theodorescu), inginer agronom, dar nici el ardelean, care locuia pe Calea Regele Carol II, nr.66. Cu toate acestea, la Bucureşti, Georgescu-Tistu va ţine un curs „liber” de bibliologie în chiar anul 1932/33, deşi el ar fi făcut bucuros acest lucru la Cluj. 344 Numele iniţial de familie era Laslo (din ung. László), tatăl său fiind Amos Laslo, iar mama Saveta. 345 Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 251/1943.

185

De origine neînsemnată a fost şi Sever Pop, fiu de ţăran din Poiana Ilvei (jud. Bistriţa-Năsăud), care în aparenţă s-a căsătorit oarecum „modest” la 20 septembrie 1928, în sensul că a luat de soţie pe Alexandra Chirtop, absolventă doar a unei şcoli profesionale, însă la... Paris. Cu toate acestea, ea se înrudea cu familia Boilă, alianţă nu lipsită de urmări în cariera ambilor soţi, Alexandra devenind cântăreaţă de operă, iar lingvistul având şi el de profitat în cariera sa. Iar mariaje cu posibile asemenea conotaţii mai pot fi întâlnite şi în alte părţi ale cărţii de faţă. Însă nu tuturor universitarilor li se poate asocia vreo strategie vizibilă atunci când au luat decizii matrimoniale. Ion Andrieşescu s-a căsătorit cu Aurelia Petrovici, din familia acesteia doar fratele ei Constantin remarcându-se ca un bun inginer; Virgil Bărbat s-a căsătorit abia în 1929 cu Corina Petrescu, profesoară, sora scriitorului Cezar Petrescu346; Nicolae Bănescu a luat de soţie pe Maria, cu cinci ani mai tânără, care se va ocupa de cei doi copii şi de treburile gospodăreşti; Ioan Nistor s-a căsătorit la 4 iulie 1904 cu Virginia, fiica preotului Gh. Pauliuc din Burla347, soţia ocupându-se de creşterea unicului lor copil, Oltea; Ştefan Bezdechi s-a căsătorit cu Hermina Şoimuş, care a rămas tot timpul casnică, deşi n-au avut copii; la fel şi în cazul lui Henri Jacquier, ce a luat de soţie pe Aurelia (Lia) Cucu-Botoşani (la 17 noiembrie 1926), rămânând casnică, deşi n-au avut copii; Giandomenico Serra s-a însurat pe 2 iulie 1913 cu Maria Preve, care a fost apoi profesoară; Traian Bratu s-a căsătorit cu Erika Schmidt, nemţoaică, dintr-o familie de evrei, al cărei frate – inginer – a fost multă vreme director general la „Siemens und Schuckert” (Germania); Traian Brăileanu a luat de nevastă pe Ecaterina Sileon, ce se va ocupa de copiii lor; Ion Breazu s-a căsătorit cu Victoria Turcu, care va rămâne casnică, pentru a creşte pe fiul lor; D.M.

346

Tatăl acestora, Dimitrie Petrescu, fusese inginer şi profesor la Şcoala agricolă din Trifeşti-Roman. Cezar a mai avut un frate şi patru surori (Corina, măritată cu V. Bărbat; Ştefania, călugăriţă; Smaranda, profesoară; Aurelia, medic stomatolog). Fratele, Virgil Petrescu, a urmat facultatea de ştiinţe la Cluj, apoi s-a specializat la Leipzig, unde şi-a luat doctoratul în chimie; a devenit apoi asistent la universitatea transilvană. 347 Virginia a mai avut doi fraţi: Octavian Pauliucu-Burlă, absolvent de teologie şi drept (ajuns notar public în Bucovina), şi Vespazian, absolvent de medicină. În schimb, Ioan Nistor era cel de-al 12-lea copil din cei 14 ai ţăranului mijlocaş Ilie Nistor, acesta din urmă fiind cununat în 1856 de Dimitrie Onciul, tatăl istoricului omonim.

186

Teodorescu s-a însurat târziu, la 3 iulie 1937, cu Ana Mayer348; D.N. Burileanu a luat de soţie pe Elisa Tănăsescu; Ioan Paul s-a căsătorit la 28 august 1883 cu Ana Milea, ce s-a ocupat de creşterea celor opt copii ai lor; fiul lor, Radu Paul, s-a însurat la 30 septembrie 1930 cu o studentă, Irina E. Pop, pe când el era doar custode-bibliotecar la Muzeul Limbii Române din Cluj. În scurta lui viaţă, George G. Mateescu a avut ca nevastă pe Felicia Nicorescu, mai degrabă familia lui fiind oarecum de vază349; Victor Iancu s-a însurat în 1939 cu Adelaida Zinsmeister; Şerban Lungu s-a căsătorit relativ târziu, la 36 ani (în noiembrie 1940), cu o învăţătoare din Răşinari, Maria Sasu; Grigore Popa s-a însurat la 22 octombrie 1938 cu Letiţia Evuţianu, funcţionară la Biblioteca Universităţii din Cluj, cu care a avut doi copii; Márton Roska s-a căsătorit cu Maria Kincsesy la 15 octombrie 1910, soţia acestuia fiind casnică; Constantin Sudeţeanu, fiul unui comerciant buzoian350, a luat de soţie – la 7 martie 1919, la Târgu Măgurele – pe Ştefania Ştenoflea Lavoisier, tot din Buzău, artistă şi profesoară, iar o vreme cântăreaţă la Opera din Cluj, moartă însă la numai 56 ani, într-un spital de boli mintale la Sibiu; Romulus Vuia s-a însurat la 28 decembrie 1912 cu o profesoară, Irina Perényi351; Traian Chelariu s-a căsătorit cu Ecaterina Rădulescu, profesoară de ştiinţe naturale; Dumitru Todoran s-a însurat în 3 iulie 1932 cu Aurelia Nicoară; Theodor Capidan a avut ca nevastă pe Iulia George Dan, care a rămas casnică, îngrijind de fiul lor; prima soţie a lui D.D. Roşca, Stela (născută Magdu) a fost şi ea casnică, ocupându-se de creşterea fiicei lor, Marina; 348

Aceasta era unguroaică, de religie calvină (de fapt, doar mama ei, Maria Rácz, era de etnie maghiară, tatăl – Anton Mayer, din Arad – fiind român, greco-ortodox, dar care a trecut la Biserica Reformată prin căsătorie). 349 Tatăl său, Gh. Mateescu, era un negustor destul de înstărit din Giurgiu, din cei doi băieţi şi o fată primii având cariere universitare. În afara istoricului nostru, celălalt frate, Vasile, se va afla mereu într-un post de „aşteptare” la Institutul antirabic din Cluj, până la moartea lui la fel de prematură ca a lui George. (Mai multe la Veronica Turcuş, George G. Mateescu (1892-1929). Viaţa şi opera, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2008, p.7-8). Soţia lui G.G. Mateescu era născută Nicorescu, mai avea încă un frate, Eusebiu, iar după decesul soţului va trăi toată viaţa în oraşul părinţilor – Timişoara – din pensia de urmaş (Ibidem, p.34). 350 Este vorba de Răducan Gh. Sudeţeanu. 351 Aceasta se născuse la Kecskemét, însă era de etnie germană şi de religie romano-catolică. Romulus Vuia era fiul vestitului învăţător Iuliu Vuia (vezi Ludovic Ciobanu, Iuliu Vuia – pedagog şi luptător naţional, Timişoara, 1934) şi nepot al lui C. Diaconovici Loga.

187

Dumitru Caracostea s-a căsătorit cu o colegă de facultate, Lucia, mai mică cu vreo trei ani; Em. Petrovici s-a însurat la 17 iulie 1926 cu Livia Bogdan, ce va rămâne casnică, având grijă de unica lor fiică, Ileana; Anatol Chircev a luat de soţie o învăţătoare, Elvira Pescariu, imediat după ce a terminat facultatea; tot cu o învăţătoare s-a însurat şi Ioan Moga, în 1938, cu Maria Vătăşescu; Umberto Cianciolo s-a căsătorit în 1938 cu Margareta (Eta) Caranica, după ce i s-a anulat o căsătorie anterioară în Italia; Dumitru Găzdaru s-a însurat în 1922 cu Maria Răducănescu, colegă de studii, care mai apoi – în emigraţie, în Argentina – a editat o lucrare mult apreciată de cei surghiuniţi prin mai toate colţurile lumii352 ş.a.m.d. Dintr-o foarte modestă familie – de proletar din Galaţi –, Ernest Bernea n-a avut o tinereţe tocmai uşoară, în adolescenţă îndeplinind tot felul de corvezi pentru a se întreţine (de la vânzarea covrigilor până la meditaţii de aritmetică). Dar n-a urmărit nici cine ştie ce profituri matrimoniale, deşi ocaziile nu i-au lipsit. Şi-a făcut singur o situaţie, ajungând la numai 30 de ani conferenţiar de sociologie comparată pe lângă catedra lui Simion Mehedinţi. S-a însurat abia în 1937 cu o fostă absolventă a facultăţii de litere – Maria („Marcela”) Patrichi, originară din Galaţi, oraşul copilăriei lui Bernea –, pe care o cunoscuse încă din 1932, pe când era bursier la Freiburg im Breisgau. Ca fiu al medicului evreu Alexandru Vainberg – naturalizat (şi creştinat apoi, luându-şi numele de Vianu) în urma eroismului de care a dat dovadă în războiul de independenţă –, Tudor Vianu s-a căsătorit la 29 iunie 1930 cu Elena, fiica dr. Ştefan Irimescu, fondatorul şcolii româneşti de pneumoftiziologie353; Ştefan Ciobanu a luat de nevastă pe Anna Schmidt, care se va îngriji de cei doi copii ai lor; Alexandru Ferenczi s-a căsătorit cu Elisabeta Farkas, care s-a ocupat doar de creşterea celor doi copii ai lor; Pimen Constantinescu a luat de soţie pe Lucia Alexandrescu, care era profesoară; la fel în cazul lui Alex. Naum, căsătorit la 6 noiembrie 1911 cu Eliza, şi ea profesoară în învăţământul secundar; Emil-Ioan Diaconescu s-a căsătorit cu o funcţionară, Eufrosina Caizerliu; Francisc Páll s-a căsătorit cu Edita Mayerbünhler; Andrei Oţetea s-a 352

Este vorba de Ţara de departe, 2 vol., Buenos Aires, Edit. Cuget Românesc, 1956, 1963 (lucrarea este un soi de compendiu, cu părţi din opera mai multor scriitori şi versificatori români, dar şi o succintă prezentare a istoriei şi geografiei României). 353 Şt. Irimescu era căsătorit cu Elena Guţulescu, iar în afara Elenei mai avea o fiică, de vârstă mult mai mică, pe Maria Monica, căsătorită Neumann-Grigg.

188

căsătorit cu Georgeta Manoliu, cu care a avut doi copii; Constantin Diculescu a avut ca nevastă pe Veronica, care s-a ocupat numai de creşterea celor doi copii ai lor; Silviu Dragomir s-a căsătorit cu Florica Aurelia Bonciu din Arad, care deşi se înrudea cu soţia lui Vasile Goldiş, la vremea respectivă acest lucru nu constituia vreun atu suplimentar în cariera istoricului354; Ştefan Kovács a avut ca nevastă pe Margareta Simánffy, din 1911, care a fost casnică, ocupându-se doar de cei doi copii355; Ovidiu Drâmba a luat de soţie pe Adrienne; Ion Zamfirescu s-a căsătorit cu Mariana Rarincescu, fiica unui învăţător din Focşani, ea absolvind facultatea de litere, devenind apoi profesoară în Bucureşti; Gh. Duzinchevici s-a căsătorit în 1942 cu Minodora Itu, aceasta fiind un fel de funcţionară la Institutul de istorie universală din Sibiu (unde se afla atunci universitatea); C. Giurescu s-a însurat cu Elena Antonescu, aceasta ocupându-se de creşterea celor trei copii; Dan Bădărău s-a căsătorit în 1917 cu M.V. Danielescu; Dumitru Popovici a luat de soţie pe Elvira Chiffa, absolventă de litere (engleză), preocupându-se apoi doar de creşterea celor doi copii; Gustav Kisch s-a însurat la 19 aprilie 1892 cu Pauline-Lisette (născută Eichmann), care se va ocupa de creşterea celor şase copii; la fel şi în cazul lui Karl-Kurt Klein, căsătorit pe când era la Iaşi (la 27 august 1925) cu Ernestine-Dorothea Buchholzer, având apoi grijă doar de gospodărie şi cei trei copii; Andrei Vizanti s-a căsătorit întâia oară cu Elena Stroi, cel puţin un deceniu părând a avea o căsnicie fericită; Mircea Mancaş s-a însurat în 1933 cu Felicia Buhancă ş.a.m.d. Nici în cazul lui Nicolae Drăganu nu s-ar putea vorbi de cine ştie ce „profituri” în urma căsătoriei lui cu Olimpia (Pia) Moisil, la 26 iulie 1908, în Năsăud. Este adevărat că prin părinţii lui (Teodor şi Dachia, născută Zinvcliu) părea de origine modestă, în vreme ce soţia sa era fiica lui Constantin Moisil, profesor la gimnaziul din Năsăud şi inspector al şcolilor grănicereşti, dar şi nepoată a lui Grigore Moisil, vicar episcopal de Rodna, cu importante rosturi cultural-educaţionale în zonă. Însă la vremea aceea, cel puţin pentru Drăganu, acestea n-au însemnat mare lucru. Dar ceva mai târziu, el şi întreaga familie Moisil au constituit un 354

Tatăl lui Silviu Dragomir, Simeon, era notar în Gurasadului, jud. Năsăud (mama, Reghina, era născută Ciara). Mult mai târziu însă, un cumnat al lui S. Dragomir, Eugen Savu, a devenit ministru de finanţe între 1937-1938. 355 De fapt, fetiţa Éva a murit în 1924, la numai 11 ani (era născută la 12 octombrie 1913); celălalt copil a fost un băiat, ce a purtat numele tatălui, István, născut ceva mai târziu, la 21 martie 1919.

189

clan deosebit de unit şi influent, cu întinse ramificaţii, ce include pe lângă matematicianul Grigore Moisil356, pe istoricii Constantin Moisil, Constantin Daicoviciu, Teodor Bugnariu, Emil Condurachi, Virgil Vătăşanu, dar şi pe poetul filosof Lucian Blaga. De altfel, ca o mostră, corespondenţa lui Grigore Moisil cu diverşi membri ai familiei dovedeşte bunele relaţii dintre mai toate rudele invocate aici357. Şi pentru că am pomenit de aceste încrengături genealogice, iar de prin 1955 se tot vorbea în mediul academic de „clanul Moisililor”, n-ar fi lipsit de semnificaţie să mai dezvoltăm cât de cât acest tablou relaţional. De pildă, Constantin Daicoviciu s-a căsătorit la 17 decembrie 1931 cu Lucia358, a cărei tată – Andrei Bugnariu – era doar un soi de inspector poştal, însă mama acesteia – Lucreţia – era născută Moisil. În felul acesta, Daicoviciu a devenit cumnat cu ceilalţi patru descendenţi Bugnariu: Livia, Elena, Tudor şi Constanţa Zoe. Prin căsătoria Elenei cu Virgil Vătăşanu359, în 1933, cariera acestuia din urmă prinde un contur pozitiv cât se poate de evident: dacă până atunci fusese doar bibliotecar la BCU Cluj, din anul următor este detaşat ca secretar permanent al Şcolii Române din Roma (între 1934-1936; 1938-1946). Proaspăt revenit în ţară, se publică vacanţa catedrei de Istoria artelor din Cluj360, pe care o ocupă fără prea multe emoţii, deşi ar fi putut avea un contracandidat cu mult mai meritos, pe Al. Busuioceanu, conferenţiar de istoria artelor la Universitatea din Bucureşti şi fost director al Şcolii Române din Madrid. Numai că acesta din urmă nu a fost interesat de această catedră, aflându-se în Spania unde fusese numit profesor de limba română la Universitatea din Madrid. În aceste împrejurări, „concursul” a devenit unul pro forma: Consiliul facultăţii din 1 februarie 1947 a numit comisia, pentru chemare prin transfer, în conformitate cu art. 63 al legii de 356

Acesta, fiind căsătorit cu Viorica, se înrudea aşadar şi cu Lena Constante (sora nevestei), una din secretarele lui Lucreţiu Pătrăşcanu (de fapt, era bună prietenă cu soţia liderului comunist), motiv pentru care a şi făcut câţiva ani buni de închisoare. Lena era soţia folcloristului Hari Brauner şi, în consecinţă, cumantă cu pictorul Victor Brauner. 357 Vezi şi Viorica Moisil, O familie ca oricare alta, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1989. 358 Lucia Daicoviciu a fost angajată de la 1 decembrie 1923 ca arhivară la facultatea de litere din Cluj. A demisionat din acest post la 1 aprilie 1929, pe caz de boală, pentru a se reangaja din 1 octombrie 1929 ca secretar-dactilografă la Institutul de studii clasice. 359 Era originar din Sibiu, unde tatăl său, Ioan Vătăşan era funcţionar la bancă (mama lui, Hersilia, era născută Toma). 360 „Monitorul Oficial”, nr.20 din 25 ianuarie 1947.

190

organizare a învăţământului superior, din care făceau parte Liviu Rusu, R. Cândea, Y. Auger, P. Constantinescu-Iaşi şi I.D. Ştefănescu, ultimii doi absentând361. Concursul a început la 25 aprilie, L. Rusu întocmind raportul pentru chemarea lui Vătăşianu, şi s-a încheiat trei zile mai apoi prin recomandarea unicului candidat, care a şi fost validat362. Un alt membru al familiei Bugnariu, Tudor, a fost asistent la catedra de Limba şi literatura veche română (1932-1933) din Cluj, manifestând totodată ataşament faţă de ideologia marxistă, ceea ce a asigurat un soi de linişte rudelor sale în anii instaurării şi consolidării comunismului la noi. A avut şi momente de cumpănă, însă a ocupat mai tot timpul funcţii influente, până la cea de adjunct al ministrului învăţământului în 1956. Probabil prin intermediul lui C. Daicoviciu, acesta a cunoscut pe Dorli Blaga, în 1957 Tudor Bugnariu căsătorindu-se cu fiica poetului-filosof şi universitar Lucian Blaga363. Nici Constanţa Zoe n-ar trebui uitată, absolventă la Litere, iar mai apoi profesoară la facultatea de filologie din Cluj, pe care numismatul Constantin Moisil o caracteriza astfel, la 26 septembrie 1946: „frumoasă şi mlădioasă, cu vorba ei domoală şi sfătoasă, dar şi cu o afecţiune pulmonară, pe care a căpătat-o din cauza muncii intensive pentru cauza democraţiei”364. A fost însă soţia lui Mihai Patriciu (Weiss), şi acesta membru al Partidului Comunist încă din ilegalitate, pentru ca între 1944-1948 să fie şeful Siguranţei/Securităţii din regiunea Cluj, apoi directorul unui departament al Securităţii, stalinist influent până prin 1952, când a fost „epurat”, încredinţându-i-se misiuni secundare (director al Uzinei Metalurgice din Reşiţa). Chiar dacă a divorţat de Constanţa Zoe, Patriciu a întreţinut cu aceasta şi cu tot „clanul” Moisil relaţii cordiale, ceea ce nu era puţin lucru în anii de teroare ai instalării comunismului la noi. Şi pentru că am pomenit de Constantin Moisil, trebuie să menţionăm că fiica sa Florica – licenţiată în istorie – a devenit soţia lui Emil Condurachi, lucrând ca 361

I.D. Ştefănescu a fost operat de dr. Nicolae Blatt la 17 aprilie 1947, la Bucureşti, de tumoară palpebrală. 362 Cf. Dosar de concurs pentru ocuparea catedrei de Istoria artelor la Cluj, în Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 51/1947. Vezi şi „ Monitorul Oficial”, nr.90 din 16 aprilie 1948. 363 Totodată, faptul că după 1945 Lucian Blaga nu a fost atins prea mult de ororile regimului comunist s-ar putea explica şi prin prietenia de o viaţă a Corneliei Blaga cu Ana (Ani) Moldovan, soţia lui dr. Petru Groza (care a trăit până la 98 ani), cele două cunoscându-se încă de când erau eleve la gimnaziul din Sibiu. 364 Viorica Moisil, Op. Cit., p.316.

191

cercetătoare la Biblioteca Academiei, în vreme ce ceilalţi copii au ajuns cu toţii profesori în învăţământul superior: Grigore a fost matematician, Ion a studiat ingineria, predând apoi la Institutul de Chimie Alimentară, iar Gheorghe a devenit fizician, profesor la Institutul Politehnic din Bucureşti. Însă sub aspectul înrudirilor se cuvine să menţionăm aici şi pe Leca [Alexandru] Morariu, profesorul de literatură modernă şi folclor de la Universitatea din Cernăuţi. În primul rând, prin tatăl său, preotul Constantin Morariu, era beneficiarul unui capital simbolic deosebit de important pentru un bucovinean devenit cetăţean român după 1918365. Apoi, mai avea doi fraţi şi două surori. Din aceştia, Victor Morariu – titularul catredrei de germanistică de la Cernăuţi366 – s-a căsătorit a doua oară (în 1942), după decesul primei soţii, cu Porfira Ieşan, sora colegului universitar Al. Ieşan. Elvira Morariu (alintată Luţcu) a devenit soţia unui foarte bun prieten de liceu al lui Leca, şi anume Ilie E. Torouţiu367, reputat istoric literar şi folclorist, ales din 1936 membru corespondent al Academiei Române368. Iar cealaltă soră a lui Leca Morariu, Victoria, s-a căsătorit cu bizantinistul Vasile Grecu, un alt universitar cernăuţean369. În plus, pe mulţi din cei menţionaţi îi mai legau şi evenimentele primului război mondial, Leca Morariu şi Torouţiu fiind mobilizaţi deodată la

365

Preotul C. Morariu a fost unul din cei cinci bucovineni întemniţaţi de austrieci, alături de Ciprian Porumbescu, datorită telegramei trimise la Iaşi cu ocazia comemorării decapitării lui Grigore Ghica, cel ce se opusese cedării Bucovinei către habsburgi. De altfel, cei doi au fost colegi de Teologie la Cernăuţi, activând totodată în „Arboroasa”. 366 Asupra lui vezi Mircea Grigoroviţă, Victor Morariu (1881-1946), ed. N. Cârlan, Suceava, Fundaţia Culturală „Leca Morariu”, 2005. 367 Anterior, prin 1908-1909, aceasta era asiduu curtată de Ion Grămadă, jurnalist şi literat, mort în 1917, la Cireşoaia, acolo unde a fost rănit şi Gh.I. Brătianu. 368 Şi-a creat un nume în principal pentru editarea celor 13 volume din Studii şi documente literare. Relaţia dintre cei doi soţi a fost una deosebită, ajungându-se în situaţia ca în ziua următoare decesului soţiei lui, Elvira, Ilie Torouţiu să facă un stop cardiac, la 24 noiembrie 1953, fiind înmormântaţi împreună (cf. Pavel Ţugui, Ilie Torouţiu şi arhiva sa de istorie literară, în „Codrul Cosminului”, 10/2004, p.272; descrierea evenimentelor în Scrisori către Leca Morariu, III, ed. Eugen Dimitriu şi Alis Niculică, Suceava, Fundaţia Culturală „Leca Morariu”, 2007, p.211-214). 369 Din nefericire, Victoria Grecu a suferit după primul război mondial o profundă depresie, într-o clipă de nebunie împuşcându-şi mama, în 1923, pentru ca apoi să se sinucidă.

192

finele lui iulie 1914370, pentru ca în toamnă cel din urmă, împreună cu Vasile Grecu şi un frate al lui Leca – Aurel371 – să dezerteze din armata austriacă pentru a se refugia la Bucureşti. În ce priveşte Leca Morariu, acesta s-a căsătorit la 27 decembrie 1925 cu Octavia, fiica reputatului chirurg sucevean Teofil Lupu, excelent situat din punct de vedere material, deopotrivă om politic ales în câteva rânduri în Parlamentul ţării. De altfel, tânăra familie a şi locuit o vreme în impozanta casă a medicului, care manifesta totodată şi multă aplecare spre cultură, de pildă, din postura de fondator şi acţionar al Băncii Bucovina finanţând diverse reviste şi societăţi culturale, chiar cercetări ştiinţifice etc. Totodată, imediat după însurătoare, Leca Morariu este numit în consiliul de administraţie al Băncii Sucevene, mai mult chiar, îşi cumpără şi o maşină, ceea ce nu era puţin lucru în vremea aceea. De asemenea, familia Papacostea, de origine aromână, care prin modeştii institutori Guşu Papacostea şi soţia lui Teofana-Flora (născută Tonu) a beneficiat din plin de valoarea şi acţiunea principiului meritocratic în societatea românească din prima jumătate a veacului XX. Toţi cei patru băieţi ai familiei372 au reuşit, graţie studiilor superioare şi a calităţilor personale, să urmeze cariere de excepţie: Alexandru a ajuns profesor la Universitatea din Cernăuţi şi la cea din Iaşi, fiind un apreciat jurist şi politolog, secretar al lui Al. Marghiloman; Cezar a ocupat catedra de limba şi literatura greacă de la Universitatea din Iaşi, devenind şi membru corespondent al Academiei Române; Petru Papacostea s-a afirmat ca un eminent avocat, şi el averescan, fiind o vreme în postul de director al Poştelor; Victor a devenit titularul catedrei de Istoria popoarelor balcanice şi director al Institutului de Studii şi Cercetări Balcanice de la Universitatea din Bucureşti. Fiica acestuia din urmă, Cornelia Papacostea-Danielopolu a ajuns o reputată specialistă în istoria

370

Vezi Leca Morariu, Viaţă. Din caietul unui român prizonier în uniforma împăratului, ediţie îngrijită şi prefaţă de Liviu Papuc, Editura Alfa, Iaşi, 2002. 371 Acesta a absolvit dreptul, cu un doctorat la Praga, devenind apoi un apropiat al lui Ioan Nistor, intrând în afaceri ce i-au adus o avere respectabilă, din care a finanţat mai toate lucrările rudelor din mediul universitar (în special ale lui Leca Morariu). Aurel a fost căsătorit cu Graţiela Călinescu, dintr-o familie înstărită, neavând însă urmaşi. (Pentru alte detalii asupra familiei Morariu, vezi Liviu Papuc, Leca Morariu. Studiu monografic, Iaşi, Edit. Timpul, 2004, p.9-21). 372 Acestora li se mai adaugă şi două surori.

193

culturii balcanice pentru secolele XVII-XIX373, fiul lui Petre, Şerban Papacostea, este un eminent medievist, nu fără a fi pătimit în anii regimului comunist, ajuns din 1990 director al Institutului de istorie „N. Iorga” (până în 2001) şi membru corespondent al Academiei Române. Totodată, Şerban Papacostea este unchiul universitarului de limbi clasice Gh. Ceauşescu şi văr cu scriitorul Vintilă Horia. Iar tot sub aspectul încrengăturilor genealogice în mediul universitar încheiem prin invocarea lui Garabet Ibrăileanu, a cărui cumnată din partea soţiei, Lucreţia, a fost măritată cu Petre Bogdan, profesor la facultatea de ştiinţe din Iaşi, cofondator al „Vieţii româneşti”, multă vreme rector şi prorector al universităţii, primar al urbei, membru al Academiei Române, a cărui fiică Elena s-a măritat Culianu374, fiind mama lui Ioan Petru Culianu.

373

Fiind foarte apropiată de un alt mare istoric, Nicolae Şerban Tanaşoca, director al Institutului de Studii Sud-Est Europene al Academiei Române, care a fost botezat de tatăl Corneliei, de Victor Papacostea. De altfel, fiica şi finul părintelui ei au reuşit să editeze din opera balcanistului încă din anii 80: Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, cu un studiu introductiv de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1983. 374 Elena Culianu a fost şi ea profesoară de chimie, asemenea tatălui, la Universitatea din Iaşi.

194

VIAŢA ÎN CUPLU

C

ăsătorindu-se, mulţi universitari caută să fondeze şi să menţină o „casă”, asigurându-i totodată prestigiul şi relaţiile în acord cu rangul, şi să sporească o încrengătură onorabilă şi bine plasată social. În acest context, viaţa în cuplu este un aspect foarte complex, deloc static pe parcursul întregii relaţii, de a cărei funcţionare sunt responsabili o imensă sumă de factori complementari, din care unii de foarte multe ori greu sondabili în stadiul actual al cercetării, cum ar fi spaţiul locuirii şi confortul, relaţia dintre cei doi în perimetrul dormitorului, dar şi al casei în general, existenţa bunurilor de utilitate sau de imagine mondenă, apetitul pentru viaţa socială, felul în care îşi petreceau partenerii vacanţele sau timpul liber, locurile privilegiate de călătorie, hobbyurile (multe din acestea fiind prelungirea activităţii profesionale: cărţile, antichităţile, dar nu numai; de exemplu, pasiunea pentru muzică, pictură, filatelia, turismul, vânătoarea, pescuitul, diverse sporturi, automobilismul etc.). Privind însă lucrurile doar la suprafaţă, relaţia cuplului se derulează între cei doi parametri: funcţia socială şi cea de procreere. Prin realizarea unui cuplu, partenerii adoptă un stil de viaţă, care poate fi definit ca punctul de întâlnire a cutumelor anterioare proprii fiecărui individ cu componentele sociale şi culturale exprimate în alte strategii ale lor. Ca element de sinteză şi împlinire a nivelului de viaţă, stilul este un bun indice al modului în care individul gândeşte la situaţia sa şi se autoproiectează în cadrul elitelor, îşi elaborează apropierea sau îndepărtarea de diverşii poli ai puterilor, fiind aşadar în strânsă legătură cu traiectoria lui profesională. Din această perspectivă, însemnările jurnaliere, memoriile şi corespondenţa nu doar a universitarilor literari, ci a tuturor celor aflaţi în relaţie cu aceştia, înfăţişează elemente deosebit de concrete şi interesante. Iată de ce un asemenea demers oferă o imagine pitorească asupra intelectualilor, a practicilor din viaţa privată şi socială, având totodată nu doar o valoare simbolică, ci chiar romanescă.

195

Cu certitudine însă, căsătoria schimbă viaţa ambilor parteneri, măcar din perspectiva tabieturilor zilnice, chiar dacă, în multe cazuri, doar pe termen scurt, pentru o bună „impresie” a celuilalt. Şi totuşi, transformările sunt nu doar complexe, ţinând de întreaga fiinţă umană, cât mai ales mocnite, perfide chiar, misterioase! Vă puteţi imagina pe Teohari Antonescu, profesorul ieşean de arheologie, care după numai câteva luni de la căsătorie, mutat în casa soţiei (edificiu în care locuise şi socrul său, universitarul Ştefan Vârgolici), că nu mai avea vreme de „risipit” cu corespondenţa adresată celor mai buni prieteni ai lui? Ei bine, aşa este, de vreme ce-i explica lui Mihail Dragomirescu – în toamna lui 1899 – noul său stil de viaţă: „Închipuieşte-ţi şi tu că am curte, că trebuie copacii regulaţi, via îngropată, lemnele tăiate şi rânduite în magazie, tocmite slugi pentru dres boloboacele de vin (ce ruşine, un arheolog să puie la dres boloboacele), de cărat în pivniţă, sau să regulezi podurile şi câte altele. Sper că lemnele şi celelalte nu eu crezi că le regulez, dar trebuie să vorbesc, eu să tocmesc; este o întreagă lume de ocupaţie nouă pentru mine şi pe care n-o pot lăsa de o parte”1. Imediat după cununie, Philippide îi mărturisea lui Hermann Suchier că este foarte fericit de acest pas: „Pentru moment am multe greutăţi. Va mai trece încă multă vreme până când soţia mea să se deprindă şi cu ţara, şi cu mine. Am chiar convingerea că între mine şi între părintele ei – pentru care ea şi soacră-mea au o adoraţie!2 – va exista totdeauna o mare deosebire în dezavantajul meu. Dar cu răbdare şi cu silinţă sper să ajung acolo ca să nu-i fie cu totul femeii mele ruşine de mine”3. La puţin timp însă, într-o scrisoare adresată de T. Antonescu lui M. Dragomirescu, în ianuarie 1896, cam în felul acesta erau relatate relaţiile de familie ale filologului ieşean: „Cu Philippide o halima întreagă. Ştii cum s-a însurat, cu ochii închişi. A venit cu nevestica la Iaşi şi de dragă ce-i era a luat (...) o casă, curat în mijlocul câmpului; el la nimeni vizite n-a făcut, dar nici n-a primit. Este clar că fata de la o vreme s-a plictisit, precum şi soacra, şi unul, una, cellalt, alta, s-au luat la ceartă, ginerele cu mama soacră”. La o discuţie mai aprinsă, Philippide „a pus 1

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.505. 2 Este vorba de Johannes Minckwitz (1812-1885), poet, filolog şi traducător, profesor extraordinar la Universitatea din Leipzig, iar spre sfârşitul vieţii la Zürich. 3 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.126.

196

mâna pe topor şi s-a repezit la bătrână. Fata a luat partea mă-sii şi atunci Philippide le-a trimis să se plimbe, le-a dat afară din casă”4. Aşadar, după cum rezultă, Philippide nu locuia doar cu soţia, ci … şi cu soacra, cu care, de fapt, nu s-a înţeles deloc. Iată ce-i relata lui Hermann Suchier la 19 aprilie 1896: „Romanul meu este pe cale de a se sfârşi trist din cauza soacră-mei. Pe domnişoara Minckwitz am luat-o de soţie fără să o fi văzut (...), şi măcar că, în unele privinţi, n-a răspuns aşteptărilor mele, am iubit-o foarte mult şi aş fi fost foarte fericit dacă n-aş fi avut pe cap cârtirile maică-sei, care vroia să schimbe ţara românească după ţara nemţească şi pe mine după bărbatu-so. Nimic nu mulţămea pe această femeie şi la urmă i-am hotărât că trebuie să se despartă de fiică-sa şi de mine. Femeia mea a plecat împreună, supt pretext de a însoţi şi stabili în străinătate pe maică-sa, şi de atunci – sunt acum trei luni trecute – nu mai am nici o ştire despre dânsa. D-na Minckwitz mi-a sechestrat soţia şi n-o lasă să comunice cu mine”. Până şi în chestia divorţului, soacra lui Philippide îi făcea probleme: „Femeia mea este foarte nenorocită şi, dacă nu se va întoarce acasă, va continua de a fi până la moarte. Toată viaţa va fi exploatată de mă-sa – relata Philippide într-o altă epistolă –, care strânge cel mai de pe urmă ban câştigat de fiică-sa şi-i dă să mănânce câte două cafele pe zi, la săptămână o bucăţică de carne. Foc nu fac niciodată şi Hanna [Johanna] are picioarele şi mâinile degerate”5. După numai un an, în 1897, proaspăt recăsătorit, cu o româncă de data aceasta, Philippide se autoprezenta ca un om cu conduită exemplară: „Cărţi nu joc, petreceri nu fac, mătăsării nu port, mobile scumpe n-am, în trei odăi fără soare trăiesc, şi cu toate acestea banii n-ajung. Să fie oare numai pricina mea?”6. De altfel, problema banilor a fost mereu subiect de lamentaţie pentru savantul ieşean. Tinerii soţi Puşcariu şi-au început adevărata căsnicie (după luna de miere de la Bran) la Viena, unde amândoi studiau, el la Universitate, 4

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.487-488. Discuţia „aprinsă” se pare că s-a datorat faptului că soacra lui Philippide şi-a adus la Iaşi „mobila hodorogită, ruptă şi veche” din Elveţia, contra voinţei filologului, pentru care acesta a plătit o sumă imensă (1800 lei), mai mult decât triplul valorii, dacă ar fi fost nouă. 5 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.130-132 6 Ibidem, p.48. Pentru căsătoria, viaţa de familie, divorţul lui Al. Philippide vezi I. Oprişan, Un personaj romanesc... şi sensul romantic al existenţei, în „Manuscriptum”, 4/1983, p.162-165; 1/1984, p.164-166.

197

ea la Conservator. Şi în perioada logodnei stătuseră aici, împreună, într-un fel acomodându-se cu viaţa în cuplu, prânzul servindu-l de obicei pe la vreun birt studenţesc, pentru ca seara să mănânce acasă, numai duminica mergând la un restaurant mai de vază. În schimb frecventau enorm teatrul şi opera, făceau excursii în jurul Vienei etc.7. Căsătoriţi însă cu „forme legale”, trebuiau să-şi rânduiască o „casă”, în acest context tânărul cuplu şi-a început căsnicia cu ceva mobilă veche de la străbunica soţiei şi un pian „Blüthner”, făcut dar de cumnatul său. Iar după un bun obicei germanic, familia Puşcariu a ţinut în primii ani de căsătorie „cărţi de menaj”, cu însemnarea tuturor cheltuielilor zilnice. Important a fost însă că „debuturile Leonorii ca gospodină fură strălucite şi se întemeiau pe o tradiţie familiară de multe generaţii”. „Oricât de prozaice ar părea aceste lucruri – reflectează vreo patru decenii mai apoi Sextil Puşcariu –, ele sunt premisele unei căsnicii mulţumite. Numai o gospodină care iubeşte o bucătărie ale cărei vase strălucesc şi a cărei cămară e plină, izbuteşte să procure unui soţ muncitor acea atmosferă de mulţumire şi echilibru liniştit atât de necesar pentru un spor la lucru”. Adeseori soţia cânta la pian, iar „în casa pe care şi-a întocmit-o cu atâta dragoste, ea a ştiut aduce nu numai, cu un gust ales, o armonie de culori, ci a ştiut să dea viaţă interiorului cu echilibrul ei sufletesc, cu partea de iubire ce o leagă de fiecare obiect”8. Aşadar, deşi nu repudiază feminismul, Puşcariu vede în soţia ideală pe cea care are în pază „casa”, cu toate conotaţiile ce se pot atribui acestui cuvânt. În acest context, de armonie şi împlinire umană, devine explicabilă râvna lui Sextil Puşcariu mai ales pe tărâmul activităţii ştiinţifice, dovedindu-se totodată un abil organizator de instituţii culturale fundamentale: Universitatea românească din Cluj şi Muzeul Limbii Române. Nu întâmplător reflecta la un deceniu de la căsătorie că: „Am avut de toate ce-şi poate dori omul. Dragoste părintească, iubire de prieteni, amor... Am trecut prin visurile unei tinereţi frumoase, am gustat din fiorii artei şi n-am pierdut anii de student. Am cunoscut şi dragostea femeii, cea uşoară, cea sentimentală, cea zburdalnică... Am avut apoi fericirea să mă însor cu o femeie iubitoare, bună, cinstită, devotată, pe care o iubeam din fundul inimii şi care mi-a dat cei mai dulci copilaşi. 7

Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.372-373. 8 Ibidem, p.374-375.

198

Mi-am ajuns tânăr toate ţintele ce mi le pusesem”9. Era pe atunci profesor la Universitatea germană din Cernăuţi, nu-şi imagina nimeni la vremea aceea cât va ţine războiul mondial şi nici ce schimbări majore va aduce în viaţa multora, avea prieteni cu care-şi petrecea timpul liber (de regulă jucând taroc cu Al. Procopovici, I. Nistor, T. Tarnavschi şi Eugen Herzog) şi cu care, mai apoi, în România Mare, a creat solidarităţi cu beneficii incalculabile pentru el, dar şi pentru ceilalţi10. Iar în anii cât a trăit la Cluj a ştiut să-ţi ţină rangul, profitând de funcţiile îndeplinite pentru a locui fără nici o cheltuială din salariu în impozanta clădire a Muzeului Limbii Române, de pe strada Elisabeta, iar pentru a se şti „cine este el”, prin anii ’20 de pildă, aproape zilnic făcea o plimbare călare prin preajma urbei, pe un armăsar al unui nepot, ofiţer de artilerie11, adus aici prin grija unchiului ce se afla atunci pe „val”. În rest, asigurându-şi o bună echipă pentru a lucra la Dicţionarul şi Atlasul limbii române (Th. Capidan, N. Drăganu, Th. Naum, G. Giuglea sau C. Lacea), pe care a ştiut să o cointereseze şi să o răsplătească pe măsură, şi practicând cât s-a putut nepotismul – după cum se va vedea în altă parte –, Sextil Puşcariu a avut vreme să umble şi să stea mult pe la Bucureşti, creând impresia de om activ, manipulând însă viaţa universitară clujeană – şi nu numai – de la centrul puterii, devenind influent în Academie, călătorind mult prin străinătate pe spezele acesteia din urmă şi ale Ministerului Educaţiei, iar în anii celui de-al doilea război mondial, graţie ginerelui său, şi-a petrecut o parte bună din vreme în splendida clădire a Institutului Român de la Berlin, unde a fost numit director din 194012. 9

Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.9. De exemplu, pentru Al. Procopovici, prieten „de-o viaţă” cu Puşcariu, ale căror soţii erau foarte apropiate, călătoreau împreună (de pildă, mergând cei doi filologi în Italia, „de plăcere”, au fost primiţi până şi de papă) etc., această relaţie a fost extrem de utilă. Printre altele, Sextil Puşcariu este artizanul aducerii lui Procopovici la Universitatea din Cluj, ca profesor titular, deşi acestuia i se mai spunea „savantul fără operă”, pentru că nu a scris mare lucru. 11 Sextil Puşcariu, Memorii, p.538. 12 Filologul clujean cam avea simpatii pentru extremiştii de dreapta, deşi mereu îşi declara ostentativ apolitismul. Însă dobândise un bun exerciţiu pe lângă Iorga, căruia o vreme i-a redactat cotidianul „Drumul nou”, prin 1933 a devenit preşedinte al „Frăţiei Ortodoxe Române” (asociaţie religioasă pentru românii ortodocşi din Mitropolia Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, având legături destul de strânse şi cu activitatea politică, îndeosebi cu extrema dreaptă), întreţinând totodată relaţii „cordiale” cu cei de orientare pro-nazistă (de pildă, cu ocazia morţii legionarilor I. Moţa şi V. Marin, Sextil Puşcariu a adresat condoleanţe şi cuvinte măgulitoare tatălui celui dintâi: „La mormântul 10

199

Căsătorindu-se la mai puţin de două luni de când s-au cunoscut (în primăvara lui 1915), proaspăta familie Iordan s-a stabilit la Iaşi, într-o casă cu chirie, în Păcurari, iar pentru că detaşarea soţiei ca învăţătoare aici era atunci aproape imposibilă, ea a şi renunţat la această profesie, pe atunci fiind şi una foarte grea (program şi dimineaţa, şi după-amiaza, cu clase de aproximativ 50 copii). Pentru a-şi menţine fasonul, din toamna lui 1915 s-au mutat pe str. Lăpuşneanu 32, într-un soi de bloc, în care locuise cândva şi H. Tiktin, având de acum la dispoziţie patru camere, cu bucătărie, hol, cămară. De treburile casei se ocupa de obicei soţia, profesorul fiind preocupat de activităţile didactice şi de studiu, uneori făceau împreună vizite sau primeau musafiri (dar nu în mod deosebit), mergeau frecvent la patinoar (el fiind foarte priceput şi practicând acest sport până spre senectute) etc. Apoi, prin a doua jumătate de deceniului trei, soţia lui Iorgu Iordan va activa şi în cadrul unei societăţi de binefacere, alături de alte soţii de universitari, în anii aceia familia filologului permiţându-şi mai multe întâlniri cu prietenii (îndeosebi cu Traian Bratu şi C. Balmuş), mai ales că pe la începutul anului 1930 Iordan a achiziţionat un imens imobil (pe str. Lascăr Catargi 70), cu o grădină mare. După ce s-a căsătorit la Paris cu Ioana (căreia i se spunea „Fetiţa”), fiica lui Ion Suchianu, Mihai Ralea s-a stabilit apoi la Iaşi (din toamna lui 1923), instalându-se cu soţia în două camere de la etajul I al noului sediu al „Vieţii Româneşti”, pe str. Vasile Alecsandri. Mobilierul era sărăcăcios: un birou, o canapea şi două fotolii de piele destul de uzate, iar nu de puţine ori aceste încăperi serveau şi pentru întâlnirile scriitorilor ce colaborau la „Viaţa Românească”13. Poate de aceea, proaspăt asistent şi suplinitor al unei conferinţe14, Ralea mergea frecvent cu soţia la cinematograf, iar uneori la familia Gh.I. Brătianu (cu care fusese coleg şi prieten la Paris, ajuns direct profesor la Universitatea din Iaşi), pentru a servi un ceai, a conversa şi a mai uita cu toţii de urbea care încă mai părea „monotonă şi cam tristă”15. Iar Brătianu nu locuia oriunde, ci în impozanta casă cunoscută sub numele primului proprietar, care a lui Ionel Moţa îşi pleacă genunchii un bătrân, mulţumind lui Dumnezeu că l-a învrednicit să simtă spiritul nou care suflă cu tărie peste ţara noastră iubită”; cf. „Libertatea”, XXXIX, 1937, nr.4, 24 ianuarie, p.39). 13 Cf. Demostene Botez, Memorii, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p.181. 14 Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 3/1923, f.50, 104. 15 Scrisori către Al. Rosetti, ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.386.

200

edificat-o în 1850, nu mai puţin celebrul vornic Vasile Pogor, casă ce găzduise cândva întâlnirile „Junimii” şi sediul revistei „Convorbiri Literare”, prin care se perindaseră în acea epocă Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P. Carp, Th. Rosetti, Mihai Eminescu, Vasile Conta, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, I.L. Caragiale ş.a. Imobilul a fost cumpărat în 1901 de către mama lui Gh.I. Brătianu, principesa Maria Moruzzi Cuza, pentru ca după 1906 să sufere unele modificări şi să rămână până în 1938 – când istoricul s-a transferat la Universitatea din Bucureşti – locuinţa sa principală, musafirii având satisfacţia să fie poftiţi a lua loc pe impresionante scaune ce mai purtau încă emblema domnitorului Al.I. Cuza16. În rest, până să se arunce în viaţa politică cu toată râvna, Mihai Ralea scăpa de „monotonie, întuneric, tristeţe” prin muncă intelectuală îndârjită, motiv pentru care nici nu era timp – spune el – „să fiu prea disperat”17. Ulterior, şi Ralea va deveni la Iaşi proprietarul unui imobil, iar la Bucureşti va cumpăra în primăvara lui 1936 o casă impozantă în Parcul Filipescu. Dacă până la căsătoria cu Elena („Lilica”), în 1930, Tudor Vianu a locuit în casa părinţilor din str. Cortului (azi str. Ing. Balaban), imediat după aceea tânăra familie îşi va căuta independenţa, mutându-se într-un apartament din Intrarea Beldiceanu, pentru ca în 1934 să se mute într-un imobil pe str. Andrei Mureşanu nr.33. Proaspăt însurat şi nu după mult timp numit profesor la Universitatea din Iaşi (în 1918), I.M. Marinescu şi-a început viaţa de familist într-o cameră de hotel, la „Traian”, iar imediat după ce fost titularizat – în 1919 – s-a mutat în chirie cu soţia şi copilul abia născut, luând un apartament în una din casele lui Nicu Gane, o „casă veche boierească cu ogradă mare şi o grădină întinsă, plină de brazi bătrâni şi de flori de tot felul”. Numai că asemenea altora veniţi aici din Valahia ori Ardeal, iniţial şi soţia lui Marinescu s-a simţit groaznic, găsind urbea oarecum mizerabilă comparativ cu Craiova (e drept, Iaşul era atunci oraşul nenumăraţilor refugiaţi din sudul ţării). În schimb, după cum relatează universitarul în memoriile sale, „s-a împăcat foarte bine întotdeauna [cu soţia] şi rareori a avut certuri şi neînţelegeri. Totdeauna 16

În 1938, edificiul a fost închiriat ca sediu al Rezidenţei Regale, devine în toamna lui 1944 reşedinţa Comandamentului Sovietic, după care va adăposti Şcoala de Partid şi SANEPID-ul, din 1968 devenind ceea ce este şi azi, Muzeul Literaturii Române. 17 Scrisori către Al. Rosetti, p.388.

201

când le-a avut, ele au survenit din pricina lipsei de bani, care se întâmpla cam des, leafa de profesor universitar fiind mică” (aspect legat însă doar de anii imediat următori primei conflagraţii mondiale)18. Sentimente oarecum asemănătoare au avut şi soţii Constantin şi Zoe Marinescu, însă în ceea ce priveşte oraşul Cluj. „Trimis” cam fără voie la universitatea din inima Ardealului, conferenţiarul de la Bucureşti avid de promovare şi proaspăt însurat cu fiica lui Gh. Balş părea nefericit în acest oraş (deşi era băiat de la „ţară”, însă un abil linguşitor al lui Iorga, dar şi al altora cu „putere”), pentru că trăia într-o „străină atmosferă de oraş de provincie, a cărei lentă asfixie cotropeşte văzând cu ochii”19. S-a obişnuit apoi – şi nu prea –, ţintind mereu spre capitală, iar dacă totuşi nu s-a putut, mult mai târziu s-a îndreptat spre Paris, ca director al Şcolii Române de acolo (din vara lui 1941), şi doar mai apoi ca profesor la Universitatea din Bucureşti, din aprilie 1943, pentru ca după război să se stabilească definitiv în Occident. Alexandru Rosetii s-a căsătorit cu Maria Rallet la Paris în 1923, locul unde aceasta urmase Liceul „Fénelon”, pentru ca studiile superioare să le facă la Iaşi (facultatea de litere), din cauza războiului, prilej cu care şi-a cunoscut viitorul soţ. Au rămas în capitala Franţei până în 1928, timp în care soţul şi-a pregătit doctoratul, locuind într-un fel de garsonieră pe rue Nôtre-Dame des Champs, în Montparnassse. „Am dus – rememorează el mult mai târziu – o viaţă de studenţi, urmărind de aproape mişcarea literară şi artistică, vizitând muzee şi expoziţii”, frecventând teatrele etc. Iar o dată pe săptămână luau cina împreună cu pictorul Th. Pallady şi alţi câţiva prieteni la un restaurant din Place Dauphine, aproape de atelierul pictorului20, pentru ca vacanţele să şi le petreacă prin Grecia şi Italia. Încă de la debutul căsniciei, din vara lui 1929, G. Călinescu a refuzat orice idee de a rămâne alături de socrii săi, suficient de avuţi, închiriind împreună cu soţia un spaţiu care să le ofere garanţia independenţei şi a intimităţii. De la început, Călinescu a făcut să se înţeleagă că stăpân în casă este el, „bărbatul”. El conducea gospodăria, el hotăra în absolut toate, încât soţia s-a obişnuit treptat să vadă lumea prin 18

I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.167, 169. 19 Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă, 1919-1940, ed. Stelian Mândruţ, Petre Ţurlea, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2005, p.267. 20 Al. Rosetti în evocări, ed. Andriana Fianu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1995, p.241.

202

prisma soţului. El stabileşte cum, când şi ce se serveşte la masă, cum se aranjează interiorul casei, cum se îmbracă soţia (desenându-i şi chiar impunându-i modele de rochii). Alice Călinescu afirmă că această „şefie” a continuat şi la Iaşi, când, primind la masă, duminica, pe colaboratorii de la „Jurnalul literar”, Călinescu gătea singur bucatele. Abia din această perioadă, ieşeană, Călinescu începe să transfere soţiei din atribuţii: făcutul cumpărăturilor cotidiene, şi chiar a celor ce-l priveau special pe el: cămăşi, ciorapi, pantofi (pe care soţia îi măsura cu aţă). Călinescu nu împărtăşea cu soţia din problemele sale, iar dacă ea îl întreba ceva, acesta o repezea. Nu prea primeau vizite. După cum relatează Alice: „Viaţa noastră a fost totdeauna modestă. Trăiam retraşi. Mergeam o dată, de două ori pe săptămână la cinematograf, la teatru. Spectacolele le alegea soţul meu. În ultimii ani mergeam la concertele simfonice de la Ateneu. Vizite? Rar primeam. Una, două pe an. Şi de făcut nu făceam mai niciodată împreună. Ne vizitau îndeosebi scriitorii, cunoscuţi ce se anunţau dinainte”. „Iniţiativele îi aparţineau lui. Eu nu aveam voinţa mea. Şi gospodăria noastră s-a despărţit în două. Eu aveam grijă de tot ce privea latura materială: piaţa, mâncarea, cumpărăturile curente; lemne eu aduceam (...). El era foarte comod. În afară de scris, nu avea grijă de altele”. Uneori Călinescu citea soţiei din ce a scris, spunând că ea reprezintă „bunul-simţ al poporului”. Când acesta lucra, „îi plăcea să mă ştie lângă el. Dar îl enerva să mă plimb prin casă. Stăteam nemişcată pe fotoliu. Citeam. Eram un obiect de care nu se putea lipsi. Servitoarea era învoită sau i se interzicea să iasă din bucătărie. Liniştea era atât de adâncă, încât zgomotul peniţei pe hârtie devenea înfricoşător”21. Câtă vreme a lucrat la Istoria literaturii române, Călinescu s-a izolat aproape complet: „Se închide în casă cu săptămânile când e să redacteze; atunci îşi ascunde domiciliul sau îşi dă adrese fictive, terorizat la gândul că ar putea fi întrerupt de la lucru”22. De altfel, în perioada cât a elaborat această operă monumentală a trăit ca un ascet, scriind toată dimineaţa şi o parte din după-amiază, la prânz se odihnea o oră-două, în rest citind până târziu în noapte. Călinescu nu fuma, nu agrea băuturile alcoolice (rar şampanie sau vin), în schimb consuma cafea, ceai, „pe care 21

Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p.138-140. Şerban Cioculescu, G. Călinescu, „Istoria literaturii române”, în „Revista română”, I, 1941, nr. 3-6, p.383. 22

203

i le aduceam la anumite ore, dinainte stabilite”, relatează soţia sa. „Câteodată, absorbit de lucru, nu se ridica pentru masa de prânz. Eu sau servitoarea, dar mai ales eu, aşezam pe o măsuţă alăturată, cu cât mai puţin zgomot, tava cu mâncare. Dacă mâncarea se răcea, era reîncălzită, şi dacă şi aşa rămânea neatinsă, era înlocuită cu alte alimente mai uşoare”. Dacă soţia pleca în oraş după cumpărături, îl găsea la fereastră aşteptând-o şi întrebând-o, ca un copil, ce i-a adus. Călinescu era mare amator de dulciuri, îndeosebi de dulceaţă, manifestând chiar lăcomie. „Cu soţul meu era dificil să ai prietene”. Când Alice a fost vizitată de o cunoştinţă din provincie, după puţin timp universitarul „a izbucnit într-un tunet: Da’ nu mai pleacă aia odată?”23. Călinescu era totodată un timid, îndeosebi în faţa persoanelor străine. Avea un sistem nervos neechilibrat, cu ieşiri colerice, acest lucru accentuându-se prin anii 1933-34 în urma unui surmenaj chinuitor, era depresiv şi avea mania persecuţiei etc. Deşi părea indiferent faţă de soţie, paginile de Jurnal ale lui Călinescu indică şi frământări vizavi de viaţa ei: „Cu Vera am făcut o greşeală. Prea multă afecţiune de la început, dar şi multă intenţie pedagogică, sugerarea că totul e de învăţat. Şi-a pierdut astfel orice încredere în sine şi a devenit timidă”. Şi nu sunt singurele reflecţii în ce o priveşte24, pentru că spre sfârşitul vieţii – dar nu la o vârstă înaintată –, de pildă, nu mai pleca din Bucureşti fără soţie. Să mai vorbim, de exemplu, de faptul că G. Călinescu se temea de ziua de vineri şi de regulă nu prea ieşea din casă atunci, mai ales la maturitate, Alice trebuind să suporte şi consecinţele acestei prejudecăţi? Sub aspectul spaţiului de locuire, la Iaşi, de pildă, casa în care stătea G. Călinescu era modestă, cu doar două încăperi principale, una din camere, mare şi luminoasă, cu o splendidă sobă, a devenit biroul lui de lucru şi locul de primire a musafirilor25. Abia în 1942, la Bucureşti, la îndemnul repetat al soţiei, Călinescu se decide a-şi face o casă proprie, până atunci fiind mereu în chirie. Casa din str. Vlădescu 53, pe locul 23

Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p.138-141. Apud Ibidem, p.268. 25 Pentru această locuinţă vezi Adrian Marino, La „Jurnalul literar”, în „Viaţa românească”, XVIII, 1965, nr.6, p.187 (care în plus mi-a relatat o sumedenie de alte detalii). Am mers în câteva rânduri în această casă, pe când eram student, prin anii ’80, vizitând pe pr. Paul Mihail, întotdeuna cu Şt.S. Gorovei, care mereu a dovedit multă delicateţe deopotrivă pentru cei foarte tineri şi cei foarte bătrâni, făcându-i să se simtă uneori mai importanţi decât erau. 24

204

primit ca zestre din partea nevestei, era de fapt mai vechiul grajd pentru caii de curse ai socrului său Simion Trifu – evident, transformat şi adaptat pentru locuit – la care ulterior s-au mai ridicat alte două încăperi. Finalmente, casa avea un hol, o cameră mai spaţioasă (biroul lui Călinescu), un dormitor, o bucătărie, baie şi o mică sufragerie. Aproape imediat după căsătorie, familia Ibrăileanu a închiriat două camere într-un imobil impozant, pe str. Carol 42 (Casa Müller). Şi cum soţia lui a rămas însărcinată, treburile gospodăreşti au fost preluate de mătuşa lui Garabet, Tasia Trancu, care se mutase în acelaşi imobil. Abia în toamna lui 1903 şi-au aflat o altă locuinţă, pe str. Română 4 (moştenire de la mătuşa sa), imensă, cu şapte încăperi şi curte, camera lui de lucru având fereastra spre grădină. Însă după „dulceaţa” primilor doi-trei ani de căsătorie, Garabet Ibrăileanu a început tot mai mult să-şi neglijeze familia în favoarea preocupărilor lui intelectuale. Îndeosebi după fondarea „Vieţii Româneşti”, s-a îndepărtat tot mai mult de soţie. Rar petrecea în sânul familiei, iar unora chiar li s-a părut a fi un „tiran”, atitudine explicată şi prin originea lui etnică – armenească –, ce impunea anumite norme în raporturile bărbat-femeie26. Doar faţă de fiica sa manifesta un ataşament deosebit, jucându-se adeseori cu ea, iar uneori seara o însoţea la culcare, spunându-i o poveste „comandată” de aceasta. În acest context, soţia a început să sufere din cauza abandonării intimităţii de altă dată. Nu mai aveau o viaţă comună, cu aceleaşi preocupări, de aceea îi şi făcea uneori reproşuri, însă cu blândeţe. Cu toate acestea, Ibrăileanu îşi utiliza uneori soţia pe post de lector şi „cenzor”, numind-o în această ipostază „zarzavagiţa lui Molière”27. Totodată, ea îl menaja cât putea de mult, numindu-l chiar „boierul” (iar ea fiind „Lenuţa”). Ca să nu-l tulbure în orele lui de lucru sau de somn, Elena circula pe fereastră – în dreptul căreia avea un taburet. Iar când se vor muta în casa de pe Fundacul Buzdugan 10 (din toamna lui 1927)28, cu multă verdeaţă şi o verandă unde Ibrăileanu putea chiar să aţipească uneori, într-un soi de pat, pentru a i se păstra liniştea din timpul zilei, spaţiul din faţa geamului de la camera lui Ibrăileanu era 26

Aurel Leon, Umbre, V, Iaşi, Edit. Junimea, 1986, p.25. Elena G. Ibrăileanu, Din viaţa lui G. Ibrăileanu, în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, II, ed. I. Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.220. 28 Pe aceeaşi stradă, la nr. 3, se afla imobilul în care locuia familia lui Ionel şi Păstorel Teodoreanu. În anii regimului comunist, casa lui Ibrăileanu a fost rasă cu buldozerele. 27

205

baricadat cu sârmă ghimpată şi cutii, pentru ca eventualii neştiutori să nu poată merge pe acolo29. În fapt, soţia l-a ferit de tot ceea ce presupunea cotidianul, ea preluând corvezile familiei şi gospodăriei. Pe scurt, Elena Ibrăileanu şi-a sacrificat viaţa pentru opera şi activitatea soţului, deşi era licenţiată în ştiinţe, cu şanse reale de a se afirma ea însăşi, aşa cum au făcut şi fraţii ei. Totodată, soţia îi va fi cea mai fidelă infirmieră, mai ales după 1904, când Ibrăileanu a devenit neurastenic, cu o insomnie permanentă, pe care o descria simplu şi afectat într-o epistolă adresată în 1921 lui P. Zarifopol: „Sufăr de douăzeci şi cinci de ani de neurastenie gravă”; „O veşnică insomnie, o veşnică oboseală, dese nevralgii şi anxietăţi teribile”30. De altfel, devenise un lucru cunoscut mai de toată lumea faptul că universitarul lucra întreaga noapte – asemenea lui Marcel Proust –, până la crăpatul de ziuă, dormind apoi până pe la ora 15, interval în care nimeni n-ar fi îndrăznit să-l caute sau măcar să-i intre în curte. Pentru că spre deosebire de alţi colegi de profesorat şi de scriitori, lui Ibrăileanu nu-i plăcea – bunăoară – jocul de cărţi, care se pare că era o „molimă” până pe la primul război mondial, dar şi mai apoi. La Iaşi, de pildă, mulţi din colegii lui universitari mergeau de regulă pe la cluburile lor politice, alţii jucând pe la Clubul Vânătorilor sau la Jockey-Club (la al cărui demisol se afla Cofetăria Tuffli), unul din pătimaşii acestui obicei fiind Andrei Vizanti. Când s-a mutat în 1903 într-o nouă locuinţă31, cea cu şapte încăperi, camera principală şi cea mai mare, cu ferestre mari, spre grădina cu vegetaţie sălbatecă, a devenit spaţiul de lucru al lui Garabet. Aici avea un imens birou, sculptat, iar pereţii acoperiţi cu rafturi de cărţi. În colţuri, două sobe masive, şi mai era şi un pat. Ibrăileanu locuia în această cameră aproape tot timpul cât era acasă. Soţia avea motive de nemulţumire întrucât în camera de lucru era mare dezordine: biroul încărcat de cărţi şi reviste într-o debandadă greu imaginabilă, cu scrum de 29

Vezi şi Mihai Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime refăcută, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.8. 30 Corin Grosu, Spiritul critic… în scrisori. G. Ibrăileanu către P. Zarifopol, în „Manuscriptum”, 1/1970, p.116 (republicat în Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, p.156). 31 Era o veche casă boierească, lungă şi joasă, fără etaj, situată la vreo 100 metri de stradă, cu o curte mare. Imobilul era împărţit în apartamente izolate total, fiecăruia corespunzându-i o parcelă delimitată prin gard, vecinii neavând nici o legătură între ei.

206

ţigară răspândit pretutindeni. Mai mult chiar, la începutul revistei „Viaţa românească”, redacţia era în casa lui Ibrăileanu, într-un hol lung şi îngust, foarte friguros. Dar iată cum descrie Mihail Sevastos în amintirile sale camera de lucru a lui Ibrăileanu: „era în acelaşi timp şi dormitor; în stânga avea patul, acoperit cu un fel de baldachin, ca să nu cadă noaptea asupră-i lostopene din tavanul coşcovit. Bucăţi din tencuială se şi prăbuşiseră de altfel în câteva locuri ale bagdadiei, dezgolind şipcile tavanului. O reparaţie apărea în imaginaţia lui Ibrăileanu ca un cataclism care i-ar fi dezorganizat viaţa”32. Se cuvine totuşi a face aici o scurtă paranteză, pentru a mai evidenţia câteva aspecte ce au afectat profund viaţa de cuplu a criticului ieşean! Ibrăileanu a fost toată viaţa obsedat de primejdia focului, s-a considerat chiar „persecutat” de acesta, şi nu fără motv. Casa din str. Română a fost mistuită de pârjol în 1918 (după ce mai suportase unul), apoi şi redacţia de la „Viaţa românească” a trecut prin alte două incendii, în cursul unuia dintre ele biblioteca lui Ibrăileanu pur şi simplu dispărând în flăcări. Mănăstirea Râşca a ars şi ea, locul ce-i plăcea atât de mult, dar de incendii au avut parte şi mănăstirile Văratec şi Agapia, şi ele dragi lui. De altfel, este şi explicaţia pentru faptul că scrumierele din casa universitarului erau mereu pline de apă. Apoi, Garabet Ibrăileanu avea o frică teribilă de moarte, iar această obsesie l-a făcut ipohondru încă din anii când era sănătos tun, manifestând stări maladive uneori închipuite33. Nu întâmplător, justificările, explicaţiile insomniilor lui nocturne aveau mai puţină semnificaţie pentru cunoscuţi, cât mai ales mitul savantului care lucreează noaptea! Plus toată scenografia ce înconjura acest „program”: soţia care umbla mereu în vârful picioarelor, vorbitul în şoaptă, îndepărtarea oricărui intrus, orelele la universitate, sterilizarea ţigărilor, batista îmbibată într-un lichid sterilizant, nu întindea mîna pentru salut decât arareori (pentru a nu se „contamina”), când mergea în vizită, gazda trebuia să lase uşa crăpată, pentru a nu fi silit Ibrăileanu s-o atingă cu mâna, iar dacă era închisă o deschidea cu cotul, claţele uşilor de la casa sa erau învelite în material de pânză îmbibat cu acid fenic etc., etc. Era aşadar un cod de norme pe care mai toţi apropiaţii îl ştiau, dar care aveau grijă să-l transmită şi altora. 32 33

Mihai Sevastos, Op. Cit., p.39-40. Ipohondrie a manifestat mai târziu şi Mihai Ralea.

207

De aceea, unora le apărea drept un personaj ciudat, iar el era conştient de asta. Îi scria de altfel prin 1906 lui I. Al. Brătescu-Voineşti că şi-a făcut un „renume de mizantrop şi extravagant”. Însă „n-au dreptate, sunt un om foarte sociabil, dar într-un cerc foarte restrâns. Cu cine nu pot avea vreo legătură sufletească n-am ce vorbi niciodată şi mă simt încurcat şi jenat, şi am aerul unui idiot”34. Şi se pare că era chiar aşa. Deşi multora părea mizantrop, în realitate Ibrăileanu era deosebit de cald, de sentimental. Părea aşa datorită timidităţii, însă odată ce se integra unui grup devenea comunicativ, cu prietenii bea un pahar de vin, asculta bârfe, se interesa de petreceri, se amuza de beţiile altora etc., etc. De altfel, „pudicul” Ibrăileanu, mereu timid şi cu capul în nori, gusta cu mult interes mai ales „bârfele” şi „mahalagismele” (aventuri sentimentale, divorţuri etc.), manifestând chiar multă simpatie pentru G. Topârceanu, de pildă, ce avea faima unui cuceritor şi aventurier sentimental. Mai mult chiar, Ibrăileanu îndemna se pare pe cei tineri, din cercul său, să profite de tinereţe35. Iar aserţiunea este confirmată de un alt apropiat al criticului, de Mihail Sevastos, care aflat la căpătâiul lui Ibrăileanu pe când era pe patul de spital, înainte de a se sfârşi, reproduce un sfat al acestuia: „Mi-am petrecut toată viaţa în bibliotecă, citind, meditând, scriind... N-am fost la petreceri, n-am dansat, nu m-am ţinut de amor. Şi am greşit. Voi, care sunteţi mai tineri, să nu faceţi ca mine. Căci viaţa ne-a fost dată ca să fie trăită”36. Şi nu exagera deloc atunci când îşi enumera privaţiunile. Bunăoară, prima dată când a fost văzut Ibrăileanu că dansează a fost cu ocazia nunţii surorii celei mai mici a Elena Carp (deci viitoare cumnată), „Căprioara”, la 2 ianuarie 1900, nuntă ce a avut loc în casa familiei. Atunci a dansat Ibrăileanu cu Elena, „ceea ce a stârnit mirarea generală; s-au adunat invitaţii la uşă să-l vadă dansând”37. Şi se pare că a mai făcut lucrul acesta o dată, moment înregistrat de Ştefana Velisar Teodoreanu, în Ursitul. Evocări, amintiri (1970), Ibrăileanu dansând la nunta lui Ionel 34

Scrisori către Ibrăileanu, III, ed. M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu şi Al. Teodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.440. 35 Cf. Demostene Botez, în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, I, ed. I. Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p.32. 36 Mihai Sevastos, Op. Cit., p.477; reprodus şi vol. Amintiri despre Ibrăileanu, I, ed. I. Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1974, p.224. 37 Elena G. Ibrăileanu, Din viaţa lui G. Ibrăileanu, în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, II, p.199.

208

Teodoreanu, când toată lumea ştia că n-a făcut el lucrul acesta nici măcar la propria căsătorie. Pe de altă parte, Ibrăileanu era însă unul din aceia care îşi permiteau mici extravaganţe materiale, ca în cazul cumpărării unei invenţii relativ noi, la vremea aceea, un gramofon. A apărut cu el într-o zi, pe neanunţate, cumpărat de ocazie de la un coleg de profesorat, inclusiv câteva plăci. A început apoi goana după discuri, Elena protesta pentru cheltuirea iraţională a banilor, dar nu a reuşit să-l potolească. Mai mult chiar, la un moment dat schimbă acel gramofon cu unul mai mare, cu un enorm cornet de alamă. Dar nu a fost singurul cu o asemenea pasiune costisitoare pe atunci! Virgil Bărbat avea o colecţie de discuri de-a dreptul impresionantă, mai ales cu muzică simfonică şi operetă, organizând destul de frecvent adevărate audiţii la el acasă pentru studenţii mai apropiaţi. Însă cu toţii se fereau să-şi exclame preferinţa pentru ceva anume, pentru că imediat profesorul oferea discul cadou, iar acelaşi lucru se întâmpla şi cu cărţile38. Apropo de cărţi: acasă la Demostene Russo, camera sa de lucru era o imensă bibliotecă, extinsă chiar şi în alte părţi ale imobilului, cu atât mai mult cu cât profesorul era şi un mare bibliofil; pe unul din rafturi, impozant, la vedere, se afla dictonul: „Un livre prêté souvent perdu, toujours gaté”39. Referindu-se cam la acelaşi lucru, ex-librisul lui Leca Morariu avea ca motto: „Iată în fine o bibliotecă din care nu se împrumută cărţi”. Iubitor şi prudent cu biblioteca sa a fost şi Orest Tafrali, care a adus cu sine la Iaşi, în 1913, nu mai puţin de 2000 volume de excepţională valoare în domeniul arheologiei şi istoriei artei, până la decesul său numărul acestora sporind enorm, cea mai mare parte din ele fiind achiziţionate de universitate prin cumpărare de la soţia profesorului, în 193840. A rezultat din cele câteva exemplificări de până acum în ceea ce priveşte viaţa de cuplu şi o anumită latură a agresivităţii între parteneri, în unele cazuri, ca refulare adeseori inconştientă, care ascultă de procesele primare ale fiinţei umane. De fapt, în unele medii familiale se constată mai degrabă – la vedere – doar lupta pentru întâietate. Pentru că, la urma 38

N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ed. Daniela Mărgineanu-Ţăranu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p.39. 39 Cf. Nestor Camariano, Sub semnul erudiţiei: G.T. Kirileanu şi D. Russo, în vol. G.T. Kirileanu sau viaţa ca o carte. Mărturii inedite, ed. C. Bostan, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1985, p.88. 40 Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 456, f.104; dos. 474, f.57.

209

urmei, viaţa în cuplu se manifestă uneori şi prin raporturi de putere. Iar acest lucru se întâmplă de regulă atunci când în relaţia dintre cei doi se stabileşte anevoie un echilibru, generându-se astfel un fel de competiţie pentru întâietate. Dacă în principal până pe la finele primului război mondial prin tradiţie se recunoştea ascendentul soţului, după aceea – graţie evoluţiei feminismului – raporturile tind spre un anume echilibru. Au existat însă şi înainte cazuri când averea şi poziţia socială de origine a soţiei au constituit atuuri pentru un raport de forţe în favoarea acesteia şi fără a exista conştient o atitudine feministă. Cu toate acestea, nu trebuie să ne mire când aflăm că şi universitarii manifestă violenţă, oricât ar fi ei de „educaţi”, deoarece aproape în unanimitate biologii susţin faptul că agresivitatea este mai mult decât un simptom patologic, este un instinct natural, legat de toate celelalte nevoi vitale, precum hrana, apărarea în caz de pericol sau comportamentul sexual. De aceea, această însuşire impune individului tendinţele de dominare, de supunere, de competiţie, iar psihologia şi psihanaliza confirmă originea biologică a agresivităţii. Ceea ce se înţelege şi se acceptă însă mai greu este faptul că procesele primare ascultă de principiul plăcerii!41 Schematic privind lucrurile, agresivitatea este manifestarea tendinţei de a face rău cuiva, în mod real, imaginar sau simbolic. Dar de ce soţiei? Iar dacă nu-ţi îndrepţi răul spre ea, atunci ce se întâmplă? Însă dominaţia poate fi exercitată şi prin atitudini aparent „cuminţi”, unde deşi relaţia pare cordială şi în limita canoanelor „decenţei” epocii, ea scoate pregnant în evidenţă „răceala” relaţiei, evidenta lipsă a afecţiunii şi a sentimentelor. Oare ce ne poate sugera formula de adresabilitate a soţiei către soţ, folosind expresii de genul: „dumneata”, „dumneavoastră”, „d-le profesor” etc., etc.? Pentru că la polul opus avem universitari care dincolo de morga lor academică utilizează uzual expresii de „iubito”, „iubiţel”, „îngerul meu”, „inimioară” etc. Aşadar, în primul caz, apare firesc faptul ca această lipsă de afecţiune să genereze stări deprimante, îndoieli, mai ales în acele cupluri în care uniunea matrimonială s-a făcut în principal „cu ochii 41

Vezi Odile Dot, Agressivite et violence, Verviers, Marabout, 1984; Jean-Marie Pelt, La loi de la jungle. L’agressivite chez les plantes, les animaux, les humains, avec la collaboration de Frank Steffan, Paris, Fayard, 2003; Edwigw Antier, L’aggressivita, Milano, Ancora, 2004.

210

închişi”, din raţiuni doar „biologice”, ori sociale, ori de carieră, şi nu pe temeiul dragostei declarate, ca sentiment real, pus la încercare, ce a presupus şi pasiune, chiar puţină nebunie etc. Şi ne mirăm cum putea caracteriza Nicolae Iorga relaţia lui cu prima soţie, pe la 1900, deşi până atunci totul părea a merge excelent (cu toate că i se adresa mereu cu „mata”): „la început dispreţ, neglijenţă, tăcere; fereala cea mai straşnică de a spune un cuvânt mai bun şi mai cald, un cuvânt de iubire; apoi tolerarea unui bărbat care n-are defecte”42. În aceste împrejurări, cel ce se simte frustrat îşi caută substitute de afecţiune (în direcţia copiilor, o relaţie extraconjugală, dar nu neapărat urmărind divorţul, în hobbyuri, biblioteci, diverse sporturi, viaţă socială mondenă, chiar în visuri, creându-şi trăiri paralele cu realitatea etc.). Alţii aproape că pierd stima de sine, devin nişte păpuşi numai bune de manipulat, cum s-a întâmplat în cele din urmă cu soţia lui George Călinescu. Pe de altă parte, agresivitatea este şi o formă de conservare de sine, dar şi de a crea un supra Eu. Nu întâmplător, violenţa fizică, ca şi cea verbală, pare apanajul oamenilor complexaţi, pentru că ei cred că doar prin manifestări brutale exterioare se pot impune celorlalţi. Iar cei nu o puteau face în familie, îşi refulau probabil pornirile în afară. Nu aş dori aici să ofer prea multe pilde în acest sens, fiind vorba de personaje care au devenit demult statui în panteonul culturii noastre, însă cum s-ar putea aprecia o situaţie ca aceasta: altercaţia dintre N. Iorga şi M. Dragomirescu, care a făcut de altfel obiectul unei anchete din partea ministrului Spiru Haret, conflict pe care îl relatăm şi noi după un memorialist – şi el mai apoi universitar – ce-l acompania pe polihistorul nostru. Însoţindu-l pe N. Iorga, Al. Lapedatu este rugat să-l aştepte câteva clipe în faţa universităţii, pentru că are ceva de rezolvat în cancelarie. „După vreun sfert de oră, iată-l că vine cu paltonul plin de praf de sus până jos, spunându-mi foarte agitat: «Ştii că m-am bătut cu Dragomirescu?» «Cum?» întreb eu”. Iar N. Iorga îi povesteşte incidentul: „Eram în cancelarie, vorbind cu un grup de profesori. Dragomirescu, care era în altă parte şi asculta ceea ce spuneam, a exclamat deodată la adresa mea: hodoronc, tronc! Furios, m-am repezit la el şi l-am lovit cu bastonul în cap. El a ripostat, aşa că ne-am încăierat până ce am ajuns să ne

42 N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit. Minerva, 1991, p.33.

211

tăvălim pe jos. Intervenind cei de faţă, ne-au despărţit”43. Pentru echilibru însă, trebuie spus faptul că şi M. Dragomirescu a manifestat frecvent trăsături de caracter nu tocmai de admirat, chiar dacă ar fi să ne luăm tocmai după cele relatate de el lui Eugen Lovinescu, în ceea ce priveşte calificativele adresate bunăoară de cel dintâi lui Ov. Densusianu în cadrul unui consiliu al facultăţii, cu ocazia unei banale neînţelegeri: „stârpitură, putoare, scârba scârbelor, şontorogule, să nu mă faci că te cotonogesc şi de cellalt picior”44. Numai că Iorga nu era la primul incident de acest fel. De pildă, animozităţile dintre Gr.G. Tocilescu şi N. Iorga au ajuns aşa de departe încât acesta din urmă l-a provocat la duel pe cel dintâi. Totul fusese pregătit pentru aceasta: Tocilescu şi-a luat ca martori pe gen. Brătianu şi C. Dissescu; Iorga pe mr. A. Gorgos şi Al.G. Ionescu. Intervenţia multora a dus la evitarea înfruntării, cu toată îndârjirea lui Tocilescu de a nu-i da satisfacţie lui Iorga45. Însă cu duelul era altceva, mai mult o chestiune de onoare, pentru că, de pildă, fără să fie un tip irascibil, Sextil Puşcariu va ajunge şi el în postura de a-şi apăra „onoarea” cu spada, în octombrie 1931, în urma unor neînţelegeri cu Al. Lapedatu; au fost numiţi chiar şi martorii (Th. Capidan şi G. Giuglea), însă până la urmă conflictul a fost aplanat pe cale amiabilă. Revenind însă la Iorga, poate că de aceea Eugen Lovinescu – care l-a avut ca profesor prin 1900-1901 – îl caracterizează astfel: „Faţă de masa nesigură a ascultătorilor, apostolul avea însă o atitudine agresivă: nu numai nu ne ademenea pe calea seducţiei personale sau a unei pomeni universitare, dar dimpotrivă, întrebuinţa arma ironiei şi a invectivei; impresionabil şi bănuitor, el împingea nervozitatea până la jignire. Fără să presimtă simpatiile noilor veniţi, crezându-se înconjurat numai de ostilitate, cerea o linişte sepulcrală; orice şoaptă i se părea un comentariu, orice foşnet de hârtie îl irita; nimeni nu putea intra mai târziu în sală, iar odată intrat, nimănui nu-i era îngăduit decât să asculte sau să ia note; faţă de orice alte preocupări, el avea izbucnirea Nazarineanului

43

Al. Lapedatu, Scrieri alese. Articole, cuvântări, amintiri, ed. Ioan Opriş, Cluj, Edit. Dacia, 1985, p.206-207. 44 E. Lovinescu, Scrieri, vol. II, Memorii, ed. Eugen Simion, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p.118. 45 Cf. Scrisori către N. Iorga, I, ed. Barbu Theodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p.394-395.

212

faţă de zarafii din templu”46. Cu alte cuvinte, aşa cum îl caracteriza şi Şerban Cioculescu, Iorga era „un mare nervos, era un jupuit de viu. Singurul mod de a stăpâni demonul lui, şi care era la îndemâna tuturor, era măgulirea. Se lăsa foarte uşor măgulit şi ceda – la el orgoliul era puternic căptuşit cu vanitatea”47. Dar nu era singurul care se manifesta astfel. Giorge Pascu ne apare mai totdeauna ca un personaj extrem de violent şi irascibil. Prin intermediul publicaţiei sale „Revista critică” ataca pe mai toţi colegii lui, nu doar din Iaşi. De pildă, exasperat, într-o zi Ilie Bărbulescu – şi el cam cu aceleaşi porniri neacademice – îl întâlneşte pe G. Pascu pe str. Lăpuşneanu şi-l loveşte cu bastonul48. Pascu a început atunci să strige „Săriţi că mă omoară”, iar Păstorel Teodoreanu, care trecea întâmplător pe acolo, i-a replicat: „Nu mă bag, nu mă amestec, autonomia universitară”49. De altfel, G. Pascu a fost probabil profesorul căruia i s-au intentat cele mai multe procese de calomnie, în cadrul cărora s-au cerut sume fabuloase ca „daune morale” şi îndeosebi excluderea din învăţământ, fiind însă doar suspendat de câteva ori. Sau, bunăoară, oricât de frumoase amintiri mi-au fost relatate de cei ce l-au cunoscut la Cluj pe Constantin Daicoviciu, îndeosebi pentru perioada de după 1960, anterior se pare însă că profesorul avea uneori ieşiri de o agresivitate fizică inimaginabilă, care au declanşat nu doar anchete din partea universităţii, ci şi ale parchetului50. Totodată, „delicatul” George Oprescu de la senectute a manifestat de exemplu, ca profesor şi director al Liceului „Traian” din Turnu Severin, unde a funcţionat până în 1919, multă violenţă în relaţia cu elevii, pălmuindu-i frecvent, fapt menţionat de Şerban Cioculescu şi neplăcut rememorat de Al. Dima (care o „încasase” pe nedrept)51. La fel se pare că era şi Traian Bratu – după cum rememorează Ioan Hudiţă –, care pentru elevii Liceului Naţional din Iaşi „constituia spaima generală”, elevii detestându-l pentru „severitatea lui absurdă şi răutatea fără margini”52. Până şi blândul, manieratul Al. Odobescu şi-a ieşit la un 46

E. Lovinescu, Op. Cit., p.30. Destăinuiri. Şerban Cioculescu: „Acesta era Iorga”, în „Manuscriptum”, 2/1974, p.95. 48 Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 1/1924, f.151. 49 Cf. C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.225. 50 Vezi, de pildă, Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 153/1943. 51 Cf. Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981, p.75-76. 52 Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p.251. 47

213

moment dat din fire – pe când era şi director al Şcolii Normale Superioare –, pălmuind un student de la facultatea de ştiinţe (pe Corneliu Drăgănescu), incidentul generând proteste şi scandaluri studenţeşti, o anchetă din partea Ministerului Instrucţiunii şi demisia din această funcţie a universitarului, care de-a lungul vremii ajutase enorm o sumedenie de tineri scăpătaţi. Aşadar, dacă unii universitari se comportau în public aşa cum a reieşit mai sus, care să fi fost conduita lor acasă, în sânul familiei, unde erau mai feriţi de ochii intruşilor? Pentru că agresivitatea este şi o chestiune de mentalitate, îndeosebi în cazul violenţei faţă de cei din familie (soţie, copii), în tradiţia noastră păstrându-se încă obiceiul de a corija „defectele” copiilor, dar şi ale soţiei, printr-o „sfântă de bătaie”! Dar nu vrem să insinuăm nimic, în vreme ce la fel de veridică este şi latura cealaltă a fiinţei ce manifestă agresivitate, cu atât mai mult când este vorba de indivizi cu „ştaif”. De pildă, Onisifor Ghibu era în familie deosebit de calm, de blând, extrem de tandru, cu mult umor, pe când în relaţiile cu ceilalţi ne apare nu doar intransigent, cât mai ales pornit mereu pe ceartă, chiar dur, reclamagiu, procesoman etc. Agresivitatea ar fi un aspect neplăcut al relaţiei dintre cei doi parteneri de viaţă, în fond cazuistica fiind insignifiantă şi ca atare poate inutil de cuantificat. Pentru că în mod evident a existat şi mult, chiar mult sentimentalism în relaţiile familiale ale universitarilor literari. Iar un model de acest fel ar putea fi invocat prin Anton Naum, personaj cu adevărat melancolic şi timid, din care cauză s-a şi însurat foarte târziu, la 53 de ani, în vreme ce soţia lui era mai tânără cu aproape 30 ani. A fost însă un cuplu fericit, cu doi copii extrem de reuşiţi din mai toate punctele de vedere, Anton Naum apărând contemporanilor „modest ca un sihastru, mulţumit întotdeauna de situaţia ce i-o crease mediul în care se găsea, feciorelnic în toată prezentarea lui53, visător ca un adolescent, iubitor de tot ce e frumos, el a trăit până la adânci bătrâneţe, privind cu aceeaşi dragoste şi bunătate în jurul său, simţindu-se mereu tânăr, călăuzit de aceleaşi visuri şi idealuri ca şi în vremurile îndepărtatei sale tinereţi”54. 53

Se referă, evident, nu la aspectul fizic, pentru că Anton Naum încărunţise foarte devreme, aproape toţi memorialiştii fiind impresionaţi de barba şi mustăţile lui deosebit de albe. În rest, într-adevăr, toată lumea îl ştia extrem de pudic, iar junimiştii îi spuneau chiar „pudicul Naum” (G. Panu, Amintiri de la „Junimea” din Iaşi, Bucureşti, Edit. Minerva, 1998, p.123). 54 Ioan Dafin, Figuri ieşene, ed. II, Iaşi, Edit. Viaţa Românească, [1927], p.66.

214

Prima soţie a lui Goga, Hortensia, se arată extrem de iubitoare şi de tandră. Îi scria din Sibiu lui Octavian (Tavi) la 20 martie 1908, plecat la Bucureşti, că „eu numai lângă tine trăiesc şi, când nu te pot nici chiar vedea, trebuie să sufăr”; „toate gândurile mele sunt într-un loc la tine, te învălesc cu toată dragostea, stau lângă tine zi şi noapte şi ar vrea să te ferească de orice rău, de oboseală, de neplăceri”55. Iar astfel de mesaje nu sunt singulare în biografia multora din universitarii noştri. Plecat în „misiune” la Belgrad – în 1946 –, ca ambasador, Tudor Vianu primea din partea soţiei epistole de o delicateţe şi un sentimentalism emoţionant: „Dudi dragă” – îi spunea –, „am nopţi lungi de insomnie, iar spre ziuă deseori te strig părându-mi-se că eşti lângă mine”. Sau cu altă ocazie: „Am tresărit aseară la fiecare sonerie de telefon crezând că ai să telefonezi. Voi avea poate în seara asta bucuria să te aud?”56 Şi nu erau căsătoriţi de ieri, alaltăieri, ci de 16 ani, având deja doi copii! În august 1907, după aproape un deceniu de căsnicie, aflat în drum spre Interlaken, M. Dragomirescu scria soţiei sale – bolnavă (avea un picior fracturat) la Valea Călugărească – că „mă simt trist şi-mi vine să plâng că sunt singur şi nu mă pot încălzi la lumina ochilor tăi ce-ar răsfrânge frumuseţea din jur”. Şi încheia epistola: „Dă-mi o sărutare de departe, Ada, cel puţin una, că amar sunt de singur”. Iar câteva zile mai apoi îi scria: „Draga mea Ada, nu m-oi mai duce în străinătate fără tine în viaţa mea! Tot ce văd, tot ce aud, tot ce înţeleg rămân îngropate în mine şi nu mă pot bucura de ele, fiindcă sunt singur”57. Cum sună? În mod evident ar merita să comparăm cu tonul altor scrisori de universitari, fie ei oricât de „literari”, ca să vedem cam cum stăteau cu „iubirea” faţă de soţiile lor! Pentru mai toţi universitarii, importantă a fost armonia, realizarea acelui cadru de pace şi echilibru sufletesc atât de râvnit de mai toţi creatorii în domenii ştiinţifice, dar mai ales artistice. Oricât s-ar crede că unele din marile realizări artistice au fost rodul indivizilor boemi, dezechilibraţi, consumatori de halucinogene, de alcool, acest lucru este rezultatul unei simple conjuncturi sau, mai bine zis, a unei false imagini transmise de diverşi memorialişti sau biografi mai puţin versaţi în 55

Octavian Goga în corespondenţă, ed. Mihai Bordeianu, Ştefan Lemny, Bucureşti, Edit. Minerva, 1983, p.41-42. 56 Scrisori către Tudor Vianu, II (1936-1949), ed. Maria Alexandrescu Vianu şi Vlad Alexandrescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1994, p.288, 291. 57 Documente literare, II, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.281, 283.

215

„lectura” poveştilor de viaţă a marilor creatori. În realitate, mai nimic nu s-a putut realiza fără muncă multă şi încordare, ceea ce au reţinut „istoriile” invocate nefiind altceva decât momente de refulare psihică după un travaliu enorm şi tensionat. Încă nu am aflat vreun universitar beţiv, de exemplu, care să fi realizat ceva cât de cât semnificativ în domeniul ce l-a onorat. Eventual, aceştia au generat doar anecdote, mituri, simpatia tovarăşilor de pahar, dar nimic altceva. La urma urmei, ce a produs intelectual Petre Grimm, profesorul de limba şi literatura engleză de la Cluj? Ne-a rămas despre el doar imaginea de „mare amator de ţuici”, nelipsit din bodega lui P. Bucovineanu din centrul oraşului, lângă vechea primărie, iubit însă de toţi pentru că era „mucalit şi bun povestitor, gata cu glumele şi cu ironiile”58. Ori cazul lui C. Dimitrescu-Iaşi, care deşi nu a lăsat mare lucru în urma sa din punct de vedere editorial (oricum, sub 500 pagini tipărite, mai toate produs al compilaţiilor59), se bucura totuşi în epocă de un mare prestigiu. A fost mai mulţi ani rector al Universităţii din Bucureşti, directorul bibliotecii acesteia şi al Seminarului Pedagogic, preşedinte al Consiliului permanent al Ministerului Instrucţiunii, dar şi membru influent al Partidului Liberal, s-a lăsat mereu copleşit de nenumăratele obligaţii extraintelectuale, spre senectute fiind cu mult depăşit de noile curente de gândire filosofică. Venea rar pe la cursuri (de 4-5 ori pe an), dar când o făcea „erau strălucite”, pentru că „avea un dar al expunerii”, lăsând impresia ignoranţilor că era tobă de carte60. Şi pentru că la el nimeni nu pica examenele, ne apare firesc faptul că „era unul din cei mai renumiţi profesori de atunci. Îmbrăcat totdeauna foarte elegant, cu barba şi mustăţile prost cănite, avea un chip grăsuliu şi vesel, chipul bătrânului Silen, tovarăşul de beţie al lui Bachus”61. Deoarece în rest, când nu era nici la universitate, nici la partid, nici în vreo comisie, era de găsit prin 58

Horia Stanca, Fragmentarium clujean, Cluj, Edit. Dacia, 1987, p.12. Deşi cineva a găsit de cuviinţă, pe bună dreptate, să-i dedice o amplă monografie, însă profund hagiografică: Cătălin Bordeianu, C. Dimitrescu-Iaşi. Studiu monografic: sociologie, filosofie, politică, estetică, pedagogie, ediţia a doua revăzută şi adăugită, Chişinău, Centrul Naţional de Drept & Editura Garuda Art, 2002, 522 p. (prima ediţie: 1999). 60 Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, ed. Vasile Netea, Gelu Voican [-Voiculescu], Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p.101. Vezi şi Andrei Rădulescu, Amintiri, ed. Irina Rădulescu-Valasoglu, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1995, p.139. 61 I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, p.62-63. 59

216

vreo cârciumă, unde bea „tizană şi unde îşi risipea inteligenţa pentru cei câţiva tovarăşi de chefuri”. De altfel, Coco Dimitrescu-Iaşi era un mare băutor: „Toate nopţile şampaniza la Cosma, pe bulevard, în compania unei societăţi numeroase, pe care o distra cu glumele şi anecdotele lui picante. Uneori şampaniza aşa de mult că răguşea şi nu mai putea vorbi. Atunci suferea de «extincţia vocii», cum sunau anunţurile prin care îşi scuza absenţa de la universitate”62. Şi tot el era unul din nelipsiţii anilor optzeci ai veacului XIX din „Sinagoga” – după expresia lui I.L. Caragiale – (casa) lui Anghel Demetrescu (poreclit de dramaturg drept „Marele Rabin”), unde se întâlnea cu Ion Mincu, dr. C. Istrati, N. Petraşcu, Şt. Hepites, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Caragiale ş.a., petrecând într-o mare veselie şi consumându-se vin în cantităţi deloc de neglijat. Iar în categoria celor care abuzau poate de băuturile alcoolice – în locuri mai mult sau mai puţin publice – putem include şi pe I.M. Marinescu. Au existat însă universitari cărora le displăcea profund nu doar „viaţa” prin birturi, ci repudiau orice atingere de băuturile alcoolice. Simion Mehedinţi – de exemplu – nu consuma aproape deloc asemenea produse „stimulative”. Lichidul său preferat era... laptele, pe care îl bea în cantităţi enorme şi cu multă voluptate, poate şi datorită unor reminiscenţe din copilăria sa, de „fiu al mocanului” din Soveja. Doar în studenţie, însă foarte rar şi nu cu mare plăcere, ci de hatârul colegilor, dacă lua câteva guri de bere, fiind adeseori ţinta ironiilor camarazilor săi cheflii. A beneficiat în schimb de o sănătate de fier, ajungând la venerabila vârstă de 94 ani. La fel putem vorbi despre N.I. Popa (frate cu dramaturgul Victor Ion Popa), care deşi era de origine ţărănească, pare să nu fi agreat alcoolul sub nici o formă, afişând mereu seriozitate, părând să nu aibă nici o altă preocupare decât cartea, lucrul în bibliotecă. De altfel, întotdeauna îşi primea musafirii fiind îmbrăcat în costum, cu cravată, cu greu putându-şi imagina cineva ca, vreodată, N.I. Popa să fi participat la vreun chef sau beţie tinerească63. Nici P.P. Negulescu nu consuma băuturi alcoolice, iar când era nevoit să ţină companie cuiva pe la vreo terasă sau restaurant cerea doar un pahar de... lapte. În fond, munca intelectuală ar trebui să fie latura dominantă a biografiei unui universitar literar, evident, nu una normată „la oră”, ci una 62 63

Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, p.101. Cf. Aurel Leon, Umbre, V, Iaşi, Edit. Junimea, 1986, p.52-55.

217

extrem de... „specială” şi complexă, care arareori poate fi disociată până şi de activităţile cele mai... casnice. Pentru că este o muncă de „gândire”, iar aceasta din urmă însoţeşte individul pretutindeni, dar nu poate fi nici măsurată, nici observată la „bancul de lucru”, ci doar evaluată prin producţia cărturărească. Dar iată ce relata C. Rădulescu-Motru în 1923: „Lucrez ziua, mai ales dimineaţa. Şi noaptea, când este urgenţă. Nu întrebuinţez fişe. Înainte de a începe să scriu, mă documentez prin lecturile cele mai variate. De multe ori mi se întâmplă să deschid şi cărţi cu totul străine de materia ce voiesc să tratez. Nu o dată, din asemenea cărţi străine am primit inspiraţii fericite. Nu urmez o metodă propriu-zisă, dar păstrez veşnic o atitudine de concentraţie asupra subiectului ce studiez. Zi şi noapte nu gândesc la altceva decât la ce am de scris. După ce am tipărit însă lucrarea, m-am despărţit de ea definitiv. Nu mă recitesc, iar când mi se întâmplă să recitesc câte o pagină din cărţile publicate de mine, am aceeaşi impresie ca şi cum aş citi pe un străin”64. Iar alte câteva pilde pentru a se înţelege dimensiunea strădaniilor cărturăreşti la veritabilii savanţi-universitari n-ar fi de prisos. Aproape la întâmplare ne oprim asupra lui Al. Philippide, al cărui efort la elaborarea Dicţionarului Academiei dă oarecum măsura a ceea ce presupunea munca intelectuală şi de cercetare la vremea aceea. Între 1897-1905 Philippide a depus eforturi greu de imaginat. Dincolo de dificultatea proiectului, care presupunea o muncă aproape de la zero, se adaugă maniera în care înţelegeau comanditarii realizarea unui atare proiect. Pe de o parte, intenţia trebuia să apară ca o realizare de prestigiu a Academiei, dar şi a monarhiei, pe de alta resursele puse la dispoziţia realizatorului au fost ridicole pentru un proiect de o asemenea anvergură. Iar comisia Dicţionarului zorea mereu realizarea acestuia, ajungându-se la indicaţii care nu erau în acord cu vederile lui Philippide în ce priveşte întocmirea unei asemenea opere. Apoi, chiar dacă era un proiect de interes naţional, colaboratorii lui Philippide nu au fost mai deloc ajutaţi pentru a-i fi în preajmă (la Iaşi) şi a li se asigura (ca minimă compensaţie) posturi fixe în acest oraş. Însă dincolo de aceste elemente introductive, aşa cum rezultă dintr-un raport adresat lui Ion Bianu la 3 martie 1900, Al. Philippide lucra la redactarea Dicţionarului în medie de 13 ore pe zi, în afara orelor 64 C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1990, p.21.

218

de curs la Universitate, care aveau loc zilnic de la ora 9 la 1265. Chiar şi cu un asemenea travaliu, el estima finalizarea lucrării în minim şapte ani. În plus, ca în orice muncă de cercetare, apar mereu „necunoscute” ce trebuie lămurite, rezolvate, încât şi acest termen părea deja foarte temerar. Cu toate acestea, pentru a-şi împlini angajamentele, Philippide îşi prelungise programul de lucru până spre 3 dimineaţa, a renunţat la concedii, a încetat chiar să mai răspundă la corespondenţa uzuală etc. – iar tot efortul cu o remuneraţie deloc pe măsura muncii. La presiunile Regelui (care iniţiase proiectul în 1884, la vremea aceea fiindu-i încredinţat unui alt universitar, B.P. Hasdeu), Philippide îi răspundea aceluiaşi Bianu, în februarie 1902: „Dacă ar fi avut norocul să dea la 1884 peste un prost ca mine, care pentru 475 de lei pe lună să-i scrie Dicţionarul, ar fi avut deja de mult gata şi acest nou pod peste Dunăre, ieftin, însă cu două rânduri de şine”66. Numai că Titu Maiorescu şi ceilalţi susţinători ai lui Philippide doreau pentru moment respectarea angajamentului faţă de rege, care însemna un dicţionar nu care să rezolve controversele etimologice, ci un instrument de lucru, în primul rând pentru cei tineri, un instrument care să înlocuiască pe singurul existent pe atunci (al lui I.C. Massim şi A.T. Laurian). Abia după realizarea unui asemenea Dicţionar şi ar fi fost satisfăcută dorinţa regelui, Philippide ar fi putut lucra mai departe, ca să-l aducă la forma dorită de el. De altfel, într-o epistolă de pe la cumpăna dintre veacuri, Maiorescu îi dădea lui Philippide câteva sfaturi de mare „bun simţ” şi cât se poate de practice, încheind cu îndemnul de a se menaja, de a lucra mai puţin şi cu bună dispoziţie: „Puţinul terminat va fi mare lucru, orice mare plan de isprăvit va fi, din contra, o ruşine mai mult pentru Academie şi pentru rege, după cele păţite cu Hasdeu”67. În acest context, este explicabil cum mereu şi mereu se făceau presiuni asupra lui Al. Philippide, căutându-se a fi îndepărtat de exigenţele specifice unui atare proiect, numai pentru a se face pe plac regelui. În iunie 1905, Philippide îi scria plin de amărăciune prietenului său Hermann Suchier: „Regele vrea numaidecât să facă un dicţionar cazon, un pendant al dicţionarului lui Laurian, în care să nu se admită 65

Scrisori către Ion Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p.312 66 Ibidem, p.326. 67 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, II, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, p.74.

219

neologismele, iar prin alegerea cuvintelor şi prin cumpănirea citaţiilor să se urmărească un scop moral (ştiinţă morală!), acela anume de a păstra nestricată limba strămoşilor etc.”68. (Adică se dorea excluderea din dicţionar a unor cuvinte precum universitate, şcoală, gară, restaurant, fotograf, volum, tipografie etc.). În aceste împrejurări, cu tot efortul enorm pe care îl depusese până atunci, Philippide va renunţa în 1905 la angajamentul asumat anterior, Academia Română încredinţând în cele din urmă această misiune lui Sextil Puşcariu. Însă întregul travaliu de până atunci „îl îmbătrânise, fiziceşte, înainte de vreme: la cincizeci de ani arăta de şaptezeci”, după cum rememorează un fost student al lui Philippide, ajuns şi el universitar la Iaşi, chiar succesor al acestuia69. Iar în plus, efortul i-a accentuat şi o serie de trăsături de caracter şi de comportament ceva mai... ciudate: „Pe stradă mergea repezit, aruncând bătăios picioarele lui scurte, secondate totdeauna de un baston gros. De cele mai multe ori, purta o geantă mare, foarte umflată de hârtii, ca un uger. Avea totdeauna un aer de om înfuriat, pornit să lichideze o socoteală care nu mai putea răbda întârziere. Din cauza aceasta, ca şi din pricina limbajului său direct, lipsit de menajări protocolare, avea o reputaţie de om ursuz. De altfel, şi era. Mai ales atunci când lucra acasă la dicţionar, nu-i plăcea să-l deranjeze nimeni, nici cei de-ai casei, nici străini”70. Dar din perspectiva acestui aspect, cazuistica este imensă. Cu titlu de exemplu mai amintim doar câteva, pentru că pe această temă n-ar fi inutilă o carte întreagă. După cum relatează G.T. Kirileanu unui corespondent de-al său (în vara lui 1956), Iorgu Iordan lucra împreună cu emitentul scrisorii asupra unei ediţii Ion Creangă, muncind de dimineaţa de la 8,30 până pe la miezul nopţii, cu scurte răgazuri de masă şi odihnă de o oră la prânz, ceea ce-l va face pe bibliofilul nemţean să concluzioneze că universitarul „are o putere de muncă neînchipuită, mare dragoste pentru specialitatea lui”71. La 19 august 1930, Al. Marcu scria lui Alice Pavelescu din Cortina (Italia): „Intoxicat de tutun, lucru şi frig, două zile am fost prost. Literalmente lucrez! Am trecut de 160 pg. ms.” 68

Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.213. Interviu acordat de Iorgu Iordan lui Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1982, p.59. 70 Demostene Botez, Memorii, p.244. 71 G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977, p.35. 69

220

Pentru ca după numai cinci zile s-o anunţe că ajunsese cu manuscrisul la 233 pagini72. Dar parcă mai mult decât Philippide, tipul universitarului închis în turnul său de fildeş pare Octav Botez, pe care C. Stere îl botezase „Bilateralul”, datorită faptului că era specialist în filosofie şi în literatură, iar Ibrăileanu îi zicea „Filosofic”, reliefând cumva lipsa de voinţă a celui invocat73. Însă dincolo de anecdotică, realitatea este că Octav Botez fusese educat cu guvernantă, în casa plină de cărţi a gen. Panait Botez, fratele său – Eugen (Jean Bart) – afirmându-se mai puţin ca ofiţer de marină, cât mai ales prin creaţia lui literară. Oricum, un contemporan îl descrie astfel pe universitarul nostru: „Un om scund, cu spatele puţin adus, ca şi cum ar fi rămas aşa fiindcă a stat o viaţă de om aplecat pe mesele bibliotecilor, purtând ochelari de miop, a căror echilibru nestabil pe nas îi dăduseră un tic nervos şi fulgerător pentru a-i aşeza mereu, agitat şi mobil, mereu în mişcare, curios peste măsură, nu putea suferi să vadă o carte, oricare ar fi, fie şi de algebră, fără să o ia imediat în mână, să o apropie exagerat de ochelari şi să o foileteze, rămânând, apoi, izolat, cu ea în mână, ceasuri întregi, ca s-o cerceteze de-aproape”74. Iar un alt memorialist mai adaugă la acest portret faptul că Octav Botez „era un taciturn“, însă care s-a destăinuit lui Mihail Sevastos că „banii îi ţine nevastă-mea [Silvia], care nu prea vede cu ochi buni cumpărarea de cărţi în dauna cheltuielilor pentru copii. (...) Pentru ei este în stare să facă orice, chiar să cheltuiască până la ultima leţcaie“75. Poate de aceea O. Botez părea unora din cei ce-i erau colegi la universitate ca fiind un tip cu „capul în nori”, care în viaţa de familie se afla „sub papucul nevestei”! Aşadar, în acest context de eforturi intelectuale, unele duse până aproape de extrem, aspiraţia spre armonia familiara ne apare ca un lucru nu doar firesc şi necesar, ea fiind chiar o constantă a dorinţelor universitarilor noştri. Iar pildele au stat mereu în proximitatea acestora. Când în 1896 Titu Maiorescu îi propunea lui I.Al. Brătescu-Voineşti o „bună” partidă matrimonială, acesta din urmă o va refuza – nu fără consecinţe negative în planul relaţiilor dintre cei doi –, invocând tocmai modelul familial al ilustrului universitar, spre care aspira şi el: „D-acolo 72

Biblioteca Centrală de Stat, doc. 15668 şi 15663. Mihai Sevastos, Op. Cit., p.311. 74 Demostene Botez, Op. Cit., p.311. 75 Mihai Sevastos, Op. Cit., p.23-24. 73

221

de la dumneavoastră, din armonia fără de pereche respirată în casa dumneavoastră, mi-am făcut idealul în chestie de căsnicie [a doua, cu Ana Rosetti], acolo am priceput ce act important e legătura asta în general şi cât de mai important e pentru oamenii conştienţi de viaţa lor; acolo, din conduita d-nei Maiorescu, treptat, treptat, şi fără să-mi dau seama, am înregistrat toate însuşirile de cerut aceleia pe care mi-aş lua-o tovarăşă de viaţă”76. Aşa cum am sugerat deja, habitatul are o mare importanţă pentru tonusul familiar, pentru armonie, siguranţă, bună dispoziţie etc. Pentru cei ce-şi ridică o locuinţă, de pildă, maniera în care o concep (tipologia) nu este lipsită de semnificaţie, unele imobile fiind destinate vieţii mondene şi de o sociabilitate mai largă (ca în cazul lui Titu Maiorescu, Nae Ionescu, Gh.I. Brătianu, O. Goga), altele pentru o sociabilitate mai restrânsă (dar din care nu lipsesc grădina, salonul, sufrageria, dormitorul, biroul, dependinţele etc.). În afara celor prezentate până acum în ceea ce priveşte spaţiul locuirii al unor universitari literari, alte câteva exemple vor spori imaginea complexă a acestui aspect. Vizitându-l la Bucureşti pe Al. Rosetti la mijlocul lui septembrie 1941, pe str. Dionisie Lupu nr. 56, G. Călinescu – care am văzut deja cum locuia la Iaşi – nu se poate abţine să-şi arate admiraţia pentru felul în care arăta locuinţa: „Oglinda de Veneţia, litografiile Daumier, sufrageria cu japonezeriile, biblioteca de cleric, savant luminată în tonuri autumnale, la care contribuie fotoliile galbene, dormitorul cu rips, loc de odihnă între două călătorii livreşti, mi-au lăsat o impresie neştearsă. E interiorul potrivit personalităţii d-tale: discret, de un bun gust desăvârşit, cu nimic şocant de om nou”77. În schimb, P.P. Panaitescu afla locuinţa lui Ramiro Ortiz ca având „un interior cam banal. Arta, mai ales compusă din litografii. Totuşi o atmosferă comodă pentru gândit”. Iar în iulie 1922, pe cea a lui Petre Cancel o găseşte a fi cât se poate de dezolantă: „Stă într-o cameră sărăcăcioasă de student, într-o casă foarte mare şi urâtă. O masă de lemn simplă, cu un ziar pe ea, câteva cărţi risipite, un pat, un paravan de pânză roşie, iată toată odaia lui”78. Însă la Bogdan P. Hasdeu spaţiul locuirii 76

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.64. Scrisori către Al. Rosetti, p.149. 78 P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), ed. Silvia Panaitescu, Cluj, Edit. Dacia, 1974, p.85, 60. 77

222

arăta cu adevărat... rău. Nenumărate sunt referirile în ceea ce priveşte mizeria în care trăia universitarul, vorbindu-se de mai vechiul lui obicei „de murdărie”, care „la Bucureşti nu lăsa cu lunile să-i măture odaia, în care scrumul, capetele de ţigări, chibriturile şi scuipăturile domneau în linişte”79. Este acesta un aspect asupra căruia nu vrem să insistăm, deşi el ne dezvăluie multe în ceea ce priveşte personalitatea unui universitar. Iar această ipostază se asociază cu altele, nu lipsite de importanţă, de vreme ce, de pildă, un memorialist înregistra despre Ştefan Ciobanu că nu prea avea obiceiul să se spele, motiv pentru care mirosea destul de neplăcut80. Însă pentru felul cum arăta camera de lucru a unui universitar din provincie, avem acum în cadrul Complexului Muzeal Bucovina o reconstituire a biroului de lucru şi a bibliotecii lui Leca Morariu81, realizată pe baza donaţiei făcută de soţia sa încă din 1968 (în afara mobilierului expus, colecţia mai cuprinde aproape şase mii de volume, obiecte personale ale savantului, fotografii de familie, instrumentele muzicale şi partiturile soţiei etc.). Vizitat acasă în vara lui 1938 de către o studentă evident cultă pentru vârsta ei (22 ani), biroul lui P.P. Negulescu este descris ca fiind „întunecos şi sinistru. Tapisat într-o culoare cenuşie, cu un covor pe jos care amuţeşte paşii şi cu ferestrele permanent cu obloanele trase. Ca mobile, un birou încărcat cu hârtii şi cărţi. Două fotolii şi o măsuţă, o canapea şi o bibliotecă turnantă. Mobile vechi. (...) În afară de biblioteca aceea turnantă mai erau cărţi puse pe jos şi în ferestre. (...) Încolo nimic. Sinistru spectacol”82. Ca om şi profesor, Negulescu nu se deosebea spre senectute de cel din adolescenţă, aşa cum îl caracteriza bunăoară în 1893 N. Basilescu: „prea rece în relaţiunile lui de început, prea compassé, are aparenţa unui pedant şi afectat academician”83. La puţin peste 50 ani, P.P. Negulescu „avea o fire foarte rezervată, aproape distantă, care contraria la prima vedere. Vorbea cu o vădită reţinere, căutându-şi cuvintele potrivite pentru a-şi exprima gândirea într-o formă cât mai clară şi 79

Cf. Mircea Handoca, Dr. C.I. Istrati – Mărturiile literare ale unui om de ştiinţă, în „Manuscriptum”, IX, 1978, nr. 3, p.39. 80 Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.229. 81 Titularul catedrei de Istoria literaturii române moderne şi folclor de la Cernăuţi. 82 Jeni Acterian, Jurnalul unei fiinţe greu de mulţumit, 1932-1949, ed. Arşavir Acterian şi Doina Uricariu, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.286. 83 Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, p.30.

223

apropiată situaţiei la care se referea. (...) În atitudinea reţinută, pe care o păstra faţă de oricine, se observa preocuparea de a evita complicaţiile şi susceptibilităţile ce decurg dintr-o prea mare familiaritate”84. Însă aceeaşi studentă de mai sus, găsea cursurile profesorului invocat cu totul neatractive: „Am înnebunit ascultând vocea hârâită şi monotonă a mumiei”. Iar studenta era extrem de citită, ca să nu cadă în plasa aparentei erudiţii a lui Negulescu (care, în plus, ţinea ca frecvenţa să fie obligatorie). Şi tot ea ne relatează despre obiceiul lui Negulescu de a invita la el acasă, uneori, pe cei doi asistenţi ai săi şi bibliotecara catedrei sale, plus o duzină de studenţi mai... interesaţi de filosofie. Cu o asemenea ocazie, Jeni Acterian înregistrează cât de monotone şi de penibile erau asemenea întruniri, în timpul cărora vorbea mai mult el. Constată însă că P.P. Negulescu „nu e prost, e chiar deştept”. Dar mai ales „este cu desăvârşire obiectiv în toate şi cu totul”. În schimb, n-are „strălucire”, nu atrage prin idei proprii, prin o fărâmă de „geniu”, nici măcar prostii nu spune. Este calculat în toate, şi de aceea devine monoton; „omul ăsta e uscat până în măduvă”85. Evident, nu lipsite de importanţă sunt rezidenţele secundare. Dacă, de regulă, cele principale sunt destinate proximităţii Universităţii, de locurile unde se focalizează actele de cultură, de alte elite, cele secundare sunt extra-metropolitane şi provin de cele mai multe ori fie dintr-un capital moştenit sau acumulat, fie prin achiziţie, fiind privite ca loc de linişte, de fugă din aglomeraţia urbană, loc de relaxare sau de elaborare a propriilor lucrări. Nu vom insista însă aici asupra acestor aspecte, deoarece am preferat să le dezvoltăm într-un alt capitol al acestei cărţi, ceva mai încolo. La fel cum nu vom mai face referinţe în ceea ce priveşte oraşul unde îşi duc viaţa cei doi membri ai cuplului, lucru extrem de important în biografia lor, pentru că deja am abordat acest lucru într-o lucrare nu demult apărută86. Cert este însă faptul că de regulă centrele universitare unde locuia profesorul cu familia sa au constituit pentru mai toată lumea cât de cât instruită (cu studii superioare îndeosebi) marea atracţie, singurele spaţii urbane care puteau oferi nu numai şansele împlinirii 84

Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2004, p.83. 85 Jeni Acterian, Op. Cit., p.251, 285-286. 86 Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p.284-297.

224

umane şi intelectuale, ci şi suficiente elemente de referinţă, modele culturale ce au jucat un rol fecund şi mobilizator. Pentru că de regulă aici, dar mai ales în capitală, s-a concentrat cam tot ceea ce era important în materie politică, economică şi de industrie culturală şi paraculturală. Aici se creau modele, aici ajungeau prima dată importurile, imitaţiile, aici se trăia viaţa mondenă la cote înalte etc., chiar dacă comparaţiile între diversele centre universitare păreau multora frustrante, evident, în profitul metropolei. Nu întâmplător s-a şi născut conceptul de profesori „ambulanţi”, pentru toţi aceia care locuiau în Bucureşti, mergând la universităţile provinciale (unde erau titulari) să-şi facă orele numai între două trenuri. Dar oricum, erau altfel de oraşe de provincie, nu cele de tipul Focşaniului, la care făcea referinţă Duiliu Zamfirescu în 1880, de exemplu, unde regăsise o „lume de provincie”, „caraghioasă, pretenţioasă, săracă de spirit şi de gust”, doar cu câteva „femei frumoase”, conştiente de „datoriile femeii creştine, prin citirea de două ori pe săptămână a psalmilor lui David şi a celor 10 porunci”87. De altfel, despre aceste oraşe de provincie, George Călinescu a ţinut la Brăila o conferinţă, în 1948, Zgomotul liniştei88, în care surprinde multe din inconvenientele de a nu trăi în metropolă. Un element important al vieţii de cuplu este sociabilitatea. Iar universitarii implicaţi în politică aveau de regulă o viaţă socială activă, ca una din normele de bază ale integrării în câmpul politic. De pildă, Mihai Ralea invita frecvent diverse personalităţi influente ale timpului la el acasă (la Iaşi, iar mai apoi la Bucureşti). Ca ministru al Muncii bunăoară, a invitat la 13 aprilie 1938, la „un dineu intim”, mai mulţi oameni importanţi, precum Victor Slăvescu, N. Theodorescu, C. Osiceanu, Bubi Anhauch ş.a., în timpul căruia au discutat „chestiuni curente”89. De altfel, unul din cunoscuţii săi îl şi caracteriza astfel: „Ralea era, integral, un om modern. Modern prin gusturi, prin gândire, prin rafinare, prin stil de viaţă şi stil literar, prin degustarea comodităţilor pe care le oferă viaţa modernă, civilizaţia“90. Însă acest... portret de la maturitate şi de „om 87 Duiliu Zamfirescu, Opere, VII, Corespondenţă, ed. Al. Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.173. 88 În G. Călinescu, Aproape de Elada, ed. Geo Şerban, Bucureşti, 1985, p.117-128 (supliment al „Revistei de istorie şi teorie literară”). 89 Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, II, ed. Georgeta Penelea-Filitti, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1996, p.238. 90 Demostene Botez, Op. Cit., p.206.

225

ajuns“ contrastează mult cu un altul, din tinereţea lui Ralea, când abia începuse să „cucerească“ lumea. La 2 mai 1922, Dan Barbilian scria lui Tudor Vianu, din Göttingen, despre prezenţa la Berlin a lui Mihai Ralea, care venise pentru a vedea pe viitoarea soţie, Ioana Suchianu: „Nici c-am mai văzut asemenea paiaţă: nul, fals, fără umbra unui iz personal oarecare”. În plus, Ralea are „manii aristocratizante”, nu călătoreşte cu metroul sau tramvaiul, ci doar cu trăsura, iar când n-are bani merge pe jos91. Pe la începutul anilor 1940, la Bucureşti, universitarii N. Şerban, I. Hudiţă şi I. Petrovici se vizitau reciproc destul de frecvent, împreună cu soţiile, bărbaţii făcând şi „politică”, comentau evenimentele zilei, discutau mersul lucrurilor la facultate etc. Apropiate erau şi familiile P.P. Panaitescu şi Vl. Dumitrescu, cel dintâi fiind de altfel şi naşul fiicei conferenţiarului de arheologie, a lui Carmen, cei doi universitari cu soţiile lor fiind şi fervenţi legionari. Dar P.P. Panaitescu se vizita şi cu Scarlat Lambrino, la fel cum acesta din urmă era destul de frecvent invitat la masă la Radu R. Rosetti, care pe la finele anilor 30 avea rosturi importante în Academia Română, la astfel de reuniuni participând şi alte „personaje” din familii importante, precum C.R. Sturdza ori Gogu Cantacuzino92. Dar nu doar universitarii politicieni practicau acest gen de întâlniri şi sociabilităţi, ci şi mulţi alţii care aveau o „casă” şi apetit pentru prietenii. În primul deceniu al veacului XX, familiile M. Dragomirescu şi I. Rădulescu-Pogoneanu se vizitau destul de frecvent, îndeosebi la Dragomirescu acasă, ceva mai avut prin căsătorie. Dintre colegii de facultate, Iorgu Iordan era în relaţii mai strânse şi de vizite reciproce doar cu Traian Bratu, soţiile acestora fiind extrem de apropiate. În rest, prietenii de familie erau de pe la alte facultăţi (de pildă Al. Myller şi soţia Vera Myller-Lebedev, Simion Sanielevici ş.a.) sau din afara lor (foştii colegi de liceu ai lui Iordan, precum I. Andriescu-Cale şi Mihai Botez), cu care „ne vizitam des, ieşeam împreună la spectacole, nu numai la restaurante”93. 91

Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1979, p.96; Scrisori către Tudor Vianu, I (1916-1935), ed. Maria Alexandrescu Vianu, Vlad Alexandrescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1992, p.67-68. 92 Vezi, de pildă, Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.40. 93 Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.178.

226

De altfel, unele soţii de universitari îşi făceau vizite una la alta, chiar dacă nu întotdeauna se înghiţeau. Scriind fiicei ei Constanţa, în mai 1896, Aglae Erbiceanu – soţia lui Constantin Erbiceanu – îi relata de vizita soţiei lui N. Iorga, despre care spune că „n-o pot mistui de un timp”94. Însă astfel de sentimente erau temporare, „la nervi”, pentru că cele două familii erau de fapt foarte apropiate, soţii Erbiceanu fiind şi naşii de botez ai fiicei lui Iorga, Florica. De pildă, scriindu-i Constanţei Erbiceanu despre botezul Floricăi, restrâns doar la câţiva apropiaţi, Aglae îi descrie fiicei: „Am petrecut bine (…), Maritza [prima soţie a lui Iorga] era extra de frumoasă, într-o rochie verzuie de catifea, bine de tot”. „D-nul şi d-na Bogdan prietenie întinsă, m-me B. e foarte bine, nu e frumoasă, dar deşteaptă, nu e toquée, ai oricât cu cine vorbi, era foarte bine pusă şi nişte cercei de brillant dăia mari de tot, cam prea bătrânesc pentru ea; dar B. un babalâc, scurt şi gras nesuferit95; (...) Mai erau o jumătate duzină de domni Evolceanu, Onciu etc.”96. Această mai veche apropiere dintre cele două familii şi explică, parţial, susţinerea de care s-a bucurat C. Erbiceanu din partea lui Iorga – în iunie 1897 – pentru a obţine suplinirea catedrei de greacă din Bucureşti. În rest, mai tot timpul cele două soţii de universitari s-au înţeles bine, vizitându-se frecvent, ajutându-se mai tot timpul în chestiunile casnice, la realizarea îmbrăcămintei etc. Ion Bianu a fost în foarte bune relaţii cu familia Petru Poni, mai ales după 1919. De altfel, ori de câte ori universitarul de la facultatea de ştiinţe din Iaşi venea în capitală, trecea pe la Bianu, iar uneori locuia chiar la acesta. Nae Ionescu a fost în adevăr un „om de lume”, cu zeci – dacă nu sute – de prieteni, iubea viaţa mondenă, participa la alţii şi organiza la el dineuri şi chiar dejunuri, soţiei sale Elena Margareta plăcându-i să epateze şi să stârnească invidii, nu de puţine ori comandându-şi toaletele 94

Constanţa Erbiceanu, Scrisori, I, ed. Iosif Sava, Bucureşti, Edit. Muzicală, 1989, p.84. Nici ceva mai târziu, prin 1902, Ion Bogdan nu este descris în cuvinte mai... elegante. Povestindu-i lui I. Negruzzi despre nişte discursuri la o reuniune, Titu Maiorescu îi spune acestuia, printre altele: „Mediocru a fost Bogdan [ca vorbitor]: gros la înfăţişare, în haine de burtă-verde, cu discursul învăţat pe dinafară şi simţindu-se că e aşa învăţat, de altminteri plin de reminiscenţe din ziare, înşirate numai într-o ordine cu aparenţă doctrinară” (Studii şi documente literare, I, Junimea, ed. I.E. Torouţiu şi Gh. Cardaş, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1931, p.32). 96 Constanţa Erbiceanu, Scrisori, I, p.131. 95

227

tocmai de la... Paris. O mai făceau şi alte soţii, dar n-aveau bărbaţi doar conferenţiar universitar, care în plus, în 1938, a şi fost îndepărtat din învăţământul superior pe motivul real de „lipsa activităţii ştiinţifice”. Deşi celibatar, începând de prin 1924 în casa lui Demostene Russo de pe str. Viitorului se adunau mereu colegi de universitate şi prieteni (aproape nelipsiţi fiind Gh. Vâlsan, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, G. Oprescu, D. Caracostea, N. Cartojan, C.C. Giurescu, P.P. Panaitescu, Scarlat Lambrino ş.a., evident, când se aflau în ţară). La aceste întâlniri, gazda le asigura musafirilor un „tratament” plin de farmec: cafea specială, servită cu dulceaţă de chitră sau naramză, adusă chiar din Grecia, iar din partea casei se oferea dulceaţă din dovleac cu esenţă de flori de naramz. În plus, nu lipsea halva turcească (cataif), alte soiuri de prăjituri şi nici limonada de casă. Pe fondul unei asemenea trataţii se discutau probleme legate de facultate, chestiuni ştiinţifice, chiar politică, se comentau cărţi, totul „într-o atmosferă plină de veselie”, camaraderească, începând cu ora 21 şi terminându-se uneori mult peste miezul nopţii97. Iar acest obicei s-a păstrat şi mai apoi, în locuinţa de pe str. Lucaci: „Avea zile fixe de vizită: o seară era rezervată unui grup de foşti elevi şi colegi de facultate. Ne primea în camera sa de lucru de la etaj, aşezat la birou cu spatele la biblioteca plină de cărţi. Purta şapcă, în casă. (…) Conversaţia noastră era variată, dar prioritatea o avea dezbaterea situaţiei de la facultate: candidaturi la catedre sau conferinţe, probleme de administraţie internă etc. Strategia, pentru reuşita unei candidaturi, era fixată de maestru în toate amănuntele, cu discuţii amănunţite privind votul probabil al fiecărui membru al Consiliului profesoral”98. În rest, Russo era un retras, care nu îndrăgea tot felul de mondenităţi, refuzând chiar să i se instaleze telefon în casă, în principal ca să nu fie deranjat. Prin anii 1926-1930, adeseori Tudor Vianu lua masa de seara la restaurantul „Europa” din capitală (Pasajul Român), împreună cu C. Narly, Dan Barbilian, Camil Baltazar, Ion Buzdugan, Ion Vinea, N.

97

Cf. Nestor Camariano, Sub semnul erudiţiei: G.T. Kirileanu şi D. Russo, în vol. G.T. Kirileanu sau viaţa ca o carte. Mărturii inedite, ed. C. Bostan, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1985, p.88. 98 Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, ed. Liviu Călin, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1983, p.278.

228

Davidescu, A.T. Stamatiad, Em. Riegler ş.a.99, tot ca o formă „elevată” de sociabilitate. Însă aşa cum a rezultat şi până acum, mulţi universitari nu mai aveau timp de familiile lor, iar unii chiar nu se bucurau de talentul şi răgazul pentru relaţii sociale spontane sau organizate (întâlniri la mese, invitaţi etc.); totuşi, când o făceau, se limitau adeseori doar la cercul lor profesional. (O excepţie constituie cei angajaţi major politic). Pentru că toate aceste solicitări sociale pe mulţi îi epuiza, îi scotea din „ritm”, mai ales pe cei care scriau mult şi de calitate, ceea ce presupune aptitudini deosebite de concentrare. În fond, iată de ce mulţi universitari impuneau familiei şi cercului de apropiaţi condiţii de viaţă draconice, întrucât pentru a face ceva demn de luare aminte în plan profesional este nevoie în primul rând de o considerabilă disciplină a muncii. În afara celei interfamiliale, sociabilitatea intelectuală a universitarului s-a manifestat prin participarea la cluburi, Atenee, loji francmasonice, societăţi savante sau literare, de binefacere, grupări profesionale sau erudite etc. Acest tip de sociabilitate joacă un rol foarte important, de mediaţie socială şi intelectuală, dând naştere unei conştiinţe de grup, cum ar fi cazul membrilor „societăţilor” culturale şi ai cenaclurilor literare (Junimea, cele din jurul lui M. Dragomirescu, Eugen Lovinescu, Ov. Densusianu, G. Călinescu ş.a.), ori a celor grupaţi în jurul unor reviste cultural-literare. Totodată, integrarea în cadrul unor astfel de societăţi constituia şi un soi de supapă la „constrângerile” familiale, de vreme ce la activităţile curente ale acestora participa şi multă „caracudă”. În plus, a declara adeziunea la una din societăţile de ordine însemna a se legitima în cadrul unui anumit tip de elitism, a adera la valorile aristocratice sau burgheze, depunând eforturi pentru a se integra în „marile familii” etc., deziderate tot mai mult reprimate abia după prima conflagraţie mondială şi deplin eradicate după 1945. Pe de altă parte, intelectualii în general, dar mai ales cei care îşi manifestau veleităţile de a se impune în cadrul societăţii româneşti sau care ajungeau la o catedră universitară (şi nu numai) erau favoriţii societăţilor de ordine, fiind nu doar interesaţi de acestea, dar şi căutaţi pentru înregimentare. Iar exemplul cel mai la îndemână acum de menţionat ar fi francmasoneria, fără însă a dezvolta aici scopurile sociale, morale şi intelectuale ale acesteia. Este totuşi de reţinut faptul că 99

Gerda Barbilian, Ion Barbu. Amintiri, p.162.

229

francmasoneria a contribuit profund la dezvoltarea gustului pentru gândirea liberă, pentru ştiinţă, promovând dintotdeauna învăţătura, toleranţa religioasă, opunându-se oricărei porniri dictatoriale şi extremiste, propovăduind puterea, prudenţa, dreptatea şi cumpătarea. Totodată, ea a fost atractivă şi datorită ritualurilor şi a ceremoniilor ce caracterizează Lojele francmasonice, chiar ţinuta vestimentară impusă, conferind membrilor acestora sentimentul „misterios” al apartenenţei la un grup elitist şi solidar. Nu întâmplător, dintre profesorii facultăţilor de filosofie şi litere româneşti au făcut parte din francmasonerie I. Zalomit, B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu, Vasile Pârvan, Petre Andrei, Constantin Balmuş, Dan Bădărău, Gh.I. Brătianu, Onisifor Ghibu, O. Goga, G. Ibrăileanu, Iorgu Iordan, Scarlat Lambrino, Alexandru Lapedatu, Ilie Minea, Anton Naum, Ion Nistor, Ion Petrovici, Alexe Procopovici, Sextil Puşcariu, Mihai Ralea, C. Rădulescu-Motru, Andrei Oţetea, Al. Rosetti, Teofil Simenschi ş.a. Deşi s-a afirmat despre Al. Tzigara-Samurcaş că ar fi fost şi el membru al francmasoneriei (ce avea ca mare maestru pe Mihail Sadoveanu)100, în realitate se pare că nu a fost niciodată mason. Doar s-a încercat racolarea lui în 1911, la Roma, în cadrul Lojei Marelui Orient, de care depindea şi Loja din România, cu intenţia şi promisiunea declarată a lui Ettore Ferrari ca Samurcaş să devină apoi marele maestru al francmasoneriei române (fostul mare maestru decedând în 1910). După cum mărturiseşte Tzigara-Samurcaş, deşi i s-au prefigurat o mulţime de beneficii (membru în diverse consilii de administraţie ale unor bănci, călătorii în străinătate, sprijinul „fraţilor” la nevoie etc.), el a refuzat, neacceptând să-şi piardă „independenţa”101. În schimb, O. Goga a fost francmason până în toamna lui 1933, când s-a retras, gest extrem de rar102. Oarecum la fel a procedat şi Lucian 100

Cf. „Sfarmă piatră” din 13 februarie 1936, p.11. Este vorba însă de Francmasoneria Română Unită, grupare disidentă. 101 Al. Tzigara-Samurcaş, Memorii, II, ed. Ioan Şerb şi Florica Şerb, Bucureşti, Edit. „Grai şi Suflet-Cultura Naţională”, 1999, p.12-15. 102 A fost primit în masonerie probabil prin 1910, când la invitaţia lui Seton-Watson a făcut o călătorie în Scoţia. Dar mai sigur este anul 1919, când a aderat la Loja Marelui Orient al Franţei (alături de alte personalităţi române, interesate să obţină sprijinul francmasonilor francezi la Conferinţa Păcii, precum Take Ionescu, Al. Vaida-Voevod, Caius Brediceanu ş.a.). Totodată, îi găsim semnătura în Cartea de Onoare a Francmasoneriei Române, pe anul 1929, când ia parte la primirea Prea Puternicului

230

Blaga, membru al Lojei „Lumina” din Timişoara, înregimentat prin anii ’20 mai mult datorită faptului că la cârma ei s-a aflat cumnatul său, Tiberiu Brediceanu, organism în cadrul căruia a activat o vreme şi G. Călinescu. Însă dacă despre prezenţa lui Blaga nu mai ştim nimic în anii ’30, sub aspectul vreunei apartenenţe la o Lojă, Călinescu va deveni apoi membru al Lojei „Meşterul Manole” din Ordinul Masonic Bucureşti. Aceasta din urmă a fost poate Loja cea mai importantă din România, condusă de Jean Pangal şi aflată sub protecţia regelui Carol II, ce grupa îndeosebi ceea ce părea mai strălucit din intelectualitatea noastră, şi în cadrul căreia principiile ideologice au fost imprimate de Vasile Pârvan, în vreme ce Al. Lapedatu i-a conferit mai multă coerenţă organizatorică. De altfel, cel din urmă, profesor la facultatea de litere din Cluj, era nu doar „mare maestru” al Lojei amintite, ci – poate nu întâmplător – în acelaşi timp preşedinte al Senatului României şi al Academiei, iar în răstimpuri ocupa câte un portofoliu ministerial, de regulă la Culte şi Arte sau la Instrucţiune. Totodată, gesturile filantropice în domeniul culturii ale marilor noştri bancheri şi industriaşi (Auschnitt, Malaxa, Blank ş.a.) trebuie şi ele corelate cu statutul lor de masoni în Loja „Meşterul Manole”, care cu certitudine a stat în spatele creării editurii Fundaţiilor Regale şi a revistei acesteia, conduse de altfel de doi masoni, Al. Rosetti şi Camil Petrescu. În acest context pot fi deopotrivă explicate diversele „comenzi” editoriale bine remunerate sau atribuirea unor premii substanţiale. De pildă, în 1936, G. Călinescu a primit 100.000 lei, sub forma premiului C. Hamangiu al Academiei, o sumă impresionantă la vremea aceea, şi tot lui i s-a încredinţat elaborarea unei Istorii a literaturii române. Şi poate nu lipsit de semnificaţie este faptul că după al doilea război mondial s-au regăsit sub tutela Uniunii Patrioţilor, devenită apoi Partidul Naţional Popular, numeroşi universitari foşti francmasoni. De cu totul alt tip a fost PEN Club-ul din România, care a atras şi el câţiva universitari literari, pe unii chiar în posturi de conducere. Creat în Anglia în 1921, de scriitoarea Dawson Scott, după modelul britanic de club, PEN era destinat să contribuie la refacerea în plan spiritual a legăturilor între scriitorii diverselor state care în anii războiului se aflaseră în tabere diferite, vizând aşadar şi reluarea îndeosebi a relaţiilor Suveran, Marelui Patron al Ordinului, C. Argetoianu (cf. Teodor Mavrodin, Masoneria română văzută de un mason, Piteşti, Edit. Cultura, 1999, p.33).

231

dintre scriitorii francezi şi germani. În acest scop s-a creat şi o Federaţie mondială a PEN Club-ului (ce reunea toate PEN-urile din lume). Preşedinte al Secţiei din România a fost ceva vreme Marcu Beza, iar printre membri a numărat pe Vasile Pârvan (o vreme şi secretar al PEN Club-ului român), alături de alţi neuniversitari precum Victor Eftimiu, Ion Pillat, Jean Bart, Em. Bucuţa, Al. Brătescu-Voineşti ş.a. Important este faptul că această instituţie, pe lângă faptul că apăra libera circulaţie a oamenilor şi ideilor, organiza congrese şi conferinţe, facilita schimburile culturale etc. Cum de la sine se înţelege, nu vom aborda aici participarea universitarilor literari la diversele societăţi literare, subiectul fiind prea vast în sine pentru a-l putea surprinde acum în doar câteva pagini, darămite rânduri. Am dori însă să mai evidenţiem faptul că dacă la întrunirile Junimii ieşene – a cărei sorginte francmasonă este deja mult prea cunoscută –, de exemplu, femeile lipseau cu desăvârşire, la cele din Bucureşti, din str. Mărţişor, la Maiorescu acasă, acestea erau însă bine primite; se schimbaseră timpurile, iar soţia lui, Ana, a avut un cuvânt greu de spus în această atitudine. Apoi, şi Maiorescu era un spirit mult prea deschis pentru a nu accepta situaţia cu multă satisfacţie. În jurnalul său, uneori Maiorescu prindea sumare aprecieri asupra femeilor prezente. De pildă, la 23 martie 1903, când erau prezente la masă mai multe personaje importante, soţiei lui Iosif Vulcan îi face următoarea caracterizare: „inteligentă, cuminte, cu sprâncene probabil vopsite”103. Însă Titu Maiorescu era conştient de eficacitatea întreţinerii unor întinse raporturi sociale, de aceea participa la viaţa mondenă, iar însemnările lui jurnaliere sunt pline de acest aspect. Dar o reînviere a Junimii ieşene a încercat Teohari Antonescu pe la finele veacului XIX, care „a adunat de mai multe ori, în saloanele lui, supt patronajul lui [Petru] Missir, tot felul de caracudă, şi tânără, şi bătrână, cu gândul ca adică să reînnoiască Junimea”; „Şedinţele literare din saloanele lui Teohari au fost însă curioase prin exagerarea calităţilor Junimei: gluma devenea bufonerie, spiritul-nebunie, libertatea-anarhie. În aer nici o idee – nici o noţiune, cum ziceţi d-voastră psihologiei de astăzi.

103 Titu Maiorescu, Însemnări zilnice (1903), publicate de Geo Şerban în „Manuscriptum”, III, 1972, nr. 2, p.125.

232

(...). Missir e prea fin şi prea diplomat pentru ca să poată patrona o societate aşa din topor, precum a fost şi este Junimea”104. În 1907, din banii soţiei, M. Dragomirescu întemeiază „Convorbiri”, numite între 1908-1910 „Convorbiri critice”, al căror sumar105 se alcătuia la domiciliul familiei din Bucureşti, pe str. Gramont 11. Totodată, M. Dragomirescu şi soţia Adela adunau în jurul lor, în fiecare luni (între 1907-1910), într-un cenaclu literar, tineri scriitori precum: D. Nanu, C. Moldovanu, Cincinat Pavelescu, D. Anghel, P. Cerna, I. Minulescu, Al. T. Stamatiad, Em. Gârleanu, L. Rebreanu, I. Dragoslav; pictorii Iser, Talaz, Costin Petrescu etc. Şi mai apoi – în anii celui de-al doilea mariaj – Mihai Dragomirescu a întreţinut în mod regulat un soi de cenaclu, primind pe cei cu aspiraţii literare în casa sa din apropierea parcului „Carol”, sâmbăta, de pe la opt seara. Îi întâmpina personal pe toţi ce veneau, totdeauna se începea cu o gustare destul de consistentă (erau poftiţi şi studenţi), cu ceai la discreţie, după care începeau propriu-zis lecturile şi discuţiile106. În schimb, cei care aderaseră cercului de la „Viaţa nouă” a lui Ov. Densusianu, încă de la fondare – prin 1907-1908 – se întâlneau săptămânal, sâmbăta, la un restaurant numit „La Gustav”, pe str. Edgar Quinet, aproximativ în faţa hotelului Capşa. Evident, şedinţele erau patronate de Ov. Densusianu107, care mereu avea în faţă „o sticluţă de vin”, fiind prezenţi în anii aceia Petre Haneş, Aurel Candrea, D. Mazilu, D. Caracostea, Eugeniu Speranţia, I.M. Raşcu, Dragoş Protopopescu, Leon Feraru ş.a.108 Numai că în rest, Ovid Densusianu a fost mai toată viaţa lui un izolat, fără a face şi fără a primi vizite acasă. Aşadar, se poate constata că, de regulă, intelectualii-universitari sunt mai puţin atraşi de mondenităţi, preferând să se limiteze la câteva saloane intelectuale sau grupări profesionale în specialitatea lor, ori societăţi de ordine, până spre finele primului război mondial acestea 104

Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.52-53. Vezi Convorbiri critice (1907-1910). Indice bibliografic, adnotat de Silvia Moşneguţu-Tomescu, Iaşi, BCU „Mihai Eminescu”, 1983, 177 p. + XV. 106 Zaharia Stancu, Viaţă, poezie, proză!.... Confesiunile lui Darie, ed. Corneliu Popescu şi Şt. Stancu Mitroi, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1975, p.55-56. 107 Încă nu avea o locuinţă proprie, cât de cât adaptată unor astfel de reuniuni, ci stătea cu chirie. 108 Cf. M. Cruceanu, Amintiri despre Ovid Densusianu şi „Viaţa Nouă”, în „Jurnalul literar”, I, 1939, nr.2 (8 ian.), p.2. Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1982, p.36. 105

233

acceptând anevoie prezenţele feminine, pentru că astfel de locuri ale sociabilităţii răspundeau mai bine reputaţiei, carierei şi puterii lor. Iată de ce nici nu insistăm acum prea mult asupra acestor prezenţe într-un capitol dedicat în fond vieţii de familie a universitarilor literari români. Însă A.D. Xenopol, de pildă, iubea muzica, organiza serate muzicale la el acasă, scria cronici etc. Enorm îndrăgea muzica şi Mircea Vulcănescu, care cânta chiar la pian, la fel cum în tinereţe excela în diverse sporturi, precum înotul, călăria, scrima, crosul, oina, fotbalul şi tenisul de masă109. Bine cânta la pian şi Ştefan Bezdechi, iar Scarlat Lambrino era un mare iubitor de muzică, purtând frecvent la el un diapazon şi organizând adeseori ad-hoc câte un cor. Virtuoz al violoncelului era Leca Morariu, care în anii petrecuţi după 1945 la Râmnicu Vâlcea a trebuit să dea lecţii private la acest instrument pentru a se întreţine, la fel cum şi fratele său, germanistul Victor Morariu, excela la vioară. Un alt tip de sociabilitate este participarea soţiilor la activităţi cultural-filantropice. Deşi la noi filantropismul nu a avut ponderea ce a căpătat în alte ţări europene, în special în Franţa, Anglia sau Germania, s-a făcut totuşi resimţit în bună măsură, poate şi ca efect al imitaţiei şi al alurii de mondenitate căpătată de-a lungul vremii. De pildă, după primul război mondial, mai toate soţiile de universitari au făcut parte din „Societatea Doamnelor Române”. De asemenea, multe erau implicate în asociaţii de binefacere: „Societatea de Cruce Roşie”, „Societatea Ocrotirii Orfanilor de Război”, „Societatea Principele Mircea”110 etc. În 1915, Laetiţia Ghidionescu s-a numărat printre fondatoarele Asociaţiei „Româncele Cercetaşe”, alături de Margareta Miller-Verghi, Arethia Piteşteanu, Izabela Sadoveanu, Adela Proca, Cornelia Tatuşescu-Kernbach, Bucura Dumbravă ş.a. Venturia I. Lapedatu era membră sau conducea mai multe aşezăminte de acest fel, precum Societatea „Principele Mircea”, Reuniunea Femeilor Române, Reuniunea de cântări şi muzică, Masa săracilor, Masa studenţilor etc.111, reuşind, prin poziţiile deţinute de soţul ei, să atragă numeroase şi consistente donaţii. Soţia lui I. Nistor, Virginia, conducea filiala „Principele Mircea” 109

Mircea Vulcănescu, Curriculum Vitae, în „Manuscriptum”, XXVII, 1996, nr.1-2, p.19. Tot pentru ocrotirea copiilor, înfiinţată de regina Maria în amintirea micului prinţ Mircea, decedat de tânăr. 111 I. Lupaş, O binefăcătoare a tinerimii studioase: Venturia I. Lapedatu, Sibiu, Tiparul Institutului de arte grafice „Dacia Traiană”, 1933, 31 p. 110

234

din Cernăuţi (înfiinţată aici în 1922), în cadrul căreia se organizau ceaiuri, serbări, baluri, se făceau chete pentru înfiinţarea de dispensare, leagăne de copii etc. Bunăoară, la 8 noiembrie 1928 s-a inaugurat la Cernăuţi Internatul „Virginia I. Nistor”. Tot Virginia Nistor prezida la Cernăuţi o filială a „Reuniunii Femeilor Române” din Iaşi (condusă acolo de Eliza Mârzescu, soţia lui Gh. Mârzescu)112. Sofia Meteş a fost preşedinta Grupării Femeilor Române, filiala Cluj (prin anii 30), dar şi preşedinta Comitetului Şcolar al Şcolii Normale de Menaj din Cluj, remarcându-se totodată prin publicarea de numeroase studii literare. Tot în astfel de activităţi a fost antrenată Adela Xenopol, una din cele mai aprige apărătoare ale drepturilor femeilor din România şi directoare a revistei „Viitorul româncelor”, dar şi Matilda Cugler-Poni, Venturia Goga, Pulcheria Tarnavschi, Vera Săveanu, Graţiela Morariu ş.a. De prin a doua jumătate de deceniului trei, soţia lui Iorgu Iordan a activat în cadrul unei societăţi de binefacere denumită „Cantina şcolară”, ce avea ca scop să ofere gratuit masa de prânz elevilor foarte săraci din şcolile primare ale Iaşului, cu bani de la Ministerul Instrucţiunii şi din donaţii, reprezentaţii teatrale, conferinţe etc.113. Prin deceniul patru, aceasta chiar a fost aleasă ca preşedintă a societăţii, pe care a părăsit-o când instituţia a fost anexată „Ajutorului legionar”114. În afara acestor spaţii de manifestare a sociabilităţii, cei mai mulţi universitari frecventau uzual sălile de teatru şi de operă, participau la conferinţe publice, uneori la baluri şi serate dansante, iar unii – dar deloc mulţi – aveau chiar plăcerea de a merge la hipodrom, devenit în epoca acoperită de lucrarea de faţă unul din locurile importante ale vieţii mondene, unde indivizii se întâlneau, evidenţiindu-se şi prin acest mod apartenenţa lor la elita locală. Apoi, este un lucru mult prea cunoscut şi obişnuit faptul că de regulă mai toţi intelectualii frecventau cafenelele sau restaurantele, nu doar la tinereţe, ci încă mult spre senectute. În mai multe locuri din Jurnalul lui Teohari Antonescu avem însemnări despre asemenea locuri unde colegii de universitate şi alte elite locale se întâlneau, petrecându-şi 112

Oltea I. Nistor-Apostolescu, Din comoara mea de amintiri, ed. Vasile Precop, Rădăuţi, Edit. Septentrion, 2003, p.140-142. 113 Este de reţinut faptul că cea care a iniţiat dejunurile gratuite pentru şcolarii săraci, acţiune legiferată apoi de Spiru Haret, a fost soacra lui I. Găvănescu, Zoe Savul. 114 Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.113-114.

235

o parte de timp la taclale115. Cât timp a funcţionat Junimea ieşeană, multe din întâlnirile aniversare („balurile”) au avut loc la Café de Paris, proprietatea lui Ernest de Girardin116, la Hillaire, Hotelul D’Angleterre, Hotel du Nord, Hotel Binder ş.a. Universitarii ieşeni frecventau însă şi berăriile, cele mai apreciate la sfârşitul veacului XIX fiind „Unirea” şi „Zimbrul”. De altfel, până spre finele secolului XIX, când au apărut la Bucureşti şi la Iaşi primele „cluburi” în adevăratul înţeles al cuvântului, tocmai aceste cafenele au îndeplinit rolul de locuri ale socializării, aici venind nu neapărat universitarii, cât mai ales diverşii oameni politici, funcţionari, scriitori, artişti plastici etc. La Bucureşti, de pildă, până spre sfârşitul secolului, cel mai vestit loc era Cafeneau „Fialkovsky”, fondată în 1853, şi care a funcţionat până la moartea proprietarului, în 1898 (ulterior a devenit Berăria Cooperativă). Cafeneaua era situată în aşa-numita casă „Török”, la colţul dintre str. Câmpineanu cu Calea Victoriei, de altfel imobilul servind şi pentru adăpostirea diverselor notabilităţi care doreau să joace cărţi, printre aceştia numărându-se şi universitari, de la litere venind frecvent aici Ion Zalomit, iar până în preajma primului război mondial îşi dădeau întâlnire – folosind aceeaşi veche denumire, de „Fialkovsky” – I.A. Rădulescu-Pogoneanu, M. Dragomirescu, C. Giurescu ş.a. Frecventată era şi cafeneaua Imperial, iar după dispariţia acesteia vechii clienţi universitari sau cei cu veleităţi de scriitori s-au mutat la Capşa. Dar tot în capitală era căutată şi cofetăria-cafenea „Nestor”, pe aici trecând frecvent Nae Ionescu şi N. Petrescu. Şi pentru că suntem în acest punct al vieţii universitarilor români, nu ne putem reţine să nu reamintim subiectul schiţei lui Mihai Carp, intitulată Domnul şi Doamna, în care mai toţi literaţii din Bucureşti ai acelei epoci au priceput că cele două personaje erau Mihai Dragomirescu şi soţia sa. În fond, tema este extrem de banală, dar tocmai de aceea şi foarte sugestivă în ce-l priveşte pe universitarul nostru. „Domnul” se află la o cafenea şi joacă şah cu o altă persoană, dar pierdea mereu, ceea ce-l enerva la culme. Alături de el se afla soţia care, evident, plictisită, răsfoia 115

Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005, p.100, 106, 159-160 ş.a. 116 Acesta era fratele vitreg al lui Émile de Girardin, celebru om politic şi jurnalist francez, fondator al cotidianului „La Presse”, în care publicitatea – generatoare de bani – este dominantă.

236

o revistă. Descrierea făcută ei este plină de căldură, fiind prezentată ca o femeie drăguţă, simpatică, cu trăsături delicate, însă palidă, cu ochii înneguraţi şi osteniţi. Când la un moment dat aceasta îl roagă pe soţ – cu multă, multă timiditate – să meargă acasă, el se enervează şi mai tare, apostrofând-o de faţă cu „chibiţii” şi îndemnând-o să-şi ia o... bere. Cum de la sine se înţelege, îndemnul o umileşte şi mai tare, chipul îi devine şi mai suferind, pentru ca în cele din urmă să izbucnească în lacrimi. Dar despre lipsa politeţei faţă de soţie a unor universitari nici nu vom discuta aici mai mult, fiind însă proverbială grosolănia lui Dumitru Berlescu faţă de nevasta lui. Cât priveşte profesorii cu pasiuni bahice, deja am făcut mai sus câteva referiri, pentru a nu mai dezvolta acum această temă. Însă nici nu am vrea să trecem prea uşor peste acest gen de universitari, care îndrăgeau sociabilităţile de pahar sau de cafenea, pentru că ei constituiau frecvent o categorie anume de intelectuali, cunoscuţi de mai toată lumea, care adeseori erau departe de a străluci şi la catedră, aşa cum se întâmpla printre convivi. Deşi doar pentru puţină vreme a fost profesor la Universitatea din Iaşi117, Bonifacio Florescu merită să ne reţină atenţia. Ca fiu nelegitim al lui Nicolae Bălcescu118, cu studii serioase la Paris, de unde revenise căsătorit cu o franţuzoaică (Rose Henriette le Roho), Florescu a ajuns ulterior profesor la Liceul „Sf. Sava”, şi nu vedem de ce în această postură s-ar fi comportat altfel decât dacă ar fi rămas universitar. Cu alte cuvinte, mai toată lumea intelectuală bucureşteană din ultimul pătrar al veacului XIX îl ştia mai curând ca un obişnuit al Căii Victoriei, mereu făcând halte pe la Capşa şi la Cafeneaua Fialkovsky, aici fiind „în adevăratul lui element”. Doar în acest gen de locuri, printre prietenii din „gaşca literară”, cu multe ceşti de cafea, sticle şi pahare în faţă, într-un fum de ţigară de-l tăiai cu cuţitul, Bonifacio Florescu părea să se simtă cel mai bine, fiind mereu vesel, bine dispus, făcând risipă de cunoştinţele sale cu trudă acumulate în vremea studiilor pariziene, sau 117

Bonifacio Florescu fusese numit profesor provizoriu pe bază de concurs (cf. Ordinul Ministerului Instrucţiunii, nr.10.218 din 5 octombrie 1873), însă în anul următor a fost pus în disponibilitate – la 15 aprilie 1874 –, prin ordinul ministrului de atunci, Titu Maiorescu (cf. ordinului nr.3547/15 aprilie 1874). Pentru tentativele ulterioare de a reveni la o catedră universitară vezi Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, I, Cluj, Edit. Limes, 2007, p.430 (dar şi 244, 408). 118 Cu Alexandrina (Luxiţa) Florescu, fiica marelui agă Iordache Florescu.

237

citind amicilor proza, versurile, textele sale de critică literară ori de analiză politică119. Însă în acelaşi timp, la catedră, era opusul celui de la cafenea: părea mereu iritat, nervos, aspru, izbucnind cu invective contra elevilor chiar când nu exista vreo vină (de aceea i se mai spunea şi „Nebunul”). De altfel, se pare, şcoala îl dezgusta, uneori trecând pe acolo doar pentru a-şi încasa salariul120. Un loc din inima Bucureştiului frecventat de unii universitari până pe la începutul primului război mondial a fost şi grădina „Raşca”, proprietatea unui ceh stabilit în capitală, loc aflat undeva între spatele Universităţii şi strada Academiei. Se pare că restaurantul era mult apreciat nu doar pentru felul în care fusese amenajat, dar şi prin muzica ce o asigura, universitarul literar Ulysse de Marsillac menţionând în al său Guide du voyageur à Bucarest prezenţa aici a reputatului violonist Weist – care atrăgea de altfel multă clientelă germanofonă –, mai apoi aici cântând şi tenorul Nicolae Leonard121. Pe de altă parte, epoca de la finele veacului XIX şi începutul celui următor pare să dicteze virtuţile alcoolului, bucurându-se de aprecieri venite până şi de la cei apreciaţi ca sobri şi cumpătaţi. Scriindu-i lui Titu Maiorescu din Roma, la 20 octombrie 1889122, Duiliu Zamfirescu oferea un rudiment de meditaţie asupra acestui aspect: „Concluziunea este că pentru mine excitaţiunea în genere şi în particular excitaţiunea alcoolică, la temperamente nervoase, devine o putere creatoare, prin faptul că conştiinţa prinde adâncul detaliilor, iar fantezia le colorează într-un mod particular”123. Să fie oare aceasta cauza pentru care Al. Philippide, obsedat să câştige timp pentru munca sa filologică, şi-a pus un pat în camera sa de lucru (care era totodată şi bibliotecă), aici lucrând câte 10-12, chiar 14 ore pe zi, alături de vestita „cană cu vin roş” (de care n-a abuzat niciodată, dar din care lua din când în când câte un păhăruţ)? 119 Vezi şi portretul realizat de Victor Bilciurescu, Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi, Bucureşti, Edit. Paideia, 2003, p.254-255. 120 Cf. C. Kiriţescu, Portrete. Oameni pe care i-am cunoscut, ed. C.C. Kiriţescu, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1985, p.145, 150. 121 Vezi şi Ulysse de Marsillac, Bucureştiul în veacul al XIX-lea, prefaţă, note şi antologie de ilustraţii de Adrian-Silvan Ionescu, Bucureşti, Edit. Meridiane 1999 (de asemenea, Adrian-Silvan Ionescu, Un cronicar al timpului său: Ulysse de Marsillac, în „Secolul 20”, 1997, nr.4-6, p.172-177). 122 De fapt 21 octombrie. 123 Duiliu Zamfirescu, Opere, VII (Corespondenţă), ed. Al. Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.225.

238

Totodată, nu ar trebui să disociem consumul de băuturi alcoolice de cel al nicotinei, ca modalităţi diferite de stimuli nervoşi, însă este adevărat că în proporţii sensibil diferite. De aceea, găsim printre universitari numeroşi fumători care însă nu erau atraşi de alcool. Revenind însă la viaţa de cuplu, mulţi universitari au îndrăgit călătoriile, excursiile cu funcţii multiple, chiar strămutarea temporară în zone apreciate pentru diverse proprietăţi curative, ori pur şi simplu pentru a scăpa de agitaţia urbană, uneori chiar de canicula estivală. Acest aspect este semnificativ nu doar în ce priveşte prosperitatea profesorilor, dar şi din perspectiva stilul lor de viaţă, chiar ca simptom al dorinţei lor – ori a familiei – de sociabilitate sau chiar de extindere a orizontului cultural. Este deja intrat în memoria colectivă ieşeană, de pildă, faptul că mulţi universitari – şi nu numai – din acest centru de învăţământ superior îşi petreceau vara îndeosebi în câteva locaţii submontane, în principal la Slănic Moldova şi aria celebrelor mănăstiri nemţene (mai ales Agapia, Văratec şi Neamţ). De prin 1880 până pe la primul război mondial, mai ales Slănicul a fost un loc de întâlnire a protipendadei din fosta capitală a Moldovei, staţiunea fiind o creaţie a Eforiei Spitalelor „Sfântului Spiridon” din Iaşi124, la fel cum şi Sinaia, bunăoară, a fost opera Eforiei din Bucureşti. Atraşi nu numai de vogă şi proximitatea altor tipuri de elite, Slănicul Moldovei era deopotrivă căutat pentru efectele terapeutice ale aerului din zonă, apele minerale, pădurile şi chiar salinele din apropiere, nu puţini fiind iluştrii noştri scriitori care ne-au lăsat pagini memorabile asupra locului125. Aşa se face că pe timpul verii hoteluri precum „Racoviţă”, „Zimbru”, „Cerbu” sau „Puf” erau din vreme antamate, la fel cum alte vile îşi aveau clienţi statornici, ce se mutau aici vremelnic cu tot ce presupune complexitatea unei „case” (membrii familiei, cu servitori, bucătăreasă, trăsuri pline de haine şi lenjerie etc.), goniţi de canicula, uscăciunea şi praful deja legendare ale Iaşului. Şi probabil apogeul a fost atins în vara lui 1909, când la Iaşi a izbucnit o teribilă epidemie de febră tifoidă, încât mai toţi cei cu minimă stare au plecat din oraş. Iar cauza epidemiei a fost tocmai lipsa apei potabile şi 124

Proprietarul domeniului fusese Constantin Cehan Racoviţă, care îl cedase Epitropiei „Sfântul Spiridon”. Aceasta, încă de pe la 1850 începe să amenajeze stabilimentul, sub oblăduirea ei efectuându-se şi primele cercetări asupra efectului curativ al apelor minerale de aici. 125 Vezi îndeosebi Nicu Gane, Două zile la Slănic; de asemenea, Duiliu Zamfirescu a scris câteva articole-reportaj, o nuvelă (Un amor în munţi) şi o poezie (La Slănic) etc.

239

nenorocita lentoare (ca să nu-i spunem lene) a celor care lucrau la canalizare, care au umplut străzile de şanţuri, lăsându-le aşa cu lunile, pe o vreme de-a dreptul caniculară126. Cu această ocazie au plecat aproape disperaţi mulţi universitari din Iaşi, bunăoară Iancu Botez urmărind cu multă îngrijorare avatarurile soţiei şi ale copiilor de a ajunge la Slănic Moldova, el aflându-se pe atunci în Anglia. Dar nu doar universitarii ieşeni erau prezenţi aici, staţiunea fiind vizitată uneori şi de bucureşteni, precum V.A. Urechia, D. Evolceanu, I.Al. Rădulescu-Pogoneanu ş.a. Din nefericire, anii primei conflagraţii mondiale au dus la ruina staţiunii, linia frontului trecând practic pe aici vreme de aproape doi ani, multe hoteluri fiind distruse, inclusiv Cazinoul care strălucea odinioară. Şi pentru a nu părăsi Moldova, un alt loc de petrecere a vacanţelor au fost mănăstirile din ţinutul Neamţului, îndeosebi cele de la Agapia, Văratec şi Neamţ127. Prin frumuseţea locurilor, a spiritualităţii monahale, a liniştii şi îndemnurilor spre reculegere, acest spaţiu a atras mereu pe mulţi din intelectualii noştri. Nu întâmplător, la Văratec şi-a petrecut ultima parte a vieţii şi a ales să fie îngropată aici Veronica Micle, iar Constanţa Marino-Moscu tot aici s-a stabilit spre bătrâneţe, pentru o vreme, la fel cum la Agapia – de pildă – au fost reînhumate osemintele beizadelei Gr. Sturdza, aduse din impozanta capelă de la Bellu. Iar pe la Agapia au trecut, petrecându-şi vacanţele, figuri importante ale literaturii române, precum Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Calistrat Hogaş, I.L. Caragiale, G. Coşbuc, O. Goga, G. Topârceanu, Gala Galaction, pentru ca Al. Vlahuţă chiar să-şi construiască o casă tradiţională, cu târnaţ, locuinţă ce se mai păstrează încă, ca muzeu, şi în care a zăbovit în mai multe rânduri şi Nicolae Grigorescu, cel care a pictat interiorul bisericii în anii restaurării ei, prin 1858-1862. Frecvent şi-a petrecut vacanţele la Agapia şi Garabet Ibrăileanu, uneori alături de C. Stere, care „patronase” de altfel pe la cumpăna 126

Primar era Nicu Gane, iar presa ieşeană din acel an este plină de revoltă pe această temă. De altfel, la vremea aceea Iaşul era într-o stare sanitară deplorabilă, bântuit frecvent de epidemii. 127 Pentru o succintă descriere de la 1886 vezi fragmentul de memorii ale lui Iancu Cerkez, în „Magazin Istoric”, XXXII, 1998, nr.7, p.60-63 (prezentare de Mihai Ştefan); de asemenea, Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, ediţia II, trad. Elena Bulai, ed. C.Th. Ciobanu, Oneşti, Edit. Aristarc, 2005, p.72-77, 82-86 ş.a.

240

veacurilor XIX-XX un valoros grup de tineri intelectuali pe care îi regăsim apoi la „Viaţa Românească”, care făceau excursii îndelungate în ţinutul Neamţului, urcau Ceahlăul etc., în cadrul acestui grup realizându-se patru căsătorii, toate perechile fiind cununate de familia Stere (inclusiv pe Ibrăileanu). Uneori însă, criticul literar ieşean frecventa şi Mănăstirea Neamţ ori Râşca, iar până pe la 1916 şi Văratecul, stând în gazdă la maica Glicheria (uneori şi câte 2-3 luni pe an). Ultima călătorie a lui Ibrăileanu la mănăstirile nemţene a fost în vara lui 1928, ulterior boala care a început în acel an să se manifeste şi care i-a adus sfârşitul împiedicându-l să mai călătorească. În ceea ce priveşte beneficiile unor asemenea locuri de odihnă şi reculegere, acestea se resimţeau aproape imediat. De pildă, Ibrăileanu a venit la Mănăstirea Neamţ în vara lui 1912 sfârşit din punct de vedere fizic şi intelectual, scriindu-i lui Brătescu-Voineşti că: „Munca şi emoţiile din vremea cât m-am zbătut pentru catedră m-au doborât. (...) Am muncit zi şi noapte, «dejunând» noaptea pe la 3 prin crâşme (...), scriind până a doua zi la 10-11, dormind sau sforţându-mă să scriu până la 6 seara, apoi reîncepând orgia muncii. Am dat doctorat (examen în regulă), am scris un volum în două luni, l-am tipărit în 8 zile etc.! Dar, în sfârşit, am reuşit [să devină profesor universitar]. Lucrul cel mai grav este insomnia”128. Însă după vara petrecută acolo, la mănăstire, a revenit la Iaşi în plină formă, remontat şi cu poftă de viaţă. Dar şi Al. Philippide îşi petrecea vacanţele (în jur de trei luni pe an, numai vara) pe la mănăstirile din munţii Neamţului, îndeosebi la Agapia. Însă în 1909 filologul ieşean a fost cu familia şi pe litoral, la Constanţa. Numai că pe atunci litoralul nu era încă ce a început să devină în perioada interbelică, mai ales o modă, universitarii frecventând mai ales Tekerghiolul şi Mangalia, după 1920 adăugându-se şi Balcicul (sau Coasta de Argint129). De fapt, celebru înainte de primul război mondial era doar Tekerghiol, ca staţiune balneară, unde la 1899 s-a ridicat Hotelul Movilă, pe malul lacului (unde este astăzi Eforie, iar în perioada interbelică i de mai spunea Carmen Sylva). Pe litoral au mers aşadar Petre Andrei (îndeosebi la Mangalia), Ion Breazu (la Tekerghiol, pentru 128 Scrisori către Ibrăileanu, III, ed. M. Bordeianu, Viorica Botez, Gr. Botez, I. Lăzărescu şi Al. Teodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.466. 129 Unde vara se ţinea o Universitate Populară, la care au conferenţiat şi câţiva universitari literari.

241

fiul său Dan), Gh. Vâlsan şi I.M. Marinescu (Tekerghiol), Gh.I. Brătianu, Leca Morariu, Dinu Pillat, G. Călinescu, Al. Rosetti ş.a. Iar unii universitari şi-au ridicat aici chiar locuinţe secundare, precum Nicolae Iorga ori C.C. Giurescu, pe la începutul anilor ’30, ambii la Mangalia, cel dintâi pe malul mării, celălalt în partea de nord a oraşului (actualmente fiind integrată complexului sanatorial de acolo). Pentru universitarii din Bucureşti, mai ales, dar şi pentru ceilalţi, locurile cele mai apropiate şi preferate de ei au fost pe Valea Prahovei, în aşezări precum Sinaia, Predeal, Poiana Ţapului sau Buşteni. Dar în zonă la fel de atractive au fost Vălenii de Munte, Branul şi Rucărul, frecvent vizitate de intelectualii noştri încă de la finele veacului XIX. De pildă, până la primul război, în aceste locuri poposeau vara D. Evolceanu, M. Dragomirescu, Teohari Antonescu, I. Rădulescu-Pogoneanu ş.a. Şi înainte, dar mai ales după primul război mondial, Sextil Puşcariu mergea uneori la pescuit de păstrăvi, la Bran, acolo unde de altfel moştenise o casă. În vara lui 1902, la Buşteni, Simion Mehedinţi a lucrat cu mult sârg şi randament la un manual de geografie. Cât priveşte atractivitatea acestei regiuni în anii interbelici ar trebui concepută chiar o carte, Sinaia fiind evident în top, în primul rând datorită proximităţii castelului Peleş, devenit reşedinţă a familiei regale din 1883. A existat însă şi un preţ al acestei „aglomeraţii”, surprins de altfel şi de I.M. Marinescu, căruia îi plăcea enorm zona montană a Bucegilor, petrecându-şi adeseori vacanţele aici, mai ales că fratele său Iulian îşi cumpărase o confortabilă vilă la Sinaia. Numai că referindu-se la această locaţie, I.M. Marinescu regreta „prea multa îngrămădire de snobi şi de chinuiţi din Bucureşti, care, cu banalitatea şi prostia lor, stricau tablourile atât de frumoase ale munţilor Sinaiei”130. Au existat însă şi alte locuri privilegiate de călătorie şi odihnă pentru universitarii literari. Alexandru D. Xenopol a tipărit numeroase pagini interesante asupra excursiilor lui în zona Vetrei Dornei şi a văii Bistriţei131, pe aceasta din urmă călătorind cu pluta, acţiune devenită o 130

I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.173. 131 Vezi A.D. Xenopol, Amintiri de călătorie, Iaşi, H. Goldner, 1901. Acest volumaş împreună cu alte texte ale lui de memorialistică au fost pregătite de mine să apară la Editura Sport-Turism, într-un tom inclus doi ani la rând în planurile editoriale (în 1988 şi 1989). N-a mai văzut lumina tiparului pentru că redactorul de carte Grigore Damirescu îmi impunea mereu imperativ scoaterea tuturor pasajelor referitoare la evrei şi utilizarea

242

modă, pentru că şi alţi profesori au mai făcut acest lucru, ultimul pe care l-am identificat fiind Leca Morariu, împreună cu familia sa, în vara lui 1943. De asemenea, Ioan I. Lapedatu îşi aminteşte de o excursie făcută de el, cu Ioan Lupaş şi cu Ştefan Boer la Lacul Bâlea: „A fost o excursiune foarte animată, la care am petrecut de minune şi pe care n-o voi uita niciodată. Am constatat atunci că Lupaş în alpinism este tot aşa de tare ca în istorie”132. Ovidiu Papadima era şi el un împătimit al drumeţiilor montane, împreună cu soţia lui, Gilli. În astfel de cazuri, Papadima era extrem de meticulos, pregătind traseele dinainte şi marcându-le pe hartă, planificându-le pe zile şi etape, îndeosebi Bucegii fiind favoriţii lui, mergând adeseori în grup, cu diverşi prieteni de familie. Îndrăgostit de munte a fost şi Al. Rosetti, care făcea frecvente excursii împreună cu soţia, după cel de-al doilea război mondial fiind însoţit şi de Al. Balaci. Prin anii 20 şi 30 ai veacului trecut, N. Cartojan îşi petrecea vacanţele de vară la Pucioasa, „la marginea staţiunii balneare, într-o mică vilă cu un crâmpei de livadă şi pădure care întrunesc laolaltă tot farmecul vieţii câmpeneşti”133, iar I. Breazu îşi consuma două-trei săptămâni pe an la Sângeorz-Băi şi cam tot atâtea pe litoralul Mării Negre. Tot în aceeaşi perioadă, deosebit de frecventate erau staţiunile Călimăneşti şi Căciulata, pe malul Oltului şi în proximitatea Coziei, unde se află mormântul principelui valah Mircea cel Bătrân, aici căutând liniştea şi efectul tămăduitor al apelor minerale universitari precum Sextil Puşcariu, C. Marinescu, Tudor Vianu, Nicolae Petrescu ş.a. Pentru cadrul natural şi efectele terapeutice deosebite era căutată şi staţiunea Govora, care în plus era încărcată şi de multă istorie culturală, la mănăstirea cu acelaşi nume aflându-se – de pildă – una din cele mai vechi tiparniţe din Ţara Românească. Aici a venit bunăoară în mai multe rânduri Ştefan Zeletin, croşetelor, toate aceste solicitări fiind consemnate în aşa-zisele „Minute”, iar pentru că am refuzat aceste mutilări, cartea n-a mai apărut, manuscrisul pierzându-se în vâltoarea evenimentelor din decembrie 1989. De altfel, aşa s-a „pierdut” şi traducerea mea din Teoria istoriei, tot a lui Xenopol, cu o prefaţă de Al. Zub (şi aceasta inclusă în planul editorial tipărit, însă al Editurii Ştiinţifice şi Enciclopedice, deja cu corecturi în şpalt făcute). Versiunea a reapărut şi a fost tipărită totuşi, vreo cinci-şase ani mai târziu, aşa cum o pregătisem eu, cu aceaşi prefaţă a lui Al. Zub, însă... sub semnătura altui „tălmăcitor”. 132 Ion I. Lapedatu, Memorii şi amintiri, ed. îngrijită de Ioan Opriş, Iaşi, Institutul European, 1998, p.292. 133 Cf. Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris. Edit. Ethos, 1979, p.239.

243

pentru a-şi vindeca reumatismul, iar alţii pentru plămâni sau diverse boli degenerative. Dar şi Agigea era căutată de mulţi universitari „literari”, îndeosebi pentru împachetările cu nămol. Tot în perioada interbelică, staţiunea Sovata a fost frecventată de unii universitari literari, îndeosebi în mijlocul verii, pentru a beneficia de efectele terapeutice ale lacului salin helioterm de aici, Al. Tzigara-Samurcaş venind – începând cu 1922 – mai mulţi ani la rând. Aici şi-a petrecut două săptămâni Ov. Densusianu, în vara lui 1928, iar G. Călinescu a poposit pentru tratament în vara lui 1936 şi 1937, pentru ca în 1939 să opteze pentru Ocna Sibiului. Iar cine ajungea la Sovata, nu se putea abţine să nu viziteze, cu mijloacele epocii, locurile din apropiere, încă necunoscute pentru mulţi regăţeni, dar de o încărcătură istorică şi culturală deosebită: Corund, Praid, Sighişoara, Tg. Mureş ş.a. Pentru scopuri balneoterapeutice s-ar mai cuveni reţinute şi alte staţiuni estivale, astăzi uitate cu totul, dar care până pe la primul război mondial erau destul de frecventate şi de universitari, îndeosebi cei din Iaşi. De pildă staţiunea Bălţăteşti, pentru apele ei sărate, cu sulfaţi şi iod în concentraţie foarte mare, sau Strunga, cu ape minerale sulfuroase şi magneziene. Sau Mehadia (în jud. Caraş-Severin), unde Vasile Pârvan a urmat în vara lui 1920 o cură de vreo 30 zile, în urma unei spitalizări în clinica dr. Haţeganu din Cluj134. Apoi, a călători în străinătate era un obicei mult prea comun universitarilor noştri, în primul rând deoarece – cu una sau două excepţii – toţi îşi făcuseră studiile sau se specializaseră în afara graniţelor, apoi, ca profesori, mergeau frecvent peste hotare, participând la congrese sau colocvii ştiinţifice, ori chiar pentru documentare. Aşadar, a călători în străinătate, a trăi o vreme în alte spaţii culturale, înseamnă şi a te legitima ca „om profesional”, reîntâlnindu-te cu foştii profesori sau colegi ajunşi şi ei în vârful ierarhiei universitare, a ţine conferinţe, dar şi a intra în biblioteci şi a te pune la punct cu noile apariţii editoriale în materia ce o onorai. Bunăoară, Ovid Densusianu, de la finalizarea studiilor la Paris (1896) şi până în apropierea morţii sale, a revăzut Franţa în aproape toate vacanţele de vară, şi nu numai. Iar despre călătoriile lui N. Iorga ar trebui să scriem o carte destul de voluminoasă135. De asemenea, lui Mihai Ralea 134

Cf. „Înfrăţirea”, Cluj, I, 1920, nr.2 (3 august), p.4. Vezi, de pildă, măcar N. Iorga, Pe drumuri depărtate, 3 vol., ed. Valeriu Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987.

135

244

îi plăcea foarte multă să călătorească. De altfel, în viaţa sa, o bună parte din timp şi-a petrecut-o în trenuri, ba chiar şi decesul lui s-a produs în tren. O excepţie totuşi a existat, aceasta fiind Garabet Ibrăileanu. Nu numai că nu a făcut studii sau specializări în străinătate, dar se opunea cu îndârjire oricărei idei de a părăsi Iaşul, în afara verilor petrecute în ţinutul Neamţ, şi asta doar până în 1928. O singură dată a făcut un compromis, în vara lui 1904, călătorind prin nordul Italiei, Austria, Germania şi Elveţia, mai mult pentru că i-a promis soţiei că va veni să o ia dintr-o staţiune balneo-climaterică, după un control medical ce-l făcuse aceasta la Viena. A fost singura lui călătorie în străinătate, de altfel terminându-se destul de repede şi bucurându-se nespus că revine acasă. Iar la rigoare, am putea invoca o altă ieşire, după război, când s-a dus la Chişinău ca s-o vadă pe Maria Stere, fosta soţie a lui C. Stere, aflată atunci acolo la fiul ei Roman. Asta a fost tot! Oricum, întotdeauna profitul călătoriilor universitare era dublat de aportul unui turism cultural mai mult sau mai puţin de convenienţă, mai ales pentru membrii familiei universitarului, care căutau în felul acesta să îşi completeze capitalul cultural simbolic. Astfel, în peregrinajele lor europene ne apar mereu interesaţi de arhitectură, muzee, teatre, săli de concerte, galerii de artă, monumente istorice sau – mai târziu – cinemauri, care suscitau în acest cadru multă curiozitate, chiar cafenelele şi restaurantele, iar pentru unii diversele saloanele literare (evident, dacă erau primiţi!). Aşadar, fundamentul acestor călătorii ale universitarilor noştri îl constituia oferta paraculturală a Occidentului, căreia vizitatorii din România au fost tentaţi mereu să-i accentueze valoarea, pentru că paracultura este un mod de accedere la modernitate. Au existat şi motivaţii – să le zicem – „medicale”, fiind de bon ton a merge de pildă prin staţiunile balneo-climaterice din străinătate. Şi nu au fost puţini aceia care au mers frecvent la Karlovy-Vary, mai ales pentru afecţiunile de ficat (Iorgu Iordan, Sextil Puşcariu ş.a.), la Marienbad, Franzensbad ş.a. În ultimul deceniu al veacului XIX, dar şi mai apoi, deosebit de frecventată era Abbazia – acum în Croaţia –, aici mergând de nenumărate ori Titu Maiorescu, pentru odihnă îndeosebi, clima şi ambianţa fiind deosebite: staţiunea era aşezată în golful Quarnero, fiind înconjurată de păduri de laur şi străjuită de Monte Maggiore. Iar când vreun discipol de-al lui Maiorescu manifesta surmenaj sau o afecţiune depresivă, profesorul nu ezita să-i susţină

245

financiar un sejur în aceste locuri, cu preţuri deloc ieftine. Aşa a fost cazul lui P.P. Negulescu, adus de Maiorescu în această staţiune chiar şi după ce discipolul îşi făcuse o oarecare situaţie, devenind profesor la Universitatea din Iaşi. Dar tot la Abazzia venea uneori şi regele Carol I, prilej – după 1900 – pentru Titu Maiorescu de a se întâlni cu acesta şi a discuta diverse probleme nu doar politice. Şi pentru că tot am vorbit de Maiorescu, trebuie să menţionăm faptul că acesta îşi folosea toate vacanţele pentru călătorie şi sejururi de plăcere, de mai multe ori petrecându-şi vacanţa de Paşti la Nice (Franţa), pe ţărmul Mediteranei. Iar nu de puţine ori, aceste călătorii erau şi prilejuri de a fi alături de prieteni, de a confirma solidarităţi, de a gândi în tihnă proiecte etc. La începutul secolului XX, mai mulţi ani la rând Teohari Antonescu îşi petrecea vacanţa la Rucăr, pe valea Dâmboviţei, alături de M. Dragomirescu, ambii cu familia, fiecare având deja copii, primul o fată, al doilea un băiat. La fel au procedat o parte din cei grupaţi în jurul „Vieţii Româneşti”, care îşi petreceau câteva zile de vară în jurul lui Ibrăileanu şi Stere pe la una din locaţiile favorite din ţinutul Neamţ. Aşa cum relatează un memorialist, pentru intelectualii de la „Viaţa Românească”, „legăturile dintre prieteni se strângeau încă şi mai mult în cursul vacanţelor, când se organizau excursii colective la Rarău sau la Văratec, iar mai târziu când îşi făceau cu toţii vilegiatura la mănăstirile nemţene”136. În iulie 1934, de exemplu, Tr. Bratu, I. Iordan şi C. Balmuş (cărora li s-a adăugat şi Simion Sanielevici) au făcut o croazieră de o lună pe Mediterana, cu nava „Transilvania”, vizitând Constantinopol, Atena, Alexandria, Malta, Alger, Barcelona, Marsillia, Nice. Nu întâmplător, cei trei profesori au alcătuit în toată perioada interbelică un soi de grup de presiune la Iaşi, suficient de influent (mai ales prin rectorul Bratu), cimentat evident de interese universitare, Iordan şi Balmuş fiind solidari şi mai apoi, după schimbarea de regim din 1947. La fel, în vacanţa de Paşti a lui 1923, I. Lupaş cu soţia, împreună cu familiile Ioan I. Lapedatu şi dr. Beu au călătorit împreună, cu vaporul „Principesa Maria”, la Constantinopol şi Atena. În capitala Turciei au fost primiţi de ambasadorul Filaliti, iar fiul lui Beu – care era secretar de Legaţie – i-a plimbat prin imensul oraş, dar mai ales prin bazarurile acestuia. Au mers 136

M. Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime refăcută, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.12-13.

246

apoi la Atena, iar noaptea Învierii i-a prins pe vapor, I. Lupaş fiind cel ce a ţinut o predică, înălţat pe catarg137. N-am vrea să încheiem acest capitol fără o minimă referire la starea fizică a universitarilor literari, boala sau sănătatea fiind la urma urmei condiţia indispensabilă pentru tonusul cuiva, a armoniei în mediul familial, a capacităţii sau a incapacităţii de a se regăsi şi concentra asupra activităţilor profesionale, a dozării efortului pentru studiu, scris şi alte activităţi extra-intelectuale, cu implicaţii chiar în ce priveşte aspectul fizic, rezistenţa şi reacţia faţă de anumite maladii, felul în care acestea afectează temperamentul sau comportamentul, chiar posibilitatea de a procrea etc. Am menţionat deja despre neurastenia de care suferea Garabet Ibrăileanu, şi despre care se exprima astfel în toamna lui 1921, adresându-se prietenului său Paul Zarifopol: „Am fost şi sunt în momentele cele mai rele ale vieţii mele. Sunt eroul ridicol şi abject al unei dureroase tragedii. Neurastenia a ajuns la culme. Asud necontenit şi necontenit mă tem de pneumonie. Asud de oboseală, de căldură, de emoţii, de frica de a asuda. Asta mă face prizonier în casă”138. Dar nu este singurul universitar ce se plânge de asemenea simptome, deşi nici un altul n-a ajuns la asemenea „performanţe” maladive şi pe o atât de îndelungată perioadă. Să fi fost oare şi puţină autosugestie, devreme ce în epocă neurastenia părea un apanaj al celor cu preocupări intelectuale deosebite, semnul evident al sforţărilor în domeniul creaţiei? Pentru că nu întâmplător, Anatole France – atât de drag lui Ibrăileanu – spunea: „la neurasthénie est le singe des maladies”. Un alt beteşug ce a afectat pe numeroşi universitari români a fost reumatismul, ce părea atotprezent în epoca la care ne referim, la fel cum şi tuberculoza părea un pandantiv, cel puţin până pe la finele primului război mondial. Deoarece nu trebuie să uităm faptul că pe atunci încălzitul caselor era într-adevăr o problemă, atât prin aceea că imobilele erau înalte, cu pereţii groşi, fără o bună izolaţie a podelelor, în vreme ce tehnicile de producere a căldurii nu erau atât de evoluate ca astăzi. Prin ianuarie 1889, Al. Odobescu se plângea mai tot timpul de faptul că: „Am o durere reumatică insuportabilă deasupra sânului drept. 137

Ion I. Lapedatu, Op. Cit., p.272. Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, p.163. 138

247

Sunt nişte junghiuri ascuţite care mă chinuie fără încetare, aşa încât scriu cu greu. Picioarele îmi sunt îngheţate şi sângele mi s-a urcat la cap, într-atât de agitat sunt în aceste zile nenorocite”139. Iar două decenii mai târziu, Vasile Părvan îi scria lui D. Onciul, de la Roma, despre faptul că: „Vremea rea din nord m-a silit să plec fără voia mea în Italia [din Germania, unde îşi pregătea doctoratul]. Reumatismul m-a atacat iară foarte violent şi în special la ochiul stâng, cu care în ultimul timp nu mai vedeam aproape de fel la Berlin”140. Dar şi alte afecţiuni făceau ca viaţa cotidiană a universitarilor noştri să nu fie tocmai cea dorită. De mai multă vreme Gr.G. Tocilescu suferea de inimă, iar în vara lui 1907 se afla la Bad Nauheim (Germania), de unde-i scrie fostului său discipol: „Iată-mă aici osândit ca să sper vreo uşurare la marile mele suferinţe fizice: o boală ticăloasă, care nu iartă, căci e vorba de inimă, mi s-a ivit cu atâta furie încât a îngrozit şi pe doctori. Îmi este absolut interzis: orice osteneală fizică sau morală, orice emoţiune; umblet nu mai mult de două ore în timpul zilei, dar o singură dată nu mai mult de un quart de oră, urmat de un quart de odihnă, şi numai pe şes; nici un urcuş; pe carte, hârtie, condei să nu pun mâna. Înţelegi dar ce fel de existenţă sunt osândit ca să duc de aici înainte, şi câtă durată va putea ea avea. Deşi ardeam de dorinţe să pot sfârşi cele începute, şi doamne! Câte mai sunt începute – mă văd silit să mă uit şi să gândesc la ele, să le las trunchiate”. Iar în drum spre orăşelul german, Tocilescu trecuse pe la Viena, unde a consultat pe dr. Carl Harko von Noorden, care a constatat o dilatare a cordului, sistemul nervos fiind zdruncinat din cauza muncii şi surmenelii, în plus având mari probleme cu circulaţia sanguină, insomnii, din această cauză fiind şi foarte slăbit. În acest context îi scria câteva zile mai târziu aceluiaşi interlocutor: „Mă gândesc cu groază chiar la biroul şi la biblioteca mea, care-mi fac rău, ştiind că o dată trăiam lucrând, şi acum trebuie să trăiesc – pe cât mai pot trăi – fără ca să lucrez. N-am teamă de moarte, căci o dată trebuie să mor; dar regret că trebuie să închid ochii înainte de a-mi fi încheiat opera. Soarta însă aşa a voit. Împlinească-se voia ei”141. Şi-a mai revenit însă, ameliorându-i-se oarecum sănătatea, în toamna aceluiaşi an Tocilescu 139

Elena Piru, Pe marginea morţii lui A.I. Odobescu, în „Manuscriptum”, 1/1971, p.167. Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.55. 141 N.I. Apostolescu, Din viaţa lui Tocilescu, în „Revista pentru istorie, arheologie şi filologie”, vol. XI, 1910, p.356-358. 140

248

aflându-se la Tropaeum Traiani, unde va continua săpăturile arheologice, însă în condiţii mizerabile, pe o vreme extrem de caldă şi o atmosferă plină de praf, locuind într-o casă cu trei camere împreună cu gardienii şi oamenii de serviciu etc. Cu toate acestea va mai duce boala oarecum „pe picioare”, încă doi ani, aflându-şi sfârşitul la 18 septembrie 1909. Petre Cancel era bolnav de epilepsie, plus alte maladii, care într-un fel explică randamentul lui redus. Dumitru Onciul era uşor şchiop. Pe lângă faptul că V.A. Urechia era mic de statură, mai era şi miop, purtând ochelari cu multe dioptrii; Gh. Bogdan-Duică avea strabism. De pe la finele anilor 30, Şt. Bezdechi a început să sufere de varicosităţi extinse la ambele membre inferioare, cu staze circulatorii foarte grave, ceea ce-l împiedica uneori să meargă, pentru că aceste tulburări circulatorii au repercusiuni şi asupra musculaturii, tendoanelor şi articulaţiilor, pricinuind totodată dureri foarte mari. Ioan Bianu suferea de o semisurditate, motiv pentru care trebuia să i se vorbească ceva mai tare. De urechi a suferit şi Titu Maiorescu, încă de prin anii 70 ai veacului XIX, urmând tratamentul prescris de un celebru medic din epocă, Sebastian Kneipp142. Alţii au trecut prin accidente ce i-au ţinut la pat sau le-au creat un disconfort evident. De pildă, la 15 decembrie 1950, pe o stradă din Sibiu, la o intersecţie, un muncitor beat aflat pe bicicletă a lovit pe O. Ghibu, fracturându-i braţul drept din umăr. A stat în spital vreo două luni şi cu toate stăruinţele ortopezilor din Sibiu şi Cluj, fractura s-a prins cu greu, lăsând totodată sechele. Dar mulţi alţii au trecut prin spitale, pentru intervenţii chirurgicale şi diverse tratamente: Scarlat Lambrino a fost grav rănit în vremea primului război mondial, în 1916, în zona Şercaia, de o bombă ce a explodat în apropiere, fiind pătruns de numeroase schije, motiv pentru care a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale; în 1932, D. Russo a făcut o operaţie de prostată la Atena; Ioan Lupaş a trecut prin două operaţii grele în decembrie 1955 şi aprilie 1956, iar în 1957 a avut alte două intervenţii la ochi, în speranţa că va putea să mai vadă puţin etc. Dar asupra acestor lucruri vom mai reveni în ultimul capitol al cărţii, motiv pentru care nici nu mai insistăm acum. 142 Acesta a dezvoltat o terapie pe baza apei, printr-un sistem complex de tratamente (băi, jeturi sub presiune, aburi, alternanţa apă rece/apă caldă etc.), dar şi prin utilizarea plantelor (vezi Sebastian Kneipp, Farmacia verde. Miracolul vindecării bolilor, Bucureşti, Edit. Icar, 2006, 288 p.).

249

După cum s-a putut constata, am prezentat mai sus doar câteva aspecte din viaţa de familie a universitarilor români, vieţuirea în comun a doi indivizi fiind în fond mult mai complexă şi pasionantă. Însă din multitudinea de aspecte am dorit să le surprindem doar pe cele mai semnificative din perspectiva conturării trăsăturilor de familist, de intelectual, de om al cărţii, de profesor universitar, încercând să-l evidenţiem cu lumini, dar şi cu umbre.

250

CRIZA CUPLURILOR

V

iaţa în doi nu presupune o „fericire veşnică”, o dolce farniente, tot o „lună de miere”, după cum în epoca avută aici în vedere nu toate căsătoriile au avut ca fundament sentimentele profunde ale iubirii, atracţia aceea „nebună” care să ducă la cedări ori la dibăcia de a convieţui în profitul întregii familii. Cu alte cuvinte, nu toată lumea a trecut prin aceleaşi etape ale cuplului, sau în aceeaşi ordine, la fel cum cei doi parteneri au nu doar trăiri diferite ale convieţuirii, ci şi mentalităţi, temperamente care uneori cu greu pot fi armonizate. De pildă, o aventură extraconjugală poate fi un seism pentru un cuplu, subminând serios fundamentele acestuia. Într-o altă familie, acelaşi eveniment repoziţionează atitudinile, iar în altele se adoptă tactica ignorării ori „de a nu se mai vorbi”, ca şi cum nu s-a întâmplat nimic. Însă datorită diverselor aventuri şi infidelităţi ale lui B.P. Hasdeu, de exemplu, din 1881 cuplul trece printr-o lungă perioadă de criză, camuflată prin plecarea celor două Iulii (soţie şi fiică) la Paris. La fel şi în cazul lui Al. Odobescu! De altfel, încă înainte de plecarea lui Odobescu la Paris – ne referim la perioada din jurul lui 1885 –, la Bucureşti, cei doi soţi locuiau separat, el pe str. Verde 18, ea pe Calea Victoriei 129. Totodată, ceea ce pentru unii pare insurmontabil (lipsa tandreţei, a conversaţiei, răceala faţă de celălalt, nervozitatea, crisparea, inhibiţiile etc.), pentru alţii trec ca episoade minore, fără semnificaţie. Nu întâmplător, N. Iorga ajunsese să se plângă pe la 1900, după numai un deceniu de la căsătoria lui cu Maria Tasu, de lipsa afecţiunii din partea ei, de parcă problemele unui cuplu ar sta doar în sarcina unui singur partener, celălalt fiind cu totul inocent. Ne şi imaginăm pe Iorga stând la cheremul afecţiunii celuilalt! Şi totuşi, atunci, era un nefericit! Iar nefericirea din plan personal era dublată de o alta, de factură oarecum profesională, ceea ce a făcut pe Lazăr Şăineanu să-şi manifeste îngrijorarea faţă de situaţia în care se găsea Iorga, în aprilie 1900: „Am fost dureros impresionat de starea fizică şi sufletească în care te-am găsit

251

ieri. Situaţia d-tale actuală m-a afectat cu atât mai penibil, cu cât îmi evocă contrastul de încrederea plină de energie, ce m-a bucurat în ultima noastră întrevedere”; „Nu-i bine, în momente de adâncă mâhnire, să te izolezi şi să-ţi concentrezi durerea”, iar „ocupaţiunea pur intelectuală nu e suficientă, în momente grele ale vieţii, să-ţi redea liniştea şi seninătatea. Numai un suflet simpatic poate opera această diversiune”1. Pe de altă parte, mai multe tipuri de evenimente pot avea repercusiuni asupra armoniei unui cuplu: gelozia greu reprimabilă, despărţirile îndelungate, o dificultate sexuală, lipsurile materiale, o boală, naşterea sau pierderea unui copil ori a cuiva foarte apropiat, faptul că o mamă îşi neglijează soţul în profitul progeniturii sau chiar a unei alte iubiri, diverse activităţi profesionale sau sociale ce solicită peste măsură pe unul din parteneri, cu corolarul că unii sacrifică timpul hărăzit familiei în folosul muncii, aspect frecvent întâlnit în mediul intelectual etc. Bunăoară, după ce a început să lucreze la Dicţionarul Academiei, Al. Philippide şi-a pus un pat în biroul său, declarându-i lui Constantin Botez că „Dicţionar şi nevastă nu se poate!”2. Căsătorit întâia dată cu Martha Stroici, dintr-o familie de boieri moldoveni, Dimitrie Gusti n-a avut parte de dragostea mult visată. Aflat în cercul unor intelectuali ieşeni ce organizau reuniuni când la unul, când la altul, cea mai des frecventată casă era cea a lui Romeo Drăghici, avocat de profesie, şi el descendent dintr-o familie boierească, însă un excelent violonist pe atunci. La acesta se organizau frecvent serate muzicale, la care participau familiile D. Gusti şi Ion Petrovici (aceştia doi fiind înrudiţi de altfel), Mihai Ralea şi I.D. Suchianu (mai apoi cumnaţi), Vespasian Pella, Ionel Teodoreanu, Demostene Botez ş.a. Aşadar, prestigiul lui Romeo Drăghici era mare, sporit în anii de refugiu ai primului război mondial şi de faptul că la Iaşi cântase împreună cu George Enescu, legând cu acesta o strânsă şi îndelungată prietenie3. Însă aceste frecvente vizite şi întâlniri cu familia Gusti au făcut ca între 1

Scrisori către Nicolae Iorga, I, ed. Barbu Theodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p.387. 2 Mihai Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime refăcută, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.181. 3 Romeo Drăghici a fost totodată avocatul lui George Enescu, fondând mai târziu – alături de Colette Axentie – Muzeul Enescu, adunând mai de pretutindeni tot ce s-a putut în legătură cu ilustrul compozitor, valorificând numeroase manuscrise şi partituri ale acestuia.

252

Romeo şi Martha să se nască o puternică relaţie amoroasă, ce va duce la divorţul sociologului şi la mariajul celor doi îndrăgostiţi. De altfel, multe lucruri sunt imprevizibile, generează crize proprii fiecărui cuplu în parte, unele survenind ca urmare a unor evenimente exterioare: boală, accident, intervenţia familiilor de origine, conjunctura de a trăi o vreme separaţi din diverse motive etc. S-au făcut deja referinţe în altă parte despre presupusul rol negativ jucat de prima soacră a lui Al. Philippide, cu consecinţe majore în unitatea cuplului. Se cuvine a mai reţine aici, cu titlu de exemplu, că în anii căsătoriei cu Hortensia, tinerii soţi Goga au stat mai tot timpul despărţiţi, el făcând dese drumuri la Bucureşti, prin Ardeal, apoi a fost condamnat şi închis o vreme la Szeged. Deja la 11 februarie 1912, Hortensia îi scria că „dacă tu m-ai cunoaşte, dacă ai şti ce e în sufletul meu, poate că ar fi altfel viaţa noastră”. „Eu nu sunt supărată, sunt tristă, nespus de tristă când văd că toată viaţa mea n-are nici un rost, că sunt chiar o piedică acolo unde mi-aş da şi sufletul pentru fericirea ta. Mai aşteaptă puţin de tot, puţin dragule, şi rabdă să mai încercăm odată cu viaţa ce ni se arată. Eu am să-mi dau silinţa să-ţi fac pe plac. Dacă voi reuşi, bine, dacă nu...”4. Iar doi ani mai apoi lucrurile nu se amelioraseră, Hortensia aproape implorându-l pe Octavian Goga să se gândească la ea măcar „cu prietenie”, după ce toate scrisorile ei de până atunci exaltau de pasiune, de dor5. Dar nu se mai putea face nimic, pentru că O. Goga era deja îndrăgostit de o bună prietenă de tinereţe a soţiei, de Venturia (născută Mureşan6), şi ea căsătorită cu un bun prieten al poetului, Lazăr Triteanu. Iar legătura lor a căpătat forme concrete abia din toamna lui 1919, la Bucureşti. Însă nici unul nu era divorţat. În aparenţă, pentru ceilalţi, ei trăiau separat, însă sentimentele, angajamentele, chiar dragostea trupească erau comune. Aşadar, crizele produc întotdeauna o ruptură de stabilitate. În fond, trecerea de la un soi de echilibru la un altul, printr-un dezechilibru, însemnă criză. Unele cupluri s-au creat încă de la început sub spectrul tensiunilor şi al dezamăgirilor, însă diverse substitute, poate şi vârsta, poate interese de altă natură ori speranţa transformării celuilalt au dus la disimularea lor, cel puţin pentru o vreme. Viitoarea soţie a lui M. Dragomirescu îl caracteriza pe acesta în Jurnalul ei în termeni deloc 4

Octavian Goga în corespondenţă, ed. Mihai Bordeianu, Ştefan Lemny, Bucureşti, Edit. Minerva, 1983, p.49. 5 Ibidem, p.64. 6 Vară de gradul II cu Lucian Blaga.

253

încurajatori: „Mil este bun! dar cine ştie adevărul? Ar putea să se prefacă, dar să presupun că este într-adevăr. Se obişnuieşte cu toate prea uşor, şi nu are mijloace de a-şi apropia pe ceilalţi. Cred că nu ştie să iubească din suflet (...) Sau [este] de un idealism rece, filosofic şi care nu te mişcă, sau de-o dragoste, care deşi nu-mi displace tocmai, dar care o simt fără legătură; îmi pare câteodată că nu există nici un fel de solidaritate între noi”. (...). „Caracterul lui îmi apărea de un egoism exasperant. Morala lui este «dinte pentru dinte»“. Iar la 28 noiembrie 1897 nota din nou: „Îi face plăcere ca să mă înjosească, râde de bucurie când se convinge de apatia mea. (…) A fost duşmanul meu cel mai crud. Timp de şapte ani m-a persecutat fără pic de răgaz. Am încercat toate posibilităţile de a mă sustrage vrăjmăşiei lui, a fost imposibil. Vicleşugurile sale au învins sinceritatea mea”. De aceea, M. Dragomirescu era „decepţia vieţii” ei. „Găsesc că este ca toţi bărbaţii, având calităţile şi defectele celor de mijloc. Un Evolceanu sau un Mehedinţi, cred, s-ar fi potrivit mai bine cu mine”7. De altfel, după 15 ani de căsnicie, Adelina a şi divorţat de Dragomirescu8, iar nu după mult timp ea a paralizat în urma unei injecţii de rahio-anestezie, de dinaintea unei operaţii. Deşi părea un cuplu armonios, familia Maiorescu are o primă criză majoră în 1875, când sunt remarcate legături mai mult decât ar fi fost permise între Titu Maiorescu şi Mite Kremnitz, soţia cumnatului său. De altfel, în anul următor, Maiorescu se şi gândeşte la divorţ. După doi ani, în 1878, în viaţa lui T. Maiorescu apare Ana Rosetti, care-i va deveni soţie ceva mai târziu. Până atunci însă, Maiorescu păstrează aparenţele unui cuplu unit, cu atât mai mult cu cât soţia lui Clara se îmbolnăveşte, ceea ce-i produce lui Maiorescu un sentiment de solidaritate, de compasiune faţă de ea. Abia în 1885 soţii Maiorescu convin să divorţeze, amânarea datorându-se şi fiicei lor, care era în pragul adolescenţei şi al unui eventual proiect matrimonial9. De altfel, s-au şi separat nu după multă 7 „Manuscriptum”, 4/1989, p.177. Despre Adelina Poenaru vezi: Elena Cerchez, Mihail Dragomirescu. În memoria Adelinei Poenaru, în „Manuscriptum”, 4/1989, p.165-175, 178. 8 De altfel, toată perioada prieteniei dintre cei doi (1890-1897), precum şi toţi anii de căsătorie au fost marcaţi de discuţii în contradictoriu, ciorovăială, ambii având temperamente puternice (cu alte cuvinte, se pare că nu se potriveau). Cu toate acestea, mulţi memorialişti îl prezintă pe Dragomirescu ca pe un om bun, uneori până la ridicol. 9 Rodica Iovan, Titu Maiorescu. În jurul unui divorţ, în „Manuscriptum”, 2/1974, p.120-127.

254

vreme de la introducerea Liviei în anturajul curţii regale, aceasta măritându-se ceva mai târziu, în 1892, cu Eugen Dymsza. La vârsta maturităţii, Lucian Blaga îşi consumase ardoarea vizavi de soţia sa Cornelia, după douăzeci de ani de convieţuire pasiunile temperându-se, pentru a nu mai constitui stimulii necesari marii creaţii poetice. În căutarea eternului feminin, Blaga descoperă pe Domniţa Gherghinescu-Vania, soţia prim-procurorului general din Braşov, autor a două volume de versuri, şi care găzduia în casa sa pe Blaga, G. Enescu, T. Arghezi, Petru Comarnescu, Ion Pas, Corneliu Baba, Ionel Teodoreanu, Vladimir Streinu, Şerban Cioculescu, Ion Chinezu, Victor Papillian ş.a. Pentru intervalul 1940-1944, Domniţa a însemnat imboldul feminin în viaţa şi creaţia lui Blaga, oferindu-i stări de extaz, dar şi de gelozie. Soţia Cornelia a dat dovadă de maximă înţelegere, deşi probabil în interior suferinţa nu poate fi descrisă, acceptând această legătură, tacit, cu delicateţe, preferând mai curând s-o ţină sub control decât s-o transforme într-o criză majoră10. Aproape la fel s-au petrecut lucrurile şi mai târziu, prin anii 1946-1948, când Blaga s-a simţit atras de Eugenia Mureşanu din Cluj, soţia unui preot, pe care o vizita frecvent, fără a fi câtuşi de puţin mulţumit de rolul pe care îl ocupa el în viaţa acestei femei. Neglijată mai apoi de Blaga, Eugenia va divorţa de preotul Mureşanu pentru a se recăsători cu filosoful şi universitarul D.D. Roşca, cuplu ce se va destrăma şi el peste câţiva ani. Şi pentru că am pomenit în câteva rânduri despre gelozie, poate n-ar fi inutil să evidenţiem şi acest aspect, cât de cât. În fond, gelozia este un sentiment de suferinţă, datorat impresiei de abandon. De aceea, prezenţa ei poate genera nu doar fantasme – cum am fi înclinaţi să credem –, ci şi comportamente inhibante pentru celălalt, chiar distructive în ceea ce priveşte individul, ca să nu mai vorbim de relaţia dintre cei doi parteneri, promovând neîncrederea11. Semnificativ este însă că gelozia se manifestă în forme multiple, uneori anevoie perceptibile. De pildă, în primii ani de convieţuire cu Catinca, Nicolae Iorga s-a dovedit a fi extrem 10

Pentru acest moment vezi Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, II, Bucureşti, Edit. Libra, 1996, p.421-453. 11 Peter van Sommers, Jealousy, London, Penguin Books, 1988; La jalousie, sous la direction de Frédéric Monneyron, Paris, Edit. L’Harmattan, 1996; Masha Belenky, The anxiety of dispossession. Jealousy in nineteenth-century French culture, Lewisburg, Bucknell University Press, 2008.

255

de gelos. Dintre multele gesturi, bunăoară, pe la mijlocul lui august 1902, a ars „toate cărţile poştale de la cavaleri” primite de soţia sa înainte de căsătorie12. Însă aceasta ar fi forma … „nevinovată” a geloziei. Problemele majore apar atunci când ea are ca temei infidelitatea sau măcar iluzia acesteia. Pentru că fiecare individ simte nevoia securităţii, ca un cadru indispensabil realizării năzuinţelor, iar dragostea partenerului şi garanţia fidelităţii lui poate constitui unul din resorturile care mobilizează spiritul uman, îi dă putere de a pune în lucru mai toată gama de aspiraţii. În fond, gradul elevat de idealitate a cuiva ar trebui să-i inspire şi fidelitatea, aceasta alimentând spiritul, generând tonus, pofta de a trăi şi de a crea. Grosso modo, fidelitatea presupune să ai doar un singur partener, de ordin afectiv, sexual şi psihic, în ultima vreme discutându-se şi despre temeiurile biologice ale acestui aspect13. Pe de altă parte, fidelitatea este latura fundamentală a căsniciei, o chestiune chiar de viaţă şi de moarte, nu doar pentru că ar trebui să aibă ca temei dragostea, iubirea profundă, ci în primul rând prin faptul că este o formă... statornicită nu de ieri, de azi, de organizare socială, aşadar care îşi asumă atât o funcţie reproductivă, cât şi una de transmitere a bunurilor patrimoniale către descendenţi. Numai că deşi epoca ce o avem aici în vedere ar fi una de modernizare a societăţii, în care rolul şi implicarea femeii în mai toate câmpurile socio-profesionale tinde să egaleze oarecum rosturile bărbatului, totuşi s-a perpetuat încă mentalitatea că doar soţia trebuie să fie fidelă soţului, dar nu şi invers14. Cu alte cuvinte, doar el poate manifesta o anume infidelitate, în primul rând sexuală. Şi totuşi, chiar şi în lipsa dragostei, a sentimentelor profunde de iubire, fidelitatea poate fi asumată în cadrul unui cuplu, adulterul nefiind obligatoriu. La fel cum există indivizi cu mai multe „vieţi sentimentale”, cel mai adesea în succesiune, oameni care îşi trădează partenerul tocmai pentru a-şi salva ori consolida mariajul (cel puţin aşa zic ei), în sensul că au nevoie de schimbare, de primenire, de o viaţă extraconjugală pentru a-şi putea menţine familia unită.

12

Cf. N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit. Minerva, 1991, p.86. 13 Gérard Leleu, La fidélité et le couple, Paris, Flammarion, 1999. 14 Jessica Benjamin, The Bonds of Love. Psychoanalysis, Feminism, and the problem of Domination, New York, Pantheon Books, 1988.

256

VIAŢA EXTRACONJUGALĂ Adeseori, viaţa sexuală nu coincide cu cea matrimonială, chiar dacă sunt oarecum dependente una de alta. Căsătoria este sancţiunea juridică a unei legături, dar există şi alte tipuri de relaţii, socialmente importante şi active, nu numai înaintea căsătoriei, dar şi în afara ei. Fără a intra prea mult în detalii asupra acestei chestiuni, trebuie subliniat faptul că legăturile extraconjugale au ca temei o sumă de reguli obiective foarte diverse ce rămân a fi studiate pentru tema noastră, sursele documentare – cele care acoperă până acum un asemenea subiect – neoferind întotdeauna garanţia veridicităţii unui act de adulter, de pildă, la fel cum poate o semnificativă serie de infidelităţi scapă probatoriului istoriografic, plutind îndeosebi în sfera bârfelor. Aşadar, deşi multe din legăturile extraconjugale ale intelectualilor au devenit publice, subiectul a fost şi constituie încă un teren „minat” prin imposibilitatea de a-l „gestiona” onorabil, dar şi prin dificultatea de a discerne între realitate şi supoziţii. Au existat bunăoară numeroasele comentarii scandaloase asupra relaţiei amoroase dintre Titu Maiorescu şi Mite Kremnitz, dar nu numai15. Sau, la cumpăna veacurilor XIX-XX, mai toată lumea „bună” a Bucureştiului, cât de cât „informată”, zâmbea cu subînţeles când se discuta despre Ioan Bianu ca fiind „omul de casă” al lui D.A. Sturdza, pe lângă legătura politică solidă dintre cei doi existând – se pare – şi relaţii intime, extrem de intime, între universitar şi Zoe Sturdza16. Însă acuzaţiile aduse lui Marin Ştefănescu, în 1924, au depăşit simpla bârfă, luând forma unei anchete a procuraturii, dezonorarea publică a universitarului, chiar declanşarea mecanismelor ce ar fi trebuit să ducă la excluderea lui din învăţământ. Dar despre ce a fost vorba? Ajuns profesor la Universitatea din Cluj, mai puţin prin merite profesionale – fiind impus îndeosebi de C. Rădulescu-Motru şi N. Iorga –, Marin Ştefănescu a părut multora din colegi cam dus cu pluta, manifestând un naţionalism deşănţat şi păgubos (sub haina unui misionarism cultural), chiar agresiv, dublat de o religiozitate exagerată în manifestare şi expresie. Iar sub aspectul acestei 15

Iar Titu Maiorescu mai fusese victima unei „înscenări”, pe când era profesor la Şcoala Centrală de fete din Iaşi, motiv pentru care a şi fost suspendat o vreme din învăţământ. Vezi în acest sens Zigu Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, I, Bucureşti, Edit. DU Style, 1997, p.180-196. 16 Aceasta era soţia lui D.A. Sturdza, fiind fiica lui I. Cantacuzino.

257

atitudini din urmă ar fi multe de spus, pentru a evidenţia mai curând până unde poate merge fanatismul, mai ales că era de paradă: de pildă, îşi începea cursul rostind în genunchi „Tatăl Nostru”, în faţa unui amfiteatru plin de studenţi, de altfel comportându-se în toate şi pretutindeni ca un propagator militarist al ortodoxismului, cam la fel cum procedase pe front în primul război mondial17. Încărcat şi de această glorie a frontului, la finele războiului a fost cooptat la universitatea clujeană, luând totodată sub îngrijire o fată orfană de război, poate şi ca o compensaţie a faptului că nu avea decât un fecior, însă cu grave probleme psihice. De aici i s-a tras însă scandalul din 1924, prelungit şi în anul următor. Adică, pur şi simplu, a fost acuzat de un aşa-zis viol asupra tinerei Maria Petrişor, de numai 12 ani, luată sub îngrijire. Speriat de acest denunţ, M. Ştefănescu a recurs la un gest ce a agravat lucrurile, generând un soi de oprobriu public, prin internarea fetei la Şcoala de Corecţie din Gherla, invocând faptul că aceasta era imorală şi de nestăpânit. Deşi ancheta poliţiei nu a dovedit violul, rudele fetei l-au acţionat în judecată, dar nici tribunalul nu i-a găsit universitarului vreo vină. Însă de acest scandal s-au „autosesizat” unii colegi de profesorat, îndeosebi N. Bănescu, Fl. Ştefănescu-Goangă, V. Bogrea, S. Puşcariu şi N. Drăganu, care au crezut totuşi în culpa lui M. Ştefănescu, provocând o anchetă disciplinară din partea Ministerului Instrucţiunii. În cele din urmă, Comisia de judecată a cadrelor universitare nu-l găseşte vinovat de viol (!?), dar apreciază ca dezaprobator gestul de a încredinţa fata unei şcoli de corecţie, motiv pentru care îl suspendă pentru trei luni de la catedră. Pe de altă parte, este adevărat că nu iese fum fără foc, ceva, ceva real existând în aceste acuzaţii, de vreme ce soţia lui Ştefănescu, Maria, a dorit să intenteze divorţ. Pe de altă parte, impetuozitatea colegilor acuzatori nu poate fi disociată nici de antipatia ce o purtau „preotului” improvizat de la catedră, adeseori agresiv în limbaj şi care prin exagerata religiozitate şi nervozitate naţionalistă arunca asupra întregului corp universitar o lumină nu tocmai de seriozitate academică. În plus, ca membru al Partidului Naţional Ţărănesc, M. Ştefănescu se afla la data aceea pe o altă baricadă politică decât colegii acuzatori. 17

A participat în postura de combatant, avansând până la gradul de căpitan, în cadrul Regimentului 2 Vânători „Regina Elisabeta”, fiind de două ori rănit, rămânând chiar şi cu o infirmitate uşoară, de fiecare dată după ieşirea din spital solicitând imperativ reîntoarcerea pe front.

258

Asemenea lui Ov. Densusianu (care se pare că a avut o relaţie sentimentală cu o asistentă, filologul fiind însă divorţat), s-au răspândit zvonuri şi despre G. Ibrăileanu. Între 1922-1924, profesorul ieşean a avut ca asistentă pe Olga Tocilescu. În 1923 aceasta avea 27 de ani, era din Bucureşti, în anii refugiului primului război venind la Iaşi, unde a terminat liceul şi a lucrat ca soră de caritate. În această ultimă ipostază a cunoscut un ofiţer, Bunescu, cu care s-a şi căsătorit, dar de care a divorţat la scurt timp. Olga a urmat apoi cursurile facultăţii de litere din Iaşi, având profesor pe Ibrăileanu, care a şi luat-o ca asistentă, în vreme ce colportorii au şi început să-şi facă „datoria”. Că ceva a existat între cei doi, este cât se poate de plauzibil, oricât am avea în gând imaginea transmisă posterităţii despre un Ibrăileanu preocupat doar de munca intelectuală epuizantă şi de ipohondria lui, cu o soţie care nu mai ştia ce să facă, numai să-l protejeze de intruşi şi să-i menajeze liniştea. În mod evident însă, profesorul şi asistenta au fost văzuţi de mai multe ori împreună, la braţ; au mai fost remarcaţi apoi la restaurantul actualului Hotel Traian, la un moment dat cineva înregistrând chiar că Ibrăileanu purta pe umeri într-o seară răcoroasă o jachetă a Olgăi. De altfel, toată această „poveste” de dragoste întârziată – chiar dacă literaturizată – a fost sub anumite aspecte destul de fidel surprinsă în romanul lui Ibrăileanu, Adela, publicat în 193318. Chiar dacă acţiunea se petrece de-a lungul a doar două luni, iar cele două personaje – tânăra de 20 ani, ce a dat numele acestei naraţiuni, şi doctorul Emil Codrescu – nu par a avea o legătură directă cu universitarul nostru, totuşi multele dezvăluiri despre cei doi eroi i-au determinat pe apropiaţii lui Ibrăileanu să stabilească fără ezitare care a fost sursa de inspiraţie. Poate că relaţia dintre cei doi n-a mers prea departe, în sens trupesc (după cum rezultă şi din roman), dar cu certitudine a creat un soi de tensiune în familia universitarului, în timp ce exact în această perioadă Elena Ibrăileanu – soţia – a făcut ceea ce nu s-a întâmplat niciodată până atunci: a lipsit cam mult de acasă, din Iaşi, probabil de „ruşinea târgului”, plecând vreo lună la Târgu Mureş, în 1923, la o soră a ei, la revenire găsindu-l pe Ibrăileanu „bine dispus”. Iar în toamnă intenţiona să plece din nou la o altă soră, tocmai la Hotin, dar a avut un accident şi n-a mai

18

Pentru o ediţie critică vezi: G. Ibrăileanu, Opere, VI, ed. Rodica Rotaru şi Al. Piru, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.45-161.

259

putut ajunge, pentru ca anul următor, în 1924, Elena să stea trei luni la un frate stabilit în Gherla. Pe de altă parte, chiar şi când soţia era acasă, în această „epocă” Ibrăileanu nu mânca în familie, ci pe la restaurante şi pe la prieteni. Totodată, profesorul a aranjat asistentei o bursă de studii la Paris, iar până la plecare, ca să mai potolească bârfele, aceasta a mers ca suplinitoare la Tg. Mureş. Aici însă a cunoscut un magistrat (Mavrodineanu), pentru care a renunţat la bursă şi cu care s-a căsătorit în vara lui 192419. La puţini ani, soţul acesteia a murit de cancer, iar ea s-a recăsătorit cu un pictor (Veisa), cu care n-a trăit multă vreme, divorţând, dar de la care a avut un copil20. Mult mai târziu, la începutul lui 1936, pe când Ibrăileanu se afla pe patul de spital din Bucureşti, unde va şi muri, Olga l-a vizitat în câteva rânduri, participând chiar şi la incinerarea criticului literar. Destinul a făcut ca la numai o lună (la 11 aprilie 1936) să fie şi ea înmormântată, răpusă de o boală teribilă, la doar 40 de ani. Dintr-o altă perspectivă, în bună măsură raporturile extraconjugale au fost subsumate termenului de „aventură”, aceste legături având un caracter trecător, ca reflex al faptului că un anumit cuplu poate avea la un moment dat un anumit tip de probleme, ce ţin de „rutina mariajului”, de insatisfacţiile sexuale, o separare îndelungată, chiar de „trădarea” soţiei, prezenţa unei sarcini sau a noului născut, ori pur şi simplu transformarea actului sexual în „sport” etc. Însă dacă la originea infidelităţii stă lipsa satisfacţiei sexuale, atunci nu prea există şanse de a se ameliora în timp problema devotamentului. Iată de ce am abordat un capitol distinct din această perspectivă, deşi unele elemente au putut fi circumscrise anterior, când am vorbit despre dragoste ca pasiune incontrolabilă şi pendularea individului între dragostea ideală şi cea carnală. Însă problema ce am ridicat-o mai sus şi care se pune cu acuitate este cea a fidelităţii, care de regulă în cadrul cuplului este asociată raporturilor sexuale. Pentru că nu trebuie să uităm faptul că pentru epoca 19 Vezi Savin Bratu, Ibrăileanu omul, Bucureşti, Edit. Tineretului, 1959, p.399-401; Al. Piru, G. Ibrăileanu (Viaţa şi opera), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1967, p.156-161. Proaspăt căsătorită, Olga Tocilescu-Mavrodineanu demisionează de la Universitatea din Iaşi, în locul ei fiind numit C. Stănescu (cf. Arh.St. Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii. Direcţia Învăţământului Superior, doc. 104.582/10 octombrie 1924). 20 Olga Tocilescu a devenit în cele din urmă profesoară la Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel” din Ploieşti, locuind însă în capitală.

260

de până pe la prima conflagraţie mondială ideea de „fidelitate”, de „castitate” este dominantă, în primul rând pentru femei, care-şi păstrează virginitatea în perioada premaritală, ca semn al loialităţii faţă de viitorul soţ. Totodată, viaţa în doi, sub forma consacrată a familiei, impune încă din cadrul ceremoniei matrimoniale un angajament de fidelitate faţă de partener, expresia siguranţei că celălalt nu va întreţine în primul rând raporturi sexuale ilicite. Dar deşi pentru cea mai mare parte a cuplurilor această promisiune de statornicie este sinceră, bunele intenţii nu sunt întotdeauna suficiente. Rămas văduv după numai 11 luni de căsnicie cu Françoise Dominique Plano, V.A. Urechia se recăsătoreşte la Iaşi, în 1859, cu Luiza Wirth Pester, cu mult mai tânără decât el, aceasta mai având trei surori, Ana, Carlotta şi Emilia. Nu sunt tocmai clare sursele infidelităţii nici la unul, nici la altul, dar se pare că universitarul a avut o legătură amoroasă, ilicită, cu una din surori, cu Emilia, care şi ea era măritată, cu generalul N. Dona, nimeni altul decât viitorul socru al lui Al. Vlahuţă. În orice caz, mai mult ca sigur, Alexandru, fiul Emiliei, era şi al lui Urechia (şi nu al generalului, aşa cum se credea), ceea ce a generat o tragedie în familia istoricului, invocată deja. Poate ştia, poate nu ştia de această relaţie, Luiza se dovedeşte şi ea a nu fi tocmai „uşă de biserică”. Deşi în 12 ani trăiţi împreună cu Urechia au avut doi băieţi şi o fată, Luiza nu i-a rămas datoare infidelului universitar. A devenit amanta lui G. Cantacuzino, căruia i-a dăruit şi un fiu în 186921, abia în aceste împrejurări familia Urechia destrămându-se printr-un divorţ, istoricul însă recăsătorindu-se cu cealaltă soră, cu Ana („Zettina”). Însă în familia Urechia n-a rămas singurul caz de acest fel. Alecu, unul din băieţii lui V.A. Urechia cu Luiza, a fugit în martie 1895 cu a doua nevastă a lui Al. Vlahuţă22, cu Margareta, care îi era aşadar vară primară. Este şi contextul în care I.A. Rădulescu-Pogoneanu îi relata lui I.Al. Brătescu-Voineşti evenimentele, concluzionând: „Cum vezi, incestul

21

Este vorba de Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, ajuns general şi viitor preşedinte al Partidului Totul pentru Ţară. V.A. Urechia a divorţat de Luiza în 1872, aceasta recăsătorindu-se Hristu G. Cuţiana. 22 Al. Vlahuţă scosese împreună cu Alecu Ureche revista „Viaţa”, la 28 noiembrie 1893, fiind în relaţii foarte apropiate.

261

e ereditar în familia Ureche!”23 De altfel, în anul următor, cei doi amanţi s-au şi căsătorit. O soţie „rea de muscă” se pare că a avut şi Jean Livescu, căsătorit oarecum mai târziu, pe la 37 ani (în 1943), cu Despina Lungu, mult mai tânără, pe când germanistul era deja profesor la Universitatea din Iaşi. Numai că Despina – sau Coca, după cum îi spuneau toţi cei apropiaţi – era frumoasă (mulţi afirmă că era chiar „extrem de frumoasă”), blonda „doamnă rector” (doar soţul ocupa această poziţie) devenind subiectul unor bârfe încă mulţi ani după următorul incident: pe la începutul anului 1955, în urma unei descinderi a Miliţiei la o tutungerie ţinută de o aşa-zisă „madam Capot”, care era bănuită a avea o casă de toleranţă, a fost găsit un album cu femeile oferite spre „consumaţie”. Iar printre acestea figura şi soţia rectorului de atunci al Universităţii din Iaşi24. Acesta ar fi fost şi motivul pentru care nu s-a făcut nici un fel de publicitate evenimentului „antisocial” – deşi, neoficial, toată lumea bună a Iaşului aflase –, iar după câteva luni Jean Livescu s-a transferat la Universitatea din Bucureşti graţie bunelor sale relaţii cu atotputernicii zilei. Pentru ce a fost în sufletul universitarului nu avem nici o mărturie, însă este posibil ca tânăra soţie blondă să-l fi convins de „cinstea” ei, în chiar a doua zi a scandalului cei doi soţi plimbându-se ostentativ pe bulevardul spre Copou, ambii fericiţi şi zâmbitori. Pe de altă parte, în secolul al XIX-lea, pentru bărbat – dar cel cu o anumită stare –, existenţa unui partener sexual în afara mariajului era oarecum tacit acceptată uneori, mai ales dacă un anumit cuplu făcuse o căsătorie aranjată sau de convenienţă, pentru a uni „moştenirile” şi nu sufletele. În fond, termenul de „amantă” nu s-a născut în acel veac, ca „femeie întreţinută”, care are relaţii sexuale în acelaşi timp în care individul are şi o soţie, ci era ceva mai vechi. Însă această categorie de „dame”, de „curtezane”, trebuia să fie mereu disponibilă pentru partenerul care o întreţine, postura decăzând oarecum în desuetudine mai ales după prima conflagraţie mondială, când femeia devine tot mai independentă de bărbat, mai ales financiar, având propriile angajamente profesionale remunerate. Aşadar, amanta nu este o prostituată, ea putând avea chiar 23

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.672. 24 Vezi şi Silvia Craus, O noapte la bordel cu nevasta rectorului, în „Ieşeanul”, 9 septembrie 2005.

262

unul sau mai mulţi copii cu partenerul, păstrându-se doar pentru un singur bărbat, între cei doi existând adeseori şi sentimente de dragoste, emoţionale, ba chiar – în anume împrejurări – au şi viaţă socială împreună. De aceea, amantă poate ajunge şi o femeie care chiar dacă are o situaţie, este avută, a trebuit să se mărite cu cineva pe care nu l-a iubit (căsătorie aranjată), iar acela nu a reuşit în cele din urmă să-i cucerească inima, sau măcar să obţină respectul soţiei. Pentru acest din urmă context putem menţiona din nou cazul Marucăi, descendentă din celebrele familii Rosetti-Tescanu, Negri şi Jora, care a devenit soţia lui Mihail G. Cantacuzino – căpătând astfel şi titlul de „principesă” –, acesta având aventuri extraconjugale în văzul lumii, cu mai tot ce-i pica în mână, motiv pentru care şi ea şi-a creat o viaţă paralelă. După decesul soţului ei, în urma unui accident de maşină în care tocmai era „înconjurat” de femei, în 192825, Maruca nu şi-a mai ascuns vechea ei legătură cu George Enescu, iar o vreme a devenit chiar amanta lui Nae Ionescu, mai tânăr decât ea cu vreo 13 ani şi deja căsătorit. O animase probabil reminiscenţe din tinereţe, pentru că nu de puţine ori în casa copilăriei ei poposise Vasile Conta, ale cărui opere principale fuseseră traduse de tatăl Marucăi, Dumitru Rosetti-Teţcanu26. Dar cu siguranţă că şi aspectul lui fizic o atrăsese, de vreme ce-l descrie pe Nae Ionescu ca având „siluetă fină, bine proporţionată, cu muşchi-arcuri de oţel, mers viril şi hotărât, mişcări agile, repezi, ca flacăra”, cu „atitudine gravă impregnată de concentrarea gândului”. Apoi „neclintita credinţă în dogma şi cultul strict ortodoxe”, dar mai ales „tăcerea”, „tăcerea lui m-a înfiorat şi m-a atras din clipa în care el a apărut la palatul Cantacuzino”27. Iar ca un alt exemplu, mai putem adăuga aici faptul că soţia lui Grigore Cobălcescu a fost şi ea o vreme amanta lui Neculai Ionescu28 ş.a.m.d. Pe de altă parte, legăturile extraconjugale nu presupun neapărat un motiv, ci ele pot apărea şi în funcţie de ocaziile individului de a cunoaşte pe altcineva, prezenţa mijloacelor de a întreţine o altă legătură etc. Este suficient bunăoară ca un partener să nu aibă prilejul să întâlnească pe cineva faţă de care să simtă atracţie, pentru ca individul să pară că rămâne fidel. În principiu, la o perioadă mai lungă sau mai scurtă 25

Vezi Maria Cantacuzino-Enescu, Umbre şi lumini. Amintirile unei prinţese moldave, ediţia II, trad. Elena Bulai, ed. C.Th. Ciobanu, Oneşti, Edit. Aristarc, 2005, p.278. 26 Acesta tălmăcise Teoria ondulaţiunii universale şi Fundamentele metafizicii. 27 Maria Cantacuzino-Enescu, Op. Cit., p.270-271. 28 N. Leon, Note şi amintiri, Bucureşti, [f.e.], 1933, p.33.

263

de timp de la căsătorie, unii încep să-şi pună problema dacă nu cumva viaţa alături de un alt partener, cu care să aibă alte satisfacţii sentimentale şi chiar sexuale, nu ar fi mai bună. Cu alte cuvinte, se naşte ideea unei alte experienţe matrimoniale. În fond, viaţa nu este deloc simplă. Partenerul poate fi obosit, prost dispus, să manifeste nervozitate, indiferenţă, să fie frământat de gânduri etc., ceea ce duce la un cumul de insatisfacţii pentru celălalt. Iar dacă la asta se adaugă o viaţă familială şi sexuală de rutină, puţin satisfăcătoare – atunci este greu de a se face faţă unei alte oferte, la ceva nou şi excitant. Deşi a doua soţie a lui Titu Maiorescu, Ana Rosetti, era urâtă (am putea spune chiar foarte urâtă din punct de vedere fizic), cu toate acestea profesorul a manifestat un extraordinar ataşament faţă de această fiinţă. Pe de altă parte, şi Ana a fost extrem de grijulie faţă de soţul ei, fiind mereu cu „ochii pe el” şi manifestând scene de gelozie şi când nu era nevoie. Ştia ea ce ştia! Dintr-o altă perspectivă, existenţa unei legături extraconjugale creează profesorului universitar şi multe probleme de „organizare”. În afara vieţii duble pe care trebuie s-o ducă, a mai avea pe cineva presupune nu doar trăiri emoţionale, ci şi o anumită disponibilitate socială şi financiară. Apoi, nu este uşor să faci faţă bârfelor, privirilor cu subînţeles, zâmbetelor complice etc., pentru că universitarul se supune unei „morale” care în sine solicită secretul absolut în ceea ce priveşte o aventură. Unii însă au trecut peste astfel de probleme, înfruntându-le tacit, dar au avut amante ce au manifestat oarecare putere, i-au influenţat chiar în luarea multor decizii, acestea sfârşind prin a le deveni soţie. La urma urmei lumea a început să înţeleagă, îndeosebi în perioada interbelică, că a avea o amantă era cel puţin la fel de imoral ca şi o căsătorie cu cineva pe care nu iubeai, doar pentru a lua o soţie de acelaşi rang, sau chiar de un rang superior. Avem însă acum de-a face cu mult mai multe femei educate, care acceptă mai uşor să devină amante nu pentru a fi „întreţinute”, ci din dragoste. În plus, în acest caz, există speranţa de a fi în cele din urmă cu omul iubit, deoarece şi divorţul este mai uşor de obţinut. Pe de altă parte, pentru anumiţi indivizi înaintaţi în vârstă sau cu mulţi ani de mariaj în spate, a avea raporturi sexuale cu cineva mai tânăr le creează sentimentul că nu sunt „depăşiţi” („expiraţi”), astfel de aventuri ocazionale neavând nimic de-a face cu partenerul legal. Am putea oferi aici ca o posibilă pildă pe Fl. Ştefănescu-Goangă, un veritabil „afemeiat”, apreciat ca atare de mai toată lumea, imoralitatea lui fiind proverbială şi

264

manifestându-se până la ieşirea la pensie. De altfel, a şi fost târât într-o anchetă şi un proces intentat de o anume Pintiliescu-Burtică, cu care ar fi avut relaţii sexuale. Se pare că până şi aşa-zisul atentat contra sa, din seara de 28 noiembrie 1938, nu a fost rezultatul vreunei „pedepse” legionare, ci al unei răzbunări sentimentale. Adică – ca de mai multe ori înainte – Goangă ceruse „favoruri sexuale” unei studente pentru a o trece la examen; aceasta a dezvăluit logodnicului ei – un coleg macedonean, Ioan Pop – pretenţiile profesorului, context în care tânărul temperamental a tras faimoasele focuri de armă înspre fostul rector, rănindu-l29. Cu acest prilej a fost împuşcat mortal de către un agent de poliţie şi însoţitorul atentatorului. Doar sub o brutală anchetă şi ademenit de procurori tânărul logodnic a acceptat să recunoască o motivaţie politică în gestul său30, ceea ce i-a atras condamnarea la moarte şi execuţia. Atitudini similare faţă de tinerele studente au fost puse şi pe seama lui Gr.G. Tocilescu, diverşi colportori afirmând bunăoară că în timpul excursiei arheologice din Grecia (15 august-2 septembrie 1901), organizată de el pentru 260 studenţi din Bucureşti şi 40 din Moldova31, profesorul ar fi avut „aventuri de dragoste cu o studentă”32. Iar mulţi au fost dispuşi să creadă zvonul, cu atât mai mult cu cât Tocilescu era supus de vreo 2-3 ani unui aprig tir de injurii şi defăimare profesională de către reprezentanţii autointitulatei „Noua şcoală” istoriografică („triada critică”)33, care peste toate se credeau „morali” până în măduva oaselor: unul tocmai divorţase şi se recăsătorise cu sora colegului şi amicului său, amicul încheiase o căsătorie cu o fată bogată dintr-o influentă familie bucureşteană, iar ultimul era celibatar convins şi mizantrop. 29

După asasinarea lui I.G. Duca, la 29 decembrie 1933, studenţii macedoneni erau priviţi în general cu un soi de suspiciune în ce priveşte apartenenţa lor la mişcarea legionară, la împuşcarea primului ministru de atunci fiind implicaţi şi doi tineri macedoneni, Doru Belimace şi Ion Caranica. Asupra studenţilor macedoneni vezi şi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Educaţiei Naţionale. Direcţia Învăţământ Superior, dos. 1075/1941, f.79. 30 Vezi şi Arh.St.Cluj, Corpul IV Armată, dos. 6/1939, 49 file. Dosarul procesului, compus din 5 volume, se află în arhiva Tribunalului Militar al Corpului VI Armată. 31 Vezi Excursiunea arheologică în Grecia, în „Tribuna poporului”, V, 1901, nr.164 din 5/18 septembrie, p.2-3; nr.167 din 11/24 septembrie, p.2-3; nr.170 din 15/28 septembrie, p.4-5. 32 Cf. Octavian C. Tăslăuanu, Spovedanii, ed. Vasile Netea şi Gelu Voican [-Voiculescu], Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p.99. 33 Vezi Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999.

265

Amator de „aventuri galante” a fost şi slavistul ieşean Ilie Bărbulescu. Deşi şi-a făcut de-a lungul vieţii o mulţime de inamici, de un lucru n-a fost niciodată acuzat: că ar fi avut de-a face cu studente! Căsătorit cu o femeie avută şi care credea orbeşte în el, încă de când a venit profesor la Universitatea din Iaşi a câştigat invidia colegilor, având „înfăţişarea unui tânăr blond, care călca apăsat”34, fiind mereu bănuit că multe femei i-ar cădea la picioare. Pe la 45 ani (adică în 1918), I.M. Marinescu îl găsea „om între două vârste, cu părul şi mustăţile de un cenuşiu închis”; „deşi foarte conştiincios, era un încrezut şi un înfumurat”. Dar mai ales Bărbulescu credea despre el „că are ceva irezistibil şi fascinator faţă de femei”35. Deşi era „enigmatic” în această problemă, se pare că frecventa şi alte femei, dar nu prostituate. Toată lumea ştia despre el că este avar, dar nici filosofia lui de viaţă nu-i îngăduia să plătească eventualele favoruri sexuale (cel mult „un bucheţel” de flori). Cu alte cuvinte, avea aventuri extraconjugale doar din nevoia iluziei că este iubit. În plus, cu toate vorbele care circulau pe seama lui, avea o soţie ce „îl adora”: aceasta „îl privea întotdeauna extaziată” şi-i dădea mereu dreptate. Iar într-un anumit context pare chiar credulă! Pe la 40 ani, Ilie Bărbulescu a cerut soţiei să-şi separe dormitoarele, pe motiv că de la această vârstă aşa trebuie să se petreacă lucrurile, şi ea chiar l-a crezut, luând anunţul ca o chestiune de ordin „ştiinţific”. În schimb, zilnic după amiaza – spun gurile rele – profesorul frecventa o casă de prin spatele Mitropoliei!36 Există însă riscul în astfel de cazuri ca cineva să se trezească după mai mulţi ani de căsătorie din nou „îndrăgostit”, redescoperind lumea adolescenţei, una mai mare, mai promiţătoare, mai colorată, mai plină de satisfacţii, în care el are de acum avere, o bună poziţie socială, influenţă etc. De exemplu, deşi Mihai Ralea a rămas oficial „soţul unei singure soţii” (al Ioanei, cu care s-a căsătorit în 1923), încă de pe la începutul anilor 1930 a dezvoltat o legătură deosebit de strânsă şi intimă cu Marcela Simionescu, care i-a fost de fapt mai bine de un deceniu şi jumătate o parteneră de viaţă reală, deşi nelegitimă, de care a fost extrem de dependent37. Chiar şi în perioada când Ralea a fost ministrul nostru 34

Ion Petrovici, De-a lungul unei vieţi. Amintiri, Bucureşti, EPL, 1966, p.270. I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.154. 36 Ion Petrovici, Op. Cit., p.275-276. 37 Însă tot despre Mihai Ralea se vorbea în perioada interbelică ca fiind „imoral în raporturile cu studentele”, iar în anumite circumstanţe chiar în ce priveşte elevele ce-şi 35

266

plenipotenţiar în SUA (1946-1948), a luat-o cu el pe Marcela ca „ataşat cultural”. Numai că aceasta şi-ar fi dorit de la o vreme să devină oficial „doamna Ralea”, deşi „morala comunistă” s-a adăugat ca o piedică în plus. Însă pentru ce a însemnat ea în viaţa universitarului nostru este lesne de înţeles, bunăoară, după „fuga” ei în Mexic, când şi-a făcut apariţia Ioana Ralea la Washington, ambasadorul fiind în această perioadă (dar nu numai atunci) măcinat de gelozie, incapabil să mai lucreze, ipohondru în ultimul hal, în vreme ce mai vechiul său prieten şi funcţionar la Legaţie, Ion Stănescu, aproape că a înroşit telefonul tot încercând s-o convingă pe Marcela să revină lângă Mihai Ralea, ceea ce s-a şi întâmplat în cele din urmă. Aşadar, anumite mariaje, chiar reuşite în aparenţă, pot suferi traumatisme care împing spre legături adulterine. Iar uneori, acest tip de relaţie cu altcineva poate duce la ruperea căsătoriei.

DIVORŢUL Diversele crize ale cuplului, tensiunea între exigenţele socio-profesionale externe şi modelele familiale sunt mereu proiectate la nivelul inter-personal: contradicţia structurală este percepută subiectiv ca o carenţă personală sau relaţională. De altfel, oricât s-ar încerca explicarea diverselor tensiuni dintre membrii cuplului, din perspectivă psihologică ori biologică, sursa socială a problemelor conjugale rămâne inexplorabilă. Însă dincolo de încercările de a motiva ceva, mai mult decât orice divorţul funcţionează ca o supapă de siguranţă. În fond, căsătoria şi divorţul sunt două mijloace ce permit atingerea aceluiaşi rezultat: pacea şi armonia individuală, chiar fericirea. Intervenţia judiciară este doar punctul vizibil ce le separă. Aşadar, divorţul nu este anormal, chiar dacă nu era previzibil atunci când s-a perfectat căsătoria, pentru că el apare ca necesar, în mod funcţional, în momentul în care traiectoria fiecăruia din parteneri nu mai corespunde premiselor iniţiale. Divorţul poate fi foarte bine şi rezultatul faptului că obiectivele iniţiale ce au dus la căsătorie au fost atinse. Utilitatea asocierii nu mai este evidentă şi este rentabil a juca o altă carte, într-un context diferit. Când treceau bacalaureatul în comisii prezidate de universitarul menţionat (cf. Ioan Hudiţă, Jurnal politic, II, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 2000, p.189).

267

scopurile primei căsătorii sunt atinse, când contextul se schimbă, divorţul şi recăsătoria pot fi interpretate ca un indice de bună integrare socială şi de un bun „tonus” psihologic. De altfel, la o minimă analiză se constată că de regulă profesorii care ajung la divorţ sunt tocmai aceia care s-au căsătorit oarecum devreme, între 19 şi 24 ani, evident, existând şi excepţii notabile. Asemenea căsătoriei, divorţul apare aşadar ca o etapă în urmărirea bunăstării şi a fericirii. Din această perspectivă, fragilitatea căsătoriilor nu se datorează direct problemelor sentimentale, ci sunt expresia aspectului prometeian al reprezentărilor sociale asupra fericirii38. Divorţul poate deveni, în plan personal, şansa unei „noi vieţi” şi prin aceasta să contribuie la modificarea chiar a raporturilor sociale39. Iar acest aspect îi este relevat şi lui N. Iorga în vara lui 1900 de către colegul său de profesorat şi viitor cumnat, Ioan Bogdan, care-i spunea: „eu însă cred că nu e nenorocire [divorţul], ci dimpotrivă, e o fericire pentru tine că ai să-ţi recapeţi liniştea care ţi-a lipsit atâta timp şi fără de care tu nu poţi lucra şi nu poţi trăi mai departe”40. Şi chiar aşa s-a întâmplat! După ce s-a separat de prima soţie, Iorga îi scria lui I. Bogdan la 18 iulie 1900, din Cacova de Sus – aşadar în imediata apropiere a familiei slavistului –, că lucreează excelent la o nouă carte (cam 11 ore pe zi), dar şi că: „Sufleteşte m-am însănătoşit şi am să fiu tot omul de-nainte. Iar dacă mi-oi găsi o femeie bună, am să fiu şi mai harnic şi mai liniştit în lucrul meu de până acum”41. Şi nu după mult timp începe şi corespondenţa dintre Iorga şi Ecaterina Bogdan – din 5 august 1900 –, universitarul scriindu-i uneori zilnic în primele luni, iar nu de puţine ori chiar câte două epistole pe zi42. Dacă la 1 septembrie 1900 îi spunea că „îmi eşti dragă”, după numai două săptămâni şi jumătate deja îi declara: „Te iubesc din toată inima”. Numai că exista o problemă în faţa fericirii lui Iorga: acesta încă era căsătorit cu Maria Tasu, procesul de divorţ fiind intentat abia în septembrie 1900. De altfel, datorită acestui aspect, pe când istoricul se afla 38 A.J. Norton, P.C. Glick, Marital Instability: Past, Present and Future, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no.1, p.5-20 (p.17). 39 C.A. Brown, R. Feldberg, E.M. Fox, J. Lifetime, Divorce – Chance of a New Lifetime, în „Journal of Social Issues”, 32, 1976, no.1, p.119-134. 40 Scrisori către Nicolae Iorga, I, p.350. 41 Cf. Augustin Z.N. Pop, Mărturia documentelor de la vechile tiparniţe româneşti la Nicolae Labiş, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1985, p.133. 42 N. Iorga. Scrisori către Catinca, 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit. Minerva, 1991.

268

la Iaşi pentru documentare la Arhivele Seminarului Catolic (din 21 septembrie), îi scria Ecaterinei că în ce-l priveşte se petrec „lucruri misterioase”: soţia unui prieten refuză să dea mâna cu Iorga, după care pleacă imediat; preoţii catolici de la Seminar refuză să-l mai găzduiască, deşi iniţial îi promiseseră acest lucru, dar până la urmă o vor face, cazându-l la Colegiul Iezuit. La fel, nu prea înţelegea Iorga de ce „bărbaţii nu consimt cu nici un preţ să-şi arate femeile” în faţa lui, invocând cazul lui A.C. Cuza, vechi prieten, care a evitat să-l primească acasă, pe motiv că un bărbat cu situaţia matrimonială nelămurită încă nu are ce să caute în „familiile serioase”. Iar când finalmente îl va invita, la insistenţele şi nervozitatea lui Iorga, A.C. Cuza va avea grijă să nu fie acasă nevasta şi fetele, ci doar doi prieteni43. Aşadar, toate aceste gesturi şi încă multe altele datorându-se cu siguranţă faptului că universitarul se afla în divorţ, dar şi zvonurilor că iubea deja pe altcineva. Or, moravurile epocii nu permiteau să primeşti în casă pe oricine, mai ales pe cineva care intrând ca musafir în casa Bogdanilor din Braşov s-a amorezat de una din fetele gazdei, deşi avea în Bucureşti nevastă şi doi copii. Oricum, depărtarea spaţială a lui Iorga este o sursă de epistole sentimentale adresate de acesta Ecaterinei, la 28 septembrie 1900 numind-o deja „logodnică” şi informând-o totodată despre mersul divorţului. Pe de altă parte, soţia lui A.C. Cuza îi pare o nepreţuită pildă şi pentru Ecaterina, viitorul profesor de economie politică de la Universitatea din Iaşi având „cea mai cuminte femeie ce se poate închipui: urăşte modele şi petrecerile şi ajută la lucrul ştiinţific pe bărbatul ei”. Şi concluzionează: „Aşa o să fii pentru mine”44. Însă în tot acest timp, Ecaterina i se adresa cu „Domnule Iorga”, manifestând multă rezervă, scriindu-i rar şi oarecum laconic. Numai că istoricul era susţinut de fraţii Ecaterinei, de Ioan şi Iordan Bogdan (farmacist), Iorga având convingerea – care se va confirma apoi – că „va veni vremea când mă vei iubi, când vei cunoaşte de câtă iubire sunt vrednic, întâi fiindcă sunt cine sunt şi, al doilea, fiindcă te iubesc cum de nimeni nu poţi fi iubită”. Era aşadar convins că fiinţa blondă şi cu ochi albaştri îl va iubi în cele din urmă, „că n-ai să te cerţi cu mine, că ai să-mi dai, prin buna ta iubire de 43 Cf. Ibidem, p.25-28; N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.209; N. Iorga. Corespondenţă, I, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.370-371 44 N. Iorga. Scrisori către Catinca, 1900-1939, p.30.

269

copil blând, pacea şi fericirea care-mi lipsesc de-atâta vreme, pe care poate nu le-am avut niciodată”45. Datorită caracterului soacrei sale, dar şi al temperamentului său, Al. Philippide ajunge în scurt timp de la căsătorie la neînţelegeri cu soţia, iar apoi la divorţ. Nu este cazul aici a stabili vinovăţii, însă Philippide avea o natură irascibilă, era un individ ce-şi ieşea forte uşor din fire. Nu a fost un soţ comod, avea concepţii antifeministe, în vreme ce soţia şi soacra veneau dintr-o altă lume, cu pretenţii şi fără putinţa de a înţelege realităţile româneşti, ca să nu mai vorbim de a tolera ieşirile de furie ale lui Philippide. În fapt, în cazul căsniciei lui, se confruntau două modele familiale, două microcosmosuri sociale şi religioase mult diferite46. De aceea, şi separarea dintre cei doi s-a produs într-un mod nu prea „intelectual”. Anecdotica literară arată că incidentul care a dus la fuga soţiei lui Philippide s-a petrecut astfel: soţia şi soacra cântau la pian; enervat, Philippide a intrat în salon şi a distrus instrumentul, aruncându-l bucăţi pe geam. Speriate, cele două femei au fugit din casă. Explicaţiile lui Al. Philippide merită şi ele a fi reţinute, dintr-o epistolă adresată lui Titu Maiorescu, în 1896: „Vă scriu din mijlocul celei mai mari dureri pe care am simţit-o în viaţa mea. Am fost pe punctul de a înnebuni şi nu ştiu, Dumnezeu să mă ierte, dacă sunt teafăr. Femeia m-a părăsit. Aţi cunoscut-o, aţi văzut-o, o bătrână urâtă şi răutăcioasă. Nimic n-o mulţumea, pe mine nu mă iubea, pe copilul meu47 o dată măcar n-a vrut să-l vadă, de gospodărie habar n-avea, histerică era, alţi bărbaţi înainte de mine cunoscuse (…) şi cu toate acestea o iubesc. N-am crezut că m-ar putea fermeca o femeie în aşa grad. Atâtea iluzii am pus în această femeie – ca Don Quijote în Dulcineea – şi atât de amorezat sunt de aceste iluzii, încât viaţa mi-a devenit amară, ah, mai amară decât fierea. Numai la femeia mea mă gândesc, cu mintea la dânsa adorm – şi cum dorm? – şi mă trezesc. Mi-e ruşine de mine singur, dar nu pot spune minciuni şi o nevoie mă împinge să vorbesc cu cineva, care mă iubeşte. (...) Ce n-am făcut pentru dânsa! Totdeauna însă era nemulţumită, şi pe deasupra mai 45

Ibidem, p.41, 54. Pentru căsătoria, viaţa de familie şi divorţul lui Al. Philippide vezi I. Oprişan, Un personaj romanesc... şi sensul romantic al existenţei, în „Manuscriptum”, 4/1983, p.162-165; 1/1984, p.164-166. 47 Este vorba de un copil rezultat dintr-o legătură întâmplătoare, anterioară primei căsătorii a lui Philippide. 46

270

aveam şi pe soacră-mea, care o aţâţa contra mea. Într-o zi am pierdut răbdarea şi au fugit, crezând că am să le ucid. De atunci nu le-am mai văzut. Am plecat la Galaţi, prietenii le-au pornit în lipsă şi, când m-am întors, am găsit casa pustie (...) De atunci nimic. Pentru mine nici un cuvânt, nici o milă. O singură fiinţă m-a dispreţuit, tocmai aceea pe care am iubit-o mai mult. (...) Această femeie însă e o viperă veninoasă. Vai, atâta răutate unde s-a putut ascunde!? Şi cu toate acestea, un singur gând am, pe acela de a o căpăta înapoi. Orice s-ar întâmpla, voi face-o. Nu ştiu cum. Voi afla cu vremea. Pentru moment nu sunt bine de fel. Mă gândesc de multe ori să alerg după ea, să o ucid şi apoi să mă ucid şi eu”48. Însă iată ce spune şi soţia lui, într-o scrisoare trimisă lui Hermann Suchier: „Dacă domnul profesor Philippide vrea să introducă divorţul, nu pot ridica nici o obiecţie, întrucât îmi lipseşte curajul de a mă întoarce la el. După cum am auzit vrea să se recăsătorească. Cine i s-ar putea pune în cale?”; „convingerea mea că pierderile trecătoare ale controlului de sine, obsesiile repetate şi accesele de furie, ivite imediat după sosirea noastră în România, au dus în cele din urmă la acea scenă nenorocită care m-a determinat pe 8 ianuarie să fug împreună cu mama”. După ce ele au fugit, Philippide le trimitea scrisori „teribile de ameninţare”, susţinea că „aş avea nişte ochi aşa de îngrozitori ca ai dracilor din iad”, iar la Karlsruhe, unde Philippide se afla pentru divorţ, ar fi afirmat că de fapt pe soacra lui ar fi dorit s-o omoare. „Nervii îi sunt precis zdruncinaţi. Dar întrucât de la începutul căsniciei nu am putut câştiga nici o influenţă asupra lui, nu l-am putut ajuta cu nimic, cu toate că uneori spunea că îşi aşteaptă de la mine salvarea”. „Am o grea şi nemeritată soartă! Dacă aţi şti cu câtă încredere am cutezat să merg într-o ţară ca România, numai pentru că soţul meu mi-a descris cu neţărmurită bucurie viaţa de familie germană, aşa cum a cunoscut-o în casa dumneavoastră! În cele mai mici trăsături pe care le-am păstrat în amintire, am recunoscut oglinda propriei mele case părinteşti. Am fost educată într-un spirit de modă veche, temător şi sobru. De aceea, ajutată de mama mea, m-am preocupat, înainte de toate, cu zel de gospodărie. Soţul meu părea la început foarte mulţumit în privinţa asta. Dar, în cele din urmă, am observat că felul meu de a fi german nu-i plăcea de loc.

48

Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.46.

271

Nu-mi acorda nici o încredere. De multe ori părăsea casa foarte bine dispus şi se întorcea morocănos”49. În plus, Al. Philippide era extrem de zgârcit, iar soţia nu ştia nimic despre situaţia financiară a familiei. „În toate privinţele am rămas nelămurită; totul rămânea învăluit în ceaţă, de nicăieri nu aflam adevărul”. Să fi fost Philippide un Mammon? Oricum, concluziona Johanna, „căsătoria în Orient este, pentru o nemţoaică simplă, în cel mai bun caz o enigmă, care întrece puterile mele. Mie, încercarea de a întemeia în Orient un cămin, mi-a adus cea mai mare nefericire”50. Pentru Philippide se impuneau însă cel puţin două concluzii: nu-şi va mai lua soţie învăţată şi nici soacră în casă. În plus, renunţă la orice pretenţie în legătură cu originea socială a soţiei. Divorţul însă, cel mai adesea, are efecte traumatizante. În timpul procesului, Philippide mărturisea că se găseşte „ca pierdut, fără curaj şi fără scop. Nu mi-am putut închipui că o femeie, prin puţinul caz ce ar face de mine, m-ar putea descuraja într-atât”51. Deşi în perioada ieşeană a lui Titu Maiorescu, căsnicia lui cu Clara părea solidă, cimentată şi de existenţa unei fiice, Livia, cuplul începe să devină fragil prin 1875, odată cu ataşamentul lui Maiorescu faţă de soţia cumnatului său, Mite Kremnitz. Pentru prima dată Maiorescu se gândeşte la divorţ în 1876. Numai că în 1878 intervine în viaţa lui o altă femeie, Ana Rosetti, cu care ar fi dorit să se căsătorească. Însă Maiorescu amână divorţul datorită unei boli a soţiei, iar mai apoi până la căsătoria fiicei lor. În tot acest interval de timp, el păstrează aparenţele unui cuplu unit, manifestând faţă de Clara reale sentimente de compasiune şi solidaritate, o însoţeşte în Anglia pentru o intervenţie chirurgicală etc. 49

Ibidem, p.129. Ibidem, p.129-130. Abia după divorţ Johanna Minckwitz va începe să aibă liniştea necesară unei munci ştiinţifice cât de cât susţinute, publicând de pildă în „Die Zeit” (Die neuprovenzalischen Dichter Roumanille und Aubanel, 35/1903, p.34-35), apoi studii mai consistente, precum Dantes Beatrice und Mistrals Fado Esterello, în Festschrift zum XII. Allgemeinen Deutschen Neuphilologentage in München, Pfingsten 1906, hg. im Auftrage des Bayerischen Neuphilologen Verbandes von Eugen Stollreither, Erlangen 1906, p.91-124 (republicat în „Revue de Lyon”, 1906), dar mai ales multe recenzii în „Zeitschrift für französische Sprache und Literatur”. Ultimul text al acesteia, pe care l-am depistat, a fost tipărit în „Revue germanique” din Paris (Encore le Willehalm de Wolfram d’Eschenbach, IX, 1913, nr.1; tot aici publicase anterior Traductions classiques d’Elisabeth Barrett Browning, VII, 1911). 51 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.136 50

272

Abia în 1885, soţii Maiorescu convin să divorţeze. La 20 decembrie 1886, Maiorescu depune cererea de divorţ, iar soţia lui împreună cu fiica, Livia, părăsesc România câteva zile mai târziu, stabilindu-se la Berlin, unde apelează la un avocat priceput, care să stabilească condiţiile materiale ale despărţirii. În cererea de divorţ introdusă de Maiorescu la Tribunal se invocă ca motiv al acţiunii faptul că soţia lui refuză „de a mai trăi împreună cu mine”, fapt dovedit de o scrisoare a acesteia. În baza Angajamentului semnat de Maiorescu, acesta renunţă la întreaga lui avere în profitul Clarei şi Liviei, plus o susţinere financiară anuală de 10.000 franci, deşi – spune el – „nu acoperă nici pe departe obligaţiile luate”; „cu toate acestea, doresc ca ceea ce am agonisit până acum să folosesc pentru asigurarea lor”52. Mihai Dragomirescu pune capăt mariajului cu Adelina după mai mulţi ani de convieţuire, ambii fiind măcinaţi şi de tragediile familiale prin care au trecut: din patru copii avuţi împreună, doar Georgeta-Elena a supravieţuit (fiind căsătorită Cerchez), în vreme ce doi băieţi şi o altă fată au murit extrem de tineri, asupra acestor tragedii oprindu-ne mai târziu, într-un capitol distinct. În cele din urmă, la finele lui 1919, după mai mulţi ani de despărţire de facto, Octavian Goga a intentat proces de divorţ Hortensiei (care se afla la Paris), respirând uşurat în urma acestui lucru. Îi scria mai vechii sale iubiri, Venturia, la 17 decembrie 1919: „Am făcut totul ca să-mi redobândesc libertatea, pentru a ţi-o dărui ţie, scumpa mea”. Iar ea îi răspunde în ziua următoare, printr-o declaraţie ce nu se va dovedi formală de-a lungul vremii: „Vreau iubirea cea mare la sfârşitul vieţii [el avea 38, iar ea 36 ani], vreau iubirea ce vine după suferinţe mari, vreau iubirea Ta lângă a mea, după ce a avut prilejul ca să dovedească în timp. Şi în viaţa schimbăcioasă, când trebuie să fim cu sufletul pregătiţi – pentru ceasuri de încercare –, atunci mă vei găsi întotdeauna lângă tine, mare, tare şi bună. Crezi în mine, Tavi dragă”53. În aceste împrejurări, divorţul lui O. Goga s-a pronunţat la 22 iunie 1920, la Bucureşti, iar al Venturiei a avut loc la 25 octombrie 1920, după 17 ani de mariaj cu Lazăr Triteanu54, ani ce au 52

Rodica Iovan, În jurul unui divorţ, în „Manuscriptum”, 2/1974, p.120-127. Mausoleul iubirii. Corespondenţă Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I. Bodea, Bucureşti, Edit. Viitorul Românesc, 1997, p.21. 54 Ca absolvent al Institutului Teologic din Sibiu şi al Universităţii din Budapesta, acesta a fost asesor consistorial la Sibiu până în 1918. După divorţul de Venturia, a fost tuns 53

273

însemnat „o viaţă goală”, o „întârziere” a Marii Iubiri, pe care Venturia vrea s-o acopere „prin curăţenia, dragostea şi bunătatea mea”. Căsătoriţi foarte de tineri, la numai 21 de ani, soţii Mircea şi Anita Vulcănescu au trăit primi ani de cuplu la modul cât se poate de „tineresc”: lipsiţi de orice griji materiale, au simţit viaţa de student din plin, organizând neuitate ceaiuri dansante la ei acasă, la care erau invitaţi colegii mai „de seamă”, au activat cu entuziasm la o asociaţie studenţească, au făcut nenumărate excursii în ţară şi în străinătate, se bucurau de protecţia universitară a tatălui Anitei, dar şi de condiţia materială a familiei lui Mircea etc. Nu neapărat că a fost un mariaj din „interes”, însă la scurt timp de la căsătorie, Mircea Vulcănescu a primit o bursă de studii la Institutul de psihologie experimentală din Paris, plecând împreună cu soţia, obţinerea valutei suplimentare neridicând nici o problemă (ca în cazul altora). Abia aici începe să se maturizeze, specializându-se din punct de vedere profesional în sociologie, drept şi ştiinţe economice, susţinându-şi doctoratul în 1927. În mod evident, nu ne putem aventura în a descifra acum şi aici cauzele multiple ale disfuncţionalităţii relaţiei dintre Mircea şi Anita Vulcănescu, dar la scurtă vreme de la reîntoarcerea în ţară, în 1928, vor divorţa, deşi aveau deja o fată, pe Elena-Maria Viorica (Vivi)55. Şi se pare că s-au despărţit la dorinţa ei, pentru că Anita este cea care a părăsit căminul conjugal, plus alte câteva gesturi ce au urmat. De acum fosta soţie a mai predat un timp la o şcoală secundară la Bucureşti (unde i-a fost profesoară, printre altele, lui Zoe Dumitrescu-Buşulenga), pentru ca ceva mai apoi să se stabilească la Paris, nerecăsătorindu-se, dar continuând să publice prin diverse tipărituri ale emigraţiei româneşti. Peste ani, când Mircea Vulcănescu a căzut victimă regimului politic comunist din România, se pare că în clipele dinaintea decesului său ar fi spus: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” De altfel, după divorţ, relaţiile foştilor soţi călugăr în 1921, sub numele de Lucian, pentru ca doi ani mai apoi să fie ales episcop al Romanului. 55 Aceasta s-a stabilit în străinătate prin grija unchilor Titu şi Victor Rădulescu-Pogoneanu, ultimul fiind şeful cifrului din Ministerul de Externe. Vivi a stat vreo doi ani în Elveţia, apoi zece în America, după care s-a întors la Paris, în anii regimului comunist făcând tot posibilul pentru aducerea în Franţa a uneia din cele două surori vitrege (pe care le-a iubit foarte mult), ale tatălui ei din a doua căsătorie, pe Elisabeta-Alexandra (Sandra): a reuşit să o pună pe lista lui de Gaulle, care în ’68 a fost în România şi s-a întâlnit cu Ceauşescu.

274

au rămas cordiale56, el contribuind – de pildă – ca Eugen Ionescu (văr de-al doilea cu Anita) să fie numit ataşat cultural la Vichy în anii celui de-al doilea război mondial. Cazurile de mai sus nu au fost singulare în mediul universitar al facultăţilor de filosofie şi litere româneşti pentru intervalul avut aici în atenţie. Alte câteva divorţuri se cuvin a fi amintite: A.D. Xenopol s-a despărţit de soţia sa Eliza (născută Galu) după aproape 30 ani de căsătorie; Ovid Densusianu divorţează după doi ani de Elena A. Bacaloglu, în 1904; Vasile M. Burlă a avut vreo patru neveste, de două dintre ele divorţând; la cererea ei, Elena se desparte de Andrei Vizanti, în noiembrie 1888, după 18 ani de căsnicie; E. Lovinescu se desparte după aproape două decenii de mariaj, chiar dacă ruptura dintre cei doi se produsese mai înainte57; Dimitrie Gusti se desparte de prima soţie în condiţiile amintite mai sus, pentru a se recăsători cu Elena Miletineanu; Ioan M. Sân-Giorgiu divorţează la nici doi ani de la primul mariaj (realizat în 1923), pentru a se recăsători aproape imediat, la 12 august 1926, cu Maria-Madeleine Ionescu; Gr. Nadriş divorţează şi el de prima soţie, pentru a fi alături apoi de o englezoaică; datorită infidelităţii, soţia lui Ion Vlădescu, Coca Rarincescu, se desparte oficial de acesta în 1928 ş.a.m.d.

56

Deşi imediat după despărţire Mircea Vulcănescu a manifestat multă nemulţumire pentru faptul că Anita a intentat proces pentru „pensie alimentară”, cu toate că universitarul oricum ar fi asigurat traiul copilului. 57 Sentinţa de divorţ a fost pronunţată pe 20 martie 1934. Cea care a intentat procesul a fost soţia lui Lovinescu, în 1934, pe motiv că „soţul a părăsit domiciliul conjugal”. Fiica lor, Monica, a fost încredinţată mamei. (C. Popescu-Cadem, E. Lovinescu. Dosar biografic, în „Manuscriptum”, 4/1981, p.153-154).

275

ŞANSA UNEI NOI VIEŢI. Recăsătoria

D

incolo de traumele provocate de eşecul unui cuplu, divorţul şi eventuala recăsătorie constituie – după cum am spus deja în capitolul anterior – şansa unei noi vieţi. La urma urmei, scopul fundamental al existenţei umane este atingerea fericirii, şi indiferent de tipul de reuşită în viaţă (economică, profesională, politică etc.), nimic nu-i poate oferi omului mai multă împlinire decât „dragostea”, „iubirea”. În fond, tot ceea ce înţelegem prin bunăstare stă în dragoste. Toate celelalte – glorie, bani, poziţii sociale etc. – sunt doar palide artificii, bonificaţii! Pentru că nu întâmplător „dragostea” este un imperativ divin, în vreme ce toate celelalte sunt surse ale păcatului. Poate de aceea iubirea este un sentiment incontrolabil şi imprevizibil, care paralizează orice voinţă. În acest context fundamental trebuie să apreciem şi recăsătoria, acţiune ce nu urmăreşte decât fericirea şi armonia individuală, care nu se pot realiza decât în cadrul unui cuplu. În rest, este o chestiune de sancţiune juridică, care eventual exclude ritualul unei cununii religioase, din motive de cutume confesionale (îndeosebi la catolici), poate dintr-o pudoare a vârstei, sau cine mai ştie din ce motive. Recăsătorit în 1897 cu Lucreţia, fiica fostului primar C. Nemţeanu, din Vânători-Neamţ, „putred de săracă”, Al. Philippide considera că începe „o nouă viaţă”, fiind plin de optimism, pentru că era „sănătos ca un tun, nevasta mi-e tânără, frumoasă şi bună”; „Femeia mea de acum e tocmai contrariul celeilalte. De astă dată am nimerit-o”, şi dă dreptate lui Hesiod care spusese (în Munci şi zile) că omul trebuie să-şi ia soţie din sat de la dânsul1. Totodată, lecţia primului eşec îl învaţă multe: „Lămurit, prin acest purgatoriu, am devenit mai blând şi mai bun decât fusesem şi m-am hotărât să-mi expiez reaua creştere trecută prin 1 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.47

276

umilinţă”. „Niciodată n-am avut atâta forţă de lucru. Sunt crize în viaţa morală care fac adevărata graniţă între copilării şi bărbăţie. Din ele unii ajung în crâşme, alţii în temniţi, alţii în ospiciul de nebuni, cei mai mulţi se amestecă în vulgul profan. Rari ies oţeliţi. Se vede că sunt dintre cei privilegiaţi”. În acest nou context matrimonial, Philippide lucreează mult, îşi face proiecte intelectuale etc.: „La capăt va fi poate gloria, la mijloc va fi sigur o muncă îndărătnică”2. Că după eşecul primei experienţe matrimoniale devenise mai blând în mediul familial, aşa se pare! În rest însă, Philippide nu s-a schimbat prea mult. Îl găsim la fel de puţin răbdător cu semenii, îngropat până peste cap în munţi de fişe şi de cărţi, bănuitor faţă de necunoscuţi, dar şi faţă de prieteni, hirsut, ce mai, un antisocial în toată regula. De altfel, pe seama acestei atitudini din urmă s-au spus multe, la fel cum multe s-au şi scris, născându-se o veritabilă producţie de legende. Nu ştim dacă sunt adevărate – dar ce importanţă are, pentru a descifra caracterul individului –, însă reproducem două care nouă ne-au plăcut: În vremea când locuia pe str. M. Kogălniceanu (vizavi de casa lui Calistrat Hogaş), a apărut la uşa lui Philippide un vechi prieten de copilărie: „- Ce vrei bre? Întreabă Philippide. – Cum, măi Alecului, nu mă mai recunoşti? Am venit să te văd. – De ce? – În vizită, măi Alecului, ca omul. – Lasă, bre, că acu n-am vreme. Pofteşte altă dată. – Când? – Peste vreo 15 ani. – Şi dacă mor, bre? – Ne-ntâlnim dincolo. Cu bine!”3 Cealaltă este relatată de Teohari Antonescu în Jurnalul său, la data de 21 ianuarie 18954: „Iată câteva note pentru determinarea caracterului lui Philippide. El n-are pe pământul acesta decât o singură rudă, pe soră-sa. Nu o văzuse şi nici dânsa pe el de ani; venind soră-sa la el şi întrebând după adresa lui, ajunge acasă şi sună: «Cine e?» «Eu». «Cine eşti tu?» «Soră-ta». A deschis uşa numai doar cât să vâre capul, a văzut-o şi: «mă rog, azi treci mata pe la prânz, acum am treabă. Vino pe la 12»”. Revenind la recăsătorii, trebuie să remarcăm din capul locului faptul că mediul nostru universitar literar a cunoscut destui profesori aflaţi în căutarea şansei unei noi vieţi. În afara celor menţionaţi până acum, de-a lungul capitolelor anterioare, trebuie deopotrivă amintiţi şi 2

Ibidem, p.134, 140. Nicolae Leon, Umbre, IV, Iaşi, Edit. Junimea, 1979, p.156. 4 Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005, p.138. 3

277

alţii care şi-au refăcut căsnicia. A.D. Xenopol s-a recăsătorit în 1908 cu Coralia Biberi, cunoscută în epocă sub pseudonimul literar de Riria, în fapt, după expresia lui Mihai Sevastos, „o deplorabilă mâzgălitoare de hârtie”5. Nici ea nu era la prima căsătorie, anterior fiind pentru scurt timp soţia junimistului Vasile Burlă6, remăritată apoi cu Vasile Gatovschi – fiul lui Iacov, despre care am pomenit într-un capitol anterior –, a cărui soră Natalia era mama lui Dimitrie Gusti. Din acest mariaj al Coraliei cu Vasile Gatovschi au rezultat patru copii: Valentina (căsătorită Grigorescu), Neculai (căsătorit cu una din surorile lui Ion Petrovici7), Leonida (căsătorit cu sora mamei istoricului Vlad Georgescu, înrudită de departe cu poetul Grigore Alexandrescu8) şi Maria. În plus – nu fără legătură cu încrengăturile din mediul universitar literar –, Vasile Gatovschi mai avea un frate, Leonida, foarte bogat, ce deţinea în Iaşi un soi de palat, pe str. Carol 13, şi care era căsătorit cu Aglaia Saint-Georges (rudă cu germanistul Ioan Sân-Giorgiu), a cărei nepoată s-a măritat cu Victor, fiul lui Traian Bratu9. Coralia Biberi (ex-Gatovschi) ne apare însă în mărturiile de epocă drept o fiinţă cultivată, cu studii la un pension din Iaşi şi cu diplomă de bacalaureat (ceea ce însemna ceva în epocă!), atentă la mişcarea literară autohtonă, care printre altele mai era şi proprietara caselor din str. Sf. Nicolae nr. 9 din Iaşi10, loc ce va adăposti o mică „curte” culturală, cu serate de muzică şi poezie. De altfel, prin 1886, aceasta îl cunoscuse şi pe M. Eminescu la Repedea (Iaşi), iar poate nu întâmplător peste vreo doi ani asistăm şi la debutul ei literar. A colaborat cu versuri la periodice precum „Arhiva”, „Revista idealistă”, „Românul literar” (ale căror spiritus rector a fost multă vreme tocmai Xenopol), uneori stârnind zâmbete ironice atunci când era supralicitat talentul ei literar, îndeosebi datorită prestigiului prin procură al lui Xenopol. 5

M. Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime refăcută, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.292. 6 Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 491/1889. 7 Fiica lor, Nica, a fost soţia sculptorului Ion Vlad. 8 Soţia lui Leonida era născută Porumbaru, şi ea de viţă boierească. 9 Vezi Mihai Sorin Rădulescu, Memorie şi strămoşi, Bucureşti, Edit. Albatros, 2002, p.14; idem, O genealogie a familiei Saint-Georges (Sânjorz), în vol. Istoria ca lectură a lumii, ed. G. Bădărău, L. Boicu, L. Nastasă, Iaşi, Institutul de Istorie „A.D. Xenopol”, 1994, p.644-645. 10 Cf. Arh.St.Iaşi, Primăria Iaşi, dos. 343/9/1899-1900, 137 file.

278

Mai mult chiar, uneori Coralia putea fi una din cheiţele secrete pentru a accede cineva la universitate sau a obţine alte beneficii şi favoruri, de vreme ce Teohari Antonescu îi scria la 16 iunie 1906 lui M. Dragomirescu, care tocmai se frământa pentru titularizare: „Pe Xenopol nu l-am putut face să voteze pentru tine decât cu o singură promisiune: am spus d-nei Gatovschi [încă nu-i devenise oficial soţie] că tu îi vei face o critică serioasă asupra activităţii sale literare. Ea este cea care a pus pe istoricul nostru în opoziţie cu făgăduinţa dată lui [Th.] Speranţă. Căci trebuie să ştii că Speranţă s-a ţinut de Xenopol mai toată ziua, până la uşa universităţii chiar!”11 Şi nu este singurul indiciu, putând fi enumerate, chiar şi numai cu titlul de inventar, mai multe pagini de exemple în ce priveşte influenţa majoră a Coraliei pe lângă A.D. Xenopol, a căror cunoaştere ar putea explica multe aspecte neclare de istorie literară şi istoriografie. Şi pentru că am amintit mai sus de Vasile Burlă, se cuvine a ne opri şi asupra lui, deşi a fost doar profesor suplinitor la facultatea de filosofie şi litere din Iaşi. Mai întâi s-a căsătorit cu Matilda Caterina Cugler, persoană deosebit de educată şi o militantă feministă, poetă ce a debutat în „Convorbiri literare” şi care frecvent deplânge în versurile ei dragostea pierdută sau nefericirea relaţiei dintre doi parteneri. S-au despărţit la scurt timp, în 1876 Matilda recăsătorindu-se cu universitarul de la facultatea de ştiinţe Petru Poni, în vreme ce Burlă a luat de soţie pe Eufrosina Olchowski. În ianuarie 1888, filologul ieşean s-a despărţit şi de aceasta, sub pretextul că nevasta a părăsit domiciliul conjugal, în realitate ea având o proprietate la Târgu Frumos, unde locuia mai tot timpul. După o tentativă eşuată de a se recăsători în vara anului următor cu Ecaterina Mavrogheni, va lua de soţie în decembrie 1889 pe Coralia Biberi, amintită deja mai sus. În cele din urmă, se va despărţi şi de aceasta, pentru ca în 1899 să se recăsătorească cu Adela12, fiica unui refugiat polonez, Şibilă, amestecat în patria sa într-o mişcare iredentistă13, şi care aici, în Moldova, a luat în arendă moşiile Mariei Costache. 11

Titu Maiorescu şi prima generaţie de maiorescieni. Corespondenţă, ed. Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.517. 12 Adela Şibilă mai fusese căsătorită cu un anume Hloch, cu care a avut un copil Emil (născut la 1894), adoptat apoi de Vasile Burlă, acest fiu devenind inginer la Societatea Comunală a Apelor din Iaşi. 13 V. Burlă a ajuns în România tot ca urmare a participării la o mişcare separatistă, însă împotriva autorităţii austriece din Bucovina.

279

Titu Maiorescu s-a recăsătorit civil la 3/15 septembrie 1887 cu Ana Rosetti, pentru ca două zile mai apoi să aibă loc şi cununia religioasă la Curtea de Argeş. Despre divorţul de prima soţie şi bârfele pe seama aventurilor sentimentale ale lui T. Maiorescu am făcut deja mai multe referinţe în capitolele anterioare. Este însă de reţinut acum faptul că a doua lui nevastă, Ana, era fiica lui Radu Rosetti, fost mare agă şi prefect de poliţie, şi a Casiei (născută Brăiloiu), fiind aşadar soră cu Maria, soţia lui Iacob Negruzzi. După divorţul de prima sa soţie, Elena, Andrei Vizanti s-a recăsătorit la 15 iulie 1890 cu Ecaterina Millo14, mai tânără decât el cu două decenii, fiica colonelul Alexandru Millo şi a Ecaterinei, născută Bibescu15. Însă A. Vizanti, între timp ajuns şi senator, ca preşedinte al Comitetului teatral ieşean, a delapidat câteva mii de lei spre sfârşitul veacului XIX, motiv pentru care a fugit în America16. De la New-York s-a stabilit la Reading (în Pensilvania), iar gurile rele spun că ar fi lucrat pe post de calfă la un bărbier, cu a cărui fată a fugit după câteva zile17. Se pare însă că tinereţea soţiei, mai ales când era vorba de o recăsătorie, a constituit un element important de tonus sufletesc, poate chiar şi fizic, pentru mai toţi universitarii literari. Dincolo de iluzia că încă mai poate fi „atractiv”, dar şi a constatării că vârsta biologică nu se suprapune întotdeauna celei sufleteşti, unii din cei „trecuţi” redescoperă universul tinereţii, cu tot ceea ce presupune ardoarea şi iubirea. De exemplu, C. Rădulescu-Motru s-a recăsătorit în 1921 cu Elena, fiica comandorului N. Alexandreanu, fiind mai tânără cu 25 de ani decât ilustrul profesor. Iar după cum mărturiseşte acesta: „Ea a fost pentru mine mai mult decât o tovarăşă a vieţii. Ea mi-a menajat liniştea necesară 14

Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 335/1890. Ecaterina se născuse la Bucureşti, la 18 septembrie 1865, iar naş de botez îi fusese generalul Ioan Florescu. De altfel, deşi părinţii ei aveau în Iaşi o casă pe celebra str. Coroi, la nr.2, familia fetei trăia în capitală, doar pentru scurtă vreme locuind în Moldova, prin anii 1870. 16 A.D. Xenopol afirmă în lucrarea sa memorialistică, Istoria ideilor mele, că Vizanti era „stăpânit de patima jocului de cărţi” (A.D. Xenopol, Scrieri sociale şi filosofice, ed. N. Gogoneaţă şi Z. Ornea, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1967, p.380), în vreme ce Iorga sugerează şi faptul că fostul său profesor ieşean – „mare, masiv, negru ca originile lui meridionale, ochios şi bărbos” – a fugit în America nu doar cu banii Teatrului Naţional, ci şi cu o „fermecătoare italiancă”. (N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.98). 17 N. Leon, Note şi amintiri, Bucureşti, [f.e.], 1933, p.130. 15

280

muncii mele de profesor şi publicist; (…) dacă am ajuns la vârsta la care am ajuns, sănătos la corp şi la minte, aceasta se datoreşte numai ei”18. Şi cu siguranţă, şi acesteia datorează Rădulescu-Motru faptul că a trăit până la venerabila vârstă de 90 de ani! Au existat însă şi excepţii. La mai puţin de un an de la divorţul de Anina, Mircea Vulcănescu s-a recăsătorit la 27 aprilie 1930 cu Mărgărita Ioana Nicolescu, mai în vârstă decât el cu vreo şapte ani, cununia având loc la Biserica Kretzulescu din Bucureşti. Deşi era profesoară de franceză şi filosofie, mai întâi la Alba Iulia, apoi la Bucureşti, Mărgărita cânta foarte bine la pian, asemenea surorii lui Vulcănescu, Mihaela-Zoe (Michette). Pe de altă parte, sora Mărgăritei, Alexandrina Fălcoianu, era însoţitoarea Elenei Văcărescu după stabilirea acesteia în străinătate, ambele surori fiind totodată verişoare primare cu aceasta din urmă19. De altfel, familia Mărgăritei, chiar dacă nu mai era foarte bogată, prin bunica maternă Marica (născută Kretzulescu)20 era coborâtoare tocmai din voievodul Constantin Brâncoveanu, în vreme ce bunicul Alexandru Niculescu, ce avusese şi un rang boieresc, fusese un om deosebit de avut. Aşa cum am semnalat deja, Nicolae Iorga s-a căsătorit a doua oară cu Ecaterina Bogdan, în Braşov, la 4/17 februarie 1901. Se cunoscuseră cu cel puţin un an mai devreme, şi deşi istoricul era în curs de divorţ, la 28 septembrie 1900 îi spunea deja Ecaterinei „logodnică”, în vreme ce aceasta i se adresa cu „Domnule Iorga” şi manifesta faţă de el oarecare rezervă, scriindu-i mai rar şi oarecum laconic. Se pare că Ecaterina ar fi fost îndrăgostită de Aurel Bunea, fratele canonicului Augustin Bunea. Însă Iorga era susţinut de Ioan şi Iordan Bogdan, fraţii Ecaterinei, istoricul nădăjduind la mijlocul lunii octombrie 1900 că totuşi „va veni vremea când mă vei iubi, când vei cunoaşte de câtă iubire sunt vrednic, întâi fiindcă sunt cine sunt şi, al doilea, fiindcă te iubesc cum de nimeni nu poţi fi iubită”21. 18

C. Rădulescu-Motru, Revizuiri şi adăugiri, 1943, ed. Rodica Bichis şi Gabriela Dumitrescu, Bucureşti, Edit. Floarea Darurilor, 1996, p.188. 19 După arestarea lui Mircea Vulcănescu, Mărgărita a fost mutată la o şcoală primară să predea româna, apoi la o alta, şi tot aşa până au dat-o complet afară, trăind apoi din lecţiile particulare de franceză. 20 Aşadar era soră cu Nicolae Kretzulescu, profesor la facultatea de medicină din Bucureşti, o vreme ministru al Instrucţiunii Publice. Marica a mai avut trei surori, însă nici una măritată. 21 N. Iorga. Scrisori către Catinca, 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit. Minerva, 1991, p.41.

281

După ce a divorţat de Adelina22, Mihail Dragomirescu s-a recăsătorit cu fiica rentierului Grigore Feraru, Laura, foarte tânără (era născută la 19 ianuarie 1893, la Craiova), dar indiscutabil mult mai puţin educată comparativ cu prima soţie, deşi a colaborat sporadic cu nuvele pe la câteva reviste (începând cu 1918), ocupându-se îndeosebi de traduceri, tălmăcind Raţa sălbatică a lui Ibsen (1921), dar şi altele. Dimitrie Gusti s-a recăsătorit cu Elena Miletineanu, profesoară de germană, fiica unui farmacist din Piatra Neamţ, evreu creştinat. Această de-a doua soţie era verişoară cu Elena Lupescu (născută Wolf), metresa lui Carol II, femeie extrem de puternică după redobândirea tronului de către amantul cu sânge regal. În bună parte, această „alianţă” poate explica şi funcţiile importante pe care le-a deţinut Gusti în anii regimului Carol II23. Însă dincolo de acest aspect, „doamna Gusti era primitoare, cu o notă de distincţie în ţinută şi în discuţii, apropiată prin zâmbetul ei candid, luminat de nişte ochi albaştri”24. Conferenţiarul Ion Vlădescu a fost căsătorit întâia dată cu Elena (Coca) Rarincescu, profesoară de istorie la Şcoala Centrală de Fete din Bucureşti, pe care o fostă elevă o descrie la superlativ după un deceniu de la divorţ: „Înfăţişarea ei producea un şoc: o siluetă perfectă, o eleganţă sobră, un anume fel de a-şi purta capul, părul blond cu ondulaţii regulate, o expresie mai degrabă serioasă şi un glas inconfundabil, cu armonice grave, îi aduseseră invidiabila poreclă de «Pallas Athena»”25. Însă prin 1928 se ştia că istoricul iubea cu mare pasiune pe sora soţiei lui, pe Mariana Rarincescu, ceea ce a şi dus la divorţul lor în noiembrie acelaşi an26. Dragostea faţă de fosta cumnată nu s-a materializat nicicum, la

22

După numai câţiva ani, Adelina a paralizat în urma unei injecţii de rahio-anestezie, de dinaintea unei operaţii. 23 Vezi însă şi despre „ruptura” dintre Gusti şi Carol II la Alin Spânu, Dizgraţia regală impune verificări: Dimitrie Gusti în atenţia Serviciului Special de Informaţii (1939), în vol. Arhivele Securităţii, IV, coord. Silviu B. Moldovan, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2008, p.598-609. 24 Lucia Apolzan, Drumuri, încercări, împliniri. Memorii, Bucureşti, Fundaţia Culturală Română, 1998, p.103. 25 Annie Bentoiu, Şcoala Centrală de Fete, în „România literară”, nr.49 din 8 decembrie 1998. 26 Cf. Liviu Rebreanu, Jurnal, I, ed. Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.255.

282

intervenţia energică a familiei Rarincescu27, pentru ca în cele din urmă I. Vlădescu să se recăsătorească la 13 august 1933 cu Viorica Raşef28, profesoară de latină, aceasta fiind totodată nepoata generalului Nicolae Uică, care le-a şi fost naş de cununie, ajuns la scurt timp subsecretar de stat, apoi titular la Ministerul Apărării Naţionale în guvernele lui I.G. Duca şi Gh. Tătărescu (14 noiembrie 1933-1 iunie 1934)29. Grigore Nandriş a divorţat de prima soţie pentru a se recăsători în 1937 cu Mabel Farley. Pe aceasta o cunoscuse în vara lui 1936, pe Ceahlău, mărturisindu-i apoi lui Basil Munteanu despre un adevărat coup de foudre: „A doua zi, dacă nu chiar la prima întâlnire, am ştiut că suntem făcuţi unul pentru altul”. Iar ei i-a plăcut de el după felul pasionat cu care vorbea despre Beethoven. S-au reîntâlnit apoi la Bucureşti, a cunoscut-o şi C.C. Giurescu, apoi „am hotărât să ne căsătorim”30. Aproape simplu şi la obiect! Dar cum să nu se îndrăgostească de Mabel? Pe lângă certele calităţi sufleteşti, aceasta era fiica reverendului W.J. Farley, profesor la Colegiul Universitar Londonderry din Irlanda, fiind una din primele femei admise a dobândi o diplomă la College Dublin. A devenit apoi corespondent străin pentru „The Balkan Herald”, ca ziaristă călătorind şi prin România, unde l-a cunoscut pe Gr. Nandriş. Imediat după căsătoria celor doi, Gr. Nandriş se arată încântat şi plin de speranţe pentru viitor: „Sunt deplin mulţămit de căsnicie (…). Am găsit un bun prieten, un excelent camarad, un suflet înţelegător şi feminin”31. Şi se pare că nu s-a înşelat. Trimis la începutul celui de-al doilea război mondial în Anglia, în misiune diplomatică, n-a mai revenit în ţară, căpătând un post la London University School of Slavonic and East European Studies32, în vreme ce soţia lui a devenit una din cele mai

27

Fratele acestor două surori fiind nimeni altul decât Mihai Rarincescu, profesor de drept civil la Universitatea din Bucureşti. Mariana Rarincescu a devenit în cele din urmă soţia lui Ioan Zamfirescu, publicând opera lui Duiliu Zamfirescu (ediţie revăzută după manuscris şi comentată de Mariana Rarincescu, sub îngrijirea lui N. Cartojan), 5 vol., Craiova, 1938, această lucrare reeditându-se şi mai apoi, până spre zilele noastre. 28 După moartea lui Vlădescu, aceasta s-a recăsătorit cu Constantin Stavilă, o vreme şef de cabinet al ministrului Ion Petrovici. 29 Anterior fusese comandantul Corpului de Grăniceri (iulie 1931-noiembrie 1933). 30 Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris. Edit. Ethos, 1979, p.578. 31 Ibidem p.582. 32 Vezi vol. Gr. Nandriş, 8 ani din viaţa României (1940-1948). Pagini de jurnal, cu o prefaţă de Ionel Oprişan, Bucureşti, Edit. Saeculum I.O., 1999. De asemenea O

283

active apărătoare ale cauzei româneşti, dar afirmându-se îndeosebi ca traducătoare din literatura română33. După ce a divorţat de Hortensia, Octavian Goga s-a recăsătorit cu Venturia Mureşan la 15 ianuarie 1921. Şi ea mai avusese un mariaj cu Lazăr Triteanu34, care până în 1923 a fost asesor consistorial la Arhiepiscopia Sibiului, devenind apoi arhiereu-vicar al Eparhiei Râmnicului sub numele de „Craioveanul”, şi episcop al Romanului sub numele de Lucian, păstorind până în 1947, când s-a retras. Însă atât pentru Octavian, cât şi pentru Venturia, acest al doilea mariaj a însemnat „şansa unei noi vieţi” în sensul cel mai profund al expresiei. Pe cale de a se elibera de căsătoriile trecute ale celor doi, în noaptea de Anul Nou dintre 1919/1920, Octavian şi Venturia marcau momentul trecerii de an într-un mod cât mai solemn, ca de o nouă viaţă. Venturia nota astfel într-un soi de jurnal comun: „Cu anul care se duce îngrop întreg trecutul ce nu-mi aparţine, încep cu sufletul şi trupul viaţa nouă care va fi o binecuvântare cerească dăruită Ţie prin mine. Aşa să-mi ajute Dumnezeu”35. Mai complicată a fost situaţia universitarului clujean Umberto Cianciolo, însurat oarecum prematur în Italia (de unde era originar), apelând apoi la justiţia română pentru desfacerea mariajului dintâi, radiografie a exilului românesc. Corespondenţă emisă şi primită de Grigore Nandriş, 1946-1967, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2000. 33 Ion Creangă, Folk Tales from Roumania, translated by Mabel Nandriş, London, Routledge and Kegan Paul, 1952 (o a doua ediţie la New York, Roy, 1953, cu ilustraţii de Iza Constantinovici-Hein); Silviu Crăciunaş, The Lost Footsteps, translated by Mabel Nandriş, London, Collins & Harvill, 1961; Anita Nandriş-Cudla, Twenty years in Siberia, translated from Romanian by Mabel Nandris, with an afterword by Gheorghe Nandriş, Bucureşti, Edit. Fundaţiei Culturale Române, 1998. Totodată, a mai tradus din franceză volumul lui Emil Turdeanu, Modern Romania. The achievement of national unity, 1914-1920, ed. by Nicholas Timiras, Los Angeles, The Mircea Eliade Research Institute, 1988, iar cartea lui Wladyslaw Podlacha, Pictura murală din Bucovina, trad. şi ed. de Gr. Nandriş şi Anca Vasiliu, Bucureşti, Edit. Meridiane, 1985, a avut un cuvânt înainte semnat de Mabel Nandriş. 34 Se căsătoriseră în 1903 şi au divorţat la 25 octombrie 1920, Venturia recăpătându-şi numele de fată, Mureşan. 35 Mausoleul iubirii. Corespondenţă Octavian-Venturia Goga, ed. Gh.I. Bodea, Bucureşti, Edit. Viitorul Românesc, 1997, p.24. O carte impresionantă – doar ca dimensiuni – apărută nu demult sub semnătura unui descendent de departe al lui Octavian Goga, Mircea Goga, Venturia Goga – Privighetoarea lui Hitler, Bucureşti, Rao Books, 2007, nu doar că formulează fel de fel de elucubraţii, dar autorul n-a avut măcar bunul simţ de a se documenta asupra biografiei strămoşului pe care vrea să-l moştenească (material îndeosebi).

284

recăsătorindu-se în 1938 cu Margareta Caranica, care a dat naştere la Sibiu, la 28 aprilie 1942, unui fiu, Tommaso. Iar neplăcerea a apărut în momentul în care un tribunal italian a declarat nulă vechea sentinţă de divorţ din România, fiind nevoit în 1948 să părăsească ţara – ca cetăţean italian –, fără a-şi putea lua cu sine cea de-a doua soţie. Nu toţi universitarii s-au recăsătorit după ce au trecut printr-un divorţ, la fel cum au fost unii care s-au recăsătorit numai pentru că precedenta soţie a decedat. Ştefan Vârgolici şi-a pierdut tovarăşa de viaţă – pe Natalia Alcaz – în 188736, pentru ca după numai un an să se recăsătorească cu o vară primară a acesteia, cu Elena Tiron37, care a crescut fiica din primul mariaj, pe Eugenia, ca pe propriul copil, dar care i-a mai dăruit un fiu, Duţu, mort la numai şapte ani. La fel Gh. Bogdan-Duică, care fusese căsătorit încă din 1892 cu Maria Done şi avuseseră împreună şase copii. Aceasta însă a decedat în 1917, în vreme ce soţul se afla prizonier în Bulgaria. Nu după o prea lungă perioadă de văduvie, Bogdan-Duică s-a recăsătorit cu Constanţa (născută Hanea, dar căsătorită întâia data Ingescu), absolventă a cursului primar la Institutul călugăriţelor „Ursuline” din Sibiu, după care a trecut în Vechiul Regat, devenind învăţătoare, iar la Cluj ajungând directoarea unei grădiniţe de copii, cu merite deosebite în organizarea acestor instituţii38. Prima soţie a lui György Kristóf, Irma (născută Bartha) a murit în septembrie 1915, profesorul recăsătorindu-se la mai puţin de doi ani – în Budapesta, la 26 mai 1917 – cu Gizela Znojemszky, aceasta având deja un copil dintr-o altă căsătorie (pe Ödön), crescând apoi pe cei trei copiii din mariajul lui Kristóf cu Irma, pentru ca împreună să mai aibă încă două fete. Şi lui Ştefan Paşca i-a murit de timpuriu prima soţie, Zoe Herăscu, pentru ca mai apoi să se recăsătorească cu Aurelia Grecu, de asemenea profesoară de liceu39 ca precedenta, având însă şi titlul de „doctor”. Oarecum tomnatec s-a recăsătorit Romulus Vuia, în februarie 1945, după moartea primei soţii Irina Perényi, fostă profesoară, cu care 36

Decedată la 22 iulie 1887, la numai 28 ani, în urma unor complicaţii datorate „naşterii” unei fetiţe (Maria) ce a murit în aceeaşi zi (5 aprilie 1887). 37 Mama Elenei, Zoe, era născută Alcaz. 38 Vezi: Creatoarea grădinilor de copii româneşti: d-na Constanţa Bogdan-Duică, în „Patria”, Cluj, XVIII, 1936, nr. special, 1 decembrie, p.32. Din păcate nu s-a înţeles cu copii din prima căsătorie a lui Bogdan-Duică. 39 La Liceul de fete „Principesa Ileana” din Cluj.

285

avea deja doi băieţi maturi, pe Octavian şi Romulus. Împlinise 58 de ani, trecuse printr-o sumedenie de insatisfacţii profesionale, aşadar nu putea fi decât benefic acest mariaj cu Honoria Dumitrescu40, la Bucureşti, fiica colonelului Dumitrescu, mort în război. La aproape 79 de ani, Ion Petrovici avea serioase gânduri matrimoniale, cel puţin după cum indică delaţiunile la Securitale ale unui apropiat al filosofului, din 1961. Rămas văduv de multă vreme – Maria („coana Margot”) murise încă din 16 mai 1945 –, Petrovici pare să dorească a oficializa o mai veche pasiune sentimentală, încă de pe când trăia soţia sa, prin anii 1943-1944. Aceasta era mai „tânără” decât fostul universitar cu vreo 33 ani, fusese actriţă – Adelina Vulcu – şi era fiica unui fost prosper om de afaceri şi om politic liberal, Ion Vulcu. Nu s-au mai căsătorit, însă Adelina a dovedit mult ataşament faţă de Petrovici, de vreme ce frecvent venea în capitală pentru a fi alături de mai vechea iubire (ea locuia la Blaj) şi chiar avea abilitatea de a evita eventualele crize financiare ale filosofului41. În schimb, după decesul primei soţii, Françoise Dominique Plano, V.A. Urechia se recăsătoreşte la scurt timp – în 1859 – cu Luiza, fiica lui Cristian Wirth Pester şi a Carolinei Wirth, tatăl fiind antreprenorul Şcolii de Arte din Iaşi. Proaspăta soţie era însă foarte tânără, şi deşi au fost un cuplu vreme de 12 ani, având împreună doi băieţi şi o fată, Luiza nu i-a fost tocmai fidelă lui V.A. Urechia, la fel cu se pare că nici el ei, după cum am văzut într-un capitol anterior. De altfel, în octombrie 1868 aceasta se afla la Paris cu amantul ei, George Cantacuzino, departe de ochii celor din ţară, pentru a-i naşte un fiu, pe Gheorghe (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, ajuns general şi viitor preşedinte al Partidului „Totul pentru Ţară”. În cele din urmă, V.A. Urechia va divorţa de soţia infidelă în 1872, Luiza recăsătorindu-se mult mai târziu, în 1882, cu Hristu G. Cuţiana. Însă V.A. Urechia şi-a refăcut şi el viaţa de familie, luând de soţie pe o soră a Luizei, pe Ana (Ţeţina).

40

Cf. Oficiul Stării Civile Bucureşti, act nr.331/24 februarie 1945. I. Necula, Ion Petrovici în vizorul Securităţii, Bucureşti, Edit. Saeculum I.O., 2005, p.155-156. 41

286

SOŢIA PROFESORULUI UNIVERSITAR. Mai mult decât o prezenţă feminină

A

flată cel mai adesea în umbra soţilor, femeia a jucat de cele mai multe ori un rol important în împlinirea umană şi profesională a partenerilor de viaţă. De aceea, o „bună” căsătorie a constituit mereu un deziderat de prim rang, o soluţie foarte căutată în faţa multor dileme ale vieţii, la fel cum un mariaj mai puţin reuşit a putut fi o piedică în ascensiunea unui individ, ori sursa unor insatisfacţii umane, cu repercusiuni evidente în plan profesional. Femeile şi-au ajutat soţii în strădania de a face ceva în breasla lor universitară (şi nu numai), prin asigurarea armoniei şi confortului, a liniştii căminului, multe din ele participând efectiv la partea de creaţie, prin asumarea muncilor mai puţin plăcute şi anevoie observabile, precum documentarea, copierea diverselor texte, corectura, întreţinerea corespondenţei, iar unele, postum, le-au editat opera etc. Nu întâmplător, Ecaterina (Catinca) Iorga făcea la 30 aprilie 1932, parcă solemn, următoarea mărturisire: „Vreau doar atâta să le spun copiilor mei, că fără sacrificarea mea, tatăl lor [Nicolae Iorga] nu ar fi fost omul care să facă tot ce a făcut. Forţele mele, până la extenuare, au fost puse la dispoziţia lui. Cu jurământ o pot spune, că nu am trăit nici o zi pentru mine, decât cu foarte rare excepţii, când am fost singură acasă. Eu nu am putut avea un teatru, un concert, dorite de mine numai (...). Eu nu am putut cânta, nici plânge, când am simţit nevoia (...). Îmi dau seama că e nevoie de suferinţa mea pentru împlinirea unor lucruri mari. (...) Un lucru este sigur: că nu regret că am servit o mare minte, poate unică în timpul de faţă”1.

1

N. Iorga. Scrisori către Catinca, 1900-1939, ed. Andrei Pippidi, Bucureşti, Edit. Minerva, 1991, p.222.

287

De altfel, cel puţin în primul deceniu de convieţuire, Ecaterina l-a însoţit mai totdeauna pe Iorga în peregrinările lui prin diversele arhive şi biblioteci din ţară şi străinătate, muncind alături de el şi numai pentru el chiar până la 10-12 ore pe zi, copiindu-i documente (îndeosebi maghiare), traducându-i, corectându-i transcrieri etc. O bună bucată de vreme s-a ocupat şi de redacţia „Neamului românesc”, descifrând manuscrisele lui Iorga, întreţinând corespondenţa cu abonaţii, intermediind între soţul ei şi ceilalţi autori sau tipografi etc. În plus, a fost o excelentă gazdă pentru toţi cei care au trecut pragul familiei Iorga, sau pentru aceia, de pretutindeni, care participau la „şcoala de vară” de la Vălenii de Munte. Iar peste toate, a trebuit „să suporte” vreme de 33 ani şi o soacră suficient de autoritară, care uneori mai avea şi ifose de „aristocrată” (ca fiică de spătar şi nepoată de mare vornic!?). Dar să nu se creadă că fără suferinţe! Ecaterina a dat dovadă de un imens respect faţă de jurămintele de la cununie, dar şi înţelegere faţă de un om ce a dorit-o neapărat de soţie, fără prea multe „anticipări” sentimentale, minimale pentru ca un el şi o ea să se cunoască mai bine, cu atât mai mult cu cât ambii veneau din ambianţe culturale mult diferite. De altfel, imediat după cununia lui Iorga cu Catinca, soţii au plecat la Veneţia într-un aşa-zis voiaj de nuntă, petrecut ca multe alte călătorii ulterioare (până spre 1904) prin biblioteci şi arhive, unde ea era pusă la muncă, copiind documente. Apoi, pe când cei doi se aflau în vara lui 1901 la Budapesta, unde ea traducea de zor surse arhivistice ungureşti, avem şi primele informaţii despre tensiunile dintre proaspeţii soţi, Catinca spunându-i chiar că nu-l „poate suferi”, că va muri „într-un an”2. În cele din urmă, soţia lui Iorga s-a adaptat, preluând treptat frâiele „gospodăriei”, ţinând totul în rânduială, ca o bună ardeleancă, cu beneficii imense şi din punct de vedere intelectual pentru Nicolae Iorga. După ce Al. Odobescu a demisionat din diplomaţie (în 1885), profesorul universitar de arheologie a mai rămas la Paris, unde a lucrat în biblioteca de la Luvru, dar şi în alte locuri. În acest context, soţia lui, Saşa, l-a ajutat – nu doar atunci –, copiindu-i diverse documente necesare sau transcriind lucrările elaborate de acesta, Odobescu având un scris greu de descifrat. Chiar dacă istoricul nu a avut o atitudine „exemplară” faţă de soţia sa, după cum s-a constatat deja, aceasta a fost de un devotament deosebit, până şi în septembrie 1895, când Odobescu era 2

Ibidem, p.69.

288

teribil îndrăgostit de Hortensia Racoviţă, Saşa scriindu-i din Curtea de Argeş soţului ei aflat la Bucureşti: „Ştiu că eşti atât de ocupat, preocupat şi îngrijorat; dar tocmai în momente ca acesta … afecţiunea mea, cu totul maternală, te acoperă, te ocroteşte de orice neajuns care ar putea să te facă să suferi”3. Şi după cum s-a văzut, a mers chiar până acolo de a „peţit” pe Hortensia pentru soţul suferind. Însă nu erau cuvinte de complezenţă, generate de o situaţie fără ieşire, ci făceau parte din natura relaţiei dintre cei doi soţi, care nu erau la prima încercare de acest fel. Scriindu-i încă de la 22 august 1892 „câteva impresii de moment” ce-l „afectează”, Al. Odobescu îi destăinuia Saşei: „Mi-ai repetat ceea ce eu ştiu şi apreciez din toată inima, faptul că eşti pentru mine o prietenă devotată şi chiar o mamă amantă”. Aceste cuvinte veneau exact la aniversarea a 34 ani de la căsătoria celor doi, pe când el se apropia de 60 ani4. Iar câteva zile mai apoi îi scria din nou soţiei că „nu există în lume un alt suflet ca al tău, nimic altceva decât dulceaţă şi tandreţe”; „În orice caz, te rog draga mea, buna şi credincioasa mea prietenă, de a crede că afecţiunea, respectul, veneraţia profundă ce o am pentru tine nu se va schimba niciodată. Pentru mine eşti şi vei fi mereu mai mult decât o femeie: ai fost, eşti şi vei fi un bun înger protector”5. Elena, soţia lui Aron Densusianu, cu studii la Conservatorul din Viena, a secondat mereu eforturile literar-ştiinţifice ale soţului ei, la fel cum s-a dovedit a fi o eficace activistă feministă, la Iaşi fiind o vreme şi directoarea Liceului de Domnişoare „Maria Doamna”. Mabel Farley, soţia lui Grigore Nandriş, nu numai că a reuşit să aibă propria ei carieră intelectuală deosebită, ca traducătoare mai ales, dar şi-a ajutat totodată enorm soţul, de la dactilografierea manuscriselor până la corecturi şi îngrijirea tipăriturilor lui. La fel s-ar putea vorbi şi despre soţia lui Ion Zamfirescu, Mariana, absolventă a Şcolii Centrale de fete din Bucureşti, apoi a secţiei de română-franceză din cadrul facultăţii de filosofie şi litere, care deşi toată viaţa a fost profesoară, şi chiar directoarea unui

3

Alexandru Odobescu şi corespondenţii săi, ed. Filofteia Mihai şi Rodica Bichis, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.44. 4 Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, ed. Nadia Lovinescu, Rodica Bichis, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1996, p.89. 5 Ibidem, p.99-100.

289

mare liceu din capitală, a fost mereu alături de soţul ei, nu de puţine ori jucând rolul unei veritabile secretare6. Lucian Blaga obişnuia să-i dicteze Corneliei lucrările lui (poezie, teatru, filosofie). De altfel, aceasta a fost mereu prezentă în viaţa soţului, atenuând momentele de deprimare, traducând, selectând ştirile de presă, sintetizând şi dactilografiind în anii diplomaţiei rapoarte către ministerul de resort. Mereu şi mereu a fost un soi de „tampon” între mizeriile cotidiene şi universul blagian. Pe de altă parte, colecţiona în albume speciale tot ceea ce se scria despre soţul ei. A fost de altfel ce şi-a imaginat şi dorit Lucian Blaga de la ea încă înainte de căsătorie, la 8 decembrie 1918 declarându-i Corneliei cam ceea ce ar însemna soţia, iubita pentru el: „Dacă tu eşti a mea, dacă tu îţi dăruieşti eul tău mie, atunci şi eu o să-ţi dăruiesc ţie şi tuturor celorlalţi lucruri frumoase, unice în felul lor... Altfel, crede-mă, aş închide buzele şi aş tăcea viaţa întreagă, căci cum ar mai putea vorbi cineva, dacă te-a pierdut? Aş tăcea retras în mine şi nimeni n-ar şti după moartea mea că am trăit. Un singur izvor am pentru tot ce fac: Tu!”7. Şi aşa a şi fost! Iar pentru ceea ce a însemnat această femeie în viaţa lui Blaga, o bună măsură ar fi de pildă însemnările ei zilnice8. Datorită felului său de a fi, împărţindu-şi mai tot timpul între catedră şi bibliotecă, trăind oarecum izolat, retras în locuinţa lui îndepărtată din Copou, arareori ieşind în oraş, Al. Claudian n-a reuşit să aibă o familie în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate că se separase încă de timpuriu de soţia lui Zoe (dar de care nu a divorţat) – universitarul având multă vreme o altă viaţă de cuplu, cu o amantă –, soţia legală şi-a sacrificat practic viaţa, rămânându-i mereu alături, îndeosebi în momentele dificile ale vieţii (inclusiv în anii de detenţie comunistă), păstrându-şi numele de Claudian şi după despărţirea oficială, fiind la căpătâiul său chiar şi când şi-a dat ultima suflare9. Aceasta a fost 6

Vezi asupra ei Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1989, p.298-315. 7 Dorli Blaga, Lucian Blaga – Excurs sentimental, VI, în „Manuscriptum”, 4/1978, p.136. 8 Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale – 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960, ed. Dorli Blaga, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008. 9 Imediat după al doilea război mondial, Zoe a locuit la Bucureşti, într-un apartament pe Calea Griviţei 133, et.3, ap.5, iar aici venea frecvent de la Iaşi să stea şi Al. Claudian. Pentru corespondenţa dintre cei doi soţi (sau foşti soţi) începând cu 1949 vezi Documente literare, II, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.84-98.

290

nu doar o prezenţă foarte „spirituală” şi agreabilă, dar mai ales „dovedea măsură, echilibru, stăpânire de sine, putere de înţelegere. (...) Era un suflet tare, pregătit să-şi închidă şi să-şi stăpânească durerile”10. Şi tot ea, Zoe – care a supravieţuit universitarului vreme de două decenii – s-a îngrijit după moartea lui Al. Claudian să-i publice un volum de versuri, intitulat Senin11. Evident, cele prezentate până acum nu pot fi excepţii, ci doar câteva palide exemple, fără încărcătura emoţională de zi cu zi. Aproape în orice cuplu de intelectuali, soţia şi-a adus partea ei de contribuţie, mai puţin vizibilă, la reuşita partenerului. La împlinirea a 50 de ani de viaţă, Sextil Puşcariu nota în jurnalul său despre soţie, Leonora, că i-a adus „fericirea casnică desăvârşită, cu contopirea sufletească fără rezerve, bazată pe absolută încredere şi cinste, care-mi crea ambianţa cea mai fericită pentru o muncă rodnică şi seninătatea indispensabilă unei munci fără întreruperi”12. Cu alte cuvinte, soţia participă la toate etapele importante din cariera soţului universitar. Iată cum relatează, de pildă, Aglae Erbiceanu momentele legate de alegerea soţului ei ca membru plin al Academiei, într-o epistolă către fiica Constanţa: „Am fost aşa de emoţionată de alegerea Papaii [Constantin], că-mi tremură mâna, nu puteam scrie. Să-ţi istorisesc, Pui micuţ [Constanţa], cum s-a întâmplat: Papa avea speranţă, toţi îi dădeau a înţelege că-l aleg membru la Academie. Miercuri seara citesc în «Drapelul» şi în «Adevărul» că se alege Delavrancea şi Anghel Demetrescu corespondent. (…) Atâta mi-a trebuit mie, ca să mor de frică. (…) Ei bine, Puiule, n-am dormit toată noaptea, trăgeam în cărţi, mă rugam lui Dumnezeu, eram ca nebună de supărare”. Iar a doua zi, aceleaşi frământări, până I.G. Sbiera i-a adus femeii vestea că soţul a fost ales, cu majoritate mare de voturi, ca membru plin. „Am zbierat (…), am plâns, am râs cu hohot”. Iar referindu-se la acest aspect, Constanţa Erbiceanu răspunde mamei cîteva zile mai apoi, în mai 1899: „Maman, dar acuma să fii tu cu nasul mai pe sus, cocoană de membru de

10

Un portret al Zoei Claudian (Solomonescu) în Ion Zamfirescu, Întâlniri cu oameni, întâlniri cu viaţa, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1990, p.166-173 (citatul la p.170). 11 Al. Claudian, Senin, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972. 12 Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe şi Ion Bulei, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.776.

291

Academie”13. Însă tot cu ocazia alegerii ca membru al Academiei Române a lui Lucian Blaga şi a susţinerii discursului de recepţie se cuvin semnalate atitudinile de moment şi emoţiile soţiei acestuia, Cornelia, notate cu destul de multă acribie în Jurnalul ei14. În unele familii de universitari, femeile se pare că au jucat chiar un rol mult mai important decât cel reliefat până acum. Aşa a fost de pildă în cazul lui Ion Petrovici, caracterizat de un coleg de profesorat şi chiar colaborator politic ca „vanitos şi înfumurat care nu putea sta mai multă vreme într-un partid”, pentru că „trebuia să fie musai ministru în orice partid şi în orice vreme”15, asta şi datorită ambiţioasei „coana Margot”, soţia sa. În fapt, aceasta era „o femeie prea ambiţioasă şi prea fără scrupule, sub influenţa căreia a făcut multe greşeli”, Ion Petrovici devenind chiar „uşuratec” şi „versatil”16. Despre un alt universitar, I. Hudiţă notează în jurnalul său: „[P.P.] Panaitescu este surprinzător de mediocru ca inteligenţă. Ştiu de la [N.] Şerban şi de la [N.] Herescu că bietul Panaitescu e dus de nas de soţia lui, o legionară fanatică şi cam trăsnită”17. Totodată, Sabina Cantacuzino atribuie soţiei lui Gh.I. Brătianu multe din deciziile acestuia, îndeosebi politice, deoarece „dânsul era timid”18. Mult a datorat soţiei Ioana – căreia i se mai spunea „Fetiţa” – şi Mihai Ralea, un prieten al acestuia din urmă, filologul Al. Rosetti, creionându-i un portret demn de luare aminte19. Recunoaşterea vine şi prin dedicaţiile pe care le fac soţii, ca autori, pe lucrările tipărite. Publicând Domniţa Rosanda (1868), Hasdeu o dedică „Scumpei mele soţii (…), această mică încercare, scrisă din îndemnul său şi sub inspiraţiunea iubirii sale”. La numai un an după moartea ei, Hasdeu declara că soţiei datora cea mai mare parte din succesele lui intelectuale: „Iulia mea nu numai mă mângâia la muncă, dar îmi făcea nesimţite nevoile”, descriind doar o infimă parte din tot ceea ce 13

Constanţa Erbiceanu, Scrisori, I, ed. Iosif Sava, Bucureşti, Edit. Muzicală, 1989, p.136, 139. 14 Cornelia Blaga-Brediceanu, Op. Cit., p.72-78. 15 I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.181. 16 Ibidem, p.159-160. 17 Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p.68. 18 Cf. Victor Spinei, Reprezentanţi de seamă ai istoriografiei şi filologiei româneşti şi mondiale, Brăila, Edit. Istros, 1996, p.249, 252. 19 Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, ed. Liviu Călin, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1983, p.167.

292

a însemnat ea în viaţa lui20. Este suficient să luăm în mână opera acestor cărturari invocaţi până acum în acest volum pentru a constata că, nu de puţine ori, una din primele file poartă semnul acestei recunoaşteri. De pildă, cartea lui Ioan Ursu, Pourquoi la Roumanie a fait la guerre (Paris, Payot, 1918), a fost dedicată soţiei sale. Una din cele din urmă lucrări ale lui Traian Herseni, Literatură şi civilizaţie21, este dedicată soţiei lui, Paula, nu doar parteneră de viaţă, ci şi de preocupări sociologice: „Închin această carte soţiei şi colaboratoarei mele Paula Herseni, în semn de dragoste şi recunoştinţă”. Iar pentru faptul că unii universitari n-au căzut în uitarea posterităţii, acest lucru se datorează uneori şi soţiilor supravieţuitoare, care s-au străduit să le perpetueze memoria, să creeze fonduri arhivistice sub numele lor, să le recupereze şi să tipărească manuscrisele inedite, să le reediteze opera, să contribuie la diversele gesturi comemorative, de la patronarea unor simpozioane până la imortalizarea amintirii celebrilor soţi prin plăci memoriale, statuii, portrete atârnate în locuri mai mult sau mai puţin publice etc. După moartea lui P.P. Panaitescu, soţia s-a îngrijit să-i reediteze din operă, să-i publice din textele inedite, cu alte cuvinte să-i gestioneze posteritatea22, apelând sau implicând în aceasta alţi istorici, tineri pe atunci, precum Şt.S. Gorovei. La fel a procedat Elena Gusti, punând la dispoziţia lui Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu23 manuscrisele rămase de la soţul ei într-o imensă ladă, pe care a păzit-o cu sfinţenie, deşi după evacuarea din splendida lor locuinţă de pe str. Armindenului au schimbat 20 B. P. Hasdeu, O nevastă româncă în traiul pământesc şi-n viaţa după moarte, Bucureşti, Edit. Socec, 1903, p. 18-19 21 Traian Herseni, Literatură şi civilizaţie. Încercare de antropologie literară, Bucureşti, Edit. Univers, 1976. 22 Vezi îndeosebi: Silvia Panaitescu, P.P. Panaitescu în lumina scrisorilor din tinereţe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970; P.P. Panaitescu, Pagini de jurnal (1921-1927), ed. Silvia Panaitescu, Cluj, Edit. Dacia, 1974; Idem, Contribuţii la istoria culturii româneşti, ed. Silvia Panaitescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1971 ş.a. 23 Ovidiu Bădina publicase încă din 1965 un volum intitulat Dimitrie Gusti. Contribuţii la cunoaşterea operei şi activităţii sale (Bucureşti, Edit. Ştiinţifică), pentru ca la finele anului următor să scoată o monografie împreună cu Octavian Neamţu, Dimitrie Gusti. Viaţa şi personalitatea, Bucureşti, Edit. Tineretului, 1967, o versiune mai restrânsă, în limba germană, văzând lumina tiparului la Editura Meridiane, în 1968. Tonul fusese dat însă cu un deceniu mai devreme de către Ernő Gáll în vol. Sociologia burgheză din România. Studii critice, Bucureşti, Editura de stat pentru literatura politică, 1958, reeditată şi îmbogăţită în 1963 (la Edit. Politică).

293

alte două-trei locaţii. Ajutată în selecţia materialelor şi de o fostă colaboratoare a sociologului, Lucia Apolzan24, opera lui Dimitrie Gusti a apărut sub egida Academiei Române între 1968 şi 197725. Ceva mai târziu, în mai 1979, soţia supravieţuitoare a predat Academiei întreaga arhivă a lui Gusti (manuscrise, cursuri, însemnări, diplome, corespondenţă etc.), aceeaşi soartă având – în cele din urmă – şi fotografiile de familie, toate aceste materiale servind la realizarea volumului omagial cu ocazia centenarului, Dimitrie Gusti. Studii critice, coordonat de Henri H. Stahl (Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, 390 p.). Şi tot soţia lui Gusti s-a preocupat să recupereze – după evacuarea din str. Armindenului – o bună parte din biblioteca savantului, aceasta fiind achiziţionată în 1955 de Sabin Drăgoi, directorul Institutului de Etnografie şi Folclor, pentru 24.000 lei, banii fiind investiţi de soţia supravieţuitoare26 în aranjarea mormântului ilustrului sociolog: piatră de mormânt şi un bust al profesorului în marmură, realizat de Miliţa Petraşcu27. Tot prin strădania unei devotate soţii, o bună parte din opera lui Traian Chelariu a văzut lumina tiparului după decesul prematur al universitarului ostracizat de regimul comunist. De fapt, Ecaterina Chelariu n-a mai trăit decât pentru posteritatea soţului ei, şi chiar dacă în 1977 a trebuit să părăsească ţara datorită vârstei înaintate pentru a se alătura fiului ei Şerban (ea a murit la peste 90 ani), gândul i-a rămas mereu aici, gestionând valorificarea manuscriselor, donând biblioteca soţului Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, ori preocupându-se de înălţarea unui bust al acestuia în faţa actualei Universităţi din Suceava28. Datorită ei au fost astfel reeditate multe din versurile, teatrul şi proza interbelică a soţului, vreo şapte tomuri: Scrieri lirice (1970); Necunoscuta (1972); Sonete pentru tine (1973); Teatru (1976); Zilele şi umbra mea. Pagini de 24 Aceasta ne-a lăsat şi nişte însemnări memorialistice interesante: Lucia Apolzan, Drumuri, încercări, împliniri. Memorii, Bucureşti, Edit. Fundaţia Culturală Română, 1998. 25 D. Gusti, Opere, I, Studiu introductiv de conf. univ. dr. Ovidiu Bădina, texte stabilite, comentarii, note de Ovidiu Bădina şi Octavian Neamţu, Bucureşti, Edit. Academiei, 1968. Până în 1977 au apărut şase volume în această serie. 26 Elena Gusti a murit în 15 iulie 1982, la 87 ani, fiind incinerată, iar urna pusă în mormântul soţului, la Cimitirul Bellu. 27 Cf. Lucia Apolzan, Op. Cit., p.178. 28 Acest lucru s-a realizat în 1995, însă în mod inexplicabil bustul – dăltuit de Florica Hociung – a fost dat jos din faţa universităţii sucevene.

294

jurnal (197629); Poezii în vers alb (1983); În căutarea Atlantidei (1989). Şi tot ea a fost cea care în 1957 a dat în judecată Ministerul Educaţiei pentru nedreptatea făcută soţului ei, de a fi îndepărat din învăţământ şi de a i se refuza orice încadrare conform pregătirii sale. Iar ca o culme a ironiei – pentru acei ani –, a câştigat procesul, Traian Chelariu reuşind în cele din urmă să treacă de la Ecarisaj la o şcoală primară, iar mai apoi ca lector la Institutul Pedagogic din Suceava. La scurt timp după decesul lui A.D. Xenopol, soţia sa Coralia (Riria) a dăruit biblioteca savantului Palatului Cultural din Arad (aproximativ 2500 volume), în martie 192130, pentru acest motiv donatoarea fiind declarată cetăţean de onoare al urbei31, iar istoricului dezvelindu-i-se în 1929 un bust executat de Gh. Groza32. Însă alţi intelectuali atribuie mare parte din eşecul lor profesional tocmai prezenţei soţiei şi a inevitabilelor probleme familiale. Absolvent al Universităţii din Iaşi (1898), specializându-se în filologia clasică şi istorie, Paul Zarifopol îşi continuă studiile în Germania, la Halle, unde îşi va susţine doctoratul în 1904 cu celebrul romanist Hermann Suchier33. Căsătorit cu Ştefania, fiica lui C. Dobrogeanu-Gherea, o vreme P. Zarifopol se aşează la Leipzig, devenind totodată un apropiat lui I.L. Caragiale. În aceşti ani petrecuţi în Germania îşi dezvoltă un spirit critic rafinat şi oarecum diferit de tonul general din periodicele româneşti, fapt remarcat cu admiraţie de Garabet Ibrăileanu, care după primul război mondial îi va publica mai multe texte în „Viaţa românească”, propunându-i totodată să-l aducă la Iaşi la o catedră universitară şi chiar în redacţia publicaţiei mai sus amintite. Numai că după o primă încercare de a intra la Universitatea din Iaşi, în 1917, eşuată într-un context care doar în vreme de război se mai

29

O nouă ediţie a apărut la Edit. Ideea Europeană, 2008. Cf. Donaţiunea d-nei Riria A.D. Xenopol pentru Arad, în „Românul”, Arad, X, 1921, nr.52 (12 martie), p.3. Vezi şi Inaugurarea Bibliotecii „A.D. Xenopol” la Arad, în „Românul”, X, 1921, nr.97, p.1-2; nr.98, p.1; nr.99, p.1-2. 31 Ceva mai târziu, pe 23 august 1931, parcul din Lipova Băi a fost botezat cu mare fast „Riria A.D. Xenopol”, în prezenţa ei, care de cinci ani făcea băi aici; cf. Serbarea de la Băile Lipova, în „Naţiunea”, Cluj, V, 1931, nr.185 (25 august), p.2. 32 Dezvelirea busturilor lui A.D. Xenopol şi Coşbuc, în „Românul”, Arad, XIV, 1929, nr.25 (16 iunie), p.3. 33 Al. Săndulescu, O teză de doctorat sau cum s-a născut un mare editor, în „Manuscriptum”, 3/1981, p.103-105. 30

295

putea întâmpla34, Paul Zarifopol devine tot mai circumspect faţă de mediul academic, atitudine acutizată odată cu trecerea timpului. Evident, nu este doar atât! Zarifopol avea bunăstare materială, dar s-a dovedit a fi şi o persoană comodă, asemenea lui Ibrăileanu era un astenic, suferind de nervi, iar în plus părea şi foarte meticulos cu tot ceea ce scria. Totodată, revenit din Germania, Zarifopol evita să stea prea mult prin unul din marile centre urbane româneşti, preferând ca cea mai mare parte a anului să locuiască la Sinaia, unde îşi împărţea timpul între întâlnirile mondene şi scrisul pentru diverse reviste literare. De altfel, Zarifopol detesta profund înregimentarea într-un sistem de obligaţii şi responsabilităţi didactice, iar în plus dovedea mai la tot pasul nepricepere în gestionarea averii proprii, fiind foarte nepractic, ajungând după câteva afaceri păguboase să se întreţină preponderent din munca intelectuală, deşi nici pe aceasta nu o exploata cât de cât convenabil. Este şi explicaţia pentru care, în primăvara lui 1920, când Ibrăileanu doreşte din nou să-l aducă la Universitate, Zarifopol ezită, iar în anul următor – când poate s-ar fi încumetat la o competiţie – sorţii nu i-au mai fost favorabili35. De data asta se plângea în astfel de termeni lui G. Ibrăileanu: „M-am naufragiat aproape cu totul în dezorientare şi nehotărâre şi cu vai-nevoie am scris, până la vârsta asta, câteva zeci de pagini, fără să fi avut altă ocupaţie, de când m-am însurat încoace, decât infirmităţile nesfârşite ale copiilor, ale nevestei şi ale mele”36. Era însă doar o scuză de moment şi nu întocmai reală, pentru că în realitate Zarifopol s-a dovedit atât de comod încât nu a fost în stare să-şi pregătească măcar un volum pentru tipar, din articolele publicate până atunci, etapă indispensabilă oricărei tentative de a ajunge universitar. Dar scuza greutăţilor familiare se pare că dădea şi dă încă bine! Pe de altă parte, unele soţii au rămas într-un soi de anonimat, în unele cazuri neregăsindu-le în memoria partenerului de viaţă universitar decât foarte vag, ca să nu mai vorbim de a contemporanilor. De pildă, 34

La îndemnul lui Ibrăileanu, Zarifopol a acceptat să suplinească catedra rămasă vacantă prin „dispariţia” pe front a lui C. Fedeleş, însă la finele războiului titularul a reapărut, reocupându-şi postul (cf. Corin Grosu, Spiritul critic... în scrisori: G. Ibrăileanu către P. Zarifopol, în „Manuscriptum”, 1/1970, p.107). 35 Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p. 438-441. 36 Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, p.156.

296

I.M. Marinescu s-a căsătorit în 1918 cu o anume „Titi”, despre care nu ştim mare lucru (a murit în 1942), şi despre care nici el nu ne-a spus aproape nimic în memoriile lui. Deşi în multe aspecte deficitară, scurta noastră incursiune în istoria cuplurilor din mediul universitar românesc a evidenţiat, credem, suficient necesitatea recuperărilor pe această direcţie, reliefând mult mai pregnant rolul femeii şi dreptul ei la prezenţă în reconstrucţiile istoriografice.

297

DESCENDENŢII

S

tudiul descendenţilor ne oferă în primul rând o dimensiune a comportamentului demografic, dar şi a naturii relaţiilor familiale. Nu întâmplător reflecta sociologul Nicolae Petrescu, stimulat de naşterea primului copil: „Totdeauna am fost de părere că o căsătorie fără copii duce mai curând sau mai târziu la o insuportabilă plictiseală între soţi”1. De aceea, nu este lipsit de interes – credem – de a şti nu doar câţi copii au avut profesorii universitari (deşi această chestiune este în strânsă legătură şi cu hazardul), ci – în egală măsură – de a urmări şi evoluţia în timp a descendenţilor (educaţia în familie, studii, carieră, căsătorii etc.). În felul acesta vom constata în ce măsură opţiunea profesională şi reuşita paternală – sub aspectul poziţiei sociale dobândită prin forţe proprii, moştenită sau achiziţionată – influenţează destinul copiilor, dacă prin realizările şi tradiţia stabilită de generaţia precedentă avem de-a face cu o reproducere culturală care s-a dovedit deja profitabilă din punct de vedere social şi profesional, pentru că rentabilitatea filierei intelectuale depinde şi de atuurile familiare. Pe de altă parte, trebuie remarcat faptul că profesorii universitari care trăiesc doar din venituri profesionale2 nu-şi pot permite să aibă o descendenţă numeroasă dacă vor să-şi menţină un „statut” sau să amelioreze nivelul social al familiei (costul studiilor pentru copii, constituirea unei dote pentru fete, achiziţia unei case cu tot confortul impus de standardele epocii, călătorii în străinătate, participarea la diverse societăţi de ordine şi la viaţa mondenă etc.). Ioan Hudiţă – deşi a făcut politică activă în perioada interbelică, dar şi după – a trăit practic 1

Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2004, p.120. De altfel, autorul acestei reflecţii a avut o fată şi un băiat, pe Monica şi Miron. 2 Vezi asupra acestui aspect Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p.107-115.

298

din veniturile de profesor, dota soţiei şi acţiunile acumulate de-a lungul vremii neînsemnând mare lucru3. Poate şi de aceea – cu toate că a avut două fete – nu şi-a ridicat o casă personală decât târziu, în 1940, prin credit ipotecar, în Vatra Luminoasă din Bucureşti, pe atunci un cartier mărginaş al capitalei, însă cochet, modern şi plin de verdeaţă etc. Şi pentru a se vedea că nu stătea tocmai bine cu banii, Hudiţă notează în Jurnalul său bucuria că la inaugurarea casei a venit şi Iuliu Maniu (la 17 mai 1940), şeful lui politic, acesta din urmă pur şi simplu înmânând istoricului un plic cu 50.000 lei, ca dar pentru a mai „reduce ceva din ratele casei”4. Sunt însă şi familii de universitari care nu răspund acestor deziderate, având copii mulţi, concepuţi însă – este adevărat – cu mult înainte ca tatăl să fi aspirat la o poziţie elevată în ierarhia învăţământului superior. Pe de altă parte, în mod evident, acest aspect se află în strânsă legătură şi cu comportamentul demografic impus de apartenenţa confesională. În general, se poate lesne constata că cei de confesiune protestantă au mai multă încredere în viitor, având minim trei copii: Gustav Kisch a avut şase copii, din care doar doi au murit prematur (la un an şi, respectiv, patru), iar un altul a pierit la 19 ani, în primul război mondial; György Kristóf a avut tot şase copii, ajunşi toţi la maturitate; trei copii a avut şi Karl-Kurt Klein ş.a.m.d. Cu toate acestea, pentru profesorii de etnie română (fie greco-ortodocşi, fie greco-catolici) ar fi artificial de a face – acum – vreo legătură fermă între apartenenţa religioasă şi conduita familială, în ceea ce priveşte copii. De altfel, ar fi şi extrem de dificil pentru moment, de vreme ce nu avem încă studii – chiar şi preliminare – în ceea ce priveşte diversele conduite demografice la noi în ultimul veac şi jumătate, cu referinţe la metodele contraceptive, întreruperile de sarcină, rata fertilităţii etc. – toate acestea, şi încă multe altele variabile socio-istorice, gestionate pe categorii sociale şi profesionale, pe grupe de vărstă, apartenenţă confesională, distribuţie regională ş.a.m.d., lipsind aşadar cu totul. Totodată, nu trebuie să omitem faptul că vârsta mariajului este strâns corelată cu descendenţa. Cu alte cuvinte, universitarii căsătoriţi mai târziu sunt mai puţin prolifici, în mod natural: Teodor Naum, 3 4

Provenea dintr-o familie modestă, de învăţător, din Bogdăneşti (jud. Suceava). Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p.155.

299

căsătorit la 48 de ani, n-a mai avut urmaşi, la fel D.M. Teodorescu, D. Macrea ş.a. Evident, au existat şi excepţii: Anton Naum s-a căsătorit la 54 de ani cu mai tânăra Ecaterina Pandelia, de doar 25 de ani (deşi pentru epocă era cam „trecută”)5, ulterior având doi copii, pe Alexandru şi pe Teodor; la fel Emil Panaitescu, căsătorit ceva mai „tânăr” – la 41 ani –, a avut şi el tot doi copii, fată şi băiat; asemenea lui a fost şi Ioan Ursu, însurat la 40 de ani, şi el cu doi copii, fată şi băiat; Virgil Bărbat şi-a întemeiat o familie abia la 50 ani, însă a avut un băiat, Ion, rămas orfan de tată la numai un an6 etc. Deşi am evidenţiat doar câteva elemente până acum, constatăm aşadar o varietate destul de complexă de aspecte ce se cuvin a fi luate în seamă atunci când se ia în discuţie un atare subiect. Dincolo de aceste specificaţii, mult mai semnificative sunt însă dispozitivele sociale şi culturale ce intră în acţiune atunci când vorbim de descendenţi. În general, copiii de universitari (sau cei intraţi prin alianţă în familia acestora) urmeaza studii superioare şi exercită nu de puţine ori profesii liberale. Aceşti copii moştenesc un important capital intelectual, care le oferă mai puţină deschidere spre alte câmpuri elitiste, de pildă din domeniul economic sau industrial, însă prestigiul câştigat de tată în cercetarea ştiinţifică şi în mediul universitar, uneori în viaţa politică, apartenenţa la relativ noul mediu intelectual românesc, în principal bugetar (iar unele segmente chiar bugetivor), explică fidelitatea descendenţilor faţă de profesiile intelectuale, bazate pe meritocraţie, pregătind parcă mereu o endogamie restrânsă. Progeniturile universitarilor care nu ajung în învăţământ sau nu exercită diverse profesii liberale (medicina sau avocatura îndeosebi), se îndreaptă îndeosebi spre administraţie şi diplomaţie, în general spre cariere reglate prin şcolaritate şi concursuri. Sunt funcţii care cer o solidă formaţie intelectuală sau presupun o selecţie dificilă, în care prestigiul sau influenţa tatălui nu este de neglijat.

5

Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Căsătorii, dos. 298/1883. În 1945 băiatul a fost trimis în Franţa, mama sa Corina nereuşind să ajungă acolo decât în 1948 printr-o substituire de persoane (în locul surorii sale Ştefania, călugăriţă la Institutul „Notre Dame” din Galaţi, expulzată după desfiinţarea şcolilor confesionale din România, motiv pentru care a şi făcut închisoare, la fel cum şi celelalte două surori au cunoscut mai apoi ororile temniţelor comuniste într-un alt context, iar fratele Cezar Petrescu a fost nevoit – probabil – să recurgă la compromisurile literare cunoscute).

6

300

Fiul lui Ioan Bianu, Alexandru, a studiat dreptul la Paris, după absolvire şi proaspăt căsătorit cu o franţuzoaică a fost angajat după revenirea în ţară la Banca Românească (1923), iar nu după mult timp va intra în corpul diplomatic, ocupând un post în capitala Franţei, iar ulterior fiind numit ataşat comercial pe lângă Legaţia română din Londra. Fiul cel mai mare al lui Petre Răşcanu, Constantin, a devenit şi el diplomat – ataşându-şi numelui său de familie şi pe cel al bunicului matern, fiind cunoscut aşadar ca Langa-Răşcanu –, ajungând până la rangul de ministru plenipotenţiar în Grecia, ieşind la pensie din acest post în 1936. Printr-o selecţie „dură” pentru a intra în aparatul diplomatic – care nu presupune neapărat competiţie, examene în sens clasic! – au trecut şi fii lui I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Titu şi Victor (Piki), acesta din urmă fiind recunoscut mai de toată lumea ca un tânăr extrem de dotat7. A şi ajuns de altfel şeful Cifrului din Ministerul de Externe, om de încredere al lui Mihai Antonescu în trativele secrete pentru un eventual armistiţiu la finele ultimei conflagraţii, om pe care americanii au vrut să-l scoată din ţară în 1947, însă el a cedat locul surorii lui, Anita, prima soţie a lui Mircea Vulcănescu. A fost în cele din urmă arestat în cadrul lotului PNŢ şi condamnat la 25 ani de temniţă, murind însă după numai 16 ani, la închisoarea din Râmnicu Sărat. Celălalt frate, Titus, a fost mereu în umbra mult mai dotatului Victor, ajungând în vara lui 1944 la Berna, ca director al unui proiectat Centru de Studii Româneşti, ulterior rămânând în exil. În diplomaţie l-ar fi dorit şi Ioan Lupaş pe fiul său Semproniu, în acest scop intervenind în 1936, prin Octavian Goga, la Savel Rădulescu, pe atunci subsecretar de stat la Externe, şi la Octavian Beu (funcţionar la acelaşi minister)8. Aşadar, nu de puţine ori, descendenţii profesorilor universitari profită şi de relaţiile părintelui pentru a dobândi posturi bine remunerate şi de prestigiu. Iar unii din universitari nu au ezitat să intervină în favoarea descendenţilor, pentru a le crea o situaţie mai bună. Aproape fără nici cea mai mică jenă, Gh. Bogdan-Duică a apelat la N. Iorga (care, 7

Era licenţiat al facultăţilor de drept şi de litere din Bucureşti, iar la Ministerul de Externe a intrat prin concurs, în 1934, fiind ataşat de legaţie, apoi secretar de legaţie, în 1943 fiind numit director adjunct al Cabinetului şi Cifrului, iar director după 23 august 1944, ajungând liderul aşa-zisului „Cabinet Negru” (se pare că devenise extrem de influent nu doar în minister, dar şi în politica internă, Casa Regală etc.). 8 Cf. Ioan Lupaş – Corespondenţă, I, ed. Radu Ardelean şi Lucian Giura, Sibiu, Edit. Tribuna, 2003, p.79.

301

de altfel, îi era cumnat), pentru a li se aranja la doi din fiii săi – Catul şi Virgil – câte o bursă la Şcoala Română din Franţa9, ceea ce s-a şi întâmplat. De altfel, Bogdan-Duică a intervenit mai tot timpul pe lângă cineva pentru a-şi pricopsi copiii (dar şi pe sine). De exemplu, adresându-se lui Al. Rosetti la 16 octombrie 1933, îi cere fără menajamente favoruri pentru fiul său: „Te văd şeful unei afaceri culturale regale10. Eşti, deci, om cu putinţă. Dacă vei avea nevoie de un bun băiat ca Bogdan Catul, fă-i un loc pe-acolo”, tânărul lucrând la Timişoara, cu un salar de 7000 lei pe lună. Iar acest lucru îl cerea Bogdan-Duică şi pentru că-şi dorea „să-i concentrez pe băieţi la Bucureşti, înainte de-a pleca ad inferos”11. Dar ca el au procedat şi alţii! Toată vara şi toamna lui 1909, de mai multe ori Anton Naum a insistat pe lângă Ioan Bianu ca să afle un post la Bucureşti pentru fiul său Alexandru (o sinecură, ca „impegat în Cancelaria Academiei”), care tocmai terminase la Iaşi două facultăţi, iar acum voia să treacă doctoratul în capitală. Când fiica lui Petru Grimm, Elisa, a terminat facultatea de litere la Cluj (1937), cu o licenţă despre Dickens’ Humour, chiar tatăl ei a propus-o în anul următor pentru studii de specializare în Anglia, unde s-a şi căsătorit12. Theodor Capidan, profesor titular la catedra de Lingvistică generală în raport cu limbile balcanice la Cluj (1924-1937)13, a avut un băiat, pe Emil Capidan, care a urmat facultatea de filosofie şi litere din Cluj. În 1936, acesta a fost angajat în cadrul instituţiei ca custode, la foarte scurt timp – prin adresa Ministerului Instrucţiunii din 3 decembrie 1936 – fiind numit preparator suplinitor la Muzeul Literaturii Române (de sub conducerea lui Puşcariu) printr-o rotaţie de cadre oarecum 9

Cf. Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), ed. Petre Ţurlea şi Stelian Mândruţ, Bucureşti, Edit. Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2005, p.68, 97, 122 ş.a. 10 Nu demult fusese numit director al Fundaţiei pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, care avea la dispoziţie fonduri imense, ceea ce a şi făcut din aceasta cea a mai prestigioasă editură din România acelor timpuri. 11 Scrisori către Al. Rosetti (1916-1968), ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.81. 12 Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 300/1937. 13 Dar venit ca lector de dialectele române transdanubiene la această Universitate încă din 1919, prin decizia Consiliului Dirigent, Resortul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, nr. 12474 din 4 sept.1919 (definitivat prin decizia acestui Consiliu, nr.3264/17 aprilie 1920). De la 1 octombrie 1937 a fost numit prin chemare la Universitatea din Bucureşti.

302

complicată, în care un cuvânt de spus a avut şi tatăl său: Emil Capidan a venit în locul lui D. Macrea, care a fost numit asistent suplinitor la lingvistică, acesta din urmă ocupând locul lui I. Breazu, care fusese transferat ca asistent suplinitor la Muzeul Literaturii Române în locul lui Şt. Paşca, acesta ocupând acum lectoratul de limba italiană14. Complicat, nu? Dar ce nu putea face „tata” ca profesor universitar, vechi colaborator şi prieten al lui Sextil Puşcariu, ba chiar şi rude prin alianţă!?15 Onisifor Ghibu s-a străduit cât a putut să-şi „aranjeze” fiica, pe Ileana Ghibu16, măritată în 1937 cu dr. Crişan Mircioiu17, fie în postul de secretară la Institutul de psihotehnie din Cluj, fie intervenind în noiembrie 1940 pe lângă ministrul de Interne şi cel al Educaţiei ca aceasta să capete un post la Serviciul Social şi apoi la Rezidenţa Regală a Ţinutului Someş, de unde va fi mai apoi transferată ca secretară-bibliotecară la Institutul de pedagogie şi istoria pedagogiei din Sibiu, aflat sub direcţia... părintelui ei18. De altfel, O. Ghibu şi-a mai aranjat o nepoată, pe Ana, ca arhivară la facultatea de litere din Cluj (din 1928), deşi aceasta avea doar cinci clase de liceu. Era însă cea care unea două personaje importante ale facultăţii, pe Ghibu şi I. Lupaş, ceea ce nu putea fi nesemnificativ19. Pe de altă parte, ca şi în cazul tatălui universitar, cazuistica sugerează că pentru eventuala transmitere a poziţiei trebuie să se acumuleze şi alte tipuri de capitaluri (sau alte variabile existenţiale), ceea ce impune ca corolar complementaritatea reuşitei şcolare cu alte categorii de reuşită, aspect ce l-am abordat deja nu doar pe parcursul acestei cărţi, ci şi în alte studii ale noastre de până acum. Este de reţinut însă faptul că tradiţia unei familii de universitari transmitea un lucru foarte 14

Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 197/1936. La 1 noiembrie 1937, Emil Capidan demisionează din postul de preparator suplinitor la Muzeul Limbii Române, pentru a pleca la Bucureşti, unde se transferase tatăl său. 15 Un văr de-al lui Sextil Puşcariu (fiu al mătuşii lui Sextil dinspre mamă, Zinca Damian), Caius Damian, a fost căsătorit cu o nepoată a lui Th. Capidan (cf. Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Edit. Clusium, 1998, p.186-187). 16 Aceasta fusese botezată de Octavian şi Hortensia Goga, care i-au fost şi naşi de cununie, la fel cum aceiaşi cununaseră pe Onisifor Ghibu şi mai botezaseră pe un fiu al acestuia, cu acelaşi nume. 17 Ajuns profesor la Institutul de medicină şi farmacie din Cluj. 18 Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 439/1940. 19 Ana Ghibu era fiica unui frate al lui Onisifor, al lui Dumitru; aceasta a devenit soţia lui Dumitru Lupaş.

303

semnificativ: ataşamentul descendenţilor faţă de munca intelectuală şi, implicit, dependenţa de funcţiile publice, fapt cu semnificaţii majore, întrucât pentru România – şi în general pentru ţările mai puţin dezvoltate ale Europei – categoriile intelectuale au rămas destul de puternic legate de stat, prin filierele de formare în principal publice şi prin debuşeele administrative. Nu întâmplător, instituţiile statului au constituit mereu un pol de atracţie pentru indivizii cei mai educaţi. Deşi principiul meritului şi al capacităţii intelectuale are o valoare mai mult simbolică, acesta prezintă însă un mare avantaj – spre deosebire, de pildă, de reuşita economică –, prin faptul că succesul este produsul acţiunii individuale. Aproape întotdeauna stă doar în puterea individului de a acumula capital intelectual, de a face performanţă prin efort propriu, dobândind diplome şi titluri. Este totodată adevărat că acest tip de capital nu asigură permanentizarea poziţiei în cadrul familiei, la generaţia următoare. El poate asigura în unele cazuri doar renumele, lucru deloc de neglijat, dar prea puţin folositor în ascensiunea profesională a generaţiei succesoare. Cu alte cuvinte, acumularea capitalului intelectual în cadrul familial este un ciclu care trebuie luat mereu de la capăt, de la predecesor rămânând doar prestigiul, diverse bunuri culturale (bibliotecă, manuscrise etc.) şi, eventual, o reţea de relaţii construită de părinte şi utilizabilă în timp şi în cazul succesorului. Deşi Constantin C. Giurescu urmase liceul „real”, pregătindu-se a urma apoi studii de inginerie, în ultimul an de studii secundare s-a decis totuşi să urmeze facultatea de filosofie şi litere – specialitatea istorie –, schimbare produsă în chiar anul morţii tatălui său, tot istoric, conferenţiar la Universitatea din Bucureşti. Ştia deja ce presupune o atare profesie, iar pentru a deprinde limbile clasice a apelat la bunăvoinţa lui Vasile Pârvan, „care fusese prieten cu tata şi coleg la Academie”, de a fi acceptat ca auditor la cursurile de greacă ale acestuia, deşi nu-şi terminase încă liceul20. De altfel, această decizie nu pare deloc întâmplătoare, de vreme ce mai apoi, ca istoric, C.C. Giurescu se revendică din părintele său, iar dintre profesorii universitari, foşti colegi ai tatălui şi care îi vor asista profitabil ascensiunea, invocă pe V. Pârvan, D. Onciul, S. Mehedinţi21 şi 20 Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.88. 21 Care i-a devenit socru, C.C. Giurescu căsătorindu-se în aprilie 1926 cu Maria-Simona Mehedinţi.

304

Demostene Russo, unii dintre ei cu un rol fundamental în cooptarea lui la universitate. Iar din cei trei copii ai lui C.C. Giurescu, fiul mai mare, Dinu, a urmat şi el cariera tatălui şi a bunicului22, ajungând profesor de Istoria civilizaţiunii europene la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” (1968-1987), apoi la Universitatea din Bucureşti, coautor – alături de părintele său – al Istoriei românilor, nu de mult fiind ales şi membru al Academiei Române (2002, corespondent din 1990)23. Dumitru Popovici a avut o fată şi un băiat, din care numai cea dintâi a urmat cariera tatălui. A terminat facultatea de litere din Cluj (1959-1964) şi rămâne ca asistentă la catedra de Istoria literaturii române în mod evident şi datorită capitalului prin procură din partea tatălui ei, ce fusese titularul acestei materii, dar care murise încă din septembrie 1952, iar succesorul I. Breazu – care cândva se aflase sub protecţia lui Popovici – nu s-a dovedit ingrat. Dincolo de aceste rânduri ce ar putea indica un anume subînţeles, Ioana Popovici a dovedit totuşi de-a lungul timpului nu doar pasiune în domeniul ce l-a profesat, ci şi multă erudiţie, rafinament interpretativ etc. Şi-a făcut un doctorat la Bucureşti cu Paul Cornea, despre Ion Budai Deleanu, după care, în puţinii ani de viaţa ce i-a mai avut de trăit, s-a aplecat asupra operei lui Mihai Eminescu, elaborând lucrări ce au plasat-o printre puţinii veritabili eminescologi de la noi24. Dar nu numai atât! Dispărută la doar 49 de ani, impresionanul tom colectiv dedicat ei (Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu25) acoperă însă o infimă parte din complexitatea acestei descendente de universitar26. Totodată, nu se cuvine să omitem faptul că a fost măritată cu un alt cărturar de valoare, Liviu Petrescu, fost coleg de an cu ea la 22

Ceilalţi doi copii ai lui C.C. Giurescu: Dan, care s-a stabilit la Paris din 1946, unde a urmat Şcoala de Arhitectură; Simona, căsătorită Agârbiceanu. 23 Dinu C. Giurescu s-a căsătorit cu Anca-Elena Dinu, nepoată de fiică a celebrului economist Mihail Manoilescu, şi ea absolventă a facultăţii de litere (secţia italiană). Din acest mariaj au rezultat două fete: Mariana-Elena, medic radiolog, şi Ena-Simona, doctor în istoria artei, ce conduce Galeria de artă ABS din New York. 24 Şi tatăl ei avusese asemenea preocupări. Vezi Ioana Em. Petrescu, D. Popovici. Un curs universitar, în „Manuscriptum”, 1/1989, p.87-92. 25 Portret de grup cu Ioana Em. Petrescu, coord. Ioana Bot şi Diana Adamek, Cluj, Edit. Dacia, 1991, 228 p. Vezi şi volumul ei, sub numele Ioana Petrescu, Molestarea fluturilor interzisă, ed. Ioana Bot, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1998, ce cuprinde epistolarul american. 26 Vezi, în schimb, Ioana Em. Petrescu, Jurnal [1959-1990], ed. Rozalia Borcilă, Elena Neagoe, Piteşti, Edit. Paralela 45, 2005.

305

aceeaşi facultate27, care a ajuns de asemenea profesor universitar, de literatură comparată, şi director al Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” din Cluj, din nefericire şi el dispărut timpuriu. Însă departe de a fi un paradox, nu întâlnim – de pildă – decât arareori vreun descendent de universitar literar în rândurile corpului ofiţeresc. Doar primul născut din căsătoria lui N. Iorga cu Maria Tasu, Petru, a devenit militar de carieră, cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”. În schimb, fiica lui Iorga, Florica, s-a căsătorit în 1918 cu colonelul D. Chirescu, şi el cavaler al ordinului „Mihai Viteazul”, care a ajuns prefect de Storojineţ în 1931-1932, în vremea cât socrul său a fost prim-ministru (17 aprilie 1931-2 iunie 1932). Apoi, din cei opt copii ai lui Ioan Paul, doar fiul care i-a purtat numele a urmat cariera armelor. Era absolvent al Liceului Internat din Iaşi, iar după şcoala militară a ajuns ofiţer în Regimentul 3 Vânători, numai că din nefericire, în martie 1924, pe când se afla în garnizoană la Bolgrad (Basarabia) a murit în urma unui accident de tragere. De asemenea, din cei doi băieţi ai lui Constantin Giurescu, cel mare a devenit universitar, iar cel mic – Horia – a absolvit Şcoala Militară de Infanterie. După cum am sugerat deja, opţiunea profesională a descendenţilor profesorilor universitari ascultă cel mai adesea şi de moştenirea familială. Se caută astfel întreţinerea unui spirit de corp, acest lucru poate şi datorită lipsei altor orizonturi. În fond, este vorba de o continuitate culturală, ce se profilează ca o strategie de reproducere simplă, chiar dacă unii descendenţi se îndreaptă spre studii juridice sau medicale; la urma urmei, sunt şi acestea nişte medii intelectuale cu care părinţii „literaţi” se află în contact. Deşi acest tip de reproducere este mult mai bine reprezentat în cadrul profesiilor liberale (îndeosebi la medici), el este sesizabil şi la profesorii facultăţilor de filosofie şi litere. Giovanni Frollo – profesor de limbi neolatine la Universitatea din Bucureşti28 – a avut doi băieţi, Iosif şi Hildebrand. Primul dintre ei, Iosif Frollo, a studiat filologia romanică, devenind profesor de latină, greacă, franceză şi filosofie în învăţământul secundar şi la facultatea de teologie romano-catolică din capitală. Iar împreună cu Mihai 27 S-au căsătorit în vara lui 1964, imediat cum au terminat studiile universitare, ambii rămânând ca preparatori la facultatea de filologie din Cluj. 28 C.H. Niculescu, Gian-Luigi Frollo (1832-1899), în „Studii italiene”, IV, 1937, p.93-120.

306

Dragomirescu şi Victoria Ghiacioiu a publicat mai multe manuale de limba franceză, după primul război mondial colaborând cu Ov. Densusianu la revista „Înălţarea”, la „Preocupări literare” etc.29. Celălalt fiu, Hildebrand Frollo, a fost şi el licenţiat al facultăţii de litere, devenind profesor de germană, franceză şi latină în învăţământul liceal şi comercial din Bucureşti, afirmându-se totodată ca poet30. Teohari Antonescu n-a avut decât o fiică, pe Adina (Eugenia), şi ea licenţiată în litere, care va fi profesoară la Şcoala Normală de menaj din Cluj31, localitate unde se va recăsători cu universitarul Theodor Naum; Mihai Ralea a avut o singură fiică, Catinca, ce a absolvit literele, afirmându-se ca traducătoare din engleză şi franceză, dar şi ca jurnalistă şi realizatoare de emisiuni radio-tv32; la fel Nicolae I. Herescu, al cărui singur copil, Ioana, a lucrat o vreme la secţia română a BBC din Londra. Un singur copil a avut şi Ioan Nistor, o fată, Oltea, pe care ar fi dorit-o de soţie cel puţin trei universitari din Cernăuţi: Dragoş Protopopescu, C. Narly şi Gr. Nandriş33. Ca unica fiică la părinţi, cu un tată extrem de influent în lumea politică şi universitară, de mai multe ori ministru, Oltea Nistor a fost crescută cu o deosebită afecţiune şi a primit o educaţie deosebit de aleasă. Încă din fragedă copilărie a luat lecţii de pian cu soţia lui Sextil Puşcariu, continuând studiul acestui instrument cu 29

Soţia acestuia, Maria/Mia Frollo, şi ea profesoară secundară în Bucureşti, s-a afirmat ca poetă şi traducătoare din italiană. Însă ca fostă studentă a lui Ov. Densusianu (succesorul socrului ei la catedră), între ea şi cel din urmă s-a înfiripat o idilă, ce s-a întins pe o lungă perioadă de timp şi despre care am vorbit la locul potrivit. 30 A publicat volumul de poezii Inimă de student, Bucureşti, 1904. 31 Şcoala Normală de menaj din Cluj a fost înfiinţată în 1934, iar din comitetul ei de conducere făceau parte mai multe neveste sau rude de universitari literari: Sofia Meteş, preşedintă; Elena Ştefănescu-Goangă; Letiţia Ghidionescu; Constanţa Bogdan-Duică; A. Lupaş; Eugenia Vârgolici. 32 A lucrat în cadrul Secţiei Engleză a Radioului de la noi, foarte apreciată pentru o sumedenie de interviuri realizate, din care notabile sunt cele cu Alvin Toffler, Yehudi Menuhin, Arthur Rubinstein, Henry Moore, Margaret Thatcher, Edward Kennedy ş.a. Iar ca traducătoare are meritul de a fi făcut cunoscută la noi celebra carte a lui J.D. Salinger, De veghe în lanul de secară (împreună cu Lucian Bratu), extrem de educativă prin mesajul transmis tinerilor „revoltaţi” de ipocrizia părinţilor (cartea a apărut nu demult şi la Editura Polirom din Iaşi, în 2002). Tot ea a mai oferit tălmăciri din Thomas Hardy (Tess D’urberville) şi George Eliot (Moara de pe Floss), ambele cu Eugenia Popescu, dar şi părţi din Albert Camus. 33 Cf. Traian Chelariu, Strada Lebedei nr.8. Pagini de jurnal, Bucureşti, Edit. Paideia, 2002, p.378.

307

Silvia Căpăţână – viitoare cumnată, soţia unui judecător, profesoară la Conservatorul din Iaşi, Cernăuţi şi apoi din Bucureşti – şi cu Ecaterina Mandicevschi. Cu toate acestea, a urmat şi ea facultatea de litere din Cernăuţi, pe care a absolvit-o în 1927, fără a profesa vreodată, pentru ca în 1930 să se căsătorească cu un inginer, Ion Apostolescu, pe care l-a cunoscut prin intermediul sorei lui, Silvia34. Şi acesta făcea parte dintr-o familie bună, mama lui fiind sora lui Ilie Gherghel şi nepoată a vestitei Ecaterina Istrati35. În schimb, după moartea lui I. Nistor, manuscrisele acestuia au fost recuperate cu multă grijă de fiica Oltea şi ascunse în biserica din Laura (Vicovul de Sus), pentru ca după 1990 să se preocupe de editarea unora din ele, câteva aflându-se probabil şi acum la Institutul de Istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi, depuse chiar de mine (câţiva ani păstrate în biroul directorului din perioada 1990-2009, cu promisiunea fermă că le va tipări). În schimb, din prima căsătorie cu alsacianca Maria Done, Gh. Bogdan-Duică a avut şase copii, din aceştia doar Virgil absolvind literele la Cluj, cu un doctorat în filosofie, devenind profesor secundar şi director de liceu, dar afirmându-se ca publicist şi traducător din Hegel, Ovidiu ş.a. Iar exemple de genul acesta mai putem oferi încă multe: din cei trei copii ai lui Vladimir Ghidionescu, doar fiica, Despina, a urmat cursurile facultăţii de litere din Cluj36; la fel în cazul lui György Kristóf, care deşi a avut şase copii, doar Sarlota a urmat literele, obţinând două licenţe (în 1932 şi 1937); fiica lui Al. Lapedatu, Ana-Victoria, a absolvit facultatea 34

Ion Apostolescu a urmat Liceul Naţional din Iaşi şi Şcoala de Poduri şi Şosele din Bucureşti, ajungând până în postul de director al Regionalei CFR Bucureşti. Avea pământuri la Dorohoi şi Cotnari, dar şi două surori (în afară de Silvia, pe Lia Cosmovici). Ioan Nistor a avut toată viaţa o relaţie foarte bună cu ginerele său, Oltea dăruindu-i şi nepoţi: Ileana (absolventă de chimie) şi Vlăstar (politehnica). 35 Cea care a vândut o parte din moşii pentru a-şi petrece bătrâneţea în Franţa într-un mod cât se poate de pitoresc. În schimb, prin hazard, Ilie Gherghel fusese potenţialul contracandidat al lui I. Nistor, în 1912, pentru ocuparea unei catedre la Universitatea din Cernăuţi. 36 Vl. Ghidionescu a mai avut doi băieţi: Grigore, ajuns un celebru compozitor, descris de C.C. Giurescu pe când cei doi erau colegi la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti (Constantin C. Giurescu, Op. Cit., p.43); Mircea Ghidionescu, căsătorit cu o descendentă a Ghikuleştilor, cu Marie Elisabette Ghika (tata: Eugen Ghika; mama: Elena Feodosiev-Cantacuzino), el fiind arestat de Securitate în 1954, după eliberare stabilindu-se în Elveţia (au avut un băiat, Şerban, ce trăieşte acum la Geneva). Înainte de a muri, Marie Elisabette Ghidionescu („principesă”) a revendicat restituirea unui teren în Climeşti (com. Făurei, jud. Neamţ), unde se află acum Motelul Climeşti.

308

de filosofie şi litere la Cluj, beneficiind de o specializare la Paris37, măritându-se ulterior cu medicul Ioan Macavei; din cei patru copii ai lui Fl. Ştefănescu-Goangă, doar Sanda a urmat literele, susţinând licenţa cu o teză despre Metoda cantitativă de observaţie, iar o carieră cât de cât în domeniu a făcut numai o nepoată a profesorului clujean, Anca (fiica Silviei), ce a lucrat la CNRS (Paris) ca arhitectă în domeniul arheologiei38; din doi băieţi şi o fată ai lui Ioan Bogdan, numai primul născut (Radu) a urmat o carieră similară tatălui – iar cazuistica ar putea evident continua. Pe de altă parte, în strânsă legătură cu reproducerea din tată în fiu a profesiei, ar trebui abordată şi problematica alianţelor interfamiliale, în principal pe filiera matrimonială, pentru că acestea par să asculte de un model imuabil ce urmăreşte prelungirea şi amplificarea atuurilor sociale şi profesionale existente. Concret, în cazul nostru este vorba de alianţe concepute în interiorul corpului universitar, care se manifestă ca o strategie de integrare repetată. Cu titlu de exemplu invocăm câteva familii în interiorul cărora asistăm atât la strategii specializate, de autoreproducere, cât şi la strategii de schimbare. Mai întâi familia Densusianu. Vizantie Pop (preot), căsătorit cu o fiică de preot, a avut patru băieţi şi trei fete; doi dintre băieţi au urmat o carieră eclesiastică, în timp ce Iulia, una din fiice, s-a măritat cu D. Darie, de aceeaşi profesie. Alţi doi băieţi, Aron şi Nicolae, au făcut studii de drept; cu toate acestea, ei au fost mai mult interesaţi de filologie şi istorie. Din căsătoria lui Aron Densusianu – ajuns profesor la facultatea de filosofie şi litere din Iaşi – cu Elena Circa au rezultat mai mulţi copii (cinci39) din care Ovid Densusianu a devenit titularul catedrei de filologie modernă la Bucureşti, Eliza s-a căsătorit cu Vespasian Erbiceanu (consilier la Înalta Curte de Casaţie şi de Justiţie, membru corespondent 37 La recomandarea lui Yves Auger şi C. Marinescu (cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 130/1935). Iată ce-i scria Ion Chinezu lui Basil Munteanu, la 24 noiembrie 1935, rugându-l să îndrume pe tânăra bursieră: „Fata aceasta frumoasă, cu aere de englezoaică, este fiica ministrului Al. Lapedatu (…) şi cumnata lui Muşlea” (proaspăt numit în 1935 director al Bibliotecii Universitare din Cluj). „Mai mult însă decât pentru aceste glorii paterne, eu vreau s-o recomand pentru rarele ei calităţi personale şi pentru vechea şi marea prietenie pe care i-o purtăm” (Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris. Edit. Ethos, 1979, p.299). 38 Fl. Ştefănescu-Goangă a mai avut doi băieţi, Aurel, devenit inginer, şi Titu; Anca, fiica Sandei Ştefănescu-Goangă, a fost măritată cu Claude Laumiére. 39 Doi au murit de tineri: Elvira Maria şi Fabiu Camil Densusianu

309

al Academiei Române), iar Elena, medic şi universitar, a devenit soţia lui Emil Puşcariu (cu o genealogie impresionantă), profesor la facultatea de medicină din Iaşi, vărul filologului Sextil Puşcariu40. La rândul său, Ovid Densusianu s-a căsătorit cu Elena Bacaloglu – absolventă a facultăţilor de litere din Bucureşti şi Paris, sora lui C. Bacaloglu, profesor la facultatea de medicină – scriitoare şi mesageră a culturii româneşti în străinătate, cu care a avut un fiu, tot cu numele de Ovid, licenţiat în litere şi filosofie, publicist, funcţionar la direcţia presei a Ministerului de Interne şi secretar literar la Teatrul Naţional din Bucureşti. Sunt doar câteva repere care definesc un proces de reproducere în cadrul aceluiaşi corp profesional, cu funcţie didactică, care în fapt este mult mai complex prin ramificaţiile genealogice. Un alt exemplu ar fi familia Giurescu, descendentă din micul proprietar de pământ Dumitrache Giurescu. Unul din fiii săi, Costache, a renunţat la munca câmpului pentru a deveni comerciant la Focşani. Primul său fiu, Constantin, a urmat facultatea de litere, devenind apoi conferenţiar la istorie, secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice, rectorul seminarului Şcolii Normale Superioare, directorul Serviciului arhivistic al Ministerului Afacerilor Străine, membru al Academiei Române etc. Din căsătoria lui cu Elena Antonescu, descendenta unei bogate familii de comercianţi din Focşani, au rezultat doi băieţi şi o fată, din care Constantin, cel mai mare, a urmat aceeaşi carieră cu a tatălui, devenind profesor universitar de istoria românilor la Bucureşti. Cu un an înainte de concursul pentru titularizare, s-a căsătorit cu Maria-Simona, fiica unui alt universitar literar influent, Simion Mehedinţi. Fiul lor cadet, Dinu, a devenit şi el profesor de istorie la Institutul de Arte Frumoase din Bucureşti, a predat apoi la universităţi din Statele Unite, iar după schimbarea regimului – în 1989 – s-a reîntors în ţară, la aceeaşi universitate unde au predat bunicul şi tatăl său41. Din cei trei copii ai lui Ioan Lupaş, băiatul, Semproniu, a absolvit facultatea de drept din Lille (1932), pentru ca mai apoi să-şi

40

Vezi Sextil Puşcariu, Spiţa unui neam din Ardeal, ed. Magdalena Vulpe, Cluj, Edit. Clusium, 1998, p. 82, 98, 99 ş.a. 41 O prezentare mai complexă la Mihai Sorin Rădulescu, Genealogia neamului Giureştilor, în vol. Centenar Constantin C. Giurescu. Amintiri şi documente inedite, Craiova, 2001, p. 51-56.

310

pregătească doctoratul la Paris, unde îl va şi susţine în 193642. A încheiat totodată o căsătorie promiţătoare cu Cornelia Boilă, fiica lui Romul Boilă, profesor la facultatea de drept din Cluj şi membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc (Romul fiind de altfel nepot al lui Iuliu Maniu). Toate aceste atuuri l-au ajutat pe Semproniu Lupaş să devină asistent pe lângă catedra de Drept administrativ din Cluj, iar apoi profesor la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale din acelaşi centru universitar, din 1938 până în 1949, când a fost epurat43. Însă cele două fiice ale lui Ioan Lupaş, Hortensia şi Minerva, au absolvit facultatea de litere din Cluj. Cea dintâi, Hortensia, a făcut şi o specializare la Paris în arte şi arheologie, a fost angajată de tată la Institutul de istorie ca preparatoare, totodată măritându-se cu avocatul Mircea Georgescu, originar din Brăila, şi el profesor la Academia de Comerţ şi Industrie din Cluj, şi funcţionar la Banca Naţională. După 1950, Hortensia a lucrat în cinematografie, ca costumieră la filmele lui Mircea Veroiu, Sergiu Nicolaescu, Gh. Vitanidis, Dinu Cocea şi alţii44. Cealaltă fiică, Minerva (Marina), a terminat literele la Cluj în 1935, cu o disertaţie despre Reforma religioasă şi biserica română din Transilvania (conducător şi referent: Al. Lapedatu), după care a fost bursieră la Şcoala Română din Roma (1936-1937), urmând o specializare şi la Paris în 1937/8, pentru ca la 1 aprilie 1939 să-şi susţină doctoratul la universitatea transilvană cu o teză despre Mitropolitul Sava Brancovici, 1656-1683 (cu referate întocmite de Silviu Dragomir şi Al. Lapedatu). A devenit apoi profesoară la Alba Iulia, s-a căsătorit cu sculptorul şi scriitorul I. Vlasiu, continuând însă preocupările în domeniul istoriei şi devenind din 1943 şef de lucrări la Institutul de Istorie Naţională (unde tatăl era director), publicând bunăoară, în 1945, volumul Aspecte din istoria Transilvaniei45. 42

În acelaşi an, 1936, Ioan Lupaş a intervenit prin O. Goga la Savel Rădulescu şi Octavian Beu, pentru a se găsi un post în diplomaţie fiului său, fapt menţionat deja mai sus. 43 Prin anii 1960, acesta a ocupat postul de consilier juridic al Universităţii din Cluj. Semproniu şi Lia Lupaş au avut două fete, Ana – preşedintă a Uniunii Artiştilor Plastici din Cluj – şi Mariana, absolventă a facultăţii de litere, stabilită în Franţa. 44 Asupra ei vezi Silvia Kerim, Ponica, o legendă, Bucureşti, Edit. Doina, 1999 („Ponica” fiind numele ei de alint). 45 Reeditat: Marina Lupaş-Vlasiu, Aspecte din istoria Transilvaniei, Cuvânt înainte de Nicolae Edroiu, Bucureşti, România Press, 2001, 320 p. Asupra acesteia vezi Stelian Mândruţ, Mariana Vlasiu, în „Anuarul Institutului de Istorie din Cluj”, XXXVII, 1998, p.391-392.

311

Iar aceste exemple nu sunt singurele, în ceea ce priveşte reproducerea profesională în cadrul aceleiaşi stirpe de profesor universitar la litere. S-ar putea adăuga astfel cazul familiei Naum: din cei doi fii ai lui Anton Naum, profesor la catedra de limba şi literatura franceză din Iaşi, Alexandru a devenit conferenţiar de istoria artei la aceeaşi facultate, în timp ce Teodor a ajuns profesor de latină la Universitatea din Cluj46, căsătorindu-se destul de târziu cu Adina T. Antonescu, fiica arheologului ieşean, amintit deja, şi nepoata lui Şt. Vârgolici47. De asemenea, Ioan Botez, profesor de limba şi literatura engleză la Iaşi, a avut un fiu, Constantin (Sachi) I. Botez, cu două doctorate (în drept şi filosofie) şi o specializare la Paris cu Pierre Janet, care a fost cooptat ca asistent, însă când a încercat să ajungă conferenţiar acţiunea a eşuat datorită unei părţi a universitarilor ieşeni, ostili tatălui. După al doilea război mondial, C. Botez a fost pentru scurtă vreme deţinut politic, pentru ca mai apoi să devină cercetător la Institutul de psihologie al Academiei, elaborând împreună cu Mihai Ralea, în 1958, o Istorie a psihologiei. Octavian Vuia era fiul lui Romulus Vuia48, profesor de etnografie la Universitatea din Cluj, care după două licenţe (în litere şi drept) şi un doctorat (juridic) în ţară, apoi o specializare la Paris, a devenit doctorandul lui Heidegger (alături de Al. Dragomir), rămânând în exil după al doilea război mondial şi fiind mai târziu profesor la Universitatea din München, după ce la Cluj a ratat titularizarea pe o modestă poziţie academică49. Dinu Pillat a avut o fiică, Ioana-Monica, absolventă a facultăţii de filologie, ce a făcut o excelentă carieră de anglistă, remarcându-se totodată prin proza şi versurile ei. Istoricul şi universitarul Ştefan Ciobanu a avut un fiu, Valeriu Ciobanu, absolvent al facultăţii de litere din Bucureşti, care a devenit asistentul lui D. Caracostea, apoi al lui G. Călinescu, afirmându-se ca un reputat istoric literar, cu o disertaţie doctorală despre Poporanism. 46

Vezi Victor Durnea, Fraţii Alexandru şi Teodor Naum, în „Revista română”, X, 2004, nr.3, p.16. 47 Este de remarcat că Şt. Vârgolici şi Anton Naum au fost membri fideli ai „Junimii”. 48 Acesta a mai avut un fiu omonim. 49 În 1942 a pierdut concursul pentru postul de asistent provizoriu la catedra de Introducere în filosofie, logică şi istoria filosofiei vechi şi medievale, neputându-se prezenta (se afla încă la Freiburg in Br.), fiind declarat reuşit contracandidatul D. Mateiaşi. Deşi tatăl lui Vuia a solicitat amânarea concursului cu câteva zile, acest lucru nu s-a făcut, comisia de concurs (Marin Ştefănescu, D.D. Roşca şi C. Sudeţeanu) dorind cooptarea anonimului, dar docilului Mateiaşi.

312

Geneză, evoluţie, ideologie (1946) şi o monografie despre Hortensia Papadat-Bengescu (1965), din 1949 lucrând în cadrul Institutului de Istorie şi Teorie Literară, fiind preocupat îndeosebi de relaţiile româno-ruse50. Profesorul de literatură română veche de la Universitatea din Iaşi, George Pascu, a avut un singur copil, o fată, Speranţa, care imediat după obţinerea licenţei în litere a fost numită de la 1 martie 1931 ca asistentă suplinitoare la Seminarul pe care îl conducea tatăl ei. Unul din băieţii lui Ioan Paul, Radu, termină facultatea de filosofie şi litere din Cluj în 192951, susţinându-şi tot aici doctoratul în 1932 cu o teză despre Flexiunea nominală internă în limba română (referenţi: N. Drăganu, S. Puşcariu şi Th. Capidan)52, pentru ca imediat să devină asistent la catedra de Istoria literaturii moderne, în 1940 transferându-se la facultatea similară din Bucureşti53, iar în zilele premergătoare rebeliunii legionare în ianuarie 1941 fiind numit titular al cursului de estetică54, inaugurat oficial la 14 martie. Grigore Nandriş a avut şi el un fiu din căsătoria cu Mabel W. Farley, pe John Nandriş, ce a ajuns un reputat arheolog şi etnograf la Institutul de arheologie de la University College London55. Fiica lui Sextil Puşcariu, Lia, după absolvirea facultăţii de litere a fost cooptată de tatăl ei ca asistentă la Muzeul Limbii Române din Cluj (din 1929), ulterior căsătorindu-se cu Grigore Manoilescu (fratele lui Mihail Manoilescu, economistul)56. Pe lângă faptul că cei doi 50

A fost o fire extrem de bolnăvicioasă, de altfel murind oarecum prematur. În toată perioada studenţiei a fost custode-bibliotecar la Muzeul Limbii Române (1 octombrie 1925-28 iunie 1933), remunerat. 52 Publicată la Bucureşti, Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, 1932, 280 p. 53 Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 621/1940. 54 Între timp, Radu I. Paul mai publicase Viaţa estetică. Filosofia naturală a frumosului şi a artei, 2 vol., Cluj, Tiparul Institutului de Literatură şi Tipografie „Minerva”, 1937. Este de reţinut faptul că acesta era membru al Mişcării Legionare. 55 Vezi John Nandriş – membru de onoare al Muzeului Naţional de Istorie a Transilvaniei, în „Acta Musei Napocensis”, Cluj, XXXII, 1995, nr.1, p.881-890. 56 Asupra acesteia vezi Mioara Avram, O lexicografă de neuitat: Lia Puşcariu Manoilescu (1907-1965), în „Dacoromania”, 3-4, 1998-1999, p.191-200. Sextil Puşcariu a mai adus în instituţia ce o conducea pe nora lui, Maria (soţia lui Radu Puşcariu, chirurg, ajuns şi el profesor universitar), având calitatea de asistent universitar. De altfel, S. Puşcariu a mai facilitat cooptarea la Universitatea din Cluj a nepotului său Valeriu Bologa (era unicul fiu al surorii mai mari a lui Sextil, Lucia; aceasta fusese măritată, însă nu după mult timp soţul i-a murit de cancer), precum şi a unei alte rude, ce o chema tot Maria (alta decât cea menţionată mai sus), ce a terminat literele în 1938, cu o licenţă despre 51

313

Manoileşti57 au fost până pe la finele lui 1931 susţinători fervenţi ai lui Carol II, cooptându-l pe Sextil Puşcariu la direcţia ziarului „Drumul nou”, cu atitudine vădit şi profund carlistă, aservită guvernului Iorga, în plus s-au dovedit şi pricepuţi întreprinzători în zona Clujului. Concret, treptat, încă din 1921, fraţii Mihail şi Grigore Manoilescu au preluat de la trei evrei minele de la Şoricani – ginerele lui Puşcariu devenind „directorul” –, asociindu-se apoi cu firma belgiană Electrobel şi construind în gara Aghireş o uzină electrică de 1000 kw, care furniza energie Clujului. De altfel, întregul complex minier a fost un experiment reuşit a ceea ce însemna în epocă „românizarea” unei intreprinderi din Ardeal. Iar graţie acestei „alianţe”, mai târziu, în toamna lui 1940, Sextil Puşcariu a fost numit director al Institutului Român din Berlin de către fratele ginerelui său, Mihai Manoilescu, la vremea aceea ministru de Externe. Semnificativ este însă faptul că fiica Liei – aşadar nepoata lui Sextil Puşcariu –, Magdalena (căsătorită Vulpe) a urmat cu multă pasiune cariera bunicului, devenind o reputată specialistă în dialectologie, îngrijindu-se totodată şi de posteritatea strămoşului ei. Nicolae Drăganu a avut doi băieţi şi o fată din căsătoria cu Olimpia (Pia), fiica lui C. Moisil şi mătuşa matematicianului Gr. Moisil58. În vreme ce Mircea Nicolae Drăganu a urmat fizica, devenind profesor la Universitatea din Cluj, iar Tudor a făcut studii juridice, ajungând profesor la aceeaşi instituţie de învăţământ superior59, fiica Libertatea la Kant, devenind însă asistentă la Muzeul Limbii Române. Tot la instituţia din urmă, Puşcariu a angajat între 1940-1944 pe soţia unuia din cei mai fideli colaboratori ai săi şi coleg de facultate, pe Veronica Procopovici, care în acelaşi timp era şi profesoară la Liceul Comercial din Sibiu. 57 Aceştia mai aveau un frate, pe Mircea Manoilescu, inginer, inspector general silvic, ajuns senator, însă mort ulterior în lagărul de la Spanţov. Prin „alianţa” familială Puşcariu-Manoilescu, filologul clujean s-a „înrudit” astfel şi cu filosoful Dan Bădărău, de la Universitatea din Iaşi, văr cu Manoileştii şi fiu al lui Alexandru Bădărău, şi acesta din urmă universitar, iar în plus ministru al Justiţiei (1904-1905) şi la Lucrări Publice (1912-1913). 58 Asupra acestei familii vezi şi Viorica Moisil, O familie ca oricare alta, Bucureşti, Cartea Românească, 1989. De prin 1955 se tot vorbea în mediul academic de „clanul Moisililor”, alcătuit din C. Moisil, Gr. Moisil, C. Daicoviciu, V. Vătăşanu, T. Bugnariu, Em. Condurachi. 59 Nu de mult (la 11 mai 2007), a devenit Doctor Honoris Causa al Universităţii „Petru Maior” din Tg. Mureş, prilej cu care au fost evocate şi principalele momente biografice ale acestuia (cf. Nicolae Balint, Tudor Drăganu – un Patriarh al dreptului românesc, în „Clipa”, XVII, 2007, nr.800 din 26 mai).

314

filologului, Pia Drăganu-Gradea, a fost în epocă asistentă la Seminarul de limbă şi literatură română veche (de la 1 iulie 193360), căsătorindu-se cu magistratul Corneliu Gradea la 25 februarie 193361. Iar cazuistica ar putea continua (Tancred Bănăţeanu era fiul conferenţiarului Vlad Bănăţeanu, Zoe Petre a fost fiica lui Emil Condurachi, Hadrian era fiul lui Constantin Daicoviciu, Horia Ursu a fost fiul lui Ioan Ursu ş.a.) – în general transmiterea din tată în fiu/fiică a profesiei fiind infim reprezentată în cazul facultăţilor de filosofie şi litere, spre deosebire de medicină, ca să invocăm doar cel mai evident exemplu, aspectul generând în cazul din urmă cele mai persistente acuzaţii de nepotism. În afara celor menţionate mai sus, alte câteva exemple oferite aici credem că vor fi pe deplin semnificative, prin felul în care se transmite totuşi în familie vocaţia pentru studiile umaniste: Tudor Vianu s-a căsătorit cu Elena Irimescu, care abia prin 1960 a devenit conferenţiară la facultatea de filologie din Bucureşti, primul dintre copii – Ion – începând studiile clasice, însă până la urmă terminând medicina (psihiatria)62, nu fără a manifesta apoi, în exil, deprinderi literare63, pentru ca al doilea descendent, o fiică, Maria, să se mărite Alexandrescu, fiul ei, Vlad, mergând oarecum pe urmele bunicului, fiind absolvent de litere, cu un doctorat la Paris în ştiinţele limbajului, din 2000 ocupând poziţia de conferenţiar la universitatea din capitală64; Petre Caraman a avut şi el două fete şi un băiat, acesta din urmă, tot Petre, a absolvit matematica, specializându-se în SUA şi lucrând într-un institut de cercetări din Iaşi, căsătorit tot cu o absolventă de matematică, din cele două descendente 60

A stat pe acest post până la 1 februarie 1939, după care a fost trasferată ca preparatoare la Muzeul Limbii Române, unde de la 1 aprilie 1943 devine sub-bibliotecar, iar peste numai un an va fi numită asistentă la catedra de Istoria literaturii române vechi din Cluj (Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 281/1943). 61 Cei doi au avut un băiat, Tudor-Ovid Gradea, ieşit la pensie în toamna lui 1998 ca judecător la Curtea de Apel din Cluj. 62 Ioan Vianu afirmă că a trecut la medicină deoarece „la filologie atmosfera era insuportabil impregnată de marxism-leninism”, în vreme ce dincolo „teroarea era mult mai mică” (Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Iaşi, Edit. Polirom, 1998, p.139). De fapt, Ion Vianu a devenit ceea ce şi-ar fi dorit bunicul său să devină Tudor Vianu, medic. 63 Vezi Stil şi persoană (1975), Amintiri în dialog (împreună cu Matei Călinescu, 1994 şi 1997), Caietele lui Ozias (2004) ş.a. 64 S-a îngrijit îndeosebi de valorificarea corespondenţei lui Tudor Vianu (în trei volume), reeditând totodată mai multe lucrări ale acestuia din urmă.

315

ale acestuia din urmă una terminând filologia (engleză-franceză, măritându-se însă tot cu un matematician), alta … matematica, pentru ca celelalte două fete ale slavistului ieşean (Alice şi Mărioara) să urmeze facultăţi tehnice. În general, se poate afirma că elitele universitare, îndeosebi cele ale facultăţilor de filosofie şi litere, au fost defavorizate ca urmare a procesului de relativă autonomizare instituţională şi a numărului oarecum redus al corpului didactic (comparativ cu medicina şi dreptul), iar alianţele cu reprezentanţii altor domenii de activitate au fost dominante, fără a avea întotdeauna rezultate vizibile. De altfel, cele câteva cazuri de endogamie nu pot încă sugera valoarea acestui demers, mai ales din cauza timpului relativ scurt ce a trecut (abia trei generaţii). Pe de altă parte, acest grup a fost marcat după 1945 de circumstanţe particulare, prin schimbările politice, sociale şi culturale profunde, care au pus în cauză regulile tradiţionale de reproducere. În acest context constatăm că, după instaurarea regimului comunist, cea mai mare parte din descendenţii membrilor eşantionului nostru au adoptat alte strategii şi conduite ceva mai potrivite noilor realităţi (au îmbrăţişat – sau li s-au impus – profesii mai puţin supuse îndoctrinărilor ideologice, adeseori neintelectuale, ori sub aspect matrimonial s-au îndreptat spre reprezentanţi ai „proletariatului”, căsătorindu-se cu fii sau fiice de „ilegalişti”) sau au fost victimele epurărilor şi marginalizării pe considerente „genealogice”. De pildă, fiica lui Nicolae Mărgineanu – Daniela – a fost exmatriculată mai întâi din liceu (în 1952), apoi din facultate, deşi pentru a-şi rentabiliza şansele începuse studiile la Institutul „Maxim Gorki” din Bucureşti, după care s-a transferat la filologie (rusă-engleză). Cu alte cuvinte, pe drept, pe nedrept, orice firav seism politic afecta şi cariera descendentului, în cazul de faţă Daniela Mărgineanu fiind exclusă în urma evenimentelor din 1956 datorită faptului că tatăl ei era deţinut politic. Şi-a reluat studiile superioare mult mai târziu, în 1964, ajungând profesoară la Liceul Economic din Cluj65. Iar celălalt copil al lui N. Mărgineanu, un băiat, tot Nicolae, a fost şi el exmatriculat în 1956 de la facultatea de chimie, după 65

Daniela, măritată Ţăranu, a editat amitirile tatălui ei, Nicolae Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, cu o prefaţă de Mircea Miclea (prima ediţie, restrânsă, conţinând doar memorialistica de detenţie, a apărut la Cluj, Edit. Dacia, în 1991, sub titlul Amfiteatre şi închisori).

316

care a lucrat ca şofer la Hunedoara, iar apoi a făcut o şcoală de metrologie în capitală. Mult mai târziu i s-a permis să urmeze o facultate, optând pentru o mai veche aspiraţie, Institutul de Teatru şi Film „I.L. Caragiale”, afirmându-se ca un talentat operator, dar mai ales – în ultima vreme – ca producător şi regizor de film, cu realizări notabile. Iar exemple de acest fel ar putea fi aduse mult mai multe, în fond epoca de după 1945 fiind de un tragism încă prea puţin evidenţiat pentru intelectualii noştri, poate şi pentru că ne aflăm încă în etapa restituirilor documentare. Bunăoară, copii lui Mircea Vulcănescu, care cu toţii au avut de pătimit din cauza tatălui. Din cele trei fete – Elena-Maria Viorica (Vivi), din prima căsătorie, iar din a doua Elisabeta-Alexandra (Sandra) şi Ioana-Maria-Mărgărita (Măriuca) –, primele două „s-au salvat” doar părăsind ţara66, în vreme ce ultima a făcut şi ea doi ani de închisoare, pentru că ar fi comentat despre procesul tatălui. Eliberată apoi, nu i s-a permis să facă facultatea, urmând numai o şcoală de proiectanţi (STACO), rămânând toată viaţa în ţară. Marina Lupaş-Vlasiu, fiica istoricului Ioan Lupaş, şi ea cu preocupări în domeniu, a fost arestată la 14/15 aprilie 1952, pentru ca în anul următor să fie eliberată, nu fără a cunoaşte carcerele din Ghencea şi de la Popeşti-Leordeni. Cele două fiice ale lui Ioan Hudiţă au crescut într-o familie în care buna creştere şi educaţie veneau aproape de la sine. Prima din acestea, Ioana, a absolvit facultatea de litere în 1946, în aceeaşi specialitate ca a tatălui. Pe vremea studiilor universitare s-a îndrăgostit de un coleg de studii, Dan Berindei, doar cu câteva luni mai tânăr, însă şi el dintr-o familie dacă nu chiar de spiţă boierească – în adevăratul sens al cuvântului, deşi mulţi invocă această origine fără prea multe semnificaţii –, oricum burgheză şi cu oarecare rosturi politice şi culturale. În acest context, înainte cu un an de finalizarea facultăţii, în 1945, cei doi tineri s-au căsătorit, fiind cununaţi de un coleg al tatălui (care la data respectivă era ministru al Agriculturii), de istoricul universitar şi om politic Gh.I. Brătianu, chiar dacă cei doi se aflau în tabere ideologice diferite. Însă nu 66

Elena-Maria Viorica (Vivi) a plecat definitiv în străinătate, cu unchiul ei Titu Rădulescu-Pogoneanu, în 1944. A stat vreo doi ani în Elveţia, apoi zece ani în America, întorcându-se la Paris. Ea a reuşit să pună pe Sandra şi soţul ei, care oricum avea strămoşi francezi, pe lista lui de Gaulle, care în ’68 a fost în România şi s-a întâlnit cu Ceauşescu. Cealaltă soră, Elisabeta-Alexandra, devenită Sandra Vulcănescu de Hillerin, a fost căsătorită cu Charles, un polonez după mamă şi francez după tată, după cum am spus ambii emigrând în Franţa, în 1969.

317

după multă vreme, schimbarea de regim a dus la arestarea lui Ioan Hudiţă (în 1947), iar mai apoi a Ioanei Berindei, în iulie 1950, alături de mama ei, Emilia Hudiţă, şi a unchiului Costache Popa (ginere al lui Mihail Sadoveanu, prin căsătoria cu Profira), tot atunci fiind încarcerată şi fiica universitarului Şt. Berechet (Gili Popescu), precum şi „cauza” acestor reţineri: Orest Coslovschi, membru PNŢ, acuzat de spionaj în favoarea Legaţiei engleze din capitală67. Semnificativ este faptul că Ioana Hudiţă a fost ţinută în puşcărie vreme de trei ani, lăsând acasă un fiu de aproape doi ani şi purtând în pântece un prunc ce se va naşte în temniţă, o fiică, Ruxandra68. Multă vreme după eliberare a reuşit să se angajeze ca secretară la Institutul de Arhitectură din Bucureşti (între 1964-1981), poate şi datorită angajamentelor „de fidelitate” ale soţului faţă de regimul comunist. Până şi arhitectul Gheorghe Rosetti, fiul unui... apropiat al regimului comunist – este vorba de filologul Alexandru Rosetti –, a avut de pătimit în noul context politico-ideologic, fiind arestat în 1952 doar pentru că a fost invitat la un dineu la Ambasada Turciei. Iar acest lucru s-a întâmplat chiar dacă mama sa devenise preşedinta Organizaţiei Femeilor Democratice din România, iar tatăl era cine era! Însă şi acesta din urmă avusese probleme, cam tot atunci, fiind o vreme scos din învăţământ pentru convingeri lingvistice diferite de ale lui... Stalin. Victor Papacostea a avut doar o fiică, Cornelia, care a reuşit totuşi să termine facultatea, însă a fost şicanată datorită „situaţiei” tatălui ei (deţinut politic), fiind bunăoară amânată cu susţinerea examenului de licenţă. Cu toate acestea, a devenit o continuatoare meritorie a tatălui, remarcându-se prin lucrări de istorie de o acribie impresionantă, ce au ca temă centrală evoluţia culturii în spaţiul sud-est european în veacurile XVII-XIX, dar şi diverse momente din trecutul grecilor de la noi69. În

67

Întregul „lot” a fost compus din 21 persoane. Asupra acestor evenimente vezi vol. Am făcut Jilava în pantofi de vară. Convorbiri cu Ioana Berindei, [consemnate de Lavinia Betea], Bucureşti, Edit. Compania, 2006. 69 Vezi In memoriam Cornelia Papacostea-Danielopolu (1927-1998), în „Studii şi materiale de istorie medie”, Bucureşti, XVII, 1999, p.225-226. O bibliografie a ei, realizată de Zamfira Mihail, vezi în vol. Corneliae Papacostea Danielopolu in memoriam, ed. Lia Brad-Chisacof, Bucureşti, f.e., 1999, p.XI-XXI. 68

318

plus, s-a îngrijit de cultivarea memoriei părintelui ei, din a cărui operă a editat două volume70. Pe de altă parte, când se vorbeşte de autoreproducere nu trebuie uitate specificităţile în ceea ce priveşte descendenţii fiecărei familii. În primul rând numărul copiilor: Petre Răşcanu a avut doi băieţi ce-au ajuns la maturitate71, cel mai mic – Nicolae („Ţulai”) – urmând preocupărite tatălui şi chiar aspirând o vreme la catedra lui universitară, celălalt – Constantin – intrând în diplomaţie, ataşându-şi şi numele bunicului matern, cu ceva mai multă rezonanţă (Langa-Răşcanu); G. Ibrăileanu n-a avut decât o fiică, care nu a continuat profesia tatălui, deşi şi-a început studiile la facultatea de litere; în schimb, unicul copil al lui Gh. Giuglea, Floreanţa, a urmat facultatea de litere din Cluj (1939-1944), luând licenţa „magna cum laude” (9,14) cu o teză despre La vie de Saint Thomas, însă ulterior s-a măritat şi s-a stabilit la Florenţa, în Italia (de altfel, locul ei de naştere, după care i s-a dat şi numele); Ion Caragiani a avut şi el doar o fiică, măritată Stihi; Traian Bratu a avut doar un fiu, Victor, ce a urmat ingineria; un singur copil a avut şi Dumitru Găzdaru, o fiică; Octav Botez a avut două fete, care şi-au desăvârşit studiile universitare la Paris. Din cei patru copii ai lui Fl. Ştefănescu-Goangă doar Sanda a urmat facultatea de litere şi filosofie, ceilalţi absolvind politehnica sau arhitectura; deşi Ioan Paul a avut opt copii, numai Alma a mai urmat facultatea de litere72, iar Radu Paul – menţionat deja, care a făcut acelaşi tip de studii – a încercat zadarnic să ocupe o poziţie de titular la Universitatea din Cluj, din acest motiv în 1940 mutându-se la facultatea de litere din Bucureşti73. Constantin Erbiceanu a avut o fată şi trei băieţi: Constanţa a urmat 70

Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică, cu un studiu introductiv de Nicolae-Şerban Tanaşoca, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1983, şi Tradiţii româneşti de istorie şi cultură, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1996. 71 A mai avut şi o fetiţă, Elena, decedată prematur, la numai 10 luni (cf. Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Născuţi, doc. 443/1871). 72 Alma Paul a urmat Liceul internat din Iaşi (bacalaureat în 1915) şi facultatea de litere din aceeaşi localitate (1920-1924). S-a căsătorit la Cluj cu Gheorghe Flueraşu, la 11 august 1934, de care va divorţa la Iaşi (unde era profesoară), în 20 martie 1936, pentru a se recăsători la 29 septembrie 1938 cu Constantin Andreescu. A murit la Roman, la 22 august 1983. 73 Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 621/1940. Împotriva lui a existat o opoziţie permanentă, orice încercare de a obţine o poziţie stabilă soldându-se cu eşec, motiv pentru care a protestat în repetate rânduri, deşi lucrările lui îl recomandă şi acum ca un valoros estetician.

319

Conservatorul; Laurenţiu a devenit inginer de poduri şi şosele, fiind totodată un bun cunoscător al pianului; Constantin este singurul ce a absolvit facultatea de litere, cu un doctorat la Tübingen; Eduard a îmbrăţişat cariera militară. La fel în cazul lui Onisifor Ghibu, care deşi a avut patru copii, nici unul n-a urmat cariera tatălui74; din cei şase copii ai lui Gustav Kisch, doar patru au ajuns la vârsta adolescenţei, însă nici unul nu a făcut studii umaniste75. Petre Andrei a avut şi el patru fii: Alexandru şi Gheorghe au terminat medicina, primul ajungând la Spitalul Parhon din Iaşi, celălalt stabilindu-se la Huşi; Petru şi Constantin au absolvit dreptul, cel dintâi devenind profesor universitar la Iaşi. Din cei doi copii ai lui Ioan Ursu – Horia şi Victoria – numai băiatul a urmat cariera tatălui, ajungând profesor suplinitor de Istoria diplomaţiei la Universitatea din Bucureşti (1946-1949), apoi cercetător la Institutul de istorie din capitală, pentru ca în cele din urmă să devină bibliograf la Biblioteca Academiei76; la fel în cazul lui Şt. Ciobanu, care din cei doi copii numai băiatul, Valeriu, a urmat oarecum cariera tatălui77; cât priveşte Al. Philippide,

74

Ca o fiică a fost crescută în familia O. Ghibu şi Mariana Roman, fata lui Ioan N. Roman, din Sălişte, văr de-al lui Onisifor, ce s-a afirmat ca un fruntaş al Partidului Liberal, fiind senator în mai multe legislaturi, primar al Constanţei, unde avea şi casa (fiul acestuia, Horia I. Roman, s-a stabilit prin 1950 la Roma, unde redacta o revistă franco-română, fiind omul de încredere al lui Iosif Constantin Drăgan). Mariana s-a căsătorit cu Traian Lăzărescu, fost preşedinte al Curţii de Apel din Chişinău şi Constanţa, apoi consilier la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. 75 Wilhelm şi Otto au murit extrem de tineri, Gustav a pierit în primul război mondial (la 21 octombrie 1917), Frideric Heinrich s-a stabilit în Germania, căsătorindu-se la Dresda, în vreme ce fetele, Paulina şi Irmgart, s-au măritat, prima la Bistriţa, la 3 iulie 1912, cu avocatul dr. Ludovic Victor Gondosch, iar a doua cu Cornel Bonn, devenit cetăţean german în 1931. 76 Asemenea tatălui, a fost preocupat de istoria naţională în context internaţional, publicând întreaga viaţă doar două cărţi, Avram Iancu (1966) şi Moldova în contextul politic european, 1517-1527 (1972), aceasta din urmă fiind de fapt o reeditare a doctoratului susţinut şi publicat în 1940 la Cluj (despre Ştefăniţă voievod). Horia Ursu a fost căsătorit întâia dată cu D. Nistor, care recent a publicat un volum memorialistic: D. Nistor Teodosiu, Poveste la Institutul de Matematică, Bucureşti, Edit. Curtea Veche, 2008. 77 A mai avut o fiică, Alla, măritată Mancaş. Un fiu al acesteia, Alexander Mancaş (n.19 ianuarie 1944), a plecat în străinătate, devenind cetăţean suedez (stabilindu-se apoi în Florida-SUA), pentru ca nu demult să solicite reacordarea cetăţeniei române (în 2007).

320

doar fiul omonim – „Tilică”78 – s-a afirmat în câmpul literelor, alţi doi copii murindu-i la vârste fragede; Simion Mehedinţi a avut o fată şi un băiat, Maria Simona devenind soţia lui C.C. Giurescu, iar Emil terminând dreptul, pentru a deveni însă industriaş, având în proprietate Filatura de Sisal de la Baloteşti (jud. Ilfov)79. Ernest Bernea a avut un băiat – Horia – şi două fete gemene80, cel dintâi afirmându-se ca pictor, dar urmând într-un fel preocupările tatălui, fondând Muzeul Ţăranului Român din Bucureşti, deşi iniţial a absolvit facultatea de matematică şi fizică; Nae Ionescu a avut doi băieţi, pe Radu şi Răzvan, cel din urmă studiind medicina, iar celălalt pierind pe front, în 1943, la Dalnik; I. Găină n-a avut decât un singur copil, ce n-a urmat cariera tatălui; Traian Chelariu a avut o fiică Maria şi un băiat Şerban, acesta din urmă, chiar dacă s-a stabilit din 1977 în SUA (Bergenfield, New Jersey) şi este inginer constructor, s-a îngrijit – asemenea mamei lui – să perpetueze memoria tatălui, publicând nu de mult volumul Traian Chelariu – Un părinte pentru eternitate81, manifestându-se totodată şi în câmpul literaturii şi al artelor vizuale82; Constantin Diculescu a avut doi copii, ce au îmbrăţişat alte cariere; la fel şi în cazul lui Al. Ferenczi, ai căror fii – István Mihály şi Géza – au urmat alte profesii; Gh.I. Brătinau a două fete şi un băiat, Maria, Ion şi Ioana, ultimii doi fiind gemeni83. Victor Motogna a avut un băiat şi o fată (Alexandru şi Letiţia), nici unul care să urmeze profesia tatălui, fiul devenind medic; cei doi băieţi ai lui I.M. Marinescu au urmat medicina şi politehnica; D. Caracostea a avut doi copii, doar nepoata – Andrea – de pe urma fiului 78

Alexandru („Tilică”) a dus în tinereţe o veritabilă viaţă de boem, alături de alţi prieteni de generaţie. Uneori, aceştia chefuiau enorm, iar Tilică – care nu rezista totdeauna beţiilor – era „depus” la uşa familiei Philippide (Cf. Aurel Leon, Umbre, V, Iaşi, Edit. Junimea, 1986, p.28-29). 79 Emil Mehedinţi a fost căsătorit cu Vanda Braniţki, aceştia având doi copii gemeni, pe Şerban şi Simona, aceasta din urmă măritată Aslan. 80 Ana şi Teodora, prima emigrând în SUA, iar cealaltă rămânând în ţară, unde a absolvit Politehnica, ca hidrotehnician. 81 La Iaşi, Edit. Timpul, 2008, 336 p. 82 Este căsătorit cu Ana Radu Chelariu, directoarea bibliotecii orăşeneşti din Cliffside Park, Bergenfield (NJ, USA), printre altele autoare a vol. Metafora metaforei. Studiu de mitologie comparată, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 2003. 83 Ioana Brătianu a absolvit Politehnica din Zürich, abia între 1950-1952 urmând cursurile Institutului de Studii Politice din Paris.

321

devenind soţia istoricului britanic Dennis Deletant; Şerban Lungu a avut un băiat şi o fată (Mariana), din care doar fiul omonim a ajuns profesor universitar, însă la Politehnică (specialist în circuite electronice); I.D. Ştefănescu a avut un singur copil, un băiat, pe Alexandru, cu mult talent poetic, care deja publicase un volum de versuri, dar care a murit prematur în 1933; Pompiliu Eliade n-a avut decât o fiică; la fel Emil Petrovici, Al. Boldur, Anatol Chircev, C. Sudeţeanu şi Mihail Macrea, cu câte o fiică, Ileana, Nina-Irina, Adina, Georgeta şi, respectiv, Rodica; tot o fată a avut şi Alexe Procopovici, Niculina („Nuşa”), căsătorită prima dată Lupăştean, apoi divorţată şi recăsătorită Marinescu; Dumitru Todoran a avut şi el o fată, pe Ariana; D.D. Roşca a avut doar o fiică, Marina, din prima căsătorie, măritată apoi Abraham; singurul copil al lui Virgil Bărbat, Ionică, rămas orfan de tată încă de la vârsta de doi ani, a avut înclinaţii spre literatură, mergând oarecum pe urmele unchiului său, Cezar Petrescu84; tot un fiu a avut şi Ion Petrovici, Vladimir, implicat însă în mişcarea legionară, trebuind apoi să se autoexileze în Spania, la Madrid, unde a rămas pentru tot restul vieţii. Unicul fiu al lui George Murnu – Ion Lucian – a absolvit Academia de Arte Frumoase din Bucureşti (în 1936), ca elev al lui O. Han, devenind mai apoi profesor la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, cu o operă artistică bogată şi mult apreciată85. Umberto Cianciolo n-a avut decât un fiu, pe Tommaso, ajuns însă inginer, prin anii 90 fiind consilier al preşedintelui Italiei pe probleme de energie86; Ioachim Crăciun a avut şi el doar un fiu, pe Ionică. Orest Tafrali, Dan Bădărău, Şt. Bezdechi, P.P. Panaitescu, Iorgu Iordan, Romulus Cândea, Giandomenico Serra, Dumitru M. Teodorescu, Henri Jacquier, Márton Roska, Constantin Balmuş, George Călinescu, Şt. Paşca, Dan Bădărău, Ioan Moga şi O. Goga n-au avut copii. De fapt, ca mulţi alţii din cei amintiţi mai sus, Octavian şi Venturia Goga şi-au dorit 84

Vezi şi Corespondenţa lui Cezar Petrescu, I, ed. Ştefan Ionescu, Cluj, Edit. Dacia, 1986, p.93-96. 85 În schimb soţia acestuia, Maria Ana, a cochetat cu „literele” (fiind şi poetă), printre altele editând: Alice Voinescu, Jurnal, prefaţă Al. Paleologu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1997, şi Alice Voinescu, Scrisori către fiul şi fiica mea, Cluj, Edit. Dacia, 1994 (Maria Ana Murnu fusese prietenă cu Alice Voinescu), iar împreună cu soţul ei publicând volumul Idee şi meşteşug, Bucureşti, Edit. Staff, 1994. 86 Mulţumesc acestuia şi pe această cale pentru suma importantă de informaţii furnizate, fotocopii după documente etc., relative la tatăl său.

322

enorm un copil, fără a reuşi acest lucru, deşi au urmat tot felul de tratamente, mergeau prin staţiuni balneare ce aveau – chipurile – efectul de a spori fertilitatea (cum ar fi Sovata) etc. Mai mult chiar, deşi încă nu erau căsătoriţi – dar se considerau soţ şi soţie în faţa lui Dumnezeu – ea a acceptat chiar o intervenţie chirurgicală destul de complexă (spre finele lui 1920), pentru a putea zămisli un descendent, de fapt simbolul dragostei dintre cei doi. Oricum, mereu, în mintea lor copilul avea şi un nume, „Căpşunel”. Dar n-a fost să fie! Nici Silviu Dragomir n-a avut descendenţi87, însă a adoptat copii lui Iuliu Herbay – Eugenia, Lucia, Stela (căsătorită Savu) şi Tibi (căsătorită Man) –, îngrijindu-se cu multă atenţie de ei. Fără descendenţi a fost şi Demostene Russo, însă acesta s-a ocupat de doi nepoţi ca de copiii proprii, Ariadna (căsătorită Cioran) şi Nestor Camariano (care a locuit chiar în casa universitarului prin anii 1930), ambii devenind istorici, remarcându-se prin studierea relaţiilor eleno-române. De altfel, prietenii şi colegii de facultate ai lui D. Russo i-au ajutat pe aceştia – care au dovedit remarcabile calităţi de cercetători –, în 1943 Nestor fiind angajat ca asistent la Institutul de Istorie Naţională din Bucureşti, pe când C.C. Giurescu era directorul stabilimentului, iar Ariadna fiind luată ca asistentă la Institutul Balcanic, aflat sub direcţia lui Victor Papacostea. La fel, nici Henri Jacquier n-a avut copii din căsătoria lui cu Aurelia Cucu-Botoşani, oficiată încă din 1926. Însă cu toate că Al. Rosetti a avut un fiu, pe Gheorghe, ce a urmat arhitectura, a fost totuşi foarte apropiat de un alt fel de fiu, „de suflet”, de Liviu Călin, cu care a pus în lucru mai multe proiecte editoriale, doar în parte realizate datorită morţii premature a acestuia din urmă. În schimb, deşi N. Iorga a avut mai mulţi copii din cele două mariaje, vreo zece (dacă îi socotim doar pe cei ce au depăşit un an de viaţă), numai Liliana a absolvit facultatea de litere, ulterior studiind sculptura la Paris, însă măritându-se în 1943 cu Dionisie M. Pippidi, istoric şi epigrafist88. Ceilalţi descendenţi au urmat fie ingineria, fie arhitectura, fie artele plastice, Alina Iorga – de pildă – căsătorindu-se cu 87

Silviu Dragomir era căsătorit cu Flora (rudă apropiată cu soţia lui Vasile Goldiş, ministru al Transilvaniei în 1919, care în epocă a avut un rol important în cooptarea corpului profesoral pentru Universitatea din Cluj). 88 Dionisie şi Liliana Pippidi sunt părinţii istoricului Andrei Pippidi, cercetător în cadrul Institutului de Studii Sud-Est Europene, iar după 1990 profesor la Universitatea din Bucureşti.

323

un eminent jurist argentinian, Francisco Laplaza89. În ce-l priveşte pe V.A. Urechia, acesta a avut trei băieţi şi o fată: Tancred, din prima căsătorie, a murit foarte de tânăr; ceilalţi băieţi – Alecu şi Nestor –, din a doua căsătorie, au urmat cariere cu totul diferite de a tatălui90; iar Corina – şi ea din al doilea mariaj – a fost victima dramei de care am mai vorbit, luându-şi viaţa împreună cu iubitul ei, la aflarea faptului că relaţia dintre cei doi era de fapt un incest. Nu fără semnificaţie este numărul copiilor care au depăşit adolescenţa: de pildă, din 13 copii ai lui Costache Giurescu doar patru au ajuns la maturitate; C. Marinescu, căsătorit cu Zoe Balş, a avut doi copii, din care Dinu a murit de septicemie pe când era la liceu, iar Marica a dispărut şi ea prematur, pe vremea când lucra la UNESCO ca secretară a marelui medievist Robert Fawtier. C. Rădulescu-Motru a avut două fete, prima dintre ele (Elisa) murind la numai 18 ani, cealaltă – Margareta – trăind puţin peste nouă decenii. Din cei trei copii ai slavistului Ioan Bogdan, doar primul născut, Radu, a urmat într-un fel cariera tatălui; chiar dacă nu a ajuns universitar, s-a afirmat însă în puţinii ani de viaţă (a murit la numai 23 de ani) ca un poliglot de excepţie, preocupat îndeosebi de limbile orientale. Din ceilalţi copii, Constantin (Dinu) a urmat dreptul, ajungând judecător, iar fiica, Viorica, a devenit soţia lui Gh. Tulbure, publicist şi inspector şcolar. Deşi din prima căsătorie cu Adelina, Mihai Dragomirescu a avut patru copii, doar o fată – Georgeta-Elena – a ajuns la maturitate, căsătorindu-se Cerchez. Pentru ceilalţi, destinul a fost crunt, ceea ce a produs şi multă suferinţă criticului literar: Nestor-Basarab şi Maria-Ana (Medy) au murit foarte tineri, iar Mihail (Bincu) a dispărut şi el în fragedă adolescenţă. Soţia lui Petre Grimm, Valeria, a născut trei fete, din care doar Eliza a ajuns la maturitate, urmând facultatea în specialitatea tatălui, ceilalţi doi copii murind foarte de tineri91. În afara fetei Livia, 89

Autor, printre altele, a două lucrări de referinţă în ceea ce priveşte genocidul şi criminalogia: Francisco P. Laplaza, El delito de genocidio o genticidio, Buenos Aires, Ediciones Arayú, 1953, 100 p.; idem, Objeto y metodo de la criminologia, Buenos Aires, Arayu, 1954, 150 p. 90 Alecu Urechia a urmat medicina la Paris, devenind şi umorist, prieten al lui I.L. Caragiale. Un fiu al acestuia, Vasilică A. Urechia, este autorul volumului Schiţe memorialistice (1969). Nestor Urechia a absolvit École des Ponts-et-Chaussées din Paris, ajungând profesor de geometrie la Şcoala Politehnică. 91 Este vorba de Cristina (15 noiembrie 1913-13 septembrie 1916) şi Olga Grimm (19 ianuarie 1921-4 februarie 1921).

324

măritată în 1892 cu Eugen Dymsza şi stabilită în străinătate92, Titu Maiorescu a mai avut un fiu, Metel-Alexandru Liviu Maiorescu, născut la Iaşi, la 18 august 186993, dar decedat nu după mult vreme. Ştefan Vârgolici a avut trei băieţi şi o fată, din care a supravieţuit doar aceasta din urmă, Eugenia (din prima căsătorie), măritată cu universitarul Teohari Antonescu. Însă băieţii – Ştefan, Duţu şi Iordachi – au murit încă din pruncie. Şi Nicolae Ionescu a avut un fiu, Eugen, care a murit însă tânăr; se pare că acesta era foarte chipeş, cu mult succes la femei, „avea mare farmec, se exprima uşor şi cu talent [asemenea tatălui], cultura lui era aleasă, de ar fi trăit ar fi jucat cu siguranţă un rol în ţară” – spune N.B. Cantacuzino, prieten de tinereţe al acestuia94. Deşi a avut mai mulţi copii, prin suferinţa pierderii unuia dintre ei a trecut şi Gh. Bogdan-Duică, ce şi-a îngropat unul din băieţi, pe Dragoş, la numai 10 ani. Vasile Grecu a avut doi băieţi, pe Viorel şi Victor, cel din urmă fiind răpus pe front în 1941. Să mai reţinem aici şi cazul Iuliei Hasdeu, care deşi tragic în finalitatea lui, ne poate sugera câteva aspecte nu lipsite de semnificaţie. Ca unică descendentă a eruditului B.P. Hasdeu, Iulia s-a bucurat din fragedă copilărie de tot ce putea însemna mediu savant şi prestigiu al tatălui: a fost botezată de Ion C. Brătianu, iar educaţia ei a devenit centrul de greutate al întregii familii, dar mai ales al mamei, care s-a implicat cu totul în creşterea fiicei. Deşi este dificil a stabili acum cât este mit şi cât realitate, s-a construit încă din primii ani de viaţă ai acesteia un soi de aureolă care ridică totuşi multe semne de întrebare în ceea ce priveşte veridicitatea (la vremea aceea era de mare impact biografia lui Champollion!): citea la doi ani şi jumătate, scria la patru, pentru ca la opt ani să stăpânească satisfăcător franceza, engleza şi germana; stimulată de preocupările tatălui, la cinci ani compunea drame, iar la şapte avea deja în portofoliu o sumedenie de poeme şi povestiri, în vreme ce presa nu mai contenea cu laudele asupra precocităţii şi genialităţii firavului copil. Se ştie însă acum că toate aceste realizări ale Iuliei Hasdeu, ca şi succesele şcolare ulterioare, se datorau în primul rând orgoliilor părinteşti, care au privat-o de copilăria propriu-zisă, care o împingeau să 92

Din căsătoria Liviei cu Eugen Dymsza au rezultat două fete, Livia (nemăritată) şi Jeanine (căsătorită tot cu un lituanian, Plater-Zyberk, deportat în 1941 în Siberia). 93 Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Născuţi, dos. 18/1869, doc.445. 94 N.B. Cantacuzino, Amintirile unui diplomat român, ed. Adrian Anghelescu, Iaşi, Edit. Apollonia, 1994, p.13.

325

ardă etape educaţionale specifice unei anumite vârste, care o suprasolicitau şi îi încărcau instrucţia cu cele mai diverse activităţi (pictură, muzică instrumentală, dans etc.), pentru ca în cele din urmă s-o trimită la Paris, unde va susţine prematur bacalaureatul francez (extrem de complex şi dificil în acea epocă), urmând apoi cursurile facultăţii de litere, în vreme ce tot acest efort supraomenesc şi o maladie teribilă a epocii (tuberculoza) îi apropiau sfârşitul. Între timp, tatăl – profitând de poziţia sa – a procurat fiicei o bursă de stat în cuantum de 2400 lei aur pe an, votată în parlament şi acordată nominal (aşadar fără concurs), îşi mai aranja câte o misiune din partea Academiei, pentru a putea sta de sărbători sau în vacanţe alături de cele două Iulii (mamă şi fiică) la Paris etc. – totul năruindu-se în 1888, când moartea i-a răpit unicul copil, la numai 19 ani. Aşadar, un tată savant, profesor universitar, dar şi activ politic, care a dorit să transmită prin unicul descendent preocupările erudite ce i-au consumat viaţa, dar care a eşuat prin forţa destinului, destin ajutat oarecum de îndârjirea unui părinte ce credea în harul genialităţii unei fiice mult prea plăpândă şi bolnăvicioasă95. Iar pentru că a avut o fată ce nu ar fi transmis numele familiei prin căsătorie, îi găsise acesteia chiar şi un soţ pe măsură, un apropiat al său, pe G.I. Ionnescu-Gion, căruia i-a propus prin 1890 chiar să-i preia numele, de „Petriceicu Hasdeu”, cu toate prerogativele aşa-zis „nobiliare”. Gion însă nu a acceptat oferta, la 4 iulie 1897 căsătorindu-se cu actriţa şi scriitoarea Ana Ciupacea. Aşadar, nu fără importanţă este integritatea fizică a urmaşilor, dar şi cea psihică: unul din fiii lui M. Dragomirescu, de exemplu, era bolnav mintal şi a murit de tânăr96; unicul copil al lui Marin Ştefănescu,

95

Asupra Iuliei vezi I. Oprişan, Romanul vieţii lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1990, p.369-379, 480-487, 512-522; Crina Decusară-Bocşan, Renaşterea unui nume. Studii şi eseuri despre Iulia Hasdeu, Bucureşti, f. ed., 2002; B.P. Hasdeu, Omagiu Iulia Hasdeu. 135 de ani de la naştere, Bucureşti, Edit. Asociaţia „Iulia Hasdeu”, 2004; Crina Decusară-Bocşan, Epistolar Iulia Hasdeu, I-II, Bucureşti, Edit. Asociaţia „Iulia Hasdeu”, 2004; Iulia Hasdeu, Oeuvre poétique/Opera poetică, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Saeculum, 2005; Iulia Hasdeu, Cugetări, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Saeculum, 2006. 96 Este vorba de Mihail (Bincu) Dragomirescu, fost coleg de clasă la Liceul „Gh. Lazăr” din Bucureşti cu C.C. Giurescu (cf. Constantin C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.46; o fotografie a acestuia în „Manuscriptum”, 4/1989, p.161). De asemenea, Şerban Cioculescu l-a cunoscut prin 1920, când ambii erau studenţi la Bucureşti (la Litere), în aceeaşi grupă, între cei doi închegându-se o oarecare prietenie (Şerban Cioculescu, Amintiri, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1981, p.113-114). La

326

Dan, a fost de asemenea bolnav psihic, deşi nici tatăl său nu părea multor contemporani prea întreg la minte etc. Semnificativ apoi, dar nu în cele din urmă reprezentativ, este sexul descendenţilor: din cei trei copii – două fete şi un băiat – ai lui Al. Tzigara-Samurcaş, care cu toţii au îmbrăţişat cariere artistice, doar prin căsătoria Anei cu istoricul Mihai Berza s-a mai perpetuat în familie profesia97; sau Ioan Lupaş, în cazul căruia două fete au absolvit facultatea de litere, iar băiatul pe cea de drept; italienistul Pimen Constantinescu a avut doar două fete, Laura-Marta şi Doina-Maria; la fel Liviu Rusu, n-a avut decât două fiice, Liliana Teodora şi Cristina; Constantin Daicoviciu a avut doi băieţi, pe Hadrian, ce a urmat cariera tatălui98, şi un alt fiu omonim, care a avut alte preocupări profesionale; deşi Karl-Kurt Klein a avut trei băieţi99, nici unul n-a îmbrăţişat cariera tatălui etc. De regulă, fetele introduc într-o familie o mai mare eterogenitate socială. Bunăoară, ambele fiice ale bizantinologului Nicolae Bănescu au urmat profesii diferite de a tatălui, mai cunoscută devenind Nia-Urania, cântăreaţă la Opera Română din Cluj, căsătorită cu tenorul Dinu Bădescu100, în vreme ce Suzana Bănescu (căsătorită Dacian) s-a pierdut în anonimat. Oltea, unica fiică a lui Ioan Nistor, s-a căsătorit cu inginerul Ion Apostolescu, ajuns până la funcţia de director la CFR Bucureşti101. A scurtă vreme după ce a devenit student, Mihai a manifestat schizofrenie, a fost internat la Bucureşti, apoi la Cluj, murind la numai câţiva ani apoi. 97 Ceilalţi doi copii ai lui Al. Tzigara-Samurcaş: Alexandru (Sandu), absolvent de drept, s-a afirmat ca poet de limbă română şi franceză, autor al mai multor volumaşe, căsătorit tot cu o poetă, cu Adrienne Prunkul-Samurcaş; Maria, absolventă de Conservator şi violonistă, măritată cu ing. Ioan Berindei (fiul lui Ioan Berindei şi al Floricăi, născută Costinescu). Ca pictoriţă, Ana Berza s-a aflat sub influenţa picturii franceze post-impresioniste, absolvind Belle-Arte la Bucureşti, dar specializându-se la Paris, la Academia lui André Lhote. (Anul trecut – 2009 –, între 19 februarie-8 martie, Muzeul Ţăranului Român a organizat o retrospectivă a pictoriţei, cu ocazia a 101 ani de la naşterea ei). 98 A fost căsătorit cu Olimpia, născută Robu. 99 Günter-Friederic, Walter-Kurt şi Karlmartin-Werner. 100 Ulterior, familia Bădescu s-a stabilit în capitală (pentru că şi Nicolae Bănescu s-a transferat la universitatea de aici în 1938), Dinu fiind chiar arestat prin 1951, împreună cu mai mulţi colegi de la Operă, datorită delaţiunii unei colege, Dora Massini (cf. Ioana Bentoiu, Dragoste şi voce de femeie – Valentina Creţoiu, Bucureşti, Editura Muzicală, 2003, p.109). 101 Tatăl lui Ion Apostolescu era Elie Apostolescu, inginer silvic, iar prin mama sa se înrudea cu Gh. Adamachi.

327

doua fiică din prima căsătorie a lui C. Rădulescu-Motru, Margareta (Margot), s-a căsătorit cu magistratul Giroveanu, cu care a avut şi un copil, Radu, ce a urmat şi el profesia tatălui. Lucian Blaga a avut un singur copil, o fată, Ana Dorina (Dorli), măritată întâia dată (în 1951) cu Mihai Gavrilă, fiul unui medic şi profesor de boli infecţioase102, pe când ambii erau studenţi la facultatea de matematică-fizică din Bucureşti; după un scurt mariaj se recăsătoreşte în mai 1957 cu Tudor Bugnariu, profesor universitar, comunist ilegalist şi, printre altele, văr cu matematicianul Grigore Moisil şi cumnat cu C. Daicoviciu. Teofil Sauciuc-Săveanu a avut o fiică, Carmen, căsătorită cu fiul pictorului Paul Verona, acesta având proprietăţi în zona Herţei şi Dorohoi103. În schimb, Ulysse de Marsillac a avut o singură fată, care a rămas orfană de ambii părinţi la vârsta de patru ani. Deşi s-a propus acordarea unei pensii pentru fată, totuşi acest lucru nu s-a putut realiza întrucât universitarul nu renunţase la cetăţenia sa de origine. În acest context, în cele din urmă, s-a votat o lege pentru internarea minorei într-un orfelinat sau institut de educaţie, pe banii Ministerului Cultelor, care să-i asigure acesteia un viitor. Pe de altă parte, de multe ori căsătoria cu fiica unui universitar era o modalitate pentru ginere de a-şi „aranja” cariera, profitând de relaţiile socrului. Asta nu înseamnă totuşi că orice asemenea mariaj a presupus „calcule” şi „interese”, nu de puţine ori meritul personal deschizând doar uşa pentru o bună căsătorie, de regulă fetele universitarilor introducând în familie – cum am spus deja – o mai mare eterogenitate socială. Cu toate acestea, de pildă, în urma căsătoriei lui I. Popovici cu fiica lui C. Leonardescu, „prin stăruinţele unor burtă-verde din Bucureşti, neamuri de ale socru-so, a reuşit băiatul să aibă o catedră la Liceul Externat şi să capete una şi pentru nevastă-sa”104, devenind totodată şi colaborator la Dicţionarul limbii române, al Academiei. 102

Este vorba de universitarul Ion Gavrilă, care în anii 50 era şeful catedrei de boli contagioase din Cluj (iar o vreme şi decan al facultăţii de medicină), iar soţia acestuia – mama lui Mihai –, Flori Gavrilă, era profesoară la catedra de engleză. Naşi de cununie ai fiicei lui Lucian Blaga a fost fam. Daniello. 103 Vezi Marina Preutu, Brânduşa Răileanu, Pictorii familiei Verona, Bucureşti, Edit. Humanitas, 2002. 104 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.64. Pentru încrengătura genealogică a lui C. Leonardescu, vezi Aurelia Florescu, Un urmaş al Craioveştilor – Constantin Leonardescu, în „Oltenia”, VII, 2003, nr.1-2, p.109-118.

328

Iniţial, fiica lui Garabet Ibrăileanu, Maria, a fost logodită cu G. Bârgăoanu – unul din grupul de tineri „boemi” ieşeni de după primul război, alături de Al.Al. Philippide, Demostene Botez, Al.O. Teodoreanu ş.a. –, dar nu s-a ajuns până la căsătorie105. Părea o fată cu „probleme”, în parte timorată poate de grija excesivă a tatălui faţă de sănătatea ei, în parte de „tabieturile casei” greu de armonizat cu viaţa unei adolescente. Nu întâmplător îi scria Maria Stere lui Ibrăileanu la 17 iunie 1921: „Am primit azi de la Maricica scrisoare şi cu fotografia şi are acolo ochii aşa de trişti şi scrisoarea e tristă. Tare mi-i milă de fata asta; tristă e tinereţea ei, e singură în casă şi casa voastră nu e veselă”. Iar cu un an mai devreme, când fata avea dificultăţi cu şcoala şi se punea problema viitorului ei, tot Maria Stere constata că „ea n-are altă carieră decât să se mărite; altă ieşire n-are”106. Aşa se face că în cele din urmă Maria Ibrăileanu s-a căsătorit în 1923 cu Gheorghe Agavriloaiei, absolvent al facultăţii de litere din Iaşi, acesta devenind asistent la catedra de Literatură română şi estetică literară, între 1932-1947107. Şi-a trecut doctoratul în septembrie 1944, pe când facultatea din Iaşi era refugiată la Zlatna (jud. Alba), cu o teză despre Contribuţii istorico-literare la cunoaşterea vieţii şi operei Alicei Călugăru, referenţi fiind N.I. Popa şi Dan Simonescu, iar din comisie făcând parte Iorgu Iordan, I.M. Marinescu şi Ion Emil Diaconu. Deşi n-a dovedit o aplecare deosebită pentru materia în care era „specialist”, publicând mai mult în periodice şi afirmându-se îndeosebi ca detractor al lui G. Călinescu (căruia, o vreme, i-a fost şi asistent), faptul că era căsătorit cu fiica lui Ibrăileanu, că era simpatizant comunist încă înainte de 1944, iar apoi a intrat în PCR, au fost atuuri importante în ascensiunea sa ulterioară, parcurgând treptele ierarhice până la gradul de profesor titular în 1966, pentru ca în 1968 să iasă la pensie. 105

Corneliu Carp pomeneşte despre acest logodnic în vol. Amintiri despre Ibrăileanu, II, ed. Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1976, p.38. 106 Scrisori către Ibrăileanu, IV, ed. M. Bordeianu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1982, p.165, 179. 107 G. Ibrăileanu avusese ca asistent oficial pe C. Stănescu, care era însă bolnav de plămâni, fiind mai tot timpul în concediu medical. În aceste împrejurări, de prin 1931 era suplinit, nebugetar, de Gh. Agavriloaei, pe atunci şef al bibliotecilor seminariale, care abia din 1932 a devenit legal asistent al socrului său. Agavriloaei îi fusese student, timp în care se ocupase de editarea cursului profesorului său, prin 1925, poate cea mai îngrijită apariţie din acele vremuri (inclusiv în ce priveşte calitatea hârtiei şi a coperţii).

329

Un alt exemplu ar putea fi cel al lui Emil Condurachi, căsătorit în 1937 cu Florica, fiica istoricului Constantin Moisil şi sora matematicianului universitar şi academician Gr. Moisil (înrudindu-se astfel cu L. Blaga, C. Daicoviciu, Virgil Vătăşanu, N. Drăganu, aşadar o sumedenie de „literari”108), al cărui „declic” profesional poate fi considerat a se fi produs cam din anul mariajului109; în 1940, lui Condurachi i se face un loc la Şcoala de Arhivistică din Bucureşti, fondată de socrul său, pentru ca ulterior, din 1947, să ajungă profesor la universitate. Totodată, fiica acestuia din urmă, Zoe, a urmat cariera tatălui, ajungând şi ea profesoară la aceaşi instituţie de învăţământ superior, măritându-se tot cu un arheolog, însă mai în vârstă decât ea cu 15 ani, cu Aurelian Petre, cercetător la Institutul de Studii Sud-Est Europene. O căsătorie promiţătoare a încheiat şi Emil Turdeanu – fiul unui meşteşugar din Şibot (jud. Hunedoara)110 –, luând de soţie la 3 iunie 1943 pe Margareta Laetitia (Lety), fiica universitarului Nicolae Cartojan (la catedra căruia era asistent)111, dar care la data aceea era şi ministru al Educaţiei. Şi ea urmase cariera tatălui, absolvind literele la Bucureşti şi specializându-se în filologie romanică, lucrând în acest sens în cadrul Muzeului Limbii Române din Cluj (1939-1940)112. Soţul acesteia îi fusese coleg de facultate, susţinându-şi doctoratul în 1942, iar imediat după schimbarea de regim s-a stabilit la Paris, lucrând la CNRS (1948-1977), pentru ca din 1983 să predea limba română la Universitatea din Roma, afirmându-se totodată ca istoric şi filolog113. La fel putem invoca şi căsătoria lui Leon Ţopa cu unica fiică din cei patru copii ai lui Traian Brăileanu, ginerele fiindu-i asistent, iar mai târziu ajungând profesor, tot de sociologie. Ion Hudiţă, pe lângă faptul că era profesor universitar, deţinea şi importante funcţii politice (pentru anii 1944-1945) – secretar general 108

În plus, de pildă, Em. Condurache era rudă şi cu Grigore Popa, medic anatomist, profesor la facultatea de medicină din Iaşi şi apoi Bucureşti. 109 La 4 septembrie 1937, Orest Tafrali intervine pentru a se acorda lui Em. Condurachi titlul de asistent provizoriu la Iaşi (cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 5/1937, f.148). 110 Ilie Turdeanu. 111 N. Cartojan a mai avut o fiică, pe Maria Alice. 112 Arh.St.Cluj, Fond Alexe Procopovici, dos. 72, f.18, 21. 113 Vezi Em. Turdeanu, Laetitia Turdeanu-Cartojan, Studii şi articole literare. Scrieri din ţară şi din exil, Bucureşti, Edit. Minerva, 1995.

330

adjunct al PNŢ, ministru al Agriculturii în guvernele Sănătescu şi Rădescu –, având totodată două fiice. În vreme ce Teodora s-a căsătorit cu profesorul Nicolae Zaharia, cealaltă, Ioana, a vrut să meargă şi ea pe urmele tatălui, absolvind facultatea de litere din Bucureşti. Aceasta s-a căsătorit cu un coleg, Dan Berindei, în februarie 1945, având ca naş pe Gh.I. Brătianu, la cununia lor de la Biserica Domniţa Bălaşa participând bunăoară personalităţi precum Iuliu Maniu, Dinu Brătianu, C. Titel Petrescu, P. Constantinescu-Iaşi, Victor şi Petre Papacostea, dr. Lupu ş.a. Deşi a avut o vreme de suferit datorită schimbării de regim, ginerele s-a adaptat cu iscusinţă noilor imperative ideologice de după 1947 (chiar şi la cele de după 1989), utilizând la maxim tot „capitalul” achiziţionat prin căsătorie, lucrând aproape patru decenii în cadrul Institutului de Istorie din Bucureşti al Academiei RSR, iar după 1990 fiind profesor pe la diverse facultăţi de stat şi private, membru al Academiei Române, preşedinte al secţiunii acesteia de Ştiinţe istorice şi Arheologie etc. Şi pentru că totuşi trebuie să încheiem cu exemplificările, mai invocăm aici căsătoria lui Mihai Berza cu fiica mai mică a lui Al. Tzigara-Samurcaş, Ana, pictoriţă, dar cu o încărcătură genealogică de invidiat: prin bunica dinspre tată a soţiei se înrudea cu cele mai vechi familii boiereşti muntene (Creţeanu, Bengescu, Kretzulescu, Rallet ş.a.) – deşi nici bunicul dinspre tată nu era de neglijat –, iar soacra lui M. Berza era Maria Gr. Cantacuzino114, fiica lui Alexandru Cantacuzino şi a Coraliei (născută Boldur-Kostaki), în vreme ce socrul a fost profesor universitar, director al Muzeului Naţional de Artă, iar o vreme secretar al Carmen Sylvei, director al Fundaţiei Universitare „Regele Carol I”, al revistei „Convorbiri literare”, membru corespondent al Academiei Române etc.115. În schimb, Sever Pop, care a avut şi el doar un copil, o fiică (Rodica Doina), a dorit enorm ca aceasta să se căsătorească cu un filolog. Iar aspectul ne este dezvăluit de un memorialist ce l-a cunoscut bine pe Pop, şi anume Paul Miron. Dialectologul, stabilit în străinătate după 1945 şi ajuns profesor la Universitatea Catolică din Louvain (Belgia), „trebuia să aleagă el însuşi ginerele. Căuta un filolog român şi patriot să-i urmeze 114

Maria Cantacuzino a fost mai întâi căsătorită cu prinţul Gr.Gr. Sturdza (care s-a sinucis în urma unei poveşti de dragoste). 115 Ana şi Mihai Berza au avut doi băieţi, pe Alexandru, mort la numai opt ani, şi pe Tudor (acesta s-a căsătorit cu Maria Cârstea).

331

la catedră şi să-i ia pe neîntrebate şi copila”116. Până la urmă lucrurile nu s-au petrecut ca în cazul fiicei lui... Ibrăileanu – să zicem –, fata căsătorindu-se după placul ei, nu cu un român şi mai ales nu cu un filolog. Însă până la decesul tatălui, acesta a asociat numele fetei la unele din lucrările sale, poate în speranţa unei mai uşoare promovări în mediul academic117, angajând-o totodată în cadrul Centrului Internaţional de Dialectologie Generală pe care-l conducea la Universitatea din Louvain, poziţie din care descendenta a mai publicat câteva texte nu tocmai semnificative (un soi de notiţe biobibliografice118). Aruncând o privire asupra relaţiilor dintre universitari şi descendenţii lor surprindem totodată atât latura umană a celor dintâi, cât şi conduita lor familială, aptă sau nu să ofere transferuri culturale profitabile în viitor, ori să producă un ataşament filial profund, chiar cu implicaţii în ceea ce priveşte posteritatea părintelui savant. Iar diversele evenimente biografice în această direcţie pot să ofere explicaţii mult mai nuanţate în ceea ce priveşte comportamentul unui universitar la un moment dat sau pe o perioadă mai îndelungată. De pildă, în vara lui 1898, aparent ursuzul Al. Philippide are un copil, o fată, Elisabeta (Lizuca)119, în legătură cu care îşi face o mulţime de planuri, inclusiv de natură strict umană: „am s-o dau, când va creşte mare, la vreo gospodină din ţara d-voastră – îi scria lui Hermann Suchier –, ca să o înveţe gospodăria”120; printre altele, este şi motivul pentru care Elisabeta a fost încredinţată spre creştere soacrei lui Philippide, cea de-a doua, din Vânători-Neamţ. Din nefericire însă, în vara lui 1899, fata moare în braţele tatălui, chiar când împlinea 11 luni, de gastro-enterită. „De când trăiesc n-am avut mai mare durere”, va mărturisi Philippide, retrăgându-se un timp la o mănăstire în apropiere de Tg. 116

Paul Miron, Măsura urmelor, Timişoara, Edit. Marineasa, 2000, p.53. De pildă: Premier répertoire des instituts et des sociétés de linguistique du monde, éd. par Sever Pop et Rodica Doina Pop, Louvain, Publications de la Commission d’enquête linguistique, 1958, 294 p.; Jules Gilliéron. Vie, enseignement, élèves, œuvres, souvenirs, par Sever Pop et Rodica Doina Pop, Louvain, Centre International de Dialectologie Générale, 1959, 196 p.; Atlas linguistiques européens. Domaine Roman, repertoire alphabetique des cartes, par Sever Pop et Rodica Doina Pop, Louvain, Publications de la Commission d’enquête linguistique, 1960, 170 p. ş.a. 118 De pildă, chiar asupra tatălui ei: Rodica Doina Pop, Sever Pop. Notice biographique et bibliographique, Louvain, Centre International de Dialectologie Générale près de l’Université Catholique de Louvain (seria: Biographies et conférences), 1956. 119 Cf. Arh.St.Iaşi, Starea civilă Iaşi. Născuţi, dos. 4/1898, f.22 (doc.810). 120 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.158. 117

332

Neamţ121. Iar o dramă asemănătoare se va mai repeta în cazul lui Philippide şi în 1902, când un alt copil, Dimitrie122, îi moare tot la 11 luni de viaţă, tot de enterită. Însă sub aspectul tragediilor din cadrul familiilor de universitari literari – din perspectiva descendenţilor – s-ar mai putea evident insista, multe din aceste nenorociri având nu doar un impact emoţional asupra lor, ci adeseori şi vizibile efecte în ceea ce priveşte viaţa şi creaţia ştiinţifică a tatălui. Poate că cel mai cunoscut caz ar fi cel al lui B.P. Hasdeu. De cum şi-a pierdut unica fiică, Hasdeu n-a mai aflat altă raţiune de a trăi decât pentru a întreţine posteritatea acesteia. După cum declara savantul, odată cu moartea Iuliei „a murit şi tatăl”. În rest, devine tot mai neglijent cu propria lui viaţă, aproape că nu mai realizează nimic în câmpul ştiinţelor pe care le ilustra, iar peste toate va fi dominat de spiritism şi ocultism, căzând practic pe mâna excrocilor ce au ştiut cu abilitate să se facă indispensabili bătrânului universitar. Însă la fel de bine se cuvin a fi amintite şi alte tragedii familiale, care pe termen lung sau scurt au marcat partea vizibilă a biografiei vreunui universitar literar. Mai sus doar am menţionat de nenorocirile din familia lui Constantin Marinescu, care a pierdut ambii copii în conjuncturi aproape stupide. Dinu a murit de septicemie pe când era la liceu, în urma unei experienţe la ora de chimie, când s-a infectat dintr-un banal accident. În schimb Marica a atins maturitatea, rămânând cu părinţii în exil şi studiind literele la Paris; a lucrat la UNESCO ca secretară a marelui medievist Robert Fawtier123, s-a îndrăgostit nebuneşte de un înalt funcţionar de acolo, pentru ca în cele din urmă să se căsătorească cu un ungur ce lucra în aceeaşi instituţie. Cu acesta din urmă a avut un copil, iar când să mai nască doi gemeni a murit în spital. Această tragedie a emoţionat pe mulţi, Jean d’Ormesson publicând rânduri memorabile în ziarul ce-l conducea, „Le Figaro” 124. 121

Ibidem, p.167. I se dăduse numele după cel al strămoşului Daniil (Dimitrie) Philippide (cca. 1770-1833), istoric de origine greacă, stabilit în Ţara Românească. 123 Soţia acestuia (din 1952), Marion, prietenă cu Marica Marinescu, a fost membră a secretariatului UNESCO din 1948 şi organizatoarea serviciului arhivistic al acestui organism. (Mai multe detalii ce nu-şi găsesc locul aici am obţinut de la Alfred Wagner, succesorul lui Marion Fawtier din 1974, căruia îi mulţumesc şi pe această cale.) 124 Vezi Jean d’Ormesson, Marica, în „Le Figaro”, samdi 17 mars 1984, p. 25. Autorul a fost un veritabil erudit, preşedinte al Consiliului Internaţional de Filosofie şi Ştiinţe 122

333

Enorm a suferit şi Onisifor Ghibu când i-a murit fiul omonim, la 2 octombrie 1947, la doar 31 ani, în urma unui atac de congestie cerebrală. Era absolvent al Academiei Comerciale din Bucureşti, iar în toamna lui 1944 fusese numit director comercial al Fabricii de stofe „W. Scherg” din Braşov, pentru ca nu după mult timp, în toamna lui 1947, sindicaliştii să-l îndepărteze din întreprindere. În acest context, stupidul său deces a fost învăluit de mister, în epocă făcându-se speculaţii, potrivit cărora „accidentul” ar fi fost în realitate o eliminare pe motive politice. Să trecem însă cu mai multă discreţie peste astfel de evenimente tragice, reînviate mai sus doar cu putere de sugestie, pentru a evidenţia totuşi sensibilitatea individului creator (chiar şi numai de factură „literară”) faţă de cele mai zguduitoare momente ale vieţii: pe unii i-a doborât cu totul, nemaireuşind să se adune pentru a mai produce ceva demn de luat în seamă ca produs intelectual, alţii au găsit în muncă mijlocul cel mai eficace pentru a uita şi a depăşi tragediile personale. Vasile Pârvan, de pildă, după decesul soţiei şi al fiicei, aproape că s-a autodistrus prin muncă. Demnă de remarcat este atitudinea lui Garabet Ibrăileanu, care din clipa în care i s-a născut primul copil, Maria, a manifestat o grijă şi o tandreţe greu de imaginat pentru el – dacă comparăm cu atitudinea faţă de semeni –, mereu având teama permanentă de a nu se întâmpla copilului ceva, chema excesiv doctorul etc. Grija unora faţă de descendenţi sau faţă de cei intraţi în familia universitarului prin alianţă a generat şi atitudini anti-nepotiste, atât oficiale – ca urmare a unor scandaluri în sânul corpului universitar –, cât şi neoficiale, sub forma bârfelor etc. Prin 1909, Petre Răşcanu, profesor de istorie universală la Iaşi şi în mai multe rânduri inspector general al învăţământului secundar, intenţiona să-şi aducă fiul – pe Neculai (Ţulai) – la facultatea de litere din Iaşi, în locul lui, după iminenta pensionare (iniţial ca suplinitor), post râvnit însă şi de Vasile Pârvan, proaspăt doctor, ceea ce a generat intense manevre de culise pentru a împiedica acest lucru125. La fel ar fi dorit şi Ion (Iancu) Botez, să aducă conferenţiar de „filosofia ştiinţei” pe fiul său, Constantin (Sachi)126, acţiune eşuată datorită atât unei Umane la UNESCO, printre altele autor al volumului L’amour est un plaisir, ajuns membru al Academiei Franceze în 1973. 125 Cf. Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.73. 126 Vezi Ce se petrece la facultatea de litere din Iaşi, în „Curentul”, Bucureşti, 30 mai 1936.

334

părţi a profesorilor de la Iaşi, cât şi a incapacităţii candidatului de a-şi trece în timp util disertaţia doctorală despre Poincaré. Petre Andrei a reuşit însă să-şi ajute o nepoată din partea soţiei, pe Virginia Vasiliu, absolventă a facultăţii de litere din Iaşi, în 1924, cu câte doi ani de specializare la Şcolile Române de la Roma şi Paris. A susţinut doctoratul la Bucureşti, sub oblăduirea lui N. Iorga, care a şi luat-o ca asistentă din 1931 (a devenit conferenţiară în 1948). De altfel, în acest an 1931, în noiembrie, Virginia s-a măritat cu Aurelian Sacerdoţeanu (fiul unui preot de ţară), mai tânăr decât ea cu vreo şase ani127, care apoi va avea şi el o carieră deosebită, fiind printre altele director general al Arhivelor Naţionale. Însă un scandal de proporţii a izbucnit în primăvara lui 1941, datorită opoziţiei lui I. Lupaş ca Gh. Duzinchevici să fie promovat în ierarhia universitară, acesta din urmă acuzând public pe cel dintâi de nepotism, pentru că-şi proteja fiica, pe Hortensia128. În aceste condiţii, Consiliul facultăţii de filosofie şi litere din Cluj se reuneşte la 29 martie 1941, pentru a lua o decizie în cazul reclamaţiilor lui Duzinchevici, I. Lupaş refuzând să participe la o asemenea întrunire. Decanul, C. Daicoviciu, prezintă faptele, arătând că Lupaş a fost invitat de trei ori pentru a lămuri lucrurile şi nu a venit. C. Marinescu spune: „lucrurile cer imperios o dezlegare şi ar fi de dorit ca aceasta să fie cât mai delicată; să fie menajat colegul [Lupaş], după cum s-a cerut, dar să fie menajată şi dreptatea. Dacă este vorba de o conduită colegială faţă de dl. Lupaş, ne întrebăm cât de colegială este atitudinea d-sale, de vreme ce a pus şi mai înainte şi pune şi acum consiliul profesoral într-o situaţie penibilă?”129 Ancheta ce a urmat a stabilit temeinicia acuzaţiilor formulate de Duzinchevici, atrăgând atenţia asupra faptului că „se impune o atitudine energică, altfel tineretul va trage concluzia că întregul consiliu este o adunare de oameni bătrâni ce se acoperă unul pe altul”. 127 Se pare că s-au cunoscut pe când ambii erau la specializare la Şcolala Română din capitala Franţei. 128 Informaţii complete asupra acestui caz în Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 366/1941. Însă printre altele, Hortensia Georgescu, fiica lui Lupaş, nu prea trecea pe la Institut şi nu-şi onora obligaţiile profesionale. Vezi şi Ibidem, dos. 353/1941. În consecinţă, prin decizia nr.221.995 din 26 septembrie 1941, dată în baza art.5 din Decretul Lege nr.2254 din 7 august 1941 (în „Monitorul Oficial”, din 8 august 1941), H. Georgescu a fost disponibilizată de la 1 octombrie 1941 (cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 578/1941). 129 Soţia lui Duzinchevici, Minodora Itu, era un fel de secretară a lui C. Marinescu la Institutul de istorie universală.

335

Au existat însă şi astfel de atitudini „protectoare”, bazate pe vechi solidarităţi, Silviu Dragomir fiind – de exemplu – destul de vehement în apărarea lui Lupaş. De altfel, parcă conform principiului „corb la corb nu-şi scoate ochii”, Ministerul Instrucţiunii sancţionează – la cererea lui Lupaş – cu „avertisment” pe Duzinchevici, mutându-l la Arhivele Statului din Iaşi, în fond un lucru ilegal de vreme ce ancheta era încă în desfăşurare, pentru că abia fusese desemnat G. Giuglea pentru a cerceta activitatea reclamantului şi a Hortensiei Lupaş (căsătorită Georgescu). Evident, ca justificare pentru sancţionarea prematură a lui Duzinchevici s-a invocat tonul jignitor utilizat de acesta când a făcut „demascarea”. Însă împotriva nedreptăţii făcute acestuia, nedreptate susţinută mereu de C. Daicoviciu, s-a pronunţat răspicat şi Alexe Procopovici, deşi ar fi avut motive de ranchiună pe Duzinchevici (pe vremea guvernului legionar acesta l-a pârât pe filologul clujean că e francmason). Lucrurile au rămas însă neschimbate, „acarul Păun” devenind tocmai Duzinchevici130, fără a se ţine o clipă seama – de pildă – că acesta a dovedit o mare energie şi devotament pentru Universitatea din Cluj cu prilejul evacuării ei la Sibiu, în urma arbitrajului de la Viena. Ceva, ceva tot s-a realizat, prin faptul că s-a făcut o anchetă asupra concediilor şi a „valorii” scrierilor ştiinţifice ale Hortensiei Lupaş (asupra acestora din urmă s-a pronunţat C. Marinescu), iar în cele din urmă, prin adresa Ministerului Educaţiei nr. 102.101 din 13 mai 1941, s-a cerut să se comunice care este gradul de rudenie (de sânge sau prin alianţă) între membrii corpului didactic şi între aceştia şi personalul ştiinţific şi administrativ131. Doar atâta! Însă ca o culme a ironiei, pe postul vacant de bibliotecar al Institutului de istorie universală – în urma demisiei Minodorei Duzinchievici – a fost adus Ioan Domşa (de la 1 februarie 1943), fost funcţionar la Direcţia Clinicilor Universitare din Cluj, dar soţ al Aureliei Lupaş, nepoată a universitarului Ioan Lupaş132.

130

Prin adresa Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, nr.284.771 din 4 decembrie 1941, s-a dispus ca Gh. Duzinchevici să fie detaşat la Bucureşti pentru a lucra la comisia pentru întocmirea istoricului oficial al războiului din 1877/1878. 131 Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 394/1941. 132 Aceasta era născută tot în Sălişte (20 martie 1917), urmase Liceul „Domniţa Ileana” din Sibiu şi facultatea de litere din Cluj (1934-1938), fiind licenţiată în istorie (la 14 iunie 1938), „cum laude”, cu teza: Luptele religioase ale românilor ardeleni de la 1761-1771; se căsătorie la 4 aprilie 1942 cu Ioan Domşa.

336

CELIBATARII

A

m vorbit deja despre prelungirea vârstei mariajului la mulţi din universitari până la limita celibatului. Au existat însă şi profesori, nu mulţi, care au adoptat definitiv această normă, poate ca o chestiune de hazard, poate ca o problemă de conjunctură biografică, sau poate datorită existenţei unor probleme de natură biologică. Pentru unii, celibatul a putut fi şi rezultatul dorinţei de a-şi păstra o anumită libertate, în fond ca o prelungire a egoismului sau a neliniştii resimţite în faţa unei femei. Anevoie ne putem totuşi imagina că cineva şi-a impus burlăcia sau a rămas celibatar doar pentru că mereu a stat izolat în „turnul de fildeş”, găsind în biblioteci, arhive sau laboratorul de creaţie, în propriul univers poate imaginar, substitutul plăcerilor rezultate dintr-o uniune domestică, deşi plăsmuirile literare ale epocii evocă frecvent şi asemenea modele. Până şi un personaj atât de ambiţios şi de auster precum Vasile Pârvan a optat în cele din urmă pentru căsătorie. Cu toate acestea, devine uneori extrem de dificil a înţelege motivele care au împins pe cineva la celibat, cel puţin prin intermediul surselor existente, chiar cele mai intime, pe care eventual le-am putea avea la îndemână.. Probabil că Vasile Bogrea doar şi-a tot întins perioada de burlăcie datorită unui soi de timiditate juvenilă, pe care a prelungit-o mult spre maturitate, aşa cum alţi colegi de-ai lui, cu ambiţii intelectuale, îndrăgeau situaţia de becher şi se aflau mereu la pândă pentru o „partidă” matrimonială onorabilă, poate chiar … „profitabilă”. Aşa era epoca de până la prima conflagraţie mondială! Apoi, Vasile Bogrea va resimţi anii de privaţiuni din adolescenţă şi tinereţe, la fel cum munca încordată, chiar în exces, consumul său interior (deşi în afară afişa mereu doar seninătate) îşi vor spune cuvântul, trăind după ce a ajuns profesor la Universitatea din Cluj într-o permanentă luptă cu boala, una extrem de sâcâitoare şi dureroasă, de stomac, din care i s-a tras şi moartea. Asta nu înseamnă că „ofertele” şi tentaţiile matrimoniale i-au lipsit! În vremea studiilor la Berlin, pe când Bogrea activa în cadrul

337

Societăţii Academice Române de acolo, alături de mai mulţi studioşi români, ca viitorii universitari Şt. Zeletin, Petre Andrei sau Octav Botez, a cunoscut şi pe Victoria Mirea, care s-a îndrăgostit nebuneşte de el. Mai mult chiar, aceasta l-a „cerut” de soţ, a insistat, însă el a refuzat-o, cu tenacitate, pentru ca în cele din urmă ea să-l anunţe că se va călugări. Nici această ameninţare nu l-a convins pe Bogrea să-şi schimbe intenţiile, iar la scurtă vreme Victoria îl va da uitării, sau se va resemna, căsătorindu-se – la 4 noiembrie 1912 – cu Axel W. Persson, un suedez, care a ajuns mai apoi profesor de arheologie clasică şi istorie veche la Universitatea din Upsala1. Stabilit ulterior la Cluj, se pare că s-a complăcut doar în a întreţine relaţii sexuale cu servitoarea, fără a avea însă şi curajul de a recunoaşte apoi copilul născut de aceasta2. Celibatar a rămas în cele din urmă şi George Vâlsan, împins mai mult de împrejurările dramatice ale vieţii. Victimă a accidentului de la Ciurea, din 1918, geograful şi-a petrecut o mare parte din viaţă – de fapt, cei mai frumoşi ani – prin spitale, fiind supus la nenumărate intervenţii chirurgicale, ajungând chiar ca o parte a intestinului gros să fie artificial (inclusiv anusul). Doar corespondenţa sa cu prietenii mai poate aduce la lumină crâmpeie din drama şi mai ales din suferinţele unui om încă tânăr, care chiar şi-ar fi dorit o iubită, o familie, moştenitori. Însă ceea ce îl inhiba psihic mai mult era faptul că boala îi impunea adeseori şi abstineţa sexuală. Scriindu-i amicului său G.T. Kirileanu, la 18 noiembrie 1925, din Cluj, George Vâlsan i se confesa că: „De când sunt bolnav [cam de şapte ani], eu am avut foarte rar legături sexuale, iar de vreo patru-cinci ani m-am abţinut în chip absolut”. Iar la această abstinenţă contribuia şi medicamentaţia (din care pantoponul şi morfina sunt cunoscute ca antisexuale). „Totuşi dorinţa – continua e4l –, uşor stăpânită în veghe, 1

Victoria Mirea-Persson a murit în 1957, iar soţul ei în 1951. Au avut o fiică, Victoria Britt-Mari Persson (n. 3 octombie 1926), absolventă a facultăţii juridice şi apoi docent la Universitatea din København, specializată în sociologia dreptului (dintre lucrările ei, vezi mai ales Contributions to the sociology of law, Copenhagen, Munksgaard, 1966). Aceasta din urmă s-a căsătorit în 1961 cu dr. Mogens Blegvad (1917-2001), profesor de filosofie la Danmarks Bibliotekshøjskole şi la University of California ca „visiting professor” (el mai fusese căsătorit o dată, cu Marianne Holm, dar divorţase încă din 1956). Victoria şi Morgens au avut o fată, pe Susanne Adina Blegvad, care la rândul ei are trei băieţi: Per Sørensen, Radu Nicolae Vasilescu şi George Mihalache. 2 Copilul a fost înfiat de Zaharia Bârsan, pe atunci director al Teatrului Naţional din Cluj. Cf. N. Mărgineanu, Mărturii asupra unui veac zbuciumat, ed. Daniela Mărgineanu-Ţăranu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2002, p.44.

338

apărea în somn. Ei bine, se întâmplă cu mine un fenomen extraordinar de nu am mai auzit, nici nu am mai citit. Prin simpla mea dorinţă, pot întrupa când vreau în vis pe persoana dorită şi pot avea cu ea legături până la satisfacţia deplină. Aceasta mă minuna şi mă bucura la început, îmi părea că stăpânesc o nouă forţă pe care nu o bănuiesc ceilalţi oameni”3. Dar erau atât de rare clipele acelea! Peste numai un deceniu savantul avea să se stingă, cu acelaşi statut de celibatar, pe când se afla la Tekirghiol, urmând un tratament de recuperare. Din diverse motive, celibatul a fost adoptat şi de alţi universitari literari, fără a putea intui pentru fiecare în parte cauza unei asemenea conduite. Cert este însă că n-au întemeiat o familie profesori precum Dimitrie Onciul, Ilie Minea, Iosif Popovici, Demostene Russo, Yves Auger, Frederic Lang, Coriolan Petranu, D.M. Teodorescu sau George Oprescu. Dacă pentru Dimitrie Onciul am putea invoca, oarecum superficial, faptul că avea un defect de mers, n-ar fi de ajuns4. S-a văzut deja ce „succes” avea la femei V.A. Urechia, „beneficiind” de trei surori probabil fără prea multe inhibiţii (două luându-l chiar de bărbat), deşi el era şi mic de statură, şi miop, purtând ochelari cu lentile groase. Însă Onciul, deşi avea un chip interesant, cu păr bogat, „leontin”, dat pe spate, nici nu prea ştiuse să se facă plăcut la femei. Cât priveşte studentele sale, toate îi ştiau de frică, nemenajându-le deloc, uneori apostrofându-le la examene, părând mai tuturora un om pe care cu greu îl poţi mulţumi şi care, mai ales, nu de puţine ori şi-a manifestat vehement pornirile antifeministe. Or, de pe la finele veacului XIX se mai schimbaseră lucrurile şi pe la noi! La polul opus însă, Ch. Drouhet devenea extrem de... intolerant cu studentele care nu veneau cu ţinută îngrijită, chiar cochetă, manifestând o mare slăbiciune pentru cele care se machiau, care ştiau să-şi etaleze feminitatea. Despre ceilalţi ce-am putea spune!?! Că Ilie Minea era mic de statură, cu calviţie, dar mai ales bolnav de diabet? Că Coriolan Petranu, care era un om prezentabil în adevăratul sens al cuvântului, o fi pierdut „trenul” unui bun mariaj datorită faptului că a fost destul de grav rănit în anii primului război mondial, după aceea fiind permanent bolnav de 3

G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. M. Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977, p.672-673. 4 D. Onciul avea tuberculoză la un picior, de aceea mergea şchiopătând.

339

stomac, apoi de „ischias la partea stângă şi lumbago”, ambele de natură cronică, şi de „neurastenie”, de mai mulţi ani?5 La Frederic Lang ce să mai invocăm, pentru că era fiu de preot lutheran, la rândul său urmase teologia, devenind pastor (în 1922), iar lucrurile nu stăteau ca la catolici, impunându-se celibatul, ci dimpotrivă? Şi totuşi nu s-a căsătorit, renunţând la cariera preoţească în profitul celei de lector de limba germană, extrem de prost plătită. Să fi fost tuberculoza de vină pentru celibatul său, boală ce a ţinut-o sub control decenii bune? Însă cei ce manifestau o atare maladie se pare că aveau un libido destul de crescut! Să fi avut doar aventuri ori s-a impus abstinenţa din alte motive? Aşadar, cum pare greu sondabilă o atare conduită a universitarilor noştri literari, am găsit util măcar a o semnala, lăsând poate altora şansa de a descifra mai multe lucruri dintr-un asemenea statut, oricum, biografiile acestor personaje fiind şi printre cele mai sărace, nu doar din perspectivă strict pozitivistă, cât mai ales de „poveste a vieţii”6.

5

Cât de credibile pot fi aceste certificate destinate scutirilor medicale, cu atât mai mult cu cât în cazul lui Petranu ele erau semnate de dr. Ioan Moldovan, nimeni altul decât cumnatul său (era căsătorit cu sora lui Coriolan, cu Venturia). Vezi, de pildă, Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 266/1942. 6 Am avut o atare experienţă când am încercat să realizez un volum dedicat lui Ilie Minea, care printre altele a fost şi fondatorul Institutului de Istorie Naţională „A.D. Xenopol” din Iaşi. Deşi am răscolit zeci de metri liniari de arhive, am răsfoit zeci de mii de pagini ce i-ar fi putut prinde numele (făcându-i cu această ocazie şi o bibliografie), am atras chiar şi alţi colaboratori, rezultatele au rămas descurajator de modeste. Vezi în acest sens vol. Ilie Minea (1881-1943), ed. Lucian Nastasă [incorect apare şi numele lui Al. Zub], Iaşi, Edit. Universităţii „Al.I. Cuza”, 1996, 235 p. Este totodată o ocazie acum să invoc numele răposatului medievist Nicolae Grigoraş, fost asistent al lui Minea, iar mai apoi cercetător ştiinţific la institutul amintit mai sus, care deşi abia devenisem student m-a primit frecvent în casa sa (unde era blocat de efectele unei comoţii cerebrale), oferindu-mi nu doar cărţi, afecţiune şi ceasuri neuitate de discuţii, ci şi o sumedenie de documente de istorie intelectuală şi fotografii extrem de preţioase.

340

SITUAŢIA MATERIALĂ ŞI SPAŢIUL LOCUIRII. Mai multă prosperitate decât sărăcie ncă de la fondarea primei Universităţi la Iaşi, decretul emis de Alexandru I. Cuza la 26 octombrie 1860 conferea profesorului din învăţământul superior nou creat şi o dimensiune socială, ce presupunea în primul rând prestigiu, prin rangul atribuit de lege, acela de „înalt funcţionar al statului”, cu o pregătire ce-l abilitează să formeze alte cadre instruite de categorie elevată. În acest context, poziţia socială a profesorului universitar se caracterizează prin câteva elemente specifice, precum cunoaşterea, orizontul cultural, competenţa, creativitatea, reperul moral şi intelectual, furnizor metodic de instrucţie etc., ceea ce-l atomizează, conferindu-i un loc bine definibil în cadrul societăţii. Recunoaşterea poziţiei ca atare şi prestigiul real de care se bucură profesorul universitar începând cu a doua jumătate a secolului XIX indică o nouă manieră de percepere a ierarhiilor şi a dinamicilor sociale întemeiate pe deţinerea unui capital simbolic, certificat printr-o diplomă şi poziţie în învăţământul superior. Pentru că, aşa cum relatează Simion Stolnicu (pseudonimul lui Alexandru Botez), nu era suficient doar să te crezi dotat, să ai talent şi o patalama, să fii o „enciclopedie ambulantă”, ci mai trebuia ceva. Iar el reproduce constatarea unui universitar de la litere din Bucureşti, de prin anii ’20: „În ţara asta, dacă nu eşti ceva (nu ai un titlu, adică un rang social) şi te mulţumeşti cu scrisul, nu te aşteaptă decât ratarea sau tuberculoza”1. Aşadar, dimensiunea socială a categoriei de universitar derivă şi din aceea că el formează alţi intelectuali profesionişti, modelează chiar caractere, exercitând o certă influenţă asupra studenţilor, aflaţi la vârsta

Î

1 Simion Stolnicu, Printre scriitori şi artişti, ed. Simion Bărbulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1988, p.56.

341

adolescenţei şi în căutarea unor paradigme, a unor repere cultural-ideologice. Totodată, universitarii sunt cei ce creează şi gestionează institute, laboratoare, reviste, muzee, asociaţii şi „fundaţii”, organizează şi participă la congrese sau societăţi savante, ţin conferinţe publice etc., aspecte care, dincolo de faptul că hrănesc amorul propriu – ieşind în public –, prin ele îşi exercită şi puterea, furnizând iluzia dominaţiei intelectuale, mult superioară cotidienelor satisfacţii umane, efemere sau meschine. Peste toate însă, au şansa de a face „şcoală”, de a-şi forma ciraci, discipoli care să-i cultive, să-i întărească şi să le onoreze numele, perpetuând astfel un soi de genealogie intelectuală, de posteritate mai mult sau mai puţin convingătoare. Iar profesorii care n-au făcut toate acestea, au devenit nişte veritabili anonimi, pe care cu trudă îi aflăm pe niscai liste universitare! Pe de altă parte, capitalul simbolic al omului de cultură, al universitarului, a atras relativ uşor şi un anumit capital politic. Nu sunt puţini acei profesori care au făcut politică activă, iar alţii în mod evident şi-au manifestat ataşamentul faţă de diverse ideologii şi partide politice, chiar dacă nu au ieşit vizibil în profilurile acestui câmp. Mai mult, în cazul nostru, am putea spune că universitarii literari au avut chiar un apetit deosebit pentru acţiunea politică, comparabil oarecum cu cel al profesorilor de la facultăţile de drept. În fond, tot ceea ce înseamnă politică gravitează în jurul ideii de putere, fie că e vorba de putere ideologică, spirituală şi intelectuală, fie că avem în vedere puterea socială şi materială, cuantificabilă îndeosebi din punctul de vedere al prosperităţii. Însă un lucru este cât se poate de evident: în nici un caz acţiunea în sfera politică nu a servit cuiva pentru a promova la universitate (aşa cum se face astăzi uneori), ci dimpotrivă. Îndeosebi cei cu origine socială modestă, mai întâi dobândeau un capital intelectual elevat şi măcar un post „de aşteptare” în câmpul universitar, pentru ca mai apoi să aspire la cooptarea în vreun partid politic care să-l promoveze în eşalonul unu sau doi al politicii de la vârf. Ba, totuşi, avem o excepţie, de promovare din câmpul politic în cel universitar, fără ca persoana să fie măcar abilitată prin diplome şi titluri academice: Octavian Goga2. Cel puţin până la finele celui de-al doilea război mondial, aproape toţi universitarii au fost şi oameni politici, mai mult sau mai 2

Lucian Nastasă, Întregiri la biografia lui Octavian Goga, în „Dacia literară”, VI, s.n., 1995, nr.1, p.20-21.

342

puţin activi, însă înregimentaţi. Este şi motivul pentru care adeseori asistăm la prezenţa profesorului în câmpul vieţii agitate pe care o presupune politica, pledând de la înălţimea parlamentului, confruntându-se cu clientela şi electoratul local, care ţine discursuri de la tribune uneori improvizate în cine ştie ce orăşel sau cătun uitat de lume etc. De altfel, cu ocazia unei conferinţe din 16 mai 1940, Constantin Narly privea trecutul profesiei de universitar la noi (de până la 1938), în ceea ce priveşte raporturile cu politica, cam în felul următor: „Profesorii universitari jucau roluri de frunte în viaţa politică. Pasiunea ţării era politica, atât de mult încât chiar unii profesori foarte meritoşi ajungeau la notorietate în calitatea lor de profesori abia după ce li se recunoşteau merite politice. De altfel, politica îţi dădea notorietate ştiinţifică chiar când îţi lipseau merite corespunzătoare deosebite”3. Însă nu vom insista aici asupra unui aspect pe care l-am atins deja în altă parte4, reţinând acum doar faptul că numeroşi profesori de la facultăţile de filosofie şi litere au ocupat locuri în Camera Deputaţilor ori în Senat, unii în urma procedurilor electorale obişnuite, alţii ca reprezentanţi ai stabilimentelor universitare. Mai mult, unii au deţinut chiar funcţii în guvern: Titu Maiorescu (ministru al Instrucţiunii în 1874-1875, apoi la Culte în 1888-1889, 1890-1891, la Justiţie în 1900-1901, la Externe în 1910-1912, pentru ca apogeul să-l atingă în 1912-1913, când va deveni preşedinte al consiliului de miniştri, jucând un rol important în pacea de la Bucureşti), Nicolae Ionescu (ministru de Externe în 1876-1877), V.A. Urechia (ministru la Culte şi Instrucţiune, în 1881-1882), Simion Mehedinţi (ministru la Culte şi Instrucţiune, în 1918), Ion Nistor (ministru de stat în 1918-1920, 1922-1926, 1933-1934, la Lucrări Publice în 1927-1928, la Muncă şi Sănătate în 1934-1937, la Culte în 1939-1940), P.P. Negulescu (ministru la Culte şi Instrucţiune, 1920-1921, la Instrucţiune în 1926), Ion Petrovici (ministru la Lucrări Publice în 1921, la Instrucţiune în 1926-1927, 1937-1938, 1941-1944), Alexandru Lapedatu (ministru la Culte şi Arte în 1923-1928, ministru de 3

C. Narly, Reflexii cu privire la raportul dintre numărul universităţilor, populaţia şi cultura unei ţări, în „Buletinul Academiei de Ştiinţe din România”, nr.7, 1940, p.100. 4 Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, p.79-95. Mai mult, la Iaşi, Cătălin Botoşineanu pregăteşte o disertaţie doctorală de o mai mare fineţe analitică despre „Profesorii Universităţii din Iaşi în primul deceniu interbelic”, cu referinţă directă la implicarea lor în viaţa politică a epocii.

343

stat în 1933-1934, la Instrucţiune în 1934-1936, ministru secretar de stat în 1936-1937)5, Ioan Lupaş (ministru la Sănătate în 1926-1927, la Culte şi Arte în 1937-1938), Teofil Sauciuc-Săveanu (ministru de stat în 1928-1930, 1932-1933), Petre Andrei (subsecretar de stat la Agricultură în 1930 şi la Instrucţiune în 1932-1933, ministru la Educaţie în 1939-1940), Dimitrie Gusti (ministru la Instrucţiune în 1932-1933), Iuliu Valaori (subsecretar de stat la Instrucţiune în 1936-1937), Fl. Ştefănescu-Goangă (subsecretar de stat la Instrucţiune în 1936-1937), Ştefan Meteş (subsecretar de stat la Interne în 1931-1932), Silviu Dragomir (ministru secretar de stat în 1937-1938, secretar de stat pentru minorităţi în 1939-1940), Mihai Ralea (ministru la Muncă în 1938-1940), C.C. Giurescu (ministru la Propaganda Naţională şi la Culte în 1940), Ştefan Ciobanu (ministru la Culte şi Arte în 1940), Dumitru Caracostea (ministru la Educaţie în 1940), Traian Brăileanu (ministru la Educaţie în 1940-1941), Alexandru Marcu (ministru la Propagandă în 1941-1944), Mircea Vulcănescu (subsecretar de stat la Finanţe în 1941-1944), Ion Hudiţă (ministru la Agricultură în 1944-1945), Victor Papacostea (subsecretar de stat la Educaţie în 1944-1945) ş.a. Alţi universitari literari, deşi nu au ocupat funcţii ministeriale, au jucat un rol politic important la nivel local şi naţional, fiind activi atât în câmpul ideologic, cât şi în buna funcţionare a autorităţilor locale, administrative şi de partid. De altfel, gustul pentru putere a fost pentru mulţi profesori o pornire dominantă, aşa încât au trecut peste ideologii, mutându-se mereu dintr-o formaţiune politică în alta, în funcţie de conjuncturi, doar-doar vor mai prinde un loc de parlamentar sau un post ministerial. Nu întâmplător aceştia erau calificaţi în anii interbelici drept „aviatori politici”6. Aşa a fost de pildă Ion Petrovici, caracterizat de un coleg de profesorat şi chiar colaborator politic ca „vanitos şi înfumurat care nu putea sta mai multă vreme într-un partid”, pentru că „trebuia să fie musai ministru în orice partid şi în orice vreme”7, asta poate şi datorită 5

Asupra activităţii lui ca om politic vezi Ioan Opriş, Alexandru Lapedatu în cultura românească, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică, 1996, p.64-136. 6 Şi anterior primului război au existat asemenea universitari, cum ar fi de pildă A.D. Xenopol, care trece de la Junimea politică la liberalii moderaţi (ai lui M. Kogălniceanu), apoi la liberalii propriu-zişi (ai lui I.C. Brătianu), pentru ca în cele din urmă să devină conservator (şi este posibil ca în 1910 să fi trecut la conservator-democraţi). 7 I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.181.

344

ambiţioasei „coana Margot”, soţia sa. Aşa se face că Petrovici a fost iniţial „junimist” (de fapt „maiorescian”, oricum alături de conservatori), ulterior „averescan” (Partidul Poporului), a trecut apoi la Partidul Naţional Ţărănesc, după care s-a înregimentat în Partidul Naţional al lui Iorga, pe când acesta a preluat conducerea guvernului, după aceea a intrat în Frontul Renaşterii Naţionale, pentru ca în cele din urmă să devină antonescian. Însă ca el au fost şi alţii, precum Silviu Dragomir şi Ioan Lupaş, membri ai Partidului Naţional, formaţiune pe care au părăsit-o pentru a trece la „averescani”, iar din 1932 au fost alături de O. Goga, în Partidul Naţional-Agrar, cel dintâi rămânând aici şi după fuziunea cu Liga Apărării Naţional-Creştine ş.a.m.d. Sextil Puşcariu a fost o vreme atras de acţiunile politice ale lui N. Iorga, redactând cotidianul iorghist „Drumul nou”. Apoi s-a despărţit de acesta, părând a se distanţa de activitatea politică, însă în 1933 a devenit preşedinte al „Frăţiei Ortodoxe Române”8, pe care a părăsit-o în 1936, întreţinând relaţii „cordiale” cu cei de orientare pro-nazistă, fiind de altfel numit în 1940 director al Institutului Român de la Berlin, ţinând totodată cursuri la universitatea de acolo. În afara lui Titu Maiorescu, prim-ministru a ajuns şi Nicolae Iorga, în perioada marii crize economice (1931-1932), dovedindu-se cu totul inapt să gestioneze destinele ţării, poziţia însă alimentându-i din plin orgoliile pe care nu înceta nicicând să le afişeze. Deşi încă nu era profesor la universitate, abia atunci pregătindu-se „terenul” pentru o asemenea promovare, preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost şi Octavian Goga, între 28 decembrie 1937-10 februarie 1938, guvernând alături de A.C. Cuza şi contribuind la elaborarea câtorva legi cu caracter rasist şi antisemit. De altfel, Goga, pe lângă marele lui talent poetic, a manifestat un puternic ataşament faţă de puterea politică, fiind de-a lungul vremii ministru al Instrucţiunii Publice (5 decembrie 1919-13 martie 1920), al Cultelor şi Artelor (18 martie 1920-17 decembrie 1921), al Internelor (30 martie 1925-4 iunie 1926), conducând Partidul Naţional Agrar (1932-1935), iar apoi un altul, Naţional Creştin (1935-1938). 8

Asociaţie religioasă pentru românii ortodocşi din Mitropolia Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, iniţiată de episcopul N. Ivan, cu sprijinul lui Puşcariu, având însă legături destul de strânse şi cu activitatea politică, îndeosebi cu extrema dreaptă. Asupra acestui organism vezi Gabriel Vasiliu, Sextil Puşcariu, latinitate şi ortodoxie, Cluj, Edit. Napoca Star, 2006. (Nu demult, autorul acestui tom a devenit secretar general al „Frăţiei Ortodoxe Române”, reînfiinţată la 30 octombrie 2008).

345

În cele din urmă, se cuvine a invoca aici şi pe acei universitari care dincolo de partidele politice (înregimentaţi sau nu) au avut „relaţii speciale” cu Casa Regală, ceea ce a făcut ca în anumite momente să aibă un ascendent faţă de ceilalţi. De altfel, cu toţii au dorit să „placă suveranului” – în fond acestuia datorându-le numirea universitară (după toate procedurile cooptării, validarea se făcea printr-un „Înalt Decret Regal”) ori plasarea în posturi bine remunerate sau de influenţă –, chiar dacă în anumite momente, bine determinabile, unii au părut a fi „antidinastici”. În această ultimă postură s-a aflat de pildă B.P. Hasdeu, înainte de a deveni universitar, în 1869-1870, perioadă când a şi fost pus sub urmărire penală, totodată pierzând locul din Comitetul Teatral, direcţia publicaţiei „Arhiva istorică a României”, ca să nu mai vorbim de şicanele ce i s-au făcut pentru a nu mai ajunge deputat şi demisia de la ziarul „Traian” (care a şi fost suprimat), evenimente ce au culminat cu întemniţarea lui la Văcăreşti. După atâtea „pierderi”, este de altfel şi momentul când va deveni mai calculat, mai perfid chiar, făcând tot mai des declaraţii de fidelitate faţă de tron şi persoana principelui, pentru că altfel nu avea decât de suferit, în timp ce unii „păpau caimacul”. Mai mult chiar, din momentul în care i s-a încredinţat realizarea Etymologicum-ului, Hasdeu se vedea destul de frecvent cu regele Carol I, discutând cu el pe această temă9. Alţii, de pildă, nu au fost antidinastici, ci – de pildă – doar anticarlişti (în cazul lui Carol II), precum P.P. Panaitescu, P. Cancel, D. Găzdaru, Ioan Hudiţă sau Nae Ionescu (spre sfârşitul vieţii). Însă indiscutabil mulţi şi-ar fi dorit să se afle în proximitatea familiei regale, considerându-se nişte privilegiaţi ai soartei dacă li se întindeau în semn de salut, de pildă, proverbialele două degete ale lui Carol I. Iar Curtea era una complexă – despre care nu s-a scris mai nimic până acum –, un soi de „lume deasupra lumii”, care presupunea nu doar viaţă socială propriu-zisă pentru membrii familiei regale şi ai suitei lor, cât mai ales cadrul cel mai elevat de a gravita în jurul puterii al celor din afară, chiar unul din locurile privilegiate unde se puteau negocia funcţii, se ţeseau intrigi, uneori se intermediau căsătorii etc. Am sugerat deja mai sus relaţia deosebită a lui Al. Tzigara-Samurcaş cu Casa regală în vremea 9

Vezi Carol I al României, Jurnal, vol. I (1881-1887), ed. Vasile Docea, Iaşi, Edit. Polirom, 2007, p.355, p.479 (pentru data de 4/16 ianuarie 1887, când regele a stat cu Hasdeu de la ora 17 până la 18.30, ceea ce însemna mare lucru) ş.a.

346

lui Carol I, motiv pentru care s-a şi colportat că istoricul de artă ar fi fost fiul nelegitim al monarhului10. Cert este însă faptul că Samurcaş s-a aflat sub „protecţia” secretarei literare a reginei Elisabeta, a lui Mite Kremnitz, care-l prezenta uneori drept „fiul meu adoptiv”, a primit burse de studii în străinătate, a fost numit ulterior director al Fundaţiei Regale Carol I, director al Muzeului Naţional de Artă, profesor la Universitatea din Bucureşti, apoi la cea din Cernăuţi etc. Şi tot în acest context i s-a aranjat lui Al. Tzigara-Samurcaş căsătoria cu văduva prinţului Gr.Gr. Sturdza, cu Maria, născută Cantacuzino. Poate de aceea au fost universitari care şi-ar fi dorit pentru fiicele sau fiii lor un post pe lângă Casa regală, a fi „doamnă de onoare” sau „aghiotant” reprezentând deja culmea aspiraţiei. Evident că aceste poziţii au generat şi „probleme”, ca în cazul fiicei lui Titu Maiorescu, Livia, fără a zdruncina în vreun fel raporturile tatălui cu familia monarhului. De altfel, nici n-a fost cea mai gravă situaţie de acest gen, alte „scandaluri” anterioare – ca cele ale Luciei Ghica şi Eufrosina Grădişteanu, bunăoară11 – având dezlegări mult, mult mai aspre. Incipienta – sau mai curând presupusa – aventură amoroasă a Liviei Maiorescu cu pianistul Zdislaw Lubicz (Skibowski) de la curtea regală, în 1886, a dus doar la concedierea fetei din poziţia avută. Universitarul şi omul politic Titu Maiorescu a continuat să fie un fidel al tronului, fiind frecvent invitat de rege la masă ori chemat pentru „consultări”. Unii însă s-au întrecut în a face tot felul de gesturi de ataşament ori de recunoştinţă şi în alte moduri, de pildă, la 1 iulie 1939, cu prilejul depunerii jurământului de către promoţia de ofiţeri „Regele Carol I” la Şcoala de cavalerie din Târgovişte, C.C. Giurescu – devenit rezident regal al Ţinutului Dunărea de Jos – a oferit lui Carol II, în semn „de adânc omagiu” din partea respectivei formaţiuni administrativ-teritoriale, un portret original al lui Carol I, în ulei, achiziţionat la Brăila12. De altfel, mulţi din colegii de profesorat ai lui Giurescu – cândva chiar prieteni ai acestuia – au privit cu ironie, dar şi cu iritare mai apoi, atitudinea de 10 Despre falsitatea supoziţiei, vezi Vasile Docea, Străinii de-alături. Explorări în istoria minorităţilor şi a comunicării interculturale, Timişoara, Editura Universităţii de vest, 2006, p.105-110. 11 Pentru „aventurile” celor două, din 1882, vezi Carol I al României, Jurnal, vol. I (1881-1887), p.178-179. 12 Cf. C.C. Giurescu, Două portrete ale principelui Carol I, în „Revista istorică română”, IX, 1939, p.79.

347

„lingău”, de „pupă’cur pe Carol” (după expresia lui P.P. Panaitescu), de altfel ca şi a altora, „care umblă cu limba scoasă după onoruri şi gheşefturi”13. Cu alte cuvinte, în ochii multora, C.C. Giurescu „se face antipatic prin arivismul său feroce şi prin reclama ce-şi face”14. Dar Giurescu n-a fost singurul în această postură. Asemenea unor scriitori precum Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu ori Cezar Petrescu, şi poetul filosof Lucian Blaga a făcut nenumărate gesturi de servilism („lichelism” ar zice alţii), dedicând lui Carol II o bună parte din creaţiile sale şi publicând constant în oficiosul regimului carlist, „Românul”, ceea ce se pare că i-a adus imense beneficii, inclusiv în ce priveşte cooptarea la Universitatea din Cluj15. La fel de servili faţă de monarhul ce a instaurat dictatura au mai fost Nicolae Iorga, Mihai Ralea, Petre Andrei, Silviu Dragomir ş.a. Din 1926, Nicolae Petrescu este apropiat reginei Maria, pe care o însoţeşte – ca reprezentant oficial al guvernului – în călătoria acesteia prin SUA şi Canada. De asemenea, sub puţinii ani de „domnie” ai lui Mihai I, I.D. Ştefănescu a profitat cât s-a putut de mult de numele regelui, toată lumea ştiind că a fost preceptor al monarhului în tinereţe şi avea mereu uşa palatului deschisă, acelaşi profesor fiind şi un prieten intim al patriarhului Nicodim. Asta nu înseamnă că toţi „dinasticii” au îndrăgit şi corvezile ce le presupunea apropierea de Casa Regală. De pildă, sub Ferdinand I, adeseori N. Iorga era invitat la Palatul Regal, chiar pentru diverse activităţi mondene. Astfel, când în septembrie 1917 este poftit la o reprezentaţie cinematografică, Iorga se adresează lui Gaëtan Denize (secretarul Reginei Maria şi preceptorul principelui Nicolae), încercând să evite prezenţa sa acolo, deoarece „trebuie să fie multă lume, lume de aceea de care fug, aşa încât n-aş putea să gust plăcerea pe care o poţi avea între oameni cu care ai ceva comun”. Şi continuă Iorga: „În societăţi de acestea amestecate, eu nu plătesc doi bani şi n-aş vrea să împodobesc

13

Ioan Hudiţă, Jurnal politic, I, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 1998, p.44. Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.163 (cuvintele aparţin lui Victor Slăvescu). 15 Cf. Lucian Nastasă, Lucian Blaga – avatarurile unei catedre universitare, în vol. Itinerarii istoriografice, coord. G. Bădărău, Iaşi, Fundaţia Academică „A.D. Xenopol”, 1996, p.499-521. 14

348

asistenţa aleasă cu o figură de imbecil anost, care să strice şi mulţumirea altora”16. Însă apropierea de familia regală, ori de descendenţii unor principi ai României, susceptibili a fi extrem de bogaţi, nu era o chestiune doar de orgoliu sau căpătuială, putând avea deopotrivă motivaţii de ordin istoriografic şi chiar financiar-editorial. Din acest ultim aspect s-au născut de-a lungul vremii tot felul de culpe, unele nu lipsite de adevăr. Bunăoară, în 1893-1894, Barbu Ştefănescu-Delavrancea aducea neplăcute acuzaţii lui A.D. Xenopol, care ar fi oferit în Istoria românilor portrete mult prea pozitive, comparativ cu realitatea, unor principi precum Bibescu, Ştirbei, Mihai Sturdza, acest lucru datorându-se faptului că urmaşi ai acestor familii ar fi dat bani universitarului ieşean17. Replicând, Xenopol pune atacul lui Delavrancea pe seama unor „răfuieli” personale, pe o interpretare eronată a unor realităţi, recunoscând totuşi faptul că descendenţi ai unor familii princiare şi boiereşti (chiar şi regele Carol I) au achiziţionat mai multe exemplare din amintita lucrare, pentru a susţine astfel tipărirea cărţilor (6 volume au costat 30.500 lei)18. Dar mai târziu şi N. Iorga a fost acuzat că a realizat volumele Despre Cantacuzini (1902), Documente privitoare la familia Cantacuzino (1902) sau Corespondenţa lui Ştirbei-Vodă (1904) cu bani de la G. Gr. Cantacuzino şi Barbu Ştirbei. Iar celor doi li s-ar mai putea adăuga de-a lungul vremii alţi câţiva istorici-universitari care „au ştiut” să capaciteze financiar diverşi potentaţi, cărora pe alte meleaguri li s-a atribuit mereu calitatea de „Mecena”. La noi însă totul a fost gestionat de... suspiciune, de invidie, de „capra vecinului”. Problemele legate de acest aspect apar în clipa în care producţiile istoriografice capătă accente vădit... „ideologice”, de linguşeală am spune astăzi, ca în cazul Manualului de istoria românilor pentru şcolile secundare de ambe sexe, alcătuit de Gr.G. Tocilescu19, ce a cunoscut mai 16

N. Iorga. Corespondenţă, II, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.12. Cf. B. Ştefănescu-Delavrancea, Cultul celor mici, în „Viaţa”, I, 1893, nr.1, p.2-3, şi Istoric sau …?, în „Viaţa”, I, 1894, nr.19, p.1-2. 18 A.D. Xenopol, Întâmpinare, în „Arhiva”, V, 1894, nr.1-2, p.121-122; printre altele, motivează afirmaţiile dramaturgului prin faptul că Xenopol a susţinut pentru premiul Academiei o lucrare a lui I. Bogdan, contra unui volum de nuvele al lui Delavrancea. 19 Gr.G. Tocilescu, Manual de istoria românilor pentru şcoalele secundare de ambe sexe, întocmit după noul program din 30 martie 1899, ed.II, revăzută şi adausă, Bucureşti, Tip. Corpului didactic, 1900, 575 p. 17

349

multe ediţii, ceea ce a adus şi sume considerabile realizatorului, ca „drepturi de autor”. Era însă o carte şcolară preferată de ministerul de resort şi pentru că – nu întâmplător – capitolul dedicat domniei regelui Carol I reprezenta 11% din economia întregii ediţii, într-o prezentare textuală şi grafică de înaltă clasă. Aşadar, nu s-ar putea spune că politica activă a stat departe de viaţa universitară, ci dimpotrivă, pare să fi fost mereu prezentă, ceea ce în fond nu este nimic reprobabil20. Însă mai gravă apare, ca o constantă şi o dominantă în interiorul acestui câmp, prezenţa politicianismului. Aproape că nimic din mecanismele specifice mediului universitar nu a fost străin de acest aspect, mai tot timpul manifestându-se arbitrariul în funcţie de interesele politice de moment şi de clienterism, începând cu numirile (sau excluderile) universitare şi până la alocaţiile bugetare. De altfel, în decembrie 1928, Gr. Nandriş îi scria lui Basil Munteanu, din Cernăuţi, că „politica nu m-a prins, dar ce greu e să rezişti. În viaţa noastră primitivă trebuie să aparţii unui clan politic, altfel te sfâşie cei din celălalt trib fără frică. Asta este morala actualităţii noastre şi nu ştiu dacă până în cele din urmă nu mă va birui dorinţa de luptă realizatoare şi nu mă va convinge morala de mai sus, căci dinţii urâtului animal politic rânjesc…”. Şi a sfârşit şi el să se înregimenteze politic21. La fel se întâmplase şi cu I. Bogdan, care încă înainte de a ajunge profesor la Universitate primise o serie de favoruri de la fruntaşul liberal D.A. Sturdza, prin intermediul altui liberal universitar, I. Bianu, motiv pentru care slavistul făcea în 1887 această confesiune de credinţă: „La noi nu este sigur de azi pe mâine şi din nenorocire trebuie să urmăm încă în parte principiul epocii fanariote de a pune mâna până ce poţi. Se înţelege, acest principiu în cazul de faţă e moral şi justificat, căci oricine ar fi ministru imparţial şi binevoitor pentru amicii râvnitori nu s-ar opune să-mi dea mijloacele de studiu [bursă]. Am toată încrederea că dl. Sturdza [ministrul Instrucţiunii], care se interesează de mine şi care mi-a făcut până acuma mult bine, îmi va împlini această singură dorinţă ce o am. Pentru dl. Sturdza am o adevărată afecţiune; mi se pare că a făcut prea mult pentru mine, fără ca eu să-i fi făcut nici un serviciu. Îi voi 20 Pentru o categorie restrânsă de universitari, vezi Mihai Chioveanu, Istoricii şi politica în România interbelică, în „Anuarul Institutului de Istorie A.D. Xenopol”, XXXIX-XL, 2002-2003, p.595-612. 21 Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris, Edit. Ethos, 1979, p.555.

350

recompensa această părintească protecţiune prin o recunoştinţă sinceră şi printr-un devotament ce-i voi păstra totdeauna”22. Iar în timp aşa se va şi întâmpla, deşi Bogdan va reuşi foarte bine să continue excelentele relaţii şi cu junimiştii, care îi întinseseră o mână de ajutor încă de la terminarea studiilor universitare, primind postul de profesor de greacă şi latină la Institutul particular din Pomârla, unde director era Samson Bodnărescu. Totodată, în 1885, îi dăduseră şansa să devină colaborator la „Convorbiri literare”23, fapt cu totul şi cu totul remarcabil pentru un tânăr cu aspiraţii înalte, pentru ca mai apoi să devină şi director al acestei publicaţii, între 1902 şi 1906. Însă a face „politică” este una, iar a face „politicianism” este alta24. Acest din urmă aspect a prezentat mereu Universitatea în exterior ca un paradis al jocurilor politice, aranjamentelor de culise, în care ambianţa putea fi oricum, numai ştiinţifică nu! Pe de altă parte, unde este politică este şi putere, iar unde se află puterea acolo găsim neapărat şi prosperitate. Însă chiar şi numai poziţia de profesor universitar, ca o chestiune de prestigiu social, ar fi trebuit să se reflecte şi în situaţia materială a acestora. Pentru că din capul locului trebuie spus faptul că maniera în care sunt retribuite cadrele universitare reprezintă aprecierea pe care o acordă statul (în speţă clasa politică) învăţământului superior şi deci, implicit, recunoaşterea importanţei sociale a acestui sector, contribuind într-un fel sau altul şi la atractivitatea spre această profesie. În mod cert, dorinţa cuiva de a face parte din corpul învăţat al unei naţii ţine de motivaţii multiple, însă încă din perioada formaţiei şcolare, din anii când îşi gândeşte o posibilă strategie pentru adoptarea unei cariere, individul se află în postura dilematică de a alege între strategiile profesionale orientate spre cercetare şi ştiinţă, şi cele orientate spre domenii practice, lucrative, ori spre cele de clientelă, cum ar fi medicina, dreptul, arhitectura, finanţele etc., care aduc în mod sigur beneficii materiale semnificative. Deşi aspectul material ar părea legat mai mult de latura vulgară a existenţei unui intelectual, problema remuneraţiei şi a bunăstării a fost o 22

Scrisori către Ioan Bianu, I, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva, p.123. 23 A publicat o critică la cartea lui Aron Densusianu, Istoria limbii şi literaturii române (în „Convorbiri literare”, XIX, 1885, nr.8, p.678-696). 24 Vezi şi Spiru C. Haret, Un eveniment istoric, în „Revista generală a învăţământului”, II, 1907, nr.8, p.513-523.

351

prezenţă vie în diversele dezbateri de-a lungul timpului, cu referinţă directă la condiţia profesorului universitar. Mai totdeauna – cu excepţia unor notabile exemple de indivizi care aveau o avere proprie satisfăcătoare, dobândită în principal prin moşteniri sau zestre – subiectul a fost unul sensibil, mai ales prin inegalităţile pe care le genera la nivel de politică de stat între diversele categorii de funcţionari. Cu toate acestea, Iorgu Iordan aprecia în Memoriile sale că „o catedră în învăţământul superior din România veche valora – acesta-i termenul exact – cât o moşie bună, cu avantaje, în plus, faţă de aceasta. Căci, afară de glorie, posesorul ei se bucura de un frumos venit material, care era asigurat fără teama pe care o avea moşierul, că o secetă sau o altă întâmplare asemănătoare îl poate ruina. Venitul consta nu numai în salariu, ci şi în cota-parte din taxele plătite de studenţi, care la facultăţile de drept, de pildă, puteau întrece chiar salariul unui profesor cu câteva gradaţii”25. Cu toate acestea, la o sumară comparaţie între diversele poziţii din nomenclatorul înalţilor funcţionari de stat se constată discrepanţe majore între nivelurile de salarizare: la începutul veacului XX (prin 19011902), de pildă, în funcţie de vechime, profesorii universitari primeau între 565 lei şi 803 lei/lună, la care, uneori, se mai adăugau 2-300 lei pentru eventuale supliniri. De exemplu, la Iaşi, în acelaşi an academic, salarizarea era următoarea: I. Caragiani – 803 lei; C. Leonardescu – 803 lei; A.D. Xenopol – 728+344 (suplinire) lei; P. Răşcanu – 740 lei; I. Găvănescul – 640 lei; Al. Philippide – 643 lei; P.P. Negulescu – 565 lei; T. Antonescu – 565 lei; A. Naum – 500 lei; Xenofon Gheorghiu – 344 lei26. Pentru a avea un reper de comparaţie, reproducem evaluarea făcută de Iorgu Iordan, valabilă pentru primul deceniu al veacului XX, în ceea ce priveşte puterea de cumpărare: ca student bursier primea 100 lei pe 25

Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.175. Dar nici taxele de la facultăţile de litere nu erau de neglijat. La Cluj, de exemplu, în anul universitar 1934/35 se percepeau următoarele taxe: de frecvenţă, 1000 lei, ce rămâneau la dispoziţia instituţiei; pentru examenul de licenţă 1000 lei, din care 10% pentru fondul universitar, 5% pentru decanat, iar din restul două cote reveneau preşedintelui comisiei şi câte o cotă celor doi membri; tot 1000 lei se percepea pentru echivalarea diplomei de licenţă, repartizaţi ca în cazul examenului de licenţă; pentru examenul de doctorat era 2000 lei, din care 10% pentru fondul universitar, 5% pentru decanat, iar din restul o cotă pentru preşedintele comisiei, câte două cote la cei doi referenţi şi câte o cotă la cei doi membri; pentru echivalarea diplomei de doctorat se percepeau 10.000 lei, cu aceeaşi repartiţie ca mai înainte ş.a.m.d. 26 Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 899/1902, f.14-15.

352

lună; „din ei îmi făceam un costum de stofă englezească la cel mai bun croitor din Iaşi, îmi cumpăram cei mai buni pantofi şi-o pălărie”; „cu 30 de lei pe lună puteau trăi doi oameni modest, dar onorabil”27 (referindu-se doar la hrană). În schimb, la începutul aceluiaşi secol, un magistrat putea aspira la următoarele funcţii: consilier la Curtea de Apel – 760 lei/lună; consilier la Curtea de Casaţie – 1200 lei/lună; preşedinte la Curtea de Apel – 960 lei; preşedinte la Curtea de Casaţie – 1366 lei/lună. Iar ca să avem o imagine şi mai sugestivă, vom continua cu exemplificările numai pentru sectorul de stat, bugetar: un absolvent al facultăţii de drept (licenţiat) era numit în funcţie, ca magistrat, cu 272 lei/lună, având şansa avansării în funcţie, în vreme ce profesorilor li se acorda gradaţia o dată la cinci ani; în schimb, salariul unui profesor secundar era de 300 lei/lună. În ce priveşte corpul ofiţeresc, un sublocotenent, la 21 ani, avea 283 lei/lună, plus alte avantaje (reduceri CFR, medic, ordonanţă etc.), perspective de avansare: maior – 485 lei/lună; locotenent colonel – 589 lei; colonel – 751 lei; general de brigadă – 961 lei/lună; general de divizie – 1170 lei. Un inginer putea primi între 600 lei şi 1200 lei/lună, ajungând chiar până la 1600 lei/lună. Un medic de plasă avea 430 lei/lună, la care se adaugă alte venituri din practicarea profesiei, ajungând până la 500-600 lei/lună şi o perspectivă de înaintare. Mai mult chiar, alte categorii profesionale (cu doar 4 clase gimnaziale) erau astfel plătite: secretar de consiliu judeţean – 350 lei/lună; secretar de consiliu comunal – 300 lei/lună; poliţai – 500 lei/lună; telegrafist – 330-560 lei/lună; şef de gară – 390 lei/lună ş.a.m.d.28 Aşadar, comparativ cu unele categorii sociale, retribuţia putea părea când mulţumitoare, când insuficientă, în funcţie şi de „pretenţiile” fiecărui universitar în parte, salarizarea generând mai totdeauna în acest mediu un sentiment de injustiţie şi de decalaj între imaginea de sine (ca universitar), idealul proiectat în ceea ce priveşte retribuţia şi situaţia de facto. Dacă în 1896, Al. Philippide părea satisfăcut de condiţia sa – „Sunt încă tânăr, am 37 de ani, câştig mult (la anul de ex., voi câştiga între 1020 şi 1170 de lei pe lună, în momentul de faţă venitul meu este de 875 de lei pe lună), sunt sănătos ca un ou, n-am datorii, am fost şi sunt un om cu 27

În volumul lui Dorin Tudoran, Nostalgii intacte, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1982, p.52. Cf. A. Lupu-Antonescu, Salariile profesorilor secundari, în „Revista generală a învăţământului”, V, 1910, nr.8, p.545-551. 28

353

desăvârşire cinstit, posed oarecare reputaţie în ţara mea şi chiar în străinătate”29 –, după numai un deceniu, când obligaţiile sociale şi familiale erau mai mari, veniturile îi par tot mai insuficiente. Anton Naum se plângea şi el prin 1902 de puţinătatea salariului30, afirmând că „au ajuns nenorociţii profesori universitari să fie mai rău plătiţi decât cinovnicii din timpul Regulamentului Organic de pe la isprăvnicii şi de pe la eforii!”31. În plus, ca orice bugetar, profesorul resimte cel mai acut toate seismele financiare mai mici sau mai mari, întotdeauna crizele economice lovind în primul rând pe funcţionarii statului. Este un aspect pe care acelaşi Philippide îl constată în 1907: „Viaţa se scumpeşte pe fiecare zi, iar banii se împuţinează. Salarele sunt cu un sfert, cel puţin, mai mici decât acum zece ani în urmă, iar mijloacele de trai, pâinea, carnea, zahărul, legumele, veşmintele, lemnele, chiriile sunt de două ori mai scumpe”32. Această situaţie a avut un impact cât se poate de vizibil îndeosebi în perioada crizei economice din 1929-1933, când s-au aplicat curbe de sacrificiu, salariile nu erau plătite cu lunile etc., etc., universitarii fiind şi ei loviţi în latura materială a existenţei33.

29

Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Minerva, 1986, p.130-131. 30 Conform bugetului pe 1902/3, titularul catedrei de limba şi literatura franceză avea ca salar lunar 460 lei, din care primea după reţineri 393 lei şi 30 bani. Anton Naum poseda însă o proprietate la Vădurele, pe care o lucrau ţăranii, iar el avea din recoltă o cotă aparte. 31 Scrisori către Ioan Bianu, III, ed. Marieta şi Petre Croicu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1976, p.6. 32 Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.223. De exemplu, în septembrie 1909, salariile corpului didactic de la facultatea de litere din Iaşi erau următoarele: I. Caragiani, P. Răşcanu şi A.D. Xenopol – 650 lei (leafa)+390 (gradaţia) = 1040 lei, din care se reţine 104 lei+taxă de 3% (28,08 lei), rămânând finalmente 907,92 lei; I. Găvănescul – 650 lei, iar după sporuri şi taxe 822,81 lei, la care se mai adaugă o suplinire de 500 lei (din care se scad impozite şi rămân 349,20 lei); Al. Philippide – 650 lei, finalmente 831,97 lei; P.P. Negulescu – 650 lei, cash 636,34 lei (avea un împrumut); T. Antonescu – 650 lei, în cele din urmă 737,69 lei; G. Ibrăileanu, I. Ursu, Xenofon Gheorghiu şi Ilie Bărbulescu – 500 lei, finalmente 349,20 lei; I. Petrovici şi Traian Bratu – 350 lei, iar cash 305,55 lei. (Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 911/1909, vol. II, f.33). În ianuarie 1913, salariile de bază ale profesorilor titulari au crescut de la 650 la 900 lei. 33 De pildă şi în timpul crizei economice din 1899 s-au aplicat impozite suplimentare pe salarii (la universitari 5%), nu au mai fost plătite gradaţiile, salariile erau date cu întârziere ş.a.

354

Iar pentru a avea şi alte repere în ceea ce priveşte salarizarea corpului universitar, vom mai oferi câteva eşantioane de salarizare. De exemplu, D.M. Teodorescu şi-a început cariera fiind custode la Muzeul Naţional de Antichităţi (1 iunie 1906-1 octombrie 1912), cu 85 lei/lună, devenind apoi conservator la aceeaşi instituţie, cu 250 lei/lună, şi subdirector (1 aprilie 1916-1 noiembrie 1920), cu 290 lei/lună. Ca profesor la Universitatea din Cluj va avea 7614 lei/lună în intervalul 1 ianuarie-31 octombrie 1925, iar de la 1 noiembrie acelaşi an va primi 11.001 lei/lună. În decembrie 1885, salariul lunar al unui profesor ieşean era: N. Ionescu 570 (leafă) + 330 gradaţi = 880 lei, din care se scade impozitul de 88 lei, rămânând 792 lei; I. Caragiani primea în final 717 lei; Andrei Vizanti 717 lei; C. Leonardescu 643 lei; Şt. Vârgolici 569 lei; A. Densusianu 495 lei; A.D. Xenopol 450 lei; Petru Răşcanu 315 lei34. Iar pentru a ne da seama de valoarea banilor în intervalul de timp avut aici în discuţie, vom oferi câteva elemente de comparaţie, pentru a fi cât mai sugestivi. Prin 1878-1879, când C. Bacalbaşa era tânăr copist la Ministerul Instrucţiunii şi avea ca salariu 88 lei pe lună, la Bucureşti se putea lua prânzul cu cel mult 1 leu35. În 1882, „cu 3 şi 4 lei puteai mânca un prânz bun la orice restaurant de mâna întâi” (în afară de Capşa şi de Hugues, unde costa cam 7-8 lei)36. În 1935, de pildă, la Cluj veniturile netto erau următoarele: N. Drăganu, profesor titular – 21.846 lei/lună, la care se mai adăugau 1054 lei ca decan şi 26.676 ca preşedinte al comisiei interimare a oraşului Cluj; N. Bănescu, P. Grimm, G. Kisch, I. Lupaş şi Th. Capidan, profesori titulari – 21.796 lei/lună; Ştefan Bezdechi, profesor titular – 15.176 lei/lună; Vl. Ghidionescu, profesor titular – 18.222 lei/lună, plus 1421 lei ca director al Seminarului Pedagogic Universitar; Onisifor Ghibu, profesor titular – 19.731 lei/lună; C. Sudeţeanu, profesor suplinitor – 6922 lei/lună; C. Daicoviciu, conferenţiar – 8706 lei/lună, plus 8781 lei ca profesor la Seminarul Pedagogic Universitar; Fr. Lang, lector – 8927 lei/lună etc. Nici peste cinci ani – în 1940 – salarizarea nu s-a schimbat, modificările fiind cauzate în unele cazuri de vechimea în muncă: C. 34

Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 555, f.3. C. Bacalbaşa, Bucureştii de altădată, I, ed. Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1987, p.69. 36 Idem, Bucureştii de altădată, II, ed. Aristiţa şi Tiberiu Avramescu, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1993, p.138. 35

355

Daicoviciu, profesor titular – 15.887 lei/lună; Vl. Ghidionescu, profesor titular – 21.942 lei37; P. Grimm, profesor titular – 24.039 lei; Em. Petrovici, profesor titular – 12.900 lei; C. Sudeţeanu, profesor agregat – 17.789 lei; N. Mărgineanu, conferenţiar – 10.723 lei; Şt. Paşca, lector – 9.472 lei; Elena Eftimiu, lector – 6779 lei; Radu Paul, asistent – 5.606 lei. În noiembrie 1937, salariile la Iaşi, numai pentru profesori, arătau astfel: I. Bărbulescu, I. Petrovici, I.M. Marinescu, Ilie Minea, N. Şerban, I. Botez, Iorgu Iordan, Paul Nicorescu, Octav Botez – 24500 lei/lună salar + 7350 lei diurnă; Tr. Bratu – 27.050 lei/lună salar + 8115 lei diurnă; Giorge Pascu – 21.900 lei + 6585 lei; Petre Andrei – 19.400 lei + 5820 lei; Gh. Brătianu, M. Ralea, Dan Bădărău, C. Balmuş – 17.050 lei + 5115 lei; Andrei Oţetea – 14.650 lei + 4395 lei. Aşadar, oarecum sistematizând, pe categorii de universitari, salariile de bază lunare (fără cumuluri) arătau astfel în 1937/8: profesor titular gr. VI (ultima) – 26.000 lei (gr. I – 14.500 lei); profesor agregat gr. V – 19.550 lei (gr. I – 11.700 lei); conferenţiar gr. V – 15.950 lei (gr. I – 9400 lei), lector/şef lucrări gr. V – 14.400 lei (gr. I – 8600 lei), asistent gr. V – 11.550 lei (gr. I – 6700 lei), preparator gr. IV – 6200 lei (gr. I – 4700 lei). Se poate totuşi constata faptul că în mediul universitar existau mari decalaje de salarizare între profesor şi celelalte categorii aflate în posturi de aşteptare. În schimb, cuantumul lefurilor erau pretutindeni la fel, neexistând diferenţe între centrele de învăţământ superior. În schimb, prin Decretul Lege nr. 119/194138 s-a stabilit o nouă salarizare pentru diverse categorii de funcţii. În ceea ce priveşte profesorii universitari, salariile au fost stabilite pe principiul a patru categorii de localităţi sedii de universităţi, în care distincţiile se făceau în principal pe temeiul indemnizaţiilor de chirie, în cote ce se calculau din salariul brut: la Bucureşti (categoria I), 5% pentru necăsătoriţi; 12% pentru căsătoriţi; 16% pentru cei căsătoriţi cu copii. Pentru localităţile de categorie II-IV: 6% pentru necăsătoriţi; 10% pentru căsătoriţi; 14% pentru cei cu copii. 37

În acelaşi an, Vl. Ghidionescu a fost adus în faţa justiţiei pentru „neglijenţă gravă” şi „delapidare” (1.061.850 lei), alături de alţi trei funcţionari ai Liceului de aplicaţie de la Şcoala Normală Superioară, unde el era director din 1930, după ce anterior, prin decizia Tribunalului Cluj (dos. 172/1939), i se pusese sechestru pe averea mobilă şi imobilă. Prin ordonanţa definitivă a Tribunalului din Sibiu (nr.32/1941), s-a constatat vinovăţia celor acuzaţi, dar acţiunea penală a fost prescrisă, deoarece Clujul se afla atunci în componenţa unui „stat străin”. 38 Publicat în „Monitorul Oficial”, nr.16 din 19 ianuarie 1941.

356

Aşadar, salariile rămân aceleaşi ca până atunci, prevăzându-se însă opt gradaţii pentru preparatori, cuantumul brut variind de la 6000 lei/lună (preparatori fără grad), până la 18.000 lei/lună (gradaţia VIII). Pe de altă parte, trebuie evidenţiat şi faptul că exista totuşi o diferenţiere – în ce priveşte câştigurile – între diversele facultăţi, pentru că, de pildă, nu-i putem compara pe universitarii de la litere şi de la ştiinţe cu cei de la medicină şi drept, care au avut mereu venituri suplimentare, ca practicieni. Doar o redusă parte a universitarilor de la litere sau ştiinţe au putut să-şi procure venituri suplimentare prin cumul, conferinţe, publicaţii remunerate (manuale39, articole de ziar sau revistă) sau din expertize ştiinţifice, şi acestea din urmă rezervate reprezentanţilor doar a câtorva discipline (cum ar fi bunăoară sociologia). Însă şi un specialist în psihologie, precum Constantin I. Botez, era angajat la Oficiul de documentare al Consiliului Legislativ, fiind în acelaşi timp şi asistent la Universitatea din Iaşi. Ori Vasile Pavelcu, şef de lucrări tot la Iaşi, era şi psihotehnician cl. II la Institutul Psihotehnic din aceeaşi localitate (ce ţinea de Ministerul Muncii), având – de pildă – în ianuarie 1941 următoarele venituri: de la facultatea de litere 11.488 lei/lună, iar de la Institutul Psihotehnic 9101 lei/lună40. Apoi, aici mai intervine şi o altă diferenţiere, între capitală şi provincie, metropola beneficiind mereu de o concentrare de edituri, reviste, diverse şcoli superioare, marea industrie etc., unde universitarii îşi puteau găsi debuşeuri suplimentare. Între 1929 şi 1933, ziarul „Cuvântul” – al cărui director-proprietar era Nae Ionescu – devenise o veritabilă „fabrică de bani”, pe de o parte prin politica de reclame, dar mai ales prin contribuţiile financiare consistente (nu dezinteresate) ale unor importanţi oameni politici, ale lui Nicolae Malaxa, ba chiar ale lui Carol II, ca să nu mai vorbim de banii consorţiului german „I.G. Farben”, al cărui director în România era chiar profesorul de filosofie. Aşadar, după cum se poate lesne constata, şi aspectul financiar a contribuit la producerea unor fracturi în interiorul corpului universitar: bucureşteni contra provinciali, tineri contra bătrâni, discipline 39 Dintre cei care au câştigat bine – unii chiar foarte bine – de pe urma manualelor amintim aici pe: V.A. Urechia, Gr.G. Tocilescu, I. Găvănescul, M. Dragomirescu, S. Mehedinţi, Ov. Densusianu, Al. Rosetti ş.a. 40 Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 2077, f.287.

357

„fundamentale” contra discipline marginale sau novatoare, cei ataşaţi profesiei de bază contra „afaceriştilor”, politicieni contra politicianişti etc. Totodată, nu se poate vorbi de o îmbogăţire rapidă a universitarilor doar de pe urma activităţii la catedră, fără o avere prealabilă (din familie, moşteniri, dotă etc.). Dimpotrivă, unii s-au plâns chiar, ca de pildă Gr. Nandriş, profesor la Universitatea din Cernăuţi, care îi scria lui Basil Munteanu la 19 iulie 1928: „Viaţa materială este mai grea decât la Paris. Cu salariul de profesor universitar nu-mi pot îngădui nici atâta cât îmi puteam permite cu schimbul de mizerie de la Paris: 14 mii lei, din care scăzând anuităţile datoriilor rămân cu vreo zece mii. Îţi spun asta ca să ştii ce te aşteaptă, în cel mai bun caz, dacă râvneşti o carieră oficială. Evident, în capitală mai poţi câştiga ceva”41. Dar nici un bucureştean – la vremea aceea – precum C. Marinescu n-o ducea mai bine, tânărul şi proaspătul conferenţiar de ştiinţe auxiliare ale istoriei plângându-se lui N. Iorga, în ianuarie 1924, că „abia reuşesc să plătesc o cameră mobilată cu ce primesc de la universitate; dacă îşi-nchipuie cineva că se va putea merge mult astfel, se înşeală amar”42. Şi nici nu va „merge” mult aşa, întrucât protectorul său Iorga i-a facilitat cooptarea ca profesor agregat la Cluj în chiar anul următor, iar la scurt timp se va şi căsători cu Zoe Balş, descendentă a unei familii bogate şi cu renume43, încheindu-se definitiv cu lipsurile lui materiale. A fost şi acesta motivul pentru care unii viitori potenţiali profesori – ca un paradox suprem – au trebuit să părăsească „imperiul meritocraţiei” pentru câmpuri sociale externe: poziţii administrative sau politice. Alţii chiar păreau să refuze ideea cooptării în mediul universitar tocmai datorită proastei salarizări, îndeosebi în cazul debutanţilor. Răspunzând unei „provocări” anterioare adresată de G. Ibrăileanu la finele anului 1924, Paul Zarifopol îi explica acestuia refuzul de a veni 41

Basil Munteanu, Corespondenţe, p.550. Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), ed. Petre Ţurlea şi Stelian Mândruţ, Bucureşti, Edit. Academiei Române, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”, 2005, p.133. 43 Zoe Balş era fiica mai mare a lui Gheorghe Balş (celebru inginer constructor şi istoric al arhitecturii româneşti, membru al Academiei Române din 1923, vicepreşedinte al acesteia etc.). Zoe era totodată şi soră cu Matei Balş, celebru profesor de la facultatea de medicină din Bucureşti, al cărui nume este purtat de Institutul de Boli Infecţioase din capitală (Mircea Angelescu, Răsfoind caietele de memorii ale profesorului Matei Balş, Bucureşti, Edit. Viaţa Medicală Românească, 2007). 42

358

profesor la facultatea din Iaşi: „Am oroare sfântă de oficialitate. Un motiv pe deasupra atâtor altora ca să fug de universitate. E şi un viespar îngrozitor acum mulţumită idioţiei şi şarlataniei naţionaliste. Mi-a scris o rudă din Iaşi despre catedra suplinită de [Cezar] Papacostea, spune că d-ta şi [Petre] Andrei mă susţineţi pe mine. Sunt şi rămân cel mai ingrat dintre protejaţi. Lăsând orice altă consideraţie la o parte, cu gazetăria pot să trăiesc. Cu catedra nu mi-aş putea (curat tehnic şi material) aranja viaţa, şi gazetărie desigur n-aş mai putea face. Aşa cum mă ştiu, n-aş mai putea scrie un rând”44. Cu toate acestea, nu se poate afirma despre universitari că au fost oameni scăpătaţi, ci dimpotrivă. Eventuala sărăcie şi lipsurile materiale ale cuiva au putut fi mai degrabă rezultatul ineficientei chivernisiri a resurselor şi a unei proaste gestiuni a oportunităţilor. De prin 1880, Al. Odobescu mai tot timpul a trecut prin crize financiare, având de întreţinut două „case” – una la Bucureşti, alta la Paris –, iar o vreme, prin 1888-1889, când se afla în ţară, locuia în capitală la hotel. Dar se pare că anul 1885 a fost cel mai dezastruos pentru Odobescu din punct de vedere financiar, când a pierdut şi postul de secretar de Legaţie la Paris. Dacă până atunci vorbea de cheltuieli de mii de franci, în toamna anului respectiv se bucura că primeşte de la mama sa 100 franci (cheltuielile lui zilnice fiind între 12-15 franci), sau găsea ca fiind o risipă, un „sacrificiu” faptul că a plătit 10 franci pentru o telegramă. Ajunsese de altfel, la începutul lui noiembrie, la Paris, că dacă mama sa nu-i trimitea 100 franci ar fi trebuit să-şi amaneteze ceasul pentru a trai45. Odobescu era şi o fire mai puţin econoamă, în plus afişa – el şi familia sa (soţie şi fiică) – o viaţă luxoasă, pentru a-şi ţine fasonul. Majoritatea vacanţelor erau petrecute la Paris, iar soţia şi fiica lui aproape că se stabiliseră acolo, pentru o vreme. În plus, tot acolo avea şi rude, nu oricare, ci cu pretenţii46, şi ca atare trebuia să-şi ţină „rangul”. Însă mereu era în penurie financiară, creditorii îi băteau la uşă, ceea ce-l va face să-i mărturisească vărului său Constantin Caracaş, în februarie 1887, că: „de 44

Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, p.188. 45 Al. Odobescu, Opere, X, Corespondenţă 1884-1886, ed. Rodica Bichis, Nadia Lovinescu, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei RSR, 1983, p.336-337, 352. 46 Sora sa, Maria, era căsătorită cu Louis Marie Adolphe Lévesque, baron d’Avril, la aceasta din urmă petrecându-şi ultimii ani de viaţă mama lui Al. Odobescu, şi tot în casa lor aflându-şi ea sfârşitul în 1886.

359

trei luni suntem în această groaznică strâmtoare şi am fi murit pozitiv de foame dacă n-am fi găsit ceva ajutor de la biata Elena Izvoranca”47. Nici ulterior nu i s-a ameliorat condiţia, grijile materiale efectiv sufocându-l pe Odobescu, care îi scria soţiei lui Saşa, aflată la Paris, în ianuarie 1889: „sunt cu adevărat profund mâhnit, abătut, copleşit de situaţia noastră. În zadar încerc, nu izbutesc să dau de capăt existenţei noastre împrăştiate şi sunt momente în care asta mă descurajează cu desăvârşire. Nu mai ştiu nici ce să fac, nici ce să cred”. „Sunt de două ori chinuit: la gândul că vă ştiu pe voi într-o situaţie îngrozitoare şi că eu însumi nu am leţcaie pentru întreţinerea bietei mele gospodării, nici posibilitatea de a-mi procura de undeva banii necesari, pentru voi şi pentru mine”48. Iar ca el şi alţii, chiar dacă pentru mulţi sincopele financiare au fost doar temporare! Pe la 1870, B.P. Hasdeu trecea printr-o mare strâmtoare financiară. În 1869 a fost dat afară din funcţia de redactor la „Arhiva istorică”, între 1868-1871 călătorise mult pentru cercetări în arhivele străine (Franţa, Ungaria, Serbia, Boemia), mai cheltuia cu editarea „Columnei lui Traian” etc., ceea ce-l determină să facă împrumuturi pe la prieteni sau de la zarafi, cu dobândă. Pentru un astfel de credit, bunăoară, pe care nu l-a returnat cu procentul cuvenit, a tot fost târât prin tribunale, din 1871 până spre 187649. Dar astfel de momente par „apanajul” tinereţii, când veniturile teoretic sunt mai mici, individul este mai puţin calculat, mai nesăbuit şi cheltuitor, iar nevoile pentru a fundamenta o „casă” presupun investiţii substanţiale. De altfel, după cum rememora I.A. Candrea atunci când vorbea despre Ovid Densusianu, la începutul carierei celui din urmă „şi mie ni se întâmpla foarte adesea să ne lipsească nu «banii de prisos», ci chiar cei de trebuinţă, pentru a ne ţine rangul în societate. Ne împrumutam câteodată de la bănci şi ne giram unul altuia poliţele, dar numai puţine case de credit ne primeau iscăliturile”50. În schimb, un alt universitar, Gheorghe Bogdan-Duică, mai totdeauna şi-a deplâns lipsurile, însă numai în faţa prietenilor influenţi, doar-doar îi vor procura vreo sinecură. Sunt şi oameni din aceştia, care cu sau fără motiv mereu se lamentează, folosindu-se în interes propriu de 47

Elena Piru, Pe marginea morţii lui A.I. Odobescu, în „Manuscriptum”, 1/1971, p.164. Ibidem, p.166, 167. 49 Cf. „Manuscriptum”, 4/1976, p.170-172. 50 I.A. Candrea, Amintiri din viaţa lui Ovid Densusianu, în „Viaţa românească”, XXVI, 1973, nr.12, p.80. 48

360

sensibilitatea altora pentru a obţine tot felul de beneficii! Bunăoară, la 4 ianuarie 1924 îi scria lui Ioan Bianu că nevoile materiale îl mâhnesc peste măsură şi-l împiedică să lucreze: „Eu, când sunt necăjit, necăjit, devin nervos şi nu pot pătrunde în materii, deoarece nevoile mi se înfig în capul ăsta prost (prost, căci nu poate fi indiferent) şi mă abat mereu de la urmărirea problemelor”; „Cu perspectivele prezente, eu am început a mă gândi să fug din Cluj şi să mă întorc la Bucureşti, chiar şi la liceu, deoarece sper că, pe lângă liceu, aş mai găsi ceva de lucru, comercializând condeiul”, datorită numărului mare de gazete, prin proximitatea factorilor politici etc. În aceste împrejurări, argumentele liderului liberal Vintilă Brătianu, „care pare a crede că suntem datori a ne înfometa din patriotism”, întărind românismul la Cluj, i se par uneori ridicole51. Până şi Sextil Puşcariu intervine pe lângă Bianu, scriindu-i la 20 ianuarie acelaşi an că „despre necazurile colegului Duică am aflat şi eu chiar de la el. O duce cât se poate de greu cu familia lui numeroasă. Cu cei 9000 lei leafă şi cu puţinul ce câştigă şi nevastă-sa e imposibil de trăit în Cluj, când mai ai şi copii, chiar dacă ai fi mai bun gospodar decât se pare a fi visătorul nostru coleg. Câştigurile laterale nu sunt posibile pentru un scriitor ştiinţific. E cât se poate de trist ca un om ca Duică, după o muncă necontenită de aproape patruzeci de ani, să nu-şi poată cumpăra un rând de haine! Eu i-am procurat posibilitatea de a-şi agonisi ceva la Cultura Naţională, dar e prea puţin. Din nenorocire nu văd ce s-ar mai putea face pentru el, dacă nu se va găsi vreun om influent ca să-i procure un loc în vreun consiliu de administraţie (ceea ce e greu din cauza politicii ce o face şi de care nu-i chip a-l dezbăra)”52. De fapt, Bogdan-Duică era deosebit de inabil în a-şi gestiona veniturile53, în plus 51

Scrisori către Ioan Bianu, I, p.299-300. Ibidem, III, p.609. 53 Dar credem că avea şi o anumită doză de „şmecherie”, pentru că mai tot timpul se plângea pe la „puternicii zilei”, pentru a mai obţine ceva. Aşa se face, de exemplu, că în 1925 Bogdan-Duică primeşte de la ministrul Al. Lapedatu 60.000 lei, ca plată anticipată, sub pretextul comenzii de a realiza o monografie asupra lui Dimitrie Bolintineanu (cf. Biblioteca Academiei Române, Fondul Al. Lapedatu, vol. XXII, f.223), pe care însă n-a mai produs-o niciodată. În plus, fără menajamente, Bogdan-Duică cerea direct diverse favoruri, aşa cum a făcut – de pildă – în cazul fiilor săi, Catul şi Virgil, incluşi în prima serie de bursieri ai Şcolii Române din Franţa la intervenţia lui pe lângă N. Iorga, cumnatul său (cf. Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), p.68, 97, 122 ş.a.). 52

361

avusese şase copii din prima căsătorie, din care înmormântase doi până la acea dată, iar soţia de-a doua era numai învăţătoare, directoarea unei grădiniţe de copii din Cluj, cu un salar de doar 5120 lei/lună, însă locuiau într-un splendid apartament preluat de la unguri, lângă parcul central din Cluj, pe str. Minerva 7 (devenită prin anii ’30 str. O. Goga), în care mai apoi s-a mutat Onisifor Ghibu, Bogdan-Duică construindu-şi totodată o impozantă casă la Sibiu (pe actuala str. Eremia Grigorescu), prin 1932-1934, unde intenţiona să se retragă la bătrâneţe54. Însă un alt coleg de profesorat, sociologul Virgil Bărbat, multă vreme celibatar, era în mod voit mai puţin frământat de problemele materiale, poate şi pentru că părinţii lui – braşoveni stabiliţi la Brăila, unde au făcut o imensă avere – îi asiguraseră mereu o bună situaţie financiară55. În consecinţă, mai toată lumea îl ştia de „generos”, nu exagerat, dar suficient cât să-şi atragă multe simpatii. De altfel, era o chestiune de temperament, până şi cu studenţii comportându-se ca un camarad de-al lor, fiind „dotat cu o deosebită putere de înţelegere şi iubire a semenilor”. De pildă, ieşea frecvent cu membrii seminarului său fie la vreo bodegă, fie într-una din pădurile de la marginea Clujului (mai ales pe Făget), făcându-le cinste cu bere şi chiar cu mâncăruri alese şi scumpe, întreaga consumaţie plătind-o el. Totodată, era extrem de sensibil la sărăcia multor studenţi harnici şi dotaţi intelectual, ajutându-i material – dar fără a-i umili –, acordându-le de exemplu premii substanţiale în bani celor care realizau studii sau referate meritorii la disciplina ce o preda. De altfel, pentru apariţia regulată a „Revistei de Sociologie” a cheltuit sume importante din banii personali, fără a face din acest lucru un act de bravadă. S-a dovedit a fi totuşi nechibzuit, cheltuind mult prea mult, chiar şi după decesul părinţilor, nutrind poate speranţa că un văr primar – extrem de bogat – îi va susţine stilul de viaţă pe mai 54

Ar fi dorit această retragere chiar mai devreme, gândind să-l pună pe I. Breazu suplinitor al său, iar el să meargă în concediu (Cf. Sextil Puşcariu, Memorii, ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Edit. Minerva, 1978, p.819). 55 Ca singurul fecior la părinţi (a mai avut doar o soră) şi bolnav de tuberculoză încă din adolescenţă, părinţii l-au trimis de timpuriu la un sanatoriu din Elveţia, renunţând la studiile medicale începute la Bucureşti. Cu acest prilej, V. Bărbat a urmat cursurile Universităţii din Geneva (licenţiat la 12 iunie 1905), susţinând apoi doctoratul la Berna (12 iulie 1909), în Ţara Cantoanelor iniţiindu-se în scrierile lui Nietzsche, „marea revelaţie şi călăuza convertirii” (cf. Em. Panaitescu, Virgil Bărbat, în „Naţiunea”, Cluj, V, 1931, nr.252 din 27 noiembrie, p.1), care-l vor stimula să meargă la Weimar pentru a studia arhiva ilustrului gânditor german.

362

departe, inclusiv în puţinii ani ai mariajului său tardiv. Speranţa a fost însă deşartă, în ultimii doi ani de viaţă delapidând din banii Extensiunii Universitare – de care răspundea –, aceste lipsuri ieşind la iveală imediat după moartea sa, problema fiind rezolvată cu multă alergătură şi efort de către cumnatul defunctului, Cezar Petrescu56, în vreme ce soţia Corina a trebuit să se stabilească la Bucureşti împreună cu fiul Ionică, poate şi de „ruşinea târgului”. Pe de altă parte, poziţia de universitar putea atrage suplimentări masive ale veniturilor, îndeosebi prin cumul în cadrul reţelei educative şi ştiinţifice, dar şi prin simpla investire a capitalului simbolic în diverse alte tipuri de acţiuni, mai ales în domeniul politic, care putea atrage numirea în funcţii excelent remunerate sau favoriza cumulul şi în direcţii diferite de cea profesională. Iar acest aspect este impecabil dezvoltat de Titu Maiorescu într-o scrisoare adresată socrilor săi, Kremnitz, încă din decembrie 1862, pe când devenise şi profesor în învăţământul superior din Iaşi (impropriu denumit totuşi pe atunci „universitate”): „Acum am: ca profesor la Universitate – 1200 de taleri pe an, ca director al Academiei – 960, în total 2160 de taleri şi, pe deasupra, casă şi masă. Dar ce fel de casă şi masă? O locuinţă excelentă, pe care mi-o pot înzestra cu tot confortul din cei 200 taleri lunar care sunt prevăzuţi în mod special în bugetul Academiei”. În plus, hrană la discreţie şi de calitate, la fel cu utilităţile, beneficiind de mulţi subordonaţi etc. „Mai puneţi la socoteală ce vânzare va avea orice manual, pe care eu, ca director de şcoală, îl public. (...) În calitate de prim-director de liceu în Iaşi, sunt preşedintele consiliului de învăţământ pentru Moldova şi exercit influenţa cea mai directă asupra ocupării oricărui post de profesor în şcolile primare şi gimnazii”. Concluzionând parcă, le spunea în finalul epistolei că „aici sunt de câştigat lauri (...), iar următorul meu pas de aici este, după un vechi obicei, subsecretar de stat la Ministerul Cultelor. Abstracţie făcând de toate, este o activitate splendidă, în care am în mână întreaga inteligenţă a generaţiei noastre viitoare şi pot s-o îndemn într-o direcţie sau alta. Am păşit dintr-o dată pe marele făgaş al ţelului vieţii mele”57. Iar mult mai târziu, Maiorescu s-a dovedit a fi poate unicul universitar literar care a câştigat enorm practicând suplimentar avocatura. 56

Corespondenţa lui Cezar Petrescu, I, ed. Ştefan Ionescu, Cluj, Edit. Dacia, 1986, p.60. Titu Maiorescu, Jurnal şi epistolar, IV, ed. Georgeta Rădulescu-Dulgheru şi Domnica Filimon, Bucureşti, Edit. Minerva, 1983, p.59-64. 57

363

Şi pentru că tot am pomenit de această ultimă îndeletnicire, trebuie totuşi să menţionăm că şi A.D. Xenopol a mai practicat vreo cinci ani avocatura după ce fusese numit profesor la Universitatea din Iaşi. Poate nu întâmplător, abandonarea acestei activităţi pe lângă Barou, în 1883, l-a obligat ca în chiar acel an să contracteze un împrumut enorm, de 47.500 franci, de la Martin Salter, ipotecând o parte din via sa de la Galata58. În fapt, cumularzii sunt cei care deţin şi alte posturi sau funcţii ce constituie fie pârghii de putere, fie surse financiare (prin cumulul de indemnizaţii), fie gratificaţii simbolice (prestigiu personal), fie toate la un loc. De aceea, un cumul nu este doar semnul unei reuşite şi al unei promovări sociale, ci şi un stimul pentru alte ascensiuni şi privilegii, care vin aproape de la sine. Totodată, cumulardul reuşeşte să-şi lărgească sfera relaţiilor sociale, pe de o parte integrându-se într-una din multiplele branşe de clientelism, iar pe de alta creându-şi una proprie, exercitând astfel un real control – aşadar „putere” – în reţeaua pe care o ilustrează. De altfel, toate cumulurile duc spre putere, pentru că a-şi multiplica funcţiile înseamnă a-şi multiplica responsabilităţile care, nu de puţine ori, se consolidează unele pe altele şi chiar asigură individului alte promovări. Poate de aceea, în mediul academic, aspectul a fost considerat ca reprobabil nu doar de interlocutorii externi59. În 1919, pe când se lucra la organizarea noii universităţi româneşti de la Cluj, pentru a se limita cât mai mult implicarea politicului în viaţa universitară, dar şi pentru a sili corpul universitar la o muncă ştiinţifică serioasă şi susţinută, s-a elaborat chiar un document ce prevedea – în afară de salarizarea „onorabilă” a profesorilor – câteva incompatibilităţi cu această profesie: funcţiile de deputat sau senator, în afară de reprezentantul oficial; practica avocăţească; practica medicală a medicilor profesori teoreticieni, care doar puteau să consulte; nu puteau lucra în întreprinderi cu caracter comercial sau industrial (sanatorii, pensioane, fabrici etc.)60. Până la urmă însă, aceste propuneri nu au căpătat şi caracter de lege, constituind mereu subiect de discuţie, dezbateri, conflicte etc.

58

Cf. Arh.St.Iaşi, Tribunalul Iaşi. Secţ. III, dos. 607 şi dos. 616/1883. V.R. Cupărescu, Despre cumularzi, în „Dacia nouă”, Cluj, III, 1934, nr.249 (14 noiembrie), p.1. 60 Cf. Sextil Puşcariu, Memorii, p.401. 59

364

Iar o aprigă dezbatere pe această temă a izbucnit chiar la Cluj, când universitarul Nicolae Drăganu, pe lângă faptul că era primar al oraşului din 1933, dar îşi ţinea şi orele, a mai fost ales şi confirmat ca decan al facultăţii în toamna lui 1935. Această nouă poziţie a generat nemulţumirea lui Onisifor Ghibu, care a contestat alegerea, ca un semn de „energie şi hotărâre (…) în contra cumulului de funcţiuni” (profesor, primar, decan), apreciind că deşi legal era posibil, nu credea că este şi moral la o instituţie de învăţământ superior. Şi într-adevăr, alegerea fusese strict legală, deşi la limită: din 17 votanţi, 8 au fost pentru şi tot atâţia contra, votul decisiv fiind în mod evident chiar al lui Drăganu. În toată această dezbatere însă, semnificative au fost problemele puse în discuţie, invocându-se faptul că în Vechiul Regat bunăoară, la Iaşi şi Bucureşti, până la 1918 nu a existat nici un caz de profesor universitar care să fie şi primar. Abia după această dată apar astfel de cumuluri, la Cernăuţi, Iaşi şi Cluj, dar nicicum de profesor-primar-decan. Ba nu, mai fusese cazul lui T. Moşoiu, de la facultatea de drept din Oradea, care îndeplinea toate trei funcţiile deodată, dar care a şi demisionat de la primărie imediat cum s-a declanşat scandalul cu N. Drăganu61; iar la rigoare ar mai trebui invocat I. Nistor, care în aceeaşi perioadă era profesor, rector al Universităţii din Cernăuţi şi ministru al Muncii. În schimb, la Iaşi, pe când Paul Nicorescu era primar (între 1 septembrie 1927-15 ianuarie 1929), îşi ţinea doar orele, iar la fel au procedat şi Romulus Cândea sau Radu Sbiera pe când erau primari ai Cernăuţiului62. Şi este doar o singură pildă de acest gen, de incompatibilităţi neprecizate prin articole de lege, care în epocă au generat dezbateri şi indică cam până unde se putea merge cu cumulul! Însă cea mai răspândită modalitate a universitarilor de a obţine venituri suplimentare a fost suplinirea unei catedre, alta decât cea la care erau titulari. Nu întâmplător, în ianuarie 1929 Gr. Nandriş îi scria lui Al. Rosetti despre faptul că, la Cernăuţi, Ilie Bacinschi era „de profesiune suplinitor la orice catedră se iveşte liberă (slavă, i.-e. [indo-europenistică] etc.). Acum a renunţat la suplinirea i.-e. şi a luat suplinirea catedrei lui 61

Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 120/1935; Ibidem, dos. 109/1940. Vezi şi Este sau nu cumulard primarul Clujului, în „Patria”, Cluj, XVI, 1934, nr.268 (22 noiembrie), p.4. 62 În schimb, Romulus Cândea, pe când îndeplinea funcţia de primar (1927-1929), era şi deputat de Cernăuţi (1927-1928), iar apoi senator al universităţii din localitate (1928-1930).

365

Herzog. Ceea ce înseamnă să faci curs la o catedră şi să iei bani pentru două”63. Iar nu de puţine ori suplinirile făceau parte şi dintr-o strategie de a menţine o vreme blocate posturile vacante, până ar fi apărut candidatul dorit, nefiind doar nişte bune surse financiare de conjunctură sau activităţi fortuite pentru a înlocui un coleg absent. De pildă, la cumpăna dintre secolele XIX-XX, Teohari Antonescu primea pentru suplinirea catedrei de Istorie antică cu ştiinţele auxiliare 80% din salariul titularului Petre Răşcanu, care funcţiona ca inspector general al învăţământului secundar64. În 1938/39, I.M. Marinescu suplineşte şi catedra de Arheologie şi antichităţi, pentru care va mai primi 8.600 lei lunar65. Emil Petrovici era în 1934/35 asistent pe lângă Laboratorul de fonetică experimentală din Cluj, cu un salariu brut de 6550 lei, dar suplinea şi catedra de Slavistică, pentru care mai primea 9600 lei. De asemenea, A.D. Xenopol a suplinit aproape un deceniu şi catedra de Istorie medie şi modernă de la Iaşi (el fiind titularul celei de Istoria românilor), făcând tot posibilul să întârzie ocuparea acesteia prin concurs de către altcineva66; Ion Petrovici a suplinit şi catedra de Istoria filosofiei vechi şi medievale din Iaşi (1923/4). Silviu Dragomir, titular la Istoria sud-est europeană şi diplomatică slavo-română, a suplinit o vreme catedra vacantă de Istoria evului mediu şi modern din Cluj (1923/4), pe cea de Istoria veche a românilor (1927/867, 1935/6 ş.a., câtă vreme titularul Al. Lapedatu era membru al guvernului); Octav Botez, conferenţiar de Estetică şi critică literară la Iaşi (din 1927), a suplinit catedra lui G. Ibrăileanu, cu intermitenţă între 1930-1933, cât acesta a fost bolnav, şi permanent între 1934-1936; Traian Brăileanu, titularul catedrei de Sociologie, etică şi politică de la Cernăuţi, a suplinit şi Istoria filosofiei, de la moartea lui

63 Scrisori către Al. Rosetti (1916-1968), ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.279. 64 Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 886/1891, f.180. 65 Ibidem, dos. 466, f.151. 66 Arh.St.Iaşi. Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 4/1898. De altfel, Xenopol a fost unul din marii cumularzi ai epocii, o vreme predând şi la Institutul de domnişoare din Iaşi, fiind totodată nelipsit din mai toate comisiile de bacalaureat, inspecţii „tematice” prin şcolile din Moldova, comitete teatrale de lectură etc., toate aducând venituri suplimentare consistente. 67 În acel an, de pildă, suplinirea fusese solicitată de Victor Motogna, care însă a fost respins (Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă, 1919-1940, p.239).

366

Vasile Gherasim (1933) până în 193868; C. Marinescu, titularul catedrei de Istorie universală la Cluj, a suplinit şi conferinţa de Istorie medievală, cu specială privire la migraţiunea popoarelor (în anii 1936/7 şi 1937/8); Iorgu Iordan a suplinit şi Istoria literaturii române vechi şi dialectologia (1933), cât timp titularul G. Pascu a fost suspendat; Petre Grimm, profesorul de engleză, a suplinit în 1934/35 şi catedra de Estetică după moartea lui Gh. Bogdan-Duică, care la rândul lui o suplinise; Alexe Procopovici, titularul catedrei de Lingvistică de la Cluj, a suplinit câţiva ani şi catedra de Istoria literaturii române vechi, vacantă după moartea lui N. Drăganu, începând cu ianuarie 194069 ş.a.m.d. În 1940, Al. Claudian avea mai multe „norme” didactice: propriile cursuri, cele ale lui Bădărău, apoi suplinirea asistentului lui I. Petrovici (C. Botez, concentrat), plus ore la Şcoala Normală Superioară. Iar pe la mijlocul lui 1930, D. Caracostea i se plângea lui Al. Procopovici că are „trei catedre”, ceea ce-i răpeşte mult timp de la activităţile editorial-ştiinţifice70. Pe de altă parte, aducătoare de profit erau şi cumulurile în afara facultăţii şi care aveau legătură directă cu profesia de bază. Aron Densusianu, de pildă, în timpul celor aproape două decenii de profesorat la Universitatea din Iaşi a predat prin cumul la Institutele Unite, apoi mai mulţi ani la Liceul Internat, în acelaşi timp la Liceul de Domnişoare „Maria Doamna”, unde o vreme soţia sa a fost directoare iar el „director de studii”, fiind totodată prezent şi în consiliul administrativ al acestei instituţii private de educaţie secundară, pentru ca din când în când să practice şi avocatura. Şi pentru că au fost menţionate mai sus Institutele Unite (Institutul Academic), ca şcoală particulară de rang liceal, ce funcţiona ca o societate pe acţiuni, nu puţini au fost universitarii ieşeni care au predat aici, obţinând în afara salariului de la Universitate venituri suplimentare deloc de neglijat71. Iar dintre „literari” menţionăm aici pentru acest gen de cumul pe I. Caragiani, Aron Densusianu, Octav 68

Tr. Brăileanu şi-a dovedit apetitul pentru cumul încă de la cooptarea lui ca profesor agregat la Universitatea din Cernăuţi (1921), când aproape doi ani s-a tot luptat să-şi menţină şi postul retribuit de bibliotecar I la aceeaşi instituţie (cf. Radu Florian Bruja, Traian Brăileanu în documente (I), în „Codrul Cosminului”, XII, 2006, p.223-231). 69 Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 370/1940-1941. 70 Arh.St.Cluj, Fondul Alexe Procopovici, dos. 70, f.3. 71 Taxa elevilor era între 25 (pentru externi) şi 90 galbeni (pentru interni) pe an; iar – de pildă – în anul şcolar 1883/84 erau 163 elevi plătitori. Vezi Liviu Papuc, Societari junimişti în documente, ed. II, Iaşi, Edit. Convorbiri literare, 2008, p.261-318 (pentru taxe p.271).

367

Erbiceanu, Al. Philippide, Xenofon Gheorghiu, Eduard Gruber, Titu Maiorescu, Anton Naum, Petre Răşcanu, Andrei Vizanti, Şt. Vârgolici şi A.D. Xenopol, unii dintre ei chiar acţionari în diverse proporţii la tot ce ţinea de bunurile imobiliare. Dar tot la Iaşi, de pildă, în 1912 funcţionau următorii cumularzi de acest fel: I. Caragiani (profesor) era şi director al Bibliotecii Centrale Universitare; I. Ursu (agregat) era şi profesor la Liceul Naţional din Iaşi; Ch. Drouhet (agregat) era şi profesor la Liceul Alexandru cel Bun; P. Mihăileanu (agregat) era profesor şi la Liceul Internat din Iaşi; Traian Bratu (suplinitor) era profesor la Liceul Naţional, dar şi conferenţiar la Seminarul Pedagogic; O. Erbiceanu (suplinitor) era profesor şi la Liceul Internat; A. Naum (conferenţiar) era şi comisar al guvernului pe lângă Creditul Urban din Iaşi72. La Bucureşti, pe când erau profesori universitari, Al. Odobescu, Ep. Francudi şi I. Crăciunescu erau profesori şi la liceul privat „Sf. Gheorghe” (pe Calea Victoriei 138), stabiliment bine dotat, fondat în 1884, cu internat şi externat73, ce număra multe alte personalităţi printre cadrele didactice (de exemplu Iacob Felix, Spiru Haret, Th. Speranţia, L. Şăineanu), excelent retribuite. Tot acolo predase, imediat după ce a fost numit la Universitate, şi Gr.G. Tocilescu, „un om scund şi cam cocoşat, cu păr şi barbă creţe”74. Iar pentru a merge la cealaltă extremitate cronologică, în iunie 1947, la facultatea de litere din Cluj existau următorii cumularzi: I. Moga, profesor, director al Institutului de istorie naţională (2.940.000 lei/lună) şi suplinitor al cursului de Istoria Transilvaniei; I. Crăciun, profesor şi director de secţie la Institutul de istorie naţională (4.312.000 + 2.940.000 lei/lună); Şt. Pascu, profesor şi director de secţie la Institutul de istorie naţională (3.606.000+2.273.600 lei/lună); Teodor Onişor, şef de lucrări la Institutul de istorie naţională (3.063.000 lei) şi şef de lucrări la Muzeul etnografic (2.030.400 lei); David Prodan, bibliotecar şef la Biblioteca Centrală Universitară (3.080.000 lei) şi şef de lucrări suplinitor la Institutul de istorie naţională (2.030.000 lei); Bujor Surdu, funcţionar la Arhivele Statului din Cluj (2.205.000 lei) şi asistent 72

Cf. Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 913(I)/1912, f.68. Un fel de liceu de „fiţe”, unde studia majoritatea copiilor celor avuţi şi cu sânge „nobiliar”. 74 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. I, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Edit. Humanitas, 1991, p.75. 73

368

suplinitor la Institutul de istorie naţională (1.803.200 lei); Alex. Doboşi, profesor titular la Liceul „G. Bariţiu” din Cluj (4.575.000 lei) şi asistent suplinitor la Institutul de istorie naţională (1.868.000 lei). Dacă în perioada debutului profesional, Garabet Ibrăileanu era preocupat mai mult de aspectul pur al ştiinţei, partea materială fiind pe plan cu totul secundar (aspect de altfel specific mai ales tinerilor, ceva mai „inconştienţi” din această perspectivă), imediat după căsătorie, când a început să simtă răspunderea căminului, se va gândi tot mai insistent şi la suplimentarea veniturilor: îşi trece examenul de capacitate în învăţământ, acceptă ore în plus la diverse şcoli (în 1902, de pildă, ocupa o catedră la Liceul Internat şi o alta la Liceul Militar), lucreează cu Al. Philippide la Dicţionarul limbii române al Academiei, apoi ca universitar acceptă numiri în comisii de bacalaureat şi capacitate, deşi nu îi plăceau deplasările (dar le suporta tocmai pentru câştigurile suplimentare), participă la şedinţele Comitetului Teatrului Naţional din Iaşi, unde era membru etc.75. Începând cu 1927, la solicitarea lui C. Moisil (directorul Şcolii de Arhivistică şi Paleografie), C.C. Giurescu a fost numit profesor şi la această şcoală, predând cursul de „Vechi instituţii româneşti” vreme de mai mulţi ani, în paralel cu obligaţiile de la facultatea de litere din Bucureşti, dar şi a calităţii de director al Aşezământului Cultural „Ion C. Brătianu”, pe care l-a condus între 1926-1930, evident, remunerat. În 1928, George G. Antonescu era profesor titular de pedagogie în capitală, dar preda totodată la Academia de Înalte Studii Comerciale, conducea şi ţinea ore la Secţia Pedagogică Universitară, era director al Institutului Pedagogic Român şi, de asemenea, figura în postura de consilier al Casei Şcoalelor, toate funcţiile fiind remunerate. Paul Nicorescu a devenit, din aprilie 1933, director al Seminarului Pedagogic Universitar din Iaşi76, iar de la 1 decembrie 1937 este numit director al Muzeului de Antichităţi din acelaşi oraş77; în prima postură, beneficia – pe lângă veniturile de la facultate – în mod gratuit de locuinţă, cu toate utilităţile asigurate, cu servitor, indemnizaţie de director, dar şi un salariu de „conferenţiar 75

Ibrăileanu a ajuns ca, de pildă, în vara lui 1922 să aibă acţiuni în valoare de 40.000 franci (cf. Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, p.174), însă colegul său Giorge Pascu îl ataca în „Arhiva” că ar fi „milionar” tocmai datorită multelor „slujbe” ce şi le asuma în acelaşi timp. 76 Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 2/1933, f.160 şi 174. 77 Ibidem, dos. 1/1938, f.19.

369

pedagogic”, provenit din taxele studenţilor de la facultăţile de litere, ştiinţe şi teologie, de la Conservator şi de la Belle Arte. Până şi un asistent precum Ioan Breazu, pe lângă salariul său de la universitate, de 6.329 lei/lună, în 1937, mai primea încă 5.000 lei/lună ca „secretar propagandist” al Astrei Culturale. De altfel, comitetele teatrelor sau conducerea acestora au fost unele din cele mai uzuale sinecuri ale universitarilor literari. În februarie 1875, T. Maiorescu investeşte pe Al. Odobescu în funcţia de director general al teatrelor din Bucureşti (până în iulie 1876). Acesta din urmă avea 41 ani, era profesor la universitate şi membru al Academiei, fusese ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice (31 iulie-12 octombrie 1863), interimar la Ministerul Afacerilor Externe (17 august-7 septembrie 1863), iar în 1867 funcţionase în postura de Comisar al Pavilionului românesc la Expoziţia Universală de la Paris. Pompiliu Eliade a fost director al Teatrului Naţional din Bucureşti (1908-1911), la fel C. Rădulescu-Motru (în 1918), iar între 1945-1946 aceaşi instituţie a fost condusă şi de Tudor Vianu. De asemenea, Teatrul Naţional din Cernăuţi a fost cârmuit în anii interbelici de universitari precum Dragoş Protopopescu, Dimitrie Marmeliuc şi Leca Morariu; cel din Cluj a fost diriguit de Nicolae Bănescu78 şi Ioan Moga (1947-1948); la Iaşi, între 1928-1929, Iorgu Iordan a condus Teatrul Naţional, apoi N. Şerban, pentru ca în anii 1939-1940 şi 1946 la cârma acestuia să se afle Andrei Oţetea79, fiind urmat de N.I. Popa (1946-1947) ş.a.m.d. Au mai existat însă şi alte tipuri de stabilimente cu funcţie „culturală” onorate prin cumul de unii universitari literari, care le sporeau sensibil veniturile. Nu vom insista asupra unui caz mult prea cunoscut, cel al lui Nicolae Iorga, de la fost preşedinte al „Ligii culturale” până la director al Şcolii Române de la Fontenay-aux-Roses. Însă această ultimă postură, bunăoară, atrăgea beneficii semnificative, pe lângă a bună 78

Din cauza acestei poziţii, a existat în 1931 o acerbă polemică între N. Bănescu şi S. Puşcariu, datorită acuzaţiei celui din urmă că bizantinistul-director general al Teatrului Naţional şi al Operei Române din Cluj a „costat” prea mult, acesta fiind un cumulard. În fapt, cum şi Puşcariu fusese şi va mai fi cumulard, adevăratul motiv al „denunţului” trebuie căutat în eşecul acestuia de a deveni senator al Universităţii din Cluj, postul revenindu-i prin scrutin lui Bănescu. Cf. „Naţiunea”, Cluj, V, 1931, nr.132 (19 iunie), p.3; nr.133 (20 iunie), p.1; N. Bănescu, Răspuns unei calomnii, în „Naţiunea”, Cluj, V, 1931, nr.220 (10 octombrie), p.4 ş.a. 79 Dumitru Ivănescu, Andrei Oţetea, director la Teatrul Naţional din Iaşi, în „Anuarul Institutului de istorie A.D. Xenopol”, Iaşi, XXXVI, 1999, p.37-44.

370

remuneraţie, Iorga profitând pentru el şi familia sa – oricând şi oricât – de posibilitatea de a locui în apropierea Parisului fără a plăti... un franc80. În schimb, când era vorba de cumulurile celor pe care îi ura N. Iorga, acesta devenea extrem de intransigent. De pildă, când a ajuns prim-ministru (cumulând şi calitatea de ministru al Instrucţiunii, iar o vreme fiind şi ad-interim la Interne), a pornit o cruntă campanie împotriva lui Al. Tzigara-Samurcaş – propunând o nouă lege a cumulului –, care deţinea în acelaşi timp postul de profesor la Universitatea din Cernăuţi şi de director la două instituţii din Bucureşti: Muzeul de Folclor şi Fundaţia Carol I, este drept, toate bine remunerate81. În acelaşi deceniu patru, Iorga lua salarii în acelaşi timp de la Universitate, de la Institutul de istorie (unde era director), de la Comisia Monumentelor Istorice, de la Academia Comercială şi Şcoala de Război, iar din 1938 – când a devenit consilier regal – a beneficiat de maşină cu şofer la scară, totul plătit din bugetul statului, plus o leafă de 50.000 lei pe lună. Nu mai adăugăm ce obţinea de prin presă sau de pe urma tipografiei de la Vălenii de Munte! Bogdan P. Hasdeu a fost între 1876-1900 director general al Arhivelor Statului, urmat în această funcţie de un alt universitar, Dimitrie Onciul, între 1900-1923, iar pentru o scurtă perioadă de Al. Lapedatu (1923), acesta din urmă devenind din 1921 şi preşedinte al Secţiei pentru Transilvania a Comisiunii Monumentelor Istorice. Însă ca director al acestui stabiliment, B.P. Hasdeu, de exemplu, avea o leafă de 6000 lei pe an (în 1889), beneficiind în acelaşi timp de o locuinţă gratuită, spaţioasă, cu „servitor” etc., în cadrul stabilimentului. La toate acestea se mai adăuga avantajul că practic avea acces nelimitat la documentele aflate în păstrarea instituţiei, în acelaşi timp putând pune stavilă în cercetare celor pe care nu-i agrea82. 80

Pe când Ion Breazu era aici ca bursier, Sextil Puşcariu înregistrează pentru memoriile sale: „Iorga nu se interesa de ea [Şcoala Română] şi când venea în Franţa pentru câtva timp era prea preocupat de conferinţele şi publicaţiile sale, încât nu găsea vreme să se ocupe de Institut şi elevii săi. Biblioteca Şcolii nici catalogată nu era, iar bursierii ei erau lăsaţi fără îndrumare să se descurce cum vor şti”. În vreme ce alte ţări şi-au construit pavilioane în Cité Universitaire, Iorga a optat pentru Fontenay aux Roses, ceea ce a adus prejudicii mari bursierilor. (Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri din tinereţe (1895-1906), Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.229). 81 Al. Tzigara-Samurcaş, Lupta vieţii unui octogenar, 1931-1936, ed. C.D. Zeletin, Bucureşti, Edit. Vitruviu, 2007, p.81-85. 82 Asupra activităţii lui Hasdeu la Arhive vezi volumul B.P. Haşdeu. Mărturii, ed. Lidia Brânceanu, Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din România, 1993.

371

Între 1933-1938, Al. Rosetti a fost directorul Fundaţiei pentru Literatură şi Artă a regelui Carol II, ce edita printre altele şi „Revista Fundaţiilor Regale”83. Ulterior, printr-o lege publicată în „Monitorul Oficial” din 9 aprilie 1941, s-a înfiinţat Uniunea Fundaţiilor Culturale Regale, ce reunea mai vechile Fundaţii, direcţia acesteia fiind încredinţată lui Dimitrie Caracostea (aprilie 1941-mai 1944)84. În afara obligaţiilor de la catedră, au deţinut funcţia de director al Bibliotecii Universitare din Iaşi: Petre Andrei, G. Pascu şi K.K. Klein. De asemenea, membrii Academiei Române (corespondenţi şi titulari) aveau o paletă destul de largă de beneficii, de la indemnizaţie până la plata călătoriilor de cercetare sau de reprezentare pe la diverse congrese şi reuniuni cultural-ştiinţifice, inclusiv diurnă. În plus, Academia oferea anual mai multe premii, care dincolo de prestigiul conferit autorului presupunea şi o sumă de bani destul de consistentă în anumite perioade. Astfel, dintre universitarii ce au primit astfel de premii, pot fi menţionaţi, oarecum la întâmplare: Teohari Antonescu, 4000 lei în 1902, premiul Năsturel-Hrescu, pentru Lumi uitate; Ilie Bărbulescu, 5000 lei, în 1902, premiul Adamachi, pentru Cercetări istorico-filologice, iar în anul următor alţi 400 lei pentru Studii privitoare la limba şi istoria românilor; I. Găvănescul, tot 5000 lei, în 1902, pentru Elemente de psihologie; Ioan Lupaş, 1000 lei, în 1910, pentru Mitropolitul Andrei Şaguna; Alexe Procopovici, 30.000 lei în 1932 (parte din premiul Heliade-Rădulescu), pentru Mic tratat de lingvistică generală ş.a.m.d. Alţi universitari, dincolo de aptitudinile manifestate în câmpul educativ şi ştiinţific, se implicau şi în alte diverse activităţi extrauniversitare, aducătoare de profituri (li se mai spunea şi belferi85). În fapt, la noi, nu puţini au fost profesorii care au consimţit la un dublu joc: al cumulului şi al funcţiilor anexe, al activităţilor extrauniversitare. Până şi un poet-filosof de sensibilitatea lui Lucian Blaga aspira încă din 83

Vezi Rodica Calcan, Horia Florian Popescu, Revista Fundaţilor Regale. Indice bibliografic adnotat, Bucureşti, Biblioteca Centrală Universitară, 1995. 84 Asupra acestui aspect vezi Mioara Apolzan, Aspecte de istorie literară, Bucureşti, Edit. Minerva, 1983, p.98-117. Caracostea aduce ca secretar de editură pe fostul său şef de cabinet, când era ministru al Educaţiei Naţionale, pe Barbu Theodorescu, şi tot el a promovat pe Mihai Beniuc la „Revista Fundaţiilor Regale”, acesta fiind asistent la Universitatea din Cluj, iar din 1944 conferenţiar la Iaşi, după ce în anii războiului lucrase la cenzură. 85 Evident, nu în sensul promovat de Ioachim Botez, pentru anii 30, în Însemnările unui belfer, 2 vol., Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1935, 1939.

372

tinereţe la beneficiile ce le aduce cumulul, proiectând logodnicei sale (la 17 februarie 1920) un viitor ce avea ca inspiraţie – cu certitudine – ceea ce văzuse la alţii: îşi va da imediat doctoratul, va cutreiera Europa vreo doi ani, până va putea ocupa conform legii catedra de Estetică şi sociologie de la Cluj; iar dacă nu se va putea direct profesor, atunci „conferenţiar, ziarist, literat şi mare poet, iar tu ca decor al Ardealului. Mi se vor da şi alte slujbe în Cluj, bineînţeles slujbe din care încasezi fără muncă”86. În cele din urmă n-a fost chiar aşa cum şi-a imaginat el, atunci, ci poate mult mai bine, în diplomaţie, ajungând apoi şi profesor universitar, fiind totodată ministru plenipotenţiar al României la Lisabona. În acest context, de pildă, în afara salariului de la Ministerul de Externe (22.150 lei/lună brut, ca ministru plenipotenţiar cl. II), Blaga mai primea în 1939 suma de 4440 lei lunar, ca universitar, iar suplinitorul său, D.D. Roşca, pe lângă leafa de titular, mai lua 8560 lei/lună. Şi pentru a rămâne printre ardeleni, Ioan Lupaş – de exemplu – a făcut parte din consiliul de administraţie al Băncii Albina din 1917 până la naţionalizarea acesteia (a fost chiar şi vicepreşedinte), după ce între 1915-1917 fusese cenzor; s-a aflat totodată printre fondatorii Institutului de Arte Grafice şi Editură „Ardealul”, înfiinţat în 1919, fiind apoi şi membru în consiliul de administraţie al acestuia; această ultimă însărcinare a avut-o şi în cadrul Întreprinderilor Forestiere Române, societate pe acţiuni pentru exploatarea pădurilor, întemeiată la Cluj în 1920, la început fiind doar în comisia de cenzori a societăţii; din 1927, Lupaş a figurat şi în consiliul de administraţie al Băncii Agrare din Cluj, iar în 1941 intră şi în consiliul de administraţie al Societăţii Naţionale de Gaz Metan din Bucureşti, în afara acestor însărcinări căpătând de-a lungul vremii şi statutul de deputat în Congresul metropolitan din Transilvania, în Congresul Naţional Bisericesc din Bucureşti şi în Sinodul Eparhiei Cluj87 – din toate aceste locuri primind remuneraţii, dividente, diurne etc., iar o vreme a ocupat şi portofolii ministeriale. Pe de altă parte, în vremea ministeriatului său la Sănătate şi Ocrotiri Sociale din 1926-1927, I. Lupaş a fost în centrul unor scandaluri de corupţie, îndeosebi legate de chestiunea furniturilor sanitare din 86

Cf. Dorli Blaga, Epistolar Lucian Blaga. Excurs sentimental, IX, în „Manuscriptum”, 4/1979, p.138-139. 87 Al. Moraru, Activitatea istoricului Ioan Lupaş în cadrul Adunării Eparhiale Ortodoxe a Clujului între anii 1921-1945, în „Studia Universitatis Babeş-Bolyai”, Teologia Ortodoxă, 42, 1997, nr.1-2, p.55-66.

373

Germania, în contul reparaţiilor de război, care i-au şi adus porecla de „Popa Seringă”. Pe acest subiect, a intentat mai multe procese de calomnie. De asemenea, tot din motive financiare, la începutul anilor ’20, Lupaş a fost acuzat că şi-ar fi însuşit bani din fondurile căminelor studenţeşti, în calitatea lui de director al acestora; deşi comisia instituită pentru verificarea gestiunii (în 1923) l-a absolvit de suspiciunea delapidării (fiind totuşi silit să dea o sumă importantă înapoi), ancheta a generat dezbateri aprinse şi a menţinut totodată îndoiala în această direcţie88. Iată de ce, nu întâmplător, Victor Slăvescu îl caracteriza pe Lupaş ca „niciodată sătul de bani”89. Mai mult chiar, la începutul lui martie 1943, istoricul clujean a fost „divulgat” la Academie că a decontat un bilet de tren la vagon-lits fără a fi făcut drumul în interesul acesteia, fiind silit să înapoieze banii. De altfel, pentru Rosetti, Ioan Lupaş era un „borfaş ordinar” şi pentru multe alte motive, asupra cărora nu insistăm aici90. Dar nu este singurul universitar în această postură... jenantă! Pentru că este clar: nu iese fum fără foc! Bunăoară, în mai 1885, D.A. Sturdza îl bănuia pe Al. Odobescu că era implicat (împreună cu Ion Bălăceanu) în dispariţia unor bani destinaţi reparării Capelei ortodoxe române din Paris, bani aflaţi în casieria Legaţiei (unde Odobescu era secretar de legaţie). Şi în 1884, şi în 1885, Odobescu a primit de la Academie câte 10.000 lei pe an pentru copierea unor documente; or, de fiecare dată, banii au fost împărţiţi între Odobescu şi G. Bariţiu, fără realizări notabile. În plus, mereu şi mereu Odobescu cerea bani pentru lucrarea sa Tezaurul de la Pietroasa, pe care n-o mai termina. De aceea, D.A. Sturdza adnota pe una din scrisorile lui Odobescu, din 11 mai 1885: „arheologia e un mijloc practic de a sparge lăzile şi de a trăi în lux”, iar Odobescu procedează „după obiceiul boierilor din Fanar, crede că mai 88

Vezi şi Mircea Popa, Victor Papilian – Un jurnal deghizat, în „Manuscriptum”, 3/1988, p.136-140. Faptul este confirmat şi de R.R. Rosetti, care la 3 mai 1943, plimbându-se cu P.P. Negulescu prin Cişmigiu, află următoarele „Îmi spune că el era ministru al Instrucţiei Publice în 1920, când I. Lupaş a fost prins furând, la cantinele studenţilor din Cluj. Averescu, care era prim-ministru, a vrut dintâi să deie pe Lupaş în judecată, dar consideraţiuni politice, cât şi a unui spectacol ungurilor l-au făcut să renunţe”. (Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.236-237). 89 Cf. Radu R. Rosetti, Op. Cit., p.163. 90 Mai vezi Ibidem, p.207, 210.

374

iute capeţi făcându-te obraznic”91. De asemenea, se pare că şi Nae Ionescu a delapidat 700.000 lei de la Societatea „Centrala Cărţii”, fondată de Aristide Blanc. Revenind la activităţile extrauniversitare aducătoare de profituri, trebuie menţionat aici şi Dimitrie Gusti, care a mai fost, pe lângă profesor universitar, preşedinte la Casa Autonomă a Monopolurilor Statului (din 1929)92, la scurt timp este ales decan al facultăţii de litere, devine apoi preşedinte al Oficiului Naţional, preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune, chiar ministru la Instrucţiune, comisar al României la expoziţiile internaţionale din Franţa şi SUA, director al Editurii Cultura Naţională, director al Fundaţiilor Regale, preşedinte al Serviciului Social, preşedinte al Academiei etc., uneori în succesiune, alteori în cumul. De asemenea, a fondat şi a condus Asociaţia pentru ştiinţa şi reforma socială (1919–1921), Institutul Social Român (1921-1939, 1944-1948)93, Institutul de ştiinţe sociale al României (1939-1944), Consiliul naţional de cercetări ştiinţifice (1947-1948), punând totodată bazele Muzeului Satului (1936). ş.a. În plus, mai era şi în diverse consilii de administraţie. De altfel, spre sfârşitul perioadei interbelice, Gusti ajunsese „cel mai formidabil titanosaur al bugetului” şi „eminentă lichea carlistă”, fiind un personaj care a ştiut mereu să cadă în picioare. „Sociologia militantis” pe care o proclamase a devenit pentru el o „sociologia ingurgitas”, după cum s-a exprimat un contemporan al său94. În schimb, alţii afirmă despre Gusti că, „în relaţiile sociale, era cunoscut prin generozitate, bunătate, atenţie, grijă faţă de nevoile materiale personale ale celor din jur”95. Iar din această ultimă perspectivă, exemplele sunt nenumărate. Iancu Botez era fondatorul şi directorul unei bănci din Iaşi, o vreme preşedinte al Camerei de Comerţ şi Industrie din acelaşi oraş, 91

Al. Odobescu, Opere, X, Corespondenţă 1884-1886, ed. Rodica Bichis, Nadia Lovinescu, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei RSR, 1983, p.424. 92 Prin Decretul Regal nr. 360 din 7 februarie 1929 s-a înfiinţat Casa Autonomă a Monopolurilor Regatului României, care includea şi monopolul tutunului. Acest organism avea la acea dată şase manufacturi de tutun, un institut de cercetare, 12 inspectorate ale culturii şi fermentării tutunului. 93 În acest context conducând şi revistele: „Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială” (1919-1943) şi „Sociologie românească” (1936-1944). 94 I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.99-100. 95 Lucia Apolzan, Drumuri, încercări, împliniri. Memorii, Bucureşti, Edit. Fundaţia Culturală Română, 1998, p.102.

375

caracterizat astfel de un contemporan al său: „Era foarte activ: când la Iaşi, unde avea şi catedra de engleză, când la Bucureşti, pentru a fi la curent cu bursa afacerilor. Totdeauna grăbit, totdeauna cu o havană groasă în gură, înconjurat mereu de acel fum specific înecăcios şi dens”96. Deşi ca profesor universitar n-a lăsat cine ştie ce urme cât de cât notabile, din punct de vedere material mereu căuta să profite de această calitate (îndeosebi prin comisiile de bacalaureat şi de capacitate). Dar nu numai atât! De exemplu, Victor Slăvescu notează în jurnalul său, la 26 ianuarie 1939: „Vine I. Botez de la Iaşi, fost senator, care îmi cere să-i dau putinţa să-şi mai completeze veniturile prin câteva consilii de administraţie”97. Şi nu era întâia dată când făcea acest lucru! Iar portretul universitarului ieşean este întărit sau întregit şi de alţii, fiind apreciat ca „versat în dezlegarea problemelor financiare şi economice”, mereu „grăbit şi preocupat mereu de mersul bursei, calculând într-una şi căutând să ajungă la dezlegarea prozaicelor probleme bancare la care lucreează cu o tenacitate şi pricepere pentru care mulţi îl invidiază”98. Pe lângă cumulurile în domeniu – profesor la Universitatea din Bucureşti, profesor de economie politică şi ştiinţe juridice la Şcoala Superioară de Asistenţă Socială (1929-1935) şi la Şcoala Superioară de Statistică (1930-1935) –, Mircea Vulcănescu mai era referent la Oficiul de Studii de pe lângă Ministerul de Finanţe (care trece în 1931 la Ministerul Industriei şi Comerţului, readus apoi în 1932 la Finanţe), o vreme director al Direcţiei Vămilor (1935-1937), după aceea al Datoriei Publice99, dar şi membru în Consiliul de Administraţie al Creditului Judeţean şi Comunal, membru al Consiliului de Administraţie al Casei Autonome a Monopolurilor Regatului României, în Comitetul Bursei ş.a. În 1940, C. Rădulescu-Motru a fost preşedinte al Consiliului de administraţie la Casa Pensiilor. Iar ca cei menţionaţi până acum au mai fost şi alţi universitari literari, mai mult sau mai puţin implicaţi extrauniversitar: Sextil Puşcariu, în afara calităţii de profesor (în urma căreia primea, în 1940, suma de 96

Demostene Botez, Memorii, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p.308-309. Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, II, ed. Georgeta Penelea-Filitti, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1996, p.346-347. 98 Ioan Dafin, Figuri ieşene, ed. II, Iaşi, Edit. Viaţa Românească, [1927], p.45. 99 După lovitura de stat din 23 august 1944, a revenit pe postul de şef al Datoriei Publice, unde a rămas până la 30 august 1948, când a fost arestat în lotul al doilea al foştilor membri ai guvernului Antonescu, calificaţi drept „criminali de război”. 97

376

30.000 lei/lună), era director al Muzeului Limbii Române (pentru care mai lua 12.000 lei/lună, iar în plus i se asigura locuinţă, utilităţi – apă, lumină, încălzire etc. – şi servitori, fără nici o plată suplimentară), membru al Academiei Române (transport gratuit pe CFR, clasa I, bonuri valorice în valoare de aproximativ 5000 lei/lună), coordonator al Dicţionarului Academiei (20.000 lei/lună), reprezentant al României la câteva Institute şi Comitete internaţionale (transport şi cazare gratuite, plus diurnă de mii de lei), director al Institutului Român din Berlin (fără a se şti retribuţia pentru contractul pe cinci ani, rămas „confidenţial” în epocă100) etc. – toate acestea doar pentru toamna lui 1940; Al. Lapedatu era din 1919 acţionar al Societăţii de editură, tipografie şi legătorie „Cultura Neamului Românesc”, iar mai apoi a făcut parte regulat din diverse consilii de administraţie, precum cel al Uzinelor de Fier şi Domeniilor de la Reşiţa101, al Băncii de Scont şi Schimb din Ardeal102 ş.a.; Lucian Blaga era acţionar la Banca Centrală pentru Industrie şi Comerţ, S.A. (Cluj), cu sucursale în Alba Iulia, Bistriţa, Haţeg, Sibiu şi Turda, ce poseda un capitol de 50 milioane lei, poetul-universitar fiind ales în martie 1939 ca membru în consiliul de administraţie; Silviu Dragomir avea acţiuni şi făcea parte din consiliul de administraţie al Băncii Agrare din Cluj, context în care i s-a intentat un proces şi a primit o condamnare în 1949103; Vasile Pârvan, D. Gusti şi Marin Simionescu-Râmniceanu făceau parte din consiliul de administraţie al Editurii „Cultura Românească”, fondată de bancherul Aristide Blank ş.a.m.d. Toate aceste aspecte evidenţiate până acum indică grosso modo şi pentru universitari o anumită dorinţă şi gust pentru îmbogăţire, pentru confort şi un trai fără griji, fiind totodată preocupaţi de a transmite urmaşilor nu doar numele şi prestigiul, ci şi un capital financiar ori 100

Vezi şi Institutul Român la Berlin, în „Revista critică”, XIV, 1940, nr.4, p.238-243; Irina Nastasă, Sextil Puşcariu şi Institutul Român din Germania, în „Studia Universitatis Petru Maior”, Historia, IX, 2009, p.217-246. 101 De la aceasta a încasat doar în anul 1939 suma de 339.923 lei (cf. Biblioteca Academiei Române, Fondul Al. Lapedatu, vol.XVII, f.2-8). Este explicabil în acest context faptul că la 30 iunie 1939 Al. Lapedatu îl roagă pe V. Slăvescu să intervină pe lângă Malaxa ca să-l păstreze în Consiliu (Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, II, p.404). 102 Arh.St.Cluj, Camera de Comerţ şi Industrie, dos. 17. 103 Detalii la Sorin Şipoş, Silviu Dragomir – istoric, Cluj, Centrul de Studii Transilvane, 2002, p.66-73.

377

bunuri materiale de valoare. Pentru o mai exactă cuantificare a averii, cu alte cuvinte pentru a determina originea îmbogăţirii (deşi nu ne-am propus să dezvoltăm acum această temă), ar trebui să punem în ecuaţie în primul rând moştenirea familială – punctul de plecare – şi averea finală. Apoi, în cadrul acestei simple construcţii matematice, este nevoie să vedem ce au adus căsătoria, veniturile profesionale, cumulurile etc. Şi nu în ultimul rând, nivelul averii este în strânsă legătură cu numărul copiilor, stilul de viaţă, priceperea în chiverniseală etc.104. De pildă, George Călinescu nu a avut o viaţă prosperă, trecând adeseori prin momente de criză, dar nu a avut nici griji materiale. Iar una din motivaţiile oferite de soţia lui este faptul că G. Călinescu „nu avea suficient simţul realului” în materie de bani, dar „soţul meu gospodărea banii şi hotăra ce trebuie făcut şi ce nu”. În 1936, când a luat premiul Academiei (100.000 lei), a preferat să plece în excursie în Franţa şi Italia, decât să cumpere o casă, suma părându-i-se neîndestulătoare. În ultimii ani ai vieţii, de exemplu, când venea acasă de la Academie, dădea bacşiş şoferului câte 100 lei105. De altfel, Călinescu era generos cu colaboratorii, oferindu-le unora lunar sume de bani, în vreme ce soţia lui avea doar o pereche de pantofi (prin anii ’49-’50). În plus, era şi neatent – „distrat” am putea spune –, de mai multe ori căzând victimă hoţilor de buzunare, îndeosebi în mijloacele de transport în comun. De aceea, din 1942 a dat soţiei o procură prin care o însărcina să-i ridice banii de oriunde (facultate106, Academie, bancă, CEC, edituri, reviste etc.). Aşadar, cu rare excepţii, universitarii „literari” au dovedit o reală deprindere în asigurarea securităţii materiale. În plus, aproape toţi au investit în plasamente garantate de stat, Ion Crăciunescu – de pildă – lăsând Universităţii din Bucureşti întreaga lui avere de acest fel, 90.000 lei aur, pentru constituirea unui fond pe baza căruia să fie trimişi studenţi români în străinătate pentru specializarea în filosofie. De asemenea, după retragerea sa din învăţământ, în 1945, I. Lupaş a constituit la Institutul de Istorie Naţională din Cluj o Fundaţiune „Profesor Ioan Lupaş”, cu un 104

Parţial, această analiză s-ar putea face şi pe baza declaraţiilor depuse de fiecare universitar în 1939, în temeiul Legii pentru controlul averilor (din 1938). Vezi Arh.St.Bucureşti, Ministerul Învăţământului. Direcţia învăţământului superior, dos. 856/1938; Ibidem, dos. 1139/1941. 105 I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Cartea Românească, 1981, p.142. 106 Ca profesor la Universitatea din Iaşi, Călinescu primea de la 1 aprilie 1939 un salariu de 12.450 lei, de la 1 iulie 1939 va primi 14.150 lei, iar din august 1940 – 19.350 lei.

378

capital de 286.000 lei (sporit în 1946 la 500.000 lei), în efecte de stat, donând totodată 3515 volume, adăpostite în aşa-numita „Sala Ioan Lupaş”. Iar aceste gesturi au fost făcute într-o ţară în care obiceiul mecenatului n-a prea fost vizibil107, nici atunci cine ştie ce, dar acum chiar deloc. Pe de altă parte, majoritatea profesorilor s-au îngrijit să deţină în proprietate cel puţin un imobil în centrul universitar. Ilie Bărbulescu avea o situaţie materială de „om bogat”, locuind într-o somptuoasă casă din Iaşi (str. Speranţa 13), dar primind ca „zestre” şi un hotel confortabil în parcul din Sinaia, unde locuia în vacanţe, iar în plus îi aducea şi serioase profituri financiare. Tot în Iaşi, Octav Botez avea o impresionantă casă pe o stradă importantă (la nr. 1), lângă Spitalul Sf. Spiridon, care astăzi îi şi poartă numele fostului universitar. De asemenea, Orest Tafrali a avut o locuinţă impozantă pe actualul bulevard Ştefan cel Mare nr.26108, iar Iancu Botez una şi mai şi pe str. Albineţ. Despre casa lui Anton Naum stau mărturie cele notate de Teohari Antonescu în Jurnalul său, cu ocazia unei vizite: „De când sunt pe planeta Pământ n-am văzut o casă mai bine aranjată şi mai cu gust, unde se vede sentimentul de ordine şi ales al poetului, nici o poziţie mai frumoasă pentru văzul Iaşului şi împrejurimilor. Zicea Naum că venind Maiorescu la dânsul ar fi oftat şi cerut să facă schimb cu căsuţa lui din Bucureşti”109. Dacă la începutul căsniciei Garabet Ibrăileanu a stat în două camere, cu chirie, în 1903 se mută într-o casă mai mare de pe str. Română, cu şapte încăperi, a unei mătuşi. Aşa cum am arătat în altă parte, imobilul a fost mistuit de flăcări în 1918, Ibrăileanu ajungând din nou în gazdă pentru câţiva ani, pe str. Coroi. Însă imobilul din urmă a fost cumpărat de universitarul chirurg I. Tănăsescu, care l-a scos în stradă pe criticul literar în urma unui proces de evacuare, şi abia în urma acestui incident Ibrăileanu şi-a cumpărat propria casă – ce aparţinuse inginerului 107

Am putea vorbi de excepţii în cazul Academiei Române, care a beneficiat de câteva donaţii şi moşteniri semnificative (vezi de pildă vol. Academia Română. Acte de fundaţiune, Bucureşti, Institutul de arte grafice „Bucovina”, 1932), însă raportat la potenţialul naţiunii şi a numărului de donatori, cuantumul poate fi apreciat ca fiind minimal. Iar confiscările de după 1948 şi nepriceperea rău intenţionată în a recupera averile după 1990 au făcut Academia şi mai săracă. 108 Construită în 1901, astăzi adăpostind tipografia Episcopiei Catolice. 109 Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005, p.91.

379

M. Enea –, cu împrumuturi de la bănci şi de la Creditul Urban, în Fundacul Buzdugan (astăzi nu mai există) nr.10: o locuinţă nu prea mare, cu grădină de jur împrejur, multă vegetaţie şi livadă, ce oferea linişte, iar ca vecini având familia Ionel şi Lily Teodoreanu. Tot în Iaşi, pe la începutul anului 1930, Iorgu Iordan a achiziţionat un imens imobil, cu o grădină mare (pe str. Lascăr Catargi 70), aflată sub ipotecă la Creditul Urban. Iordan a luat bani de la o bancă ieşeană şi de la Casa de ajutor a corpului didactic pentru a plăti ipoteca, după care a vândut pe un preţ bun o parte din curte (care era foarte mare), banii fiind investiţi apoi în refacerea imobilului. Când a cumpărat casa, Iordan era şi director al Teatrului Naţional din localitate (din 1928), iar după aceea, pentru a-şi putea achita datoriile şi a întreţine onorabil locuinţa a luat ore suplimentare la cele două şcoli particulare „M. Kogălniceanu” (una de băieţi, alta de fete). În plus, anii crizei economice din 1930-1933 au dus la devalorizarea banilor, deci şi a datoriei lui Iordan faţă de Creditul Urban, aşa încât şi-a achitat relativ repede şi uşor restanţele pentru casă. Când s-a mutat la Bucureşti, Iorgu Iordan a donat casa iniţial Primăriei din Iaşi (în 1946), cu condiţia s-o amenajeze ca azil pentru învăţătorii şi profesorii pensionari, apoi Ministerului Sănătăţii, multă vreme funcţionând aici centrul de colectare a sângelui. La fel a procedat şi Andrei Oţetea cu fastuoasa sa locuinţă, pe care în anii celui de-al doilea război mondial a închiriat-o filialei ieşene a Institutului German de Ştiinţe, pentru ca după 1945 să o cedeze Institutului de bacteorologie. Dacă imediat după căsătoria sa cu Maria Colţescu, Ioan Bogdan a locuit o vreme în casa socrilor din Bucureşti, pe Calea Victoriei 158, nu după mult timp şi-a construit un imobil impozant pe strada Fetei 9 (azi str. I. Bogdan), pe lângă Calea Dorobanţilor. Al. Lapedatu a înălţat o casă la Cluj, a sa, pentru ca mai apoi să ridice vizavi un alt imobil, cu etaj, pentru copiii săi; iar pentru diversele angajamente ce şi le asumase în capitala ţării (de natură politică sau la Academie), cumpărase şi acolo un apartament bine plasat, pe Calea Victoriei (deşi, ca ministru, stătea la Hotel „Splendid”), în vreme ce în Poiana Braşov şi-a construit o vilă cochetă. Tot în inima Ardealului, Fl. Ştefănescu-Goangă deţinea o casă spaţioasă în proximitatea Universităţii (azi B-dul Republicii), în vreme ce-şi păstrase şi pitorescul imobil al bunicilor lui din Curtea de Argeş (str. Castanilor), construit în secolul al XVIII-lea, în stilul arhitecturii

380

locale110, iar mai apoi va deveni şi proprietarul unui imens apartament în Bucureşti, de 6 camere (str. Masarik 22, apoi Iulius Fucik). Ioan Lupaş şi-a construit, tot la Cluj, o casă impresionantă, concepută de arhitectul Horia Creangă111, acelaşi care a realizat vila lui Petru Groza din Deva şi cea din Bucureşti a lui O. Goga (pe str. Armaşului). Colegul său de facultate, N. Bănescu, poseda un imens apartament (un etaj întreg) într-un imobil din inima Clujului, pe actuala str. Iuliu Maniu (fostă 6 Martie). În capitală, pe cheiul Dâmboviţei (de unde începe str. Iulia Hasdeu), Pompiliu Eliade avea ridicată o impozantă vilă, concepută de vestitul arhitect Henry Suskind. O casă imensă, de „om bogat”, a avut şi George Murnu, astăzi pe str. Arh. Louis Blank 9A, iar proprietăţile imobiliare ale acestuia ar fi trebuit să crească enorm după decesul fratelui său, Dumitru Murnu, în 1941112. După ce a murit tatăl său, Tudor Vianu se mută din locuinţa părinţilor de pe str. Cortului 14 (azi Emil Balaban), luând în chirie un apartament pe b-dul Carol, unde va sta până la însurătoarea cu Elena Irimescu. După căsătorie va închiria un spaţiu mai încăpător pe Calea Dorobanţi, pentru ca apoi să-şi cumpere o casă pe str. Andrei Mureşanu 33, unde a locuit până la sfârşitul vieţii. Prin anii ’30, Octavian Goga – ajuns profesor la Universitatea din Cluj în 1937 – locuia la Bucureşti într-o casă pe str. Puţu cu Piatră nr. 6, imobil impunător, cu o curte pavată cu dale de piatră, cu câţiva brazi frumoşi, în fundul curţii fiind două garaje şi mai multe încăperi pentru 110

Până nu demult a adăpostit Biblioteca Municipală, imobilul fiind retrocedat din 1997 lui Andrei Cristian Roman, din Bucureşti, care „moşteneşte” de fapt prin fosta lui soţie (decedată). De la data retrocedării, casa a fost utilizată de membrii Uniunii Artiştilor Plastici, ca spaţii comerciale, de depozitare etc. 111 Pentru detaliile construirii şi cum a fost gândită locuinţa vezi Ioan Lupaş – Corespondenţă, I, ed. Radu Ardelean şi Lucian Giura, Sibiu, Edit. Tribuna, 2003, p.207-212. 112 Dumitru Ion Murnu fusese diplomat, cu un excepţional fler al afacerilor, murind însă în 1941, fără a avea copii. În acest context, fraţii săi – George, universitarul, şi Arie, acesta din urmă afirmându-se ca pictor – deveneau succesori de drept ai defunctului (în principal al unui imobil cu 12 apartamente, din str. Paris nr. 4, dar încă multe alte proprietăţi: trei locuinţe cu terenuri în Braşov, în com. Vasilaţi, jud. Călăraşi, şi lângă Găieşti, plus vreo 250 ha prin Tunari, apoi Stroieşti-Bragadiru şi Gura Foii, jud. Dâmboviţa, prin judeţul Braşov şi Călăraşi). Numai că la succesiune s-a prezentat şi administratorul lui D. Murnu, Radu Câmpeanu, afirmând că există un testament (în fapt o copie nelegalizată) prin care s-ar lăsa întreaga avere la doi copii din flori, necunoscuţi până atunci. Acest aspect a blocat la vremea respectivă (de război) rezolvarea cazului, restituţia făcându-se după 2001, prin atribuirea întregii averi falşilor moştenitori şi nu urmaşilor familiei Murnu.

381

oamenii de serviciu113. Deşi profesor la Cernăuţi până în 1940, Teofil Sauciuc-Săveanu avea o locuinţă cu tot confortul pe Şoseaua Bonaparte 10 din Bucureşti, unde a şi fost jefuit de nişte soldaţi sovietici în 1945 etc. Destul de târziu şi-a ridicat o locuinţă (abia în 1940) şi Ioan Hudiţă, prin credit ipotecar, însă la Bucureşti, în Vatra Luminoasă, pe atunci un cartier mărginaş al capitalei, dar cochet, modern şi plin de verdeaţă; până atunci stătuse cu chirie într-un imobil al familiei Eustaţiu. Până la divorţ, Eugen Lovinescu a locuit pe str. Câmpineanu nr.40 (apoi str. 6 Martie nr.95), pentru ca apoi să-şi cumpere un apartament în b-dul Elisabeta nr. 95 (astăzi b-dul Kogălniceanu nr.49), în rate, cu bani împrumutaţi de la Creditul Funciar Urban din Bucureşti, prin Casa Şcoalelor114. Când a venit la Universitatea din Iaşi, în toamna lui 1929, Al. Claudian s-a instalat într-o locuinţă cu chirie, pe str. Păcurari 79, în casa căpitan Mirauţă, soţia sa Zoe făcând naveta ca profesoară la Tg. Frumos, ceea ce la vremea respectivă nu era tocmai uşor, pentru că măcar două nopţi trebuia să rămână acolo. Abia în aprilie 1937 a reuşit Claudian să se mute într-o locuinţă proprie, din dealul Copoului, zonă cunoscută în epocă drept „Iaşul cel Nou”. În schimb, Aron Densusianu a locuit cât mai aproape de universitate, pe str. Carol 42. Au existat însă şi cazuri de genul acesta: Petre Grimm a cumpărat încă din 1922, cu preţ real, un imobilul de pe strada Eminescu 10 din Cluj115, de la fraţii István şi Vilma Jekei. A clădit apoi deasupra casei vechi un etaj, investind sume însemnate, între familia Grimm şi fraţii Jekei născându-se totodată o reală prietenie, care a durat nu numai până a trebuit să plece familia universitarului din Cluj la Sibiu (din toamna lui 1940), ci şi mai apoi. Într-adevăr, fraţii Jekei au întreţinut o neîntreruptă corespondenţă cu Petre Grimm, cumpărând de la el unele lucruri rămase în Cluj, primind şi dând diferite încredinţări etc. Încă de când era la Cluj, Petre Grimm şi-a transcris casa pe numele fiicei sale, prin căsătorie devenită cetăţean britanic. Numai că în cursul lunii 113

Goga mai era şi proprietarul unui vestit castel la Ciucea, achiziţionat încă din 1919 de la văduva poetului Ady Endre, devenit reşedinţă nu doar ocazională după ample lucrări de reconstrucţie, aici fiind de altfel şi înmormântat. 114 În anul 2000, fiica acestuia, Monica Lovinescu, a donat locuinţa Fundaţiei Humanitas Aqua-Forte, desfăşurându-se aici mai multe proiecte culturale, inclusiv un Cenaclu Lovinescu. (Vezi şi http://www.casa-lovinescu.ro). 115 Cf. Cluj, Cartea Funciară, nr. 7010.

382

octombrie 1942, Petre Grimm primeşte o scrisoare de la avocatul său din Cluj, dr. Peter Jenő, în care este înştiinţat despre următoarele: fraţii Jekei, prin avocatul Peterffy, au dat în judecată conform ordonanţei 1440/1941 pe fiica lui Grimm. Deoarece nu „s-a ştiut” unde se află familia Grimm, a fost numit un curator. În acest context, judecătoria a condamnat pe fiica lui Grimm să plătească foştilor vânzători 14.000 pengő despăgubire, cu dobânzi, şi 1800 pengő cheltuieli de judecată şi de expertiză. Neefectuându-se plata în termen de 15 zile, s-a cerut vânzarea prin licitaţie a casei, ceea ce s-a şi întâmplat. (Trebuie reţinut faptul că István Jekei fusese între timp numit judecător). Prin acest procedeu, István Jekei a recumpărat imobilul prin licitaţie, din suma plătită recuperând şi despăgubirile hotărâte de instanţă116. La Cernăuţi, Alexe Procopovici a cumpărat în vara lui 1923 un teren de 767 m2, aflat în proprietatea primăriei şi gestionat de Biroul pentru Lichidarea Administraţiei şi Averii Bucovinei117. Preţul era unul... aproape simbolic (10.738 lei), însă cumpărătorul avea obligaţia de a construi pe acel teren o casă, iar imobilul nu va putea fi vândut minim 12 ani118. În cinci ani, Procopovici a reuşit să înalţe o splendidă locuinţă, în stilul românesc al epocii, cu foişor, cu subsol şi mansardă, având şase camere, două bucătării, spălătorie, holuri, baie ş.a., imobil în care s-a mutat de la finele lui 1929, fiind situat pe str. Aviator Gagea nr. 3. Însă din toamna lui 1938 Alexe Procopovici se transferă la Universitatea din Cluj, prin „chemare”, fiind astfel nevoit să-şi părăsească şi locuinţa, pe care încă nu avea dreptul să o vândă, în conformitate cu prevederile contractuale. În acest context, casa a fost închiriată începând cu 1941, primind 40.000 lei pe an, noul locatar fiind căpitanul Nicolae Rotta, magistrat la Curtea Marţială119, pentru ca în 1944 proprietarul să piardă imobilul cu totul, prin încorporarea Bucovinei la URSS, neprimind astfel nici o despăgubire. Alţi universitari au achiziţionat imobile şi proprietăţi şi în alte localităţi decât cea de reşedinţă, în mediul urban sau diverse staţiuni balneo-climaterice ori la ţară. De exemplu, V.A. Urechia avea în afara locuinţei din Bucureşti şi o confortabilă vilă în Sinaia, la fel cum şi Tudor 116

N-ar fi lipsit de semnificaţie să se verifice care sunt acum proprietarii imobilului şi pe temeiul căror acte şi-au validat proprietatea. 117 Terenul aparţinuse familiei Alojzi şi Eugenia Friedel. 118 Arh.St.Cluj, Fond Alexe Procopovici, dos. 5, f.3-4. 119 Cf. Ibidem, f.88.

383

Vianu va reuşi prin anii 30 să dobândească una tot în această localitatea de pe Valea Prahovei. În octombrie 1938 (pe cînd era ambasador în Portugalia), Lucian Blaga a achiziţionat o proprietate în imediata apropiere a Bistriţei (mai degrabă o grădină cu o căsuţă, o „Quinta”, „pe o colină care coboară în terase şi are în faţa ei o privelişte întinsă”, cu vreo 1000 pomi)120, apoi o alta la Vatra Dornei121 şi în cele din urmă la Cluj, în mai 1948 având în posesie şi 4,5 hectare de pământ. În afara locuinţei din Cernăuţi, Leca Morariu şi-a înălţat la Tărăşeni, prin 1935-1936, un soi de gospodărie ţărănească, cu casă şi acareturi, unde îşi petrecea o parte din zilele libere şi vacanţe. Mihail Dragomirescu mai avea, pe lângă imobilul din capitală (str. Gramont 11), o splendidă vilă la Buşteni, ridicată după primul război mondial122; şi tot acolo avea o casă de vacanţă D. Caracostea, în vreme ce Al. Rosetti deţinea şi la Câmpulung o somptuoasă locuinţă, aşa-numita „Vila Sandu” (pe str. Mihai Bravu 17), unde îşi petrecea vacanţele de vară123, pe lângă imobilul din capitală, de pe str. Dionisie Lupu. Ca director al Institutului de Lingvistică din Cluj, Sextil Puşcariu avea locuinţa asigurată, cu toate avantajele ce decurgea din această funcţie, însă acesta moştenise şi o casă destul de impozantă la Bran, ridicată în 1909, în care îşi petrecea toate vacanţele (cu excepţia primului război), aici retrăgându-se şi în ultima parte a vieţii. Aproape la fel şi în cazul lui Ioan Ursu, care după moartea socrului său, gen. Eremia Grigorescu (în 1919), locuia uneori în vila acestuia de la Câmpulung, în vreme ce ca profesor la Cluj ocupa un apartament de trei camere pe str. Minervei 13, cu sufragerie şi bucătărie, împreună cu el stând şi sora lui, Emilia Ursu, care era studentă aici. În 1919, văduva lui Ady Endre i-a scris lui Octavian Goga că ea nu se va mai întoarce la Ciucea, la proprietatea ce o avea de la tatăl ei, şi 120

Când Blaga a revenit în ţară (ca senator, ca universitar etc.), familia s-a instalat nu la Cluj, ci la „grădina” de la Bistriţa, până la amenajarea casei din Cluj (cf. Cornelia Blaga-Brediceanu, Jurnale, 1919, 1936-1939, 1939-1940, 1959-1960, ed. Dorli Blaga, Cluj, Casa Cărţii de Ştiinţă, 2008, p.95, 104-105). Aceste 4 ½ hectare de pământ au fost vândute în 1947. 121 Casa a fost complet distrusă în timpul războiului, motiv pentru care Blaga a vândut-o în 1945. 122 În perioada primei căsătorii, cu Adelina, mai ales după 1900, M. Dragomirescu îşi petrecea verile pe o proprietatea din Valea Călugărească (de fapt era a soacrei). 123 După 1948, Vila „Sandu” a devenit casă de creaţie a Academiei RSR, în ultimii ani revenind în proprietatea familiei.

384

că ar dori ca aceasta să fie cumpărată de poetul român. Anul următor, Goga a vizitat proprietatea împreună cu soţia sa, aflând aici o locuinţă pustie, peste care trecuse şi războiul, fiind însă aşezată într-o zonă mirifică. Aşa se face că preţul relativ redus al achiziţiei şi amplasamentul l-au stimulat pe Goga, împrumutând în acest sens 280.000 coroane de la Banca Agrară din Cluj, pentru a cumpăra domeniul, după reparaţii instalându-se acolo, în 1922. A fost un loc drag inimii lui, locuind aici mai în toate vacanţele sau ori de câte ori avea nevoie de linişte şi reculegere, deşi la Bucureşti poseda o splendidă vilă, invocată mai sus. Mult timp după aceea, în 1966, soţia sa Venturia va dona statului român proprietatea, pentru ca în anul următor să se deschidă aici Muzeul ce poartă numele poetului124. Deşi prin structură era un citadin, Mihai Ralea a achiziţionat o proprietate oarecum izolată, înconjurată de păduri, la Dobrina, în apropierea Huşiului, având o casă cu mai multe camere, unele special amenajate pentru musafiri, cu cerdac, cu pivniţă (în mare parte ocupată de butoaie), livadă şi viţă-de-vie125. Este şi explicaţia pentru care Ralea mai era poreclit şi „Homo Huşensis”. La fel a procedat Onisifor Ghibu, cumpărând o proprietate şi un imobil la Stana, unde dorea să facă ceva în genul a ceea ce realizase O. Goga la Ciucea126. Constantin C. Giurescu a moştenit de la tatăl său casa din str. Berzei 47, pe care o va mări şi moderniza în 1929, an în care a cumpărat o vie la Odobeşti (cu banii rezultaţi din vânzarea cu un an înainte a unui lot de pământ la Baba Ana, jud. Buzău, primit ca zestre de soţia lui), unde va construi o cramă, dotată cu toate instalaţiile necesare producerii şi păstrării vinului, stimulent ulterior pentru elaborarea unei monografii a acestei podgorii127; în plus, între 1933-1934, Giurescu a construit o vilă la Mangalia, în partea de nord a oraşului (actualmente este integrată complexului sanatorial de 124

Vezi Marta Petreu, Adrian Moldovanu, Locatarii de la Ciucea, Cluj, Edit. Biblioteca Apostrof, 1998. 125 Demostene Botez, Memorii, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p.210. Printr-o hotărâre guvernamentală din mai 1996, casa şi terenul (circa 2 ha) au trecut în proprietatea Episcopiei Huşului, aici ridicându-se acum o mănăstire de maici, „Schimbarea la Faţă”, o bună parte din bani fiind donaţi de Adrian Porumboiu. 126 Onisifor Ghibu, Pagini de jurnal (1935-1963), ed. Miralena Mamina, Romeo Dăscălescu şi O.O. Ghibu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1996. 127 C.C. Giurescu, Istoricul podgoriei Odobeştilor. Din cele mai vechi timpuri până la 1918, Bucureşti, Edit. Academiei, 1969.

385

acolo), iar între 1937-1938 şi-a ridicat o casă la Predeal, pe Cioplea, rechiziţionată în 1945, iar apoi naţionalizată în aprilie 1950. Dar şi alţi universitari literari au deţinut proprietăţi agricole, amintind acum pe: I. Găvănescul, posesor al unui teren cu viţă de vie şi o locuinţă rurală în dealul Copoului, în afara imobilului din centrul Iaşului128; Fl. Ştefănescu-Goangă, care avea 137 hectare arabile în com. Corni (jud. Covurlui); Teodor Naum deţinea 25 hectare teren în com. Cândeşti (jud. Neamţ); Romulus Cândea avea o casă şi mai mult teren la Avrig; C. Rădulescu-Motru a moştenit de la părinţi o proprietate la Butoeşti (jud. Mehedinţi) ş.a. De exemplu, după pensionare şi pentru a depăşi greutăţile inerente ultimului război mondial, C. Rădulescu-Motru s-a retras pe acest domeniu, schimbarea de regim generându-i însă nu doar temeri pentru impozitul imens perceput, ci şi „multe zbuciumări sufleteşti” – după cum îi mărturisea în februarie 1949 fostului său coleg de liceu şi vechi prieten, ing. P.N. Panaitescu. În plus, „la suferinţele mele de chiabur se mai adaugă şi acelea pe care le împărtăşesc cu fiica mea, ginerele şi copilul lor, din Bucureşti. Câteştrei o duc greu, fiindcă n-au dreptul să intre în câmpul muncii, ca fii de burghezi. Ei aproape că se sting de foame”129. Fără a insista prea mult asupra lui Nicolae Iorga, este de reţinut totuşi că acesta avea o locuinţă la Bucureşti – primită în dar de la nişte „admiratori”, în decembrie 1919130 –, achiziţionase anterior o alta la Vălenii de Munte – pe lângă care funcţiona vestita „şcoală de vară” –, unde a locuit până la cutremurul din 9/10 noiembrie 1940, după care s-a mutat la vila sa din Sinaia (str. Codrului, azi Gh. Doja 1), construită de arhitectul Toma Socolescu pe un teren cumpărat de Iorga cu 38.370 lei de la Eforia Spitalelor Civile, în 1926131; mai mult, în anii 1930 N. Iorga a

128

După ce a ieşit la pensie, şi-a vândut via, cumpărându-şi un confortabil apartament într-un bloc de lângă Cişmigiu, în Bucureşti, afectat însă de bombardamentele din primăvara lui 1944. 129 Dora Mezdrea, Constantin Rădulescu-Motru epistolograf, în „Manuscriptum”, 1-4/2000, p.93-94. 130 Este vorba de imobilul din Şoseaua Bonaparte 8, pe care Iorga l-a donat statului în 1923, ca sediu al Fundaţiei Culturale „N. Iorga”, în acelaşi timp istoricul locuind acolo. Pentru destinul acestuia vezi Andrei Pippidi, Rezerva de speranţă, Bucureşti, Edit. Staff, 1995, p.5-7. 131 La finele acestui an, 1940, N. Iorga a continuat să lucreze aici la plănuita sa Istorie universală, fiind înconjurat de soţia şi cumnata lui, Lucia Bogdan, care îi era o apropiată

386

avut o vilă construită la Mangalia, pe malul mării – toate acestea achiziţionate din venituri proprii (nu beneficiase de dotă sau de moşteniri), deşi avea o familie destul de numeroasă de întreţinut (cu copii şi din prima, şi din a doua căsătorie, cumnată etc.), iar mulţi bani îi investea în propriile tipărituri. A ştiut însă să-şi valorifice din plin atuurile intelectuale şi poziţia socială ori politică! De pildă, a deturnat o parte din fondul Congresului de Studii Bizantine pentru a cumpăra litere greceşti şi cirilice necesare tipografiei personale de la Vălenii de Munte132, la care a imprimat ulterior – de exemplu –, pe când era rector şi ministru, Anuarul Universităţii din Bucureşti pe 1931-1932, dar încă alte două-trei după aceea; dacă, bunăoară, arareori Sextil Puşcariu plătea autorilor ce publicau în „Dacoromania” peste 150 lei de pagină, pe N. Iorga îl onora cu 1000 lei pagina133 ş.a.m.d. De altfel, „dezinteresul” lui Iorga pentru latura materială a vieţii era doar un simulacru, în fond ştiind bine ce vrea. Bunăoară, intervenind direct într-o afacere financiară cu librarul său Pavel Suru, Iorga îi scrie acestuia în ianuarie 1918: „afacerile de bani îmi sunt, cum ştii, foarte neplăcute. Sunt cazuri însă când trebuie să intervin pentru ca totul să fie în ordine aşa cum doresc eu”134. Casa de la Vălenii de Munte a fost cumpărată de Iorga în 1908 cu 4000 lei, bani obţinuţi dintr-un contract pentru elaborarea unei istorii a bisericii româneşti135. Anterior, până la divorţul de prima soţie, N. Iorga locuise cu aceasta într-o casă cu trei camere şi antreu, pe str. Icoanei 64, de unde s-a mutat cu puţin înainte de pronunţarea despărţirii legale. A luat o altă casă cu chirie, ceva mai modestă, pe Aleea Alexe Marin 6, unde a locuit acolo vreme de patru ani, împreună cu noua soţie – Catinca –, cu mama lui Zulnia şi cu copii. Apoi s-au strămutat pe str. Buzeşti 42, locuinţă fără utilităţi, pentru ca abia după achiziţionarea imobilului din Văleni să înceapă un soi de navetă spre Bucureşti, aici locuind la Hotelul Regal, iar uneori rămânând peste noapte într-un hotel din Ploieşti. Iniţial, Iorga văzuse în imobilul de la Văleni doar un loc de „retragere” şi colaboratoare la diversele instituţii culturale patronate de istoric. Şi tot de aici a fost ridicat de legionari şi asasinat. 132 Cf. Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), p.224. 133 Cf. Ibidem, p.126. 134 L. Kalustian, Simple note, I, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1980, p.101. 135 N. Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, 2 vol., Vălenii de Munte, Tip. Neamul Românesc, 1908, 1909; ediţia a II-a, „revăzută şi adăugită”, a apărut mai târziu, în 1929 şi 1932, tot la o editură a sa, „Datina Românească”.

387

recreere, îndeosebi în concedii şi week-enduri, localitatea fiind preferată de bucureşteni pentru vacanţele estivale (doar până la apariţia Peleşului şi înflorirea staţiunilor de pe Valea Prahovei), de aici ajungându-se uşor la vestitele – pe atunci – schituri „Suzana” şi „Cheia”. Însă după minime reparaţii – şi cu ajutorul lui Al. Lapedatu –, acest imobil a devenit adevăratul domiciliu al familiei, aici mutându-şi sediul „Neamul Românesc”, întemeind totodată o tipografie (sub forma unei societăţi pe acţiuni), în care şi-a tipărit majoritatea cărţilor, constituind totodată şi o sursă de venit prin serviciile de imprimerie oferite altora136. Aşadar, achiziţionarea unui patrimoniu imobiliar (unul sau mai multe imobile137) indică la universitari o mentalitate prudentă, care presupune însă şi disponibilităţi financiare importante nu doar la achiziţionare, dar şi pentru întreţinere. În plus, un imobil sau o proprietate bine aranjată şi adaptată necesităţilor sociale era şi o chestiune de prestigiu, pentru că locuinţa servea cel mai adesea ca loc al socializării, dar mai ales ca spaţiu de creaţie intelectuală, de reculegere, de intimitate familială. Titu Maiorescu avea o casă splendidă în str. Mercur nr.1 din Bucureşti, al cărei prag a fost călcat de ceea ce putea fi mai select din punct de vedere cultural şi politic la acea vreme138. A.D. Xenopol – în anii celui de-al doilea mariaj, cu Coralia Gatovschi (Riria, ca poetă) – avea la Iaşi „casa deschisă”139 nu doar melomanilor urbei, ci şi artiştilor

136

N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.246-249. 137 Devine sugestivă, de exemplu, consultarea Decretului nr.92 din 19 aprilie 1950, pentru naţionalizarea unor imobile, publicat în „Monitorul Oficial”, nr.36 din 20 aprilie 1950, unde aflăm bunăoară că Oltea Apostolescu (fiica lui I. Nistor) avusese 4 apartamente (Bucureşti, str. V. Lascăr 55); Traian Bratu – 12 apartamente (Bucureşti, str. Crăiţelor 4, Şos. Vârtej; în Predeal, Bd. Republicii 8); Nicolae Bănescu – 7 apartamente (Bucureşti, str. Maşina de Pâine 9) ş.a.m.d. De asemenea, Zevedei Barbu, deşi era fiul unui ţăran din preajma Sibiului, poseda un imobil întreg în Bucureşti, pe fostul Bulevard 6 Martie (azi Elisabeta), nr.44. 138 Se stabilise aici în 1878, iar după decesul celei de-a doua soţii a lui Maiorescu, Ana (în toamna lui 1914), acesta vinde imobilul din Mercur 1 şi se mută în casa lui Nicolae Racotă, care era căsătorit cu o nepoată de soră a Anei Maiorescu. 139 Spaţiosul imobil aparţinea Coraliei şi era situat pe str. Sf. Nicolae nr.9 (Arh.St.Iaşi, Primăria Iaşi, dos. 343/9/1899-1900, 137 file, tot dosarul). După 1990 casa a fost destinată să adăpostească Institutul de istorie „A.D. Xenopol” din Iaşi. Însă vreme de un deceniu conducerea instituţiei nu a făcut absolut nimic pentru renovarea clădirii şi punerea

388

de tot felul, un public pestriţ, uneori ridiculizat. Însă avea în acelaşi timp şi un imobil în Bucureşti, pe str. Armaşului nr. 3 (mai apoi str. Gen. Eremia Grigorescu). Prin 1904, Simion Mehedinţi a cumpărat de la familia Daniel Patrulius o splendidă casă în Bucureşti, pe str. Furiilor (astăzi Dimitrie Racoviţă 12). Era un imobil impozant, în stilul românesc al epocii, cu două pridvoare, spre o curte şi grădină plină de vegetaţie aparent sălbatecă şi neîngrijită, întregul perimetru fiind înconjurat de un gard cu olane140. În subsolul casei exista bucătăria şi o sufragerie imensă, mobilată oarecum rustic, cu icoane pe toţi pereţii, aici servindu-se masa în familie. Camera de zi (un soi de salon) şi un dormitor se afla la primul nivel, pentru ca la etajul propriu-zis să se găsească trei încăperi imense, ce constituiau camera de lucru şi biblioteca lui Mehedinţi. Acolo stătea el şi lucra, şi tot aici îşi primea vizitatorii, având mereu uşa deschisă studenţilor săi, asemenea lui Maiorescu, de altfel, vreme de vreo trei ani, până în 1929, la el locuind şi tânăra familie C.C. Giurescu (acesta fiind ginerele lui Mehedinţi). Spre finele anului 1944 edificiul a fost rechiziţionat în profitul Confederaţiei Generale a Muncii, aici locuind vremelnic – doar câteva luni – şi Mihail Sebastian. Constantin Giurescu a stat cu chirie în str. Ştirbei Vodă 164, până în primăvara lui 1910, când a cumpărat de la Creditul Funciar Urban perechea de case din str. Berzei 73-75 (devenită ulterior 47-49), pe un teren de 760 metri pătraţi, cu 55.000 lei, însă fără electricitate, apă curentă şi canal, fără baie etc., toate acestea fiind instalate imediat după achiziţionare. Între 1926-1929, fiul acestuia, C.C. Giurescu – şi el universitar la litere – a mărit imobilul cu un etaj şi l-a modernizat, împrumutând bani de la Banca Românească (un milion de lei)141. De prin toamna lui 1944 până pe la finele lunii iunie 1950, în această casă au locuit alături de familia Giurescu şi socrul Simion Mehedinţi cu soţia, pentru ca după arestarea istoricului de către comunişti – la 6 mai 1950 – ambele familii, cu tot cu copii, să fie evacuate, mai toate bunurile confiscate fără inventar (inclusiv impresionanta bibliotecă a celor doi savanţi, ce acoperea trei pereţi ai locuinţei, pe toată înălţimea lor de patru la dispoziţia cercetătorilor a spaţiului atât de necesar, iar astăzi, probabil, atribuirea nu mai este de actualitate. 140 Azi se află aici sediul Institutului de Geografie al Academiei Române. 141 Cf. C.C. Giurescu, Amintiri, ed. Dinu C. Giurescu, Bucureşti, Edit. All, 2000, p.196-197.

389

metri). Foştii proprietari împreună cu familia Mehedinţi au fost mutaţi în doar două camere (în total cinci persoane), undeva pe str. Alexandru Moruzi – într-o fostă mercerie –, fără bucătărie şi cu WC-ul în curte142. După eliberarea din temniţă a lui C.C. Giurescu, cu toţii au mai schimbat câteva adrese, pentru ca abia în decembrie 1973 să i se retrocedeze istoricului doar apartamentul de la parterul fostei lui vile, restul rămânând în posesia statului, iar ca o culme a nenorocirii locuinţa a fost apoi demolată în august 1987 în cadrul binecunoscutei „sistematizări” urbane. Demostene Russo a locuit până spre începutul anilor ’30 într-o căsuţă mică din capitală (str. Viitorului nr. 7), achiziţionând apoi un imobil impunător, cu etaj, la capătul str. Lucaci nr. 128, înconjurat de un teren mare, unde a amenajat o grădină cu arbori fructiferi, viţă de vie, căpşuni, legume şi flori; biroul lui Russo era la etaj, într-o cameră încăpătoare, cu pereţii acoperiţi de o impresionantă bibliotecă, ce cuprindea şi opere rare, ediţii princeps, manuscrise etc. Când primea musafiri, Russo purta mereu o şapcă, de culoare gri şi întotdeauna musafirii erau serviţi cu ceva: dulceaţă, rahat, unora chiar un pahar de vin grecesc143. O casă cu iz ţărănesc avea şi Mihail Dragomirescu, pe lângă parcul „Carol”, pe o uşoară colină, imobilul fiind înconjurat de pomi fructiferi şi viţă de vie. Al. Tzigara-Samurcaş avea un impresionant imobil pe str. M. Kogălniceanu din Bucureşti, la nr. 4, unde va locui împreună cu el şi fiica sa Ana, măritată cu istoricul Mihai Berza. Şi tot pe aceeaşi stradă, dar la nr. 10, locuia o altă fiică a lui Samurcaş, Maria, cea măritată cu inginerul I. Berindei. Ca fiu al lui Alexandru Bădărău, filosoful universitar ieşean Dan Bădărău a locuit, când se afla în capitală, în casa părinţilor de pe str. Oţetari, casă imensă, de profesor universitar la drept şi fost ministru al Justiţiei. Însă şi la Iaşi această familie deţinea importante proprietăţi imobiliare şi funciare, doar în Copoul de astăzi având aproape 120 ha de viţă-de-vie şi pomi fructiferi, cu o casă de „boieri” în zona Aleii Sadoveanu, unde a locuit Dan Bădărău pe când a predat la universitatea 142

Datorită condiţiilor şi a „înghesuielii”, vreme de câţiva ani Simion Mehedinţi şi soţia au fost găzduiţi la Biserica Mavrogheni, de milostivul paroh al acesteia. Abia în 1957, la intervenţia lui Petru Groza, universitarul-geograf a revenit în vechea sa casă, de pe str. D. Racoviţă, împreună cu fiul său Emil (care divorţase între timp de Vanda Braniţki), având colocatari familia Dimitrie Munster, el bibliotecar la universitate, iar ea medic. 143 Cf. Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, ed. Liviu Călin, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1983, p.278; C.C. Giurescu, Amintiri, p.115.

390

din localitate. În plus, soţia universitarului – Maria Veronica – a cumpărat în nume propriu, în aceeaşi zonă, alte 46 ha de la cumnatul ei, Theodor Bădărău, toate aceste bunuri fiind naţionalizate în 1949. Implicat mult în politică, Mihai Ralea – pe lângă locuinţa din Iaşi – achiziţionează în primăvara lui 1936 o casă impozantă în Parcul Filipescu din capitală. În perioada interbelică, Dimitrie Gusti avea un apartament confortabil, luxos, mobilat modern, cu tablouri, obiecte de artă, cărţi răspândite pretutindeni etc., situat într-unul din blocurile „Generala” de pe str. Maria Rosetti. Pe biroul său era „o dezordine simpatică: dosare, foi-manuscrise, reviste şi ziare desfăcute” etc., corespondenţă, instrumente de scris etc., ce indica o dublă valenţă a lui Gusti: de „acribie savantă”, dar şi de „puţină boemie intelectuală”144. În 1938, D. Gusti devine proprietarul unei noi locuinţe, o casă impozantă pe şoseaua Jianu (azi Bd. Aviatorilor): „Interior de mare lux – după cum notează un vizitator din epocă –, mobile moderne, gust din zilele noastre. Stare materială recentă. La etaj, biroul lui Gusti, luxos, îmbrăcat în biblioteci. Pe o etajeră un portret cu dedicaţie a lui Mussolini. Într-un colţ, mascat de un vas fără flori, portretul soţiei sale”145. Nicolae Petrescu a fost cu adevărat un om cu bani. Rămas orfan de tânăr, a beneficiat de averea lăsată de tatăl său călătorind pe unde vrei şi unde nu vrei, audiind filosofi şi sociologi europeni în vogă din primul pătrar al veacului XX. Restabilit în ţară după război şi devenind conferenţiar la Universitatea din Bucureşti îşi schimbă stilul de nabab. În 1922 a vândut imobilele moştenite pe calea Moşilor – 14 corpuri de casă, cu vreo 80 chiriaşi –, iar în anul următor primeşte o avere impresionantă şi din partea unui unchi decedat ce nu avusese urmaşi direcţi146. Cu toate acestea, cu o parte din banii rezultaţi din tranzacţia din 1922, N. Petrescu şi-a achiziţionat o casă personală, de locuit, pe str. Gen. Angelescu nr. 62 (devenită apoi 54). Era stil vilă, cu bucătărie, pivniţă şi ale dependinţe la subsol, la parter două camere, hol şi baie, iar la etaj alte trei încăperi mari. În plus, avea o curte mică, cu arbori, viţă de vie şi trandafiri,

144

Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1989, p.12-13. 145 Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, II, p.314. 146 Va beneficia de aceasta doar după încheierea mai multor procese, în 1929.

391

locuinţa fiind conectată la serviciul telefonic, ceea ce nu era încă uzual pe la începutul anilor ’20. Nu acelaşi lucru se poate spune despre alţi universitari, care n-au fost interesaţi de achiziţionarea unui imobil decât foarte târziu, şi adeseori doar de nevoie. Încă de la numirea sa la Iaşi ca profesor suplinitor la Universitate (1893), Al. Philippide a tot preferat să locuiască cu chirie, e drept, în poziţii centrale, cât mai aproape de facultate şi cu un anume confort: din decembrie 1896 ocupa un apartament din str. Lăpuşneanu, cu trei camere „mari şi frumoase” şi o bucătărie; după un an s-a mutat cu noua soţie pe strada Negruzzi 7, într-o locuinţă mai bună, cu multă „linişte, aer curat, privelişte frumoasă, grădini de jur împrejur, 1400 lei chirie [pe an]”147; în noiembrie 1898 se mută din nou, abia în aprilie 1911 Philippide reuşind să-şi cumpere o casă, iar acest lucru numai pentru că imobilul în care stătuse nouă ani cu chirie îşi schimbase proprietarul şi a trebuit să-l părăsească. Casa cumpărată se afla pe str. Kogălniceanu, arteră pe care au locuit mai multe personalităţi: Petru Poni, familia Osvald Teodoreanu (tatăl lui Păstorel), aici se afla una din casele lui M. Kogălniceanu, iar vizavi de Philippide era fosta casă a lui Calistrat Hogaş. La fel, în anii 1920, Ov. Densusianu stătea cu chirie în casa lui De Boissy (azi demolată), pe strada Colţei 24 din Bucureşti, iar Vasile Pârvan a locuit după război într-un apartament ce aparţinuse soacrei sale, într-un imobil situat pe colţul dintre Calea Victoriei şi Biserica Amzei. În perioada când George Călinescu doar aspira la o catedră universitară, la scurtă vreme după căsătorie, din noiembrie 1929, acesta locuia cu chirie pe str. Braziliei, în Bucureşti, la nişte proprietari bătrâni şi cumsecade. În 1938, în postura de conferenţiar la Universitatea din Iaşi, trebuia să se mute – conform dispoziţiei ministerului – în acest oraş. În consecinţă, de la 1 noiembrie 1938 până în vara lui 1944, Călinescu a luat în chirie o locuinţă la câteva străzi prin spatele Universităţii, pe str. Ionescu nr. 4, un apartament semimobilat, cu două camere, baie şi bucătărie, tip vagon148; musafirii, când veneau în vizită, trebuiau să treacă pe lângă bucătărie, iar pentru a se evita totuşi acest lucru, puţin mai târziu a mai obţinut o anticameră. Călinescu însă nu avea de gând să se 147

Alexandru I. Philippide în dialog cu contemporanii, I, p.152 Între 1 noiembrie 1938-30 aprilie 1939, Călinescu a plătit chirie 15.000 lei, iar pentru intervalul 23 aprilie-26 octombrie 1942 a plătit 17.320 lei, timp în care a locuit aici prea puţin (cf. I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p.219).

148

392

stabilească la Iaşi, motiv pentru care îşi păstrase încă locuinţa din Bucureşti (str. Aviator Th. Iliescu), pentru că şi aici avea nevoie de un loc stabil unde să lucreze, mai ales în perioada elaborării Dicţionarului literaturii române. La Iaşi, încăperea mai mare şi luminoasă, cu o superbă sobă, a devenit camera de lucru a lui Călinescu şi locul de primire a musafirilor149. Însă în vara lui 1944 locuinţa va fi bombardată şi distrusă. Abia în 1942, la îndemnul repetat al soţiei, Călinescu se decide a-şi face o casă pe terenul din str. Vlădescu 53, din capitală, acesta fiind primit ca zestre din partea socrilor lui. Cu ajutorul unui antreprenor a adaptat ceea ce era pe acest teren şi a mai adăugat câte ceva: în principal, casa avea un hol (mic), o cameră mai spaţioasă (biroul lui Călinescu), un dormitor, o bucătărie, baie şi o mică sufragerie, o bună parte a mobilierului fiind în stil Biedermayer. Aşadar, abia la sfârşitul verii lui 1942 s-a mutat G. Călinescu într-o locuinţă proprie, pe care Al. Rosetti o descrie ca având un „interior potrivit” ilustrului critic şi istoric literar, „într-o căsuţă cu trei odăi din cartierul Floreasca, pe o stradă până mai ieri provincială. Din minuscula tindă, pătrundeai în camera lui de lucru. O bibliotecă plină de cărţi rare ocupa un perete. Câteva fotolii îmbrăcate în mătase. O masă mică de lucru, din lemn de mahon. Tablouri de Petraşcu, Pallady şi Tonitza ornau pereţii. În această încăpere, împodobită ca de sărbătoare, şi-a scris o mare parte din operă. Dincolo, în mica sufragerie, păsări cântătoare şi mici papagali înveseleau atmosfera. Un câine grifon îl întovărăşea pretutindeni”150. Alţii nu s-au arătat prea interesaţi de achiziţionarea unei locuinţe proprii, complăcându-se de pildă a coabita cu părinţii sau cu socrii. Aşa a fost, de exemplu, cazul lui Dimitrie Popovici, care s-a mulţumit să locuiască împreună cu părinţii soţiei lui, Elvira, într-un impozant imobil din Cluj, pe str. Bisericii Ortodoxe 1, revenit după 1990 în posesia rudelor vechilor proprietari151. În acelaşi oraş, Vasile Bogrea a ocupat o locuinţă modestă, alcătuită dintr-un „antreu şi o cameră mare, cu pereţi căptuşiţi de rafturi de cărţi. Mobila se reducea la un divan, o masă şi vreo 149

Pentru această locuinţă vezi şi Adrian Marino, La „Jurnalul literar”, în „Viaţa românească”, XVIII, 1965, nr.6, p.187. 150 Al. Rosetti, Călătorii şi portrete, p.170. 151 Astăzi locuieşte aici sociologul István Horváth de la Universitatea din Cluj, a cărei soţie este moştenitoarea clădirii.

393

trei scaune”152. Ceva mai bine va locui însă, de la finele lui octombrie 1924, Marin Ştefănescu, care a obţinut un apartament spaţios pe str. N. Iorga nr. 16 (azi str. Napoca). În schimb, pentru unii, schimbarea de regim de după al doilea război mondial nu le-a facilitat nicicum împlinirea vreunui deziderat de confort, ci dimpotrivă. De exemplu, Iosif Pervain a stat până în 1966 (două persoane) într-o garsonieră pe str. 23 August nr. 25 din Cluj (et.1, ap.11), abia în acel an atribuindu-i-se în acelaşi imobil alte două camere ce au rămas după mutarea universitarului Dumitru Firoiu. Cu totul diferită a fost însă situaţia altor universitari, a căror origine socială le putea oferi mai mult decât putea nădăjdui oricare din colegii lor. Am putea invoca aici pe Gh.I. Brătianu, care poseda în Iaşi celebra Casă „Vasile Pogor”, clădire construită în 1850 de vornicul cu acelaşi nume, o vreme sediul Societăţii „Junimea”, pe unde au călcat Titu Maiorescu, P.P. Carp, Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu, Ion Creangă, I.L. Caragiale, A.D. Xenopol, Ion Slavici, Vasile Alecsandri, Vasile Conta, Th. Rosetti ş.a., imobil achiziţionat de Maria Moruzzi, mama celebrului istoric. După ce s-a mutat la Bucureşti, Gh.I. Brătianu a locuit mai întâi cu chirie în casele prof. Radu Perianu din cartierul Cotroceni, apoi într-o impresionantă locuinţă proprie, cumpărată pe str. Popa Chiţu, în apropierea actualei străzi Lascăr Catargiu. Dacă mai adăugăm la acestea şi faptul că era fiul lui Ionel I.C. Brătianu sau că poseda în anii interbelici un Rolls Royce – avem astfel imaginea unui personaj a cărui opţiune pentru cariera de profesor universitar nu avea nimic de-a face cu dorinţa ascensiunii sociale şi a prosperităţii materiale. Mai mult chiar, Gh.I. Brătianu a devenit şi proprietarul Palatului Cantacuzino din Paşcani, atins de o bombă spre finele celui de-al doilea război mondial, în ultimii ani aici funcţionând Clubul Copiilor153. La fel Nae Ionescu, care a locuit într-o vilă din Parcul Filipescu (pe Aleea Gheorghe 6)154, înălţată pe un teren şi cu creditul oferit de 152

Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2004, p.12. 153 Ctitorie iniţială a vistiernicului Iordache Cantacuzino, omul de încredere al lui Vasile Lupu. De-a lungul anilor, edificiul a avut mai mulţi proprietari, de la familia Bălăşeştilor până la Neculai Rosetti-Roznovanu, care l-a vândut lui Eugeniu Alcaz, cu care se înrudea prin alianţă universitarul ieşean Şt. Vârgolici. Iar ultimul proprietar a fost Gh.I. Brătianu, care a fost expropiat de palat şi moşie în 1946. 154 Pe care a vândut-o lui Mihai Popovici.

394

Aristide Blank, pentru ca mai apoi să se mute într-o impozantă locuinţă („palat”) în Băneasa, proiectată de arhitectul G.M. Cantacuzino, chiar lângă manejul lui Nicolae Malaxa155. După moartea lui Ionescu, locuinţa – în care trona o pictură de El Greco – a trecut în proprietatea statului, aici prezidând bunăoară mareşalul Antonescu şedinţele Consiliului de Miniştri. Pentru cât de bine îi mergea universitarului, dovadă stă şi faptul că prin anii ’30 conducea şi un splendid Mercedes Benz, iar mai apoi un Maybach, cu dublu compresor, evaluat la vreo două milioane lei. Mai mult, în portul de la Balcic avea la ancoră şi un iaht în proprietate (de fapt, mai degrabă un cuter). Mircea Vulcănescu locuia în casa părintească din Bucureşti, pe str. Popa Soare nr. 16, ce avea parter, etaj şi mansardă, posedând totodată un automobil Buik Master 1927 şi aproape jumătate milion de lei – în rente şi numerar – pe numele soţiei şi al copiilor. Apropo de maşină! La vremea aceea posesiunea unui automobil era cu adevărat semnul rangului social şi al prosperităţii materiale, iar unii intelectuali au făcut multe sacrificii pentru a deţine aşa ceva. De pildă, în tinereţe, G. Călinescu a condus un Peugeot de dimensiuni oarecum reduse, achiziţionat de ocazie, cred că fiind chiar al treilea proprietar. În schimb, Ion Nistor a avut maşină personală încă de pe la începutul anilor 1920, pe care o conducea personal. La fel şi Gh.I. Brătianu, care din nefericire, la începutul lui septembrie 1926, a avut un grav accident de automobil, soldat cu un picior rupt, răni pe faţă etc.156. Alţi universitari profitau de anumite situaţii la un moment dat, locuind în imobile ale unor instituţii pe care le conduceau, cheltuielile cu întreţinerea spaţiului fiind minimale. Bogdan P. Hasdeu beneficia de locuinţă personală în imobilul Arhivelor Statului, pe care le-a condus între 1876-1900. Abia în 1893 şi-a cumpărat un teren de aproximativ un hectar, cu 1300 lei157, la Câmpina, unde şi-a ridicat apoi impozantul Castel „Iulia Hasdeu” şi în care s-a mutat definitiv numai după ce a fost 155

Pentru că susţinuse revenirea lui Carol II la tronul României, prin 1932 Nae Ionescu a primit din „partea statului” 10 ha în Băneasa, pentru a ridica o fabrică de bere. Numai că universitarul a vândut o parcelă cu Malaxa, cu aceşti bani ridicându-şi vila amintită. 156 Gh.I. Brătianu a mai trecut printr-un accident de automobil, împreună cu Al. Rosetti şi G.G. Marinescu, este drept, mai uşor, pe 20 august 1928, pe când se aflau la Oslo. 157 La vremea respectivă, Hasdeu primea anual câte 6000 lei aur doar pentru munca la Dicţionarul Academiei, la care se adăuga salariul de director al Arhivelor, cel de profesor la universitate, plus alte câştiguri ca membru în diverse comisii.

395

schimbat de la conducerea Arhivelor. Ioan Bianu a locuit în incinta Academiei, într-un apartament din clădirea principală, în partea opusă Căii Victoriei. Acolo era o grădină, mult mai întinsă decât cea de azi (încă nu exista clădirea vechii biblioteci), unde ţinea o vacă, în plin centrul Bucureştiului158; de altfel, I. Bianu era extrem de economicos, acest spirit fiind uneori împins atât de departe încât genera chiar zâmbete (de pildă, recupera întotdeauna părţile albe ale unei coli de hârtie care nu fusese utilizată în totalitate); Bianu a deţinut însă o vilă la Predeal, construită prin 1911-1912, „într-o poziţie admirabilă”159, aici venind frecvent pentru a se reface intelectual, dar şi pentru a lucra. Dacă din 1912, când a ajuns profesor la Universitatea din Cernăuţi, Ion Nistor a locuit cu familia în chirie, într-o casă pe str. Iosif 11, înconjurată de o grădină imensă, plină de pomi fructiferi160, din 1919 – când va căpăta atribuţii importante în conducerea Bucovinei – universitarul s-a stabilit o vreme în Palatul Administrativ, într-un imens apartament, iar mai apoi într-o altă locuinţă, ceva mai mare, dintr-un imobil de pe str. Iancu Flondor 16, la etaj 1, unde a locuit până în iunie 1940. Ulterior, în 1945, la Bucureşti, I. Nistor fiind numit conservatorul Bibliotecii Academiei, i s-a pus la dispoziţie o locuinţă impresionantă, deşi fiica lui, Oltea Apostolescu, achiziţionase împreună cu soţul – cu siguranţă, şi cu bani de la Nistor – o casă impozantă în capitală, pe str. Vasile Lascăr nr. 55. Numai că locuinţa personală a fetei a fost închiriată, ambele familii Nistor şi Apostolescu mutându-se în imobilul Academiei, I. Nistor cu soţia şi fiica Oltea, cu soţul şi copii lor (Ileana şi Vlăstar). După desfiinţarea Academiei, în iunie 1948, I. Nistor a trebuit să părăsească acea locaţie – pierzând totodată şi calitatea de „academician” –, fiica revenind pe str. V. Lascăr, dar la mansardă, în vreme ce I. Nistor s-a stabilit în casa unui vechi prieten, pe str. Vasile Stroiescu nr. 10. În aprilie 1950 casa din Vasile Lascăr este naţionalizată, iar după arestarea universitarului restul familiei este evacuată şi din imobilul de pe str. Vasile Stroiescu, fiind dusă în Dudeşti, Fundătura Făurari 21, într-o cameră mică, cu igrasie, fără sobă, cu tencuiala căzută etc., pentru ca după câteva luni să se mute ceva mai „bine”, pe str. Mitropolit Grigore, la 158

C.C. Giurescu, Amintiri, p.96-97. Scrisori către Ioan Bianu, III, p.374. 160 Casa se învecina cu cea a arhimandritului Isidor Ştefanelli, fratele lui Teodor Ştefanelli, fost coleg de şcoală şi prieten al lui Eminescu. 159

396

mansardă, în două camere mici, cu baie şi bucătărie, lăsată liberă de nişte evrei plecaţi în Israel. Ca director al Colegiului Latin din Cluj, fondat în 1919, Onisifor Ghibu avea o locuinţă în clădirea principală a acestuia (în spatele Teatrului Naţional). După desfiinţarea Colegiului şi transformarea lui în cămin al învăţătorilor, sub ministeriatul lui C. Angelescu, lui O. Ghibu i s-a cerut să elibereze locuinţa, lucru pe care l-a refuzat timp de mai mulţi ani, din punct de vedere juridic ocupând spaţiul în mod ilegal. Iar motivaţia acestui refuz şi felul în care a înţeles el să adopte ca atitudine sunt oarecum bizare, fiind surprinse într-o scrisoare adresată de el ministrului Instrucţiunii la 24 august 1925: „Cine va veni să mă dea afară cu forţa din această locuinţă a statului, pe care eu am luat-o de la unguri, după cum tot eu am luat şi Universitatea, de care acum vă bateţi joc, va avea mai întâi să se măsoare cu mine şi numai după aceea să evacuez locuinţa, peste cadavrul meu, al soţiei mele şi al celor patru copii ai mei”161. Cu toate acestea, după numai o lună, O. Ghibu a acceptat să se mute, numai după ce i s-a pus la dispoziţie o altă locuinţă care să corespundă „exigenţelor” sale, într-un alt excelent imobil ce aparţinuse până atunci colegului său de la Universitate, Gh. Bogdan-Duică, locuinţă situată lângă parcul central din Cluj162. Între timp însă, Ghibu fusese împroprietărit de statul român, în 1924, cu un loc de casă în Cluj163, iar mai apoi va achiziţiona şi o proprietate la Stana, despre care am vorbit mai sus164. Aşadar, deşi cariera de profesor universitar a putut asigura în epoca de care ne-am ocupat o anumită poziţie socială şi prosperitate materială suficient de elevată, ea a fost totuşi privită de cei mai mulţi ca 161

Cf. Onisifor Ghibu în corespondenţă, I, Cuvânt înainte, îngrijirea ediţiei, note şi indici de Mihai O. Ghibu, Bucureşti, Edit. Semne, 1998, p.15 162 Ghibu a locuit aici până la 2 septembrie 1940, când a părăsit Clujul în urma Arbitrajului de la Viena. În 1997, pe faţada locuinţei, s-a dezvelit o placă de marmură, cu efigia în bronz a profesorului. 163 Ghibu nu şi-a făcut casă pe acest teren, iar în vara lui 1948 l-a vândut pentru 60.000 lei (cf. Onisifor Ghibu, Pagini de jurnal, 1935-1963, I, ed. Miralena Mamina, Romeo Dăscălescu şi O.O. Ghibu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1996, p.178). 164 În plus, Ghibu ştia să câştige şi de pe urma cărţilor lui. Bunăoară, pentru lucrarea Un anacronism şi o sfidare. Statul romano-catolic ardelean (Cluj, 1931), Ghibu a primit de la Eparhia Ortodoxă Română din Cluj 350.000 lei, iar pentru Acţiunea catolicismului unguresc şi a Sfântului Scaun în România întregită (Cluj, 1934, în fapt doar un Raport tipărit în sub 50 exemplare) a primit de la Primăria din Oradea suma de 30.000 lei.

397

unica posibilitate de a-şi dezvolta instituţional preocupările intelectuale, fiind asigurată o retribuţie mulţumitoare, iar odată ajunşi în această poziţie devenind quasi inamovibili. De altfel, aflat la studii la St. Petersburg, I. Bogdan îi destăinuia lui I. Bianu la 18 martie 1889 de ce şi-ar dori cu ardoare să ajungă profesor la Universitatea din Bucureşti, explicându-i că „dacă România ar fi o ţară unde să poţi avea o poziţie independentă, aşa ca să ai timpul şi mijloacele pentru a te ocupa de ştiinţă – eu n-aş căuta nici o catedră; fiind însă că aceasta este imposibil la noi, voi fi silit să caut a avea catedră ca să pot trăi şi lucra în pace”165. Iar mai apoi, după vreo doi ani, când dezideratul său părea să se împlinească, îi mărturisea aceluiaşi interlocutor şi susţinător – oarecum dezgustat de unele aranjamente de culise – că „mă voi sui pe catedră cu aceeaşi indiferenţă cu care aş intra într-o mănăstire; eu nu caut profesura pentru a avea o poziţie, ci pentru a putea lucra, căci fără să lucru nu pot trăi”166. Că profesoratura nu a însemnat doar atât pentru el, mărturie stă şi faptul că s-a dovedit nu doar unul din cei mai buni administratori ai facultăţii şi universităţii, dar şi cel mai longeviv în posturile de conducere.

165 166

Scrisori către Ioan Bianu, I, p.198. Ibidem, p.249.

398

IEŞIREA DIN SCENĂ

D

ar pentru toate există un sfârşit! Asemenea tuturor, nici universitarii nu sunt nemuritori, iar când vârsta a fost generoasă cu unii din aceştia se impune totuşi un moment al retragerii de la catedră, ca o răsplată pentru mulţii ani petrecuţi în slujba profesiei de pedagog şi ai muncii intelectuale. În fond, biografiile sunt inegale, chiar unice, şi indiferent de prestigiul şi poziţiile avute de-a lungul vieţii, vine totuşi pentru fiecare un moment al „marilor evaluări”, al retragerii benevole sau fortuite din câmpul socio-profesional. Este o împrejurare de maximă tensiune, ce afectează nu doar pe cel în cauză, ci pe toţi din preajmă, şi nu numai. De fapt, am putea spune că se intră într-o nouă paradigmă, avem de-a face cu alte trăiri, într-un univers pe care-l ştim, dar care prea puţin poate fi controlat şi mai ales exploatat. La urma urmei este o vreme de încununare a existenţei asupra căreia n-ar fi inutil să ne oprim cu analiza noastră, chiar dacă – nouă cel puţin – ni se pare un moment delicat al biografiei. Însă semnificaţiile sunt majore şi demne de luare aminte! Şi ele pregătesc posteritatea!

PENSIONARII Deşi munca intelectuală aproape că nu are limite temporale, pentru fiecare universitar ar fi trebuit ca, din punct de vedere legal, să vină şi clipa retragerii de la catedră. Acest aspect a fost şi este unul din momentele – am putea spune – traumatizante din biografia cuiva. Dacă pentru funcţionarii de rând (fie ei şi „superiori”), ca să nu mai vorbim de lucrătorii mai tuturor domeniilor tehnico-productive, pensionarea vine ca un moment de răsplată prin odihnă şi de contemplare a realizărilor de până la un anumit moment, a anilor petrecuţi în slujba statului sau a sectorului privat, pentru aproape toţi profesorii universitari ajunşi la

399

senectute trecerea pe „linie moartă” din punct de vedere instituţional pare să fi fost o grea traumă, o tragedie chiar. Iar din multiplele motivaţii, câteva ar putea fi lesne înşirate! Din numeroasele activităţi, munca intelectuală – îndeosebi în domeniile umanistice – este una de acumulare, nu peste noapte, ci de lungă durată. Pentru ca cineva să poată fi cât de cât apreciat ca format în domeniul „literelor şi filosofiei” a trebuit să parcurgă filiere educaţionale oarecum îndelungate şi complexe, doar diplomele de licenţă şi doctorat nefiind suficiente. Mereu şi mereu concurenţa din câmpul universitar românesc a impus fiecărui individ achiziţionarea în principal de diplome şi titluri academice de certă notorietate, de specializare şi omologare profesională, ca atuuri fundamentale în competiţia cu semenii aspiranţi deopotrivă la un post în învăţământul superior. Iar meritul şi capacitatea nu se obţin „de la sine”, ci presupun ani de muncă şi de privaţiuni, toţi cei ambiţioşi petrecând mai toată adolescenţa şi tinereţea prin biblioteci, citind munţi de cărţi şi acoperind mii de fişe cu însemnări savante, fără a lăsa însă deoparte nici apucăturile indisolubil ataşate adolescenţei, toate acestea constituind parcă etape obligatorii ale iniţierii, ca „aventuri” ale cunoaşterii. Cu alte cuvinte, domeniile umaniste presupunând imense acumulări de informaţii, dar şi suficientă maturitate pentru reflecţie, s-ar putea spune despre cineva – să zicem fără disponibilităţi geniale – că doar de pe la 40 de ani stăpâneşte cât de cât satisfăcător domeniul, fiind astfel abia de atunci în deplinătatea formei şi experienţei intelectuale de a elabora lucrări fundamentale în materia ce o ilustrează. Evident, au fost şi excepţii, de indivizi cu intuiţii peste nivelul congenerilor, care au realizat opere meritorii şi înaintea acestei vârste-etalon propusă de noi. Dar au fost extrem, extrem de puţini, nefiind nevoie de toate degetele de la o mână pentru a-i număra pe cei din cultura română. Asta nu înseamnă că universitarii literari n-au creat mare lucru până la acea vreme! Dimpotrivă! Însă mai toate lucrările lor de „omologare” profesională, necesare cooptării şi promovării universitare, poartă mereu parcă pecetea încă a iniţierii, a exerciţiului ştiinţific ce-şi mai caută încă reperele originalităţii şi ale ineditului. Iar unii nu au produs „ştiinţă” decât atâta cât să-i aducă la o catedră universitară, după care mai curând sau mai târziu şi-au contemplat poziţia academică, fără a mai produce ceva demn de luat în seamă în domeniul lor.

400

Bunăoară, Ioan Ursu, fost discipol al lui N. Iorga şi chiar „protejat” al acestuia din urmă, încă de prin anii specializării în Germania îi intrase în cap să ajungă profesor universitar, deşi un congener îl prezenta drept „nu tocmai inteligent şi sârguincios”1. În 1907, fiind disponibilă catedra de Istorie medie şi modernă universală de la Iaşi, Ursu ar fi vrut s-o ocupe el, deşi A.D. Xenopol era potrivnic acestui lucru. Absolvent al facultăţii din Bucureşti şi cu o specializare la Berlin (1903-1907), I. Ursu abia îşi susţinuse doctoratul şi râvnea deja la o poziţie universitară elevată, cu toate că opera istoriografică nu-l recomanda încă. În consecinţă, raportul comisiei de la Bucureşti nu i-a fost tocmai favorabil. „Noi, cei trei membri ai Comisiunii – îi spunea Iorga –, tustrei oameni cinstiţi şi drepţi, foşti profesori cu iubire ai d-tale, I. Bogdan, D. Onciul şi cu mine, am făcut raportul conform cu legea şi conştiinţa noastră, care ne sunt singurele îndreptare. D-ta n-ai de ce să fii jignit. Ţi se cere o lucrare întinsă, măcar una, o lucrare care să fie bine primită de critică, o lucrare care să-ţi dea un nume. Fă-o! E singura cale pentru a intra, prin noi şi cu bucuria noastră, în învăţământul superior. Căci convingerea noastră e că trebuie să avem profesori care să fi putut ocupa acest loc la orice Universitate din lume”2. Este tocmai ceea ce va face I. Ursu, în anul următor tipărind volumul La politique orientale de François I-er (1515-1547)3, însă nu înainte de a urma sfaturile lui Iorga pentru ameliorarea calităţii lucrării, stimulat şi de faptul că acesta intervenise pe lângă Onciul pentru a-l recomanda ca suplinitor. Ulterior, va ajunge profesor agregat prin concurs, în 19114, apoi titular (1914), după care va trece la Universitatea din Cluj (1919) şi în cele din urmă la cea din Bucureşti, fără ca opera scrisă de-a lungul vieţii să confirme în vreun fel poziţia academică ocupată. Numai că nu a fost singurul caz de acest gen, unele fiind chiar mai frapante! Adică nu întotdeauna pretenţiile ştiinţificităţii şi a valorii afişate de cineva coincideau şi cu realitatea. Când Nicolae Quintescu a 1

I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005, p.97. 2 N. Iorga. Corespondenţă, III, ed. Ecaterina Vaum, Bucureşti, Edit. Minerva, 1991, p.323. 3 Apărută la Paris, Honoré Champion, 1908. 4 Pentru atitudinea negativă a lui Ilie Bărbulescu faţă de I. Ursu, cu ocazia concursului, vezi I.E. Torouţiu, Studii şi documente literare, XII, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice „Bucovina”, 1940, p.375-376.

401

ieşit la pensie, „opera” era cvasi-inexistentă, de vreme ce ca profesor de latină n-a scris decât o broşurică despre „u scurt” – destul de controversată printre specialişti –, iar ca traduceri n-a realizat mare lucru. Iar pe lângă calitatea de universitar, mai era şi membru al Academiei. Însă ca el a mai fost Nicolae Ionescu, care deşi se afirmase toată viaţa ca politician şi un bun orator, ca om de ştiinţă sau de catedră s-a dovedit o nulitate. Meritele sale constau în faptul că participase la Revoluţia din 1848, numărându-se printre semnatarii programului Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei, iar mai apoi a devenit liderul Fracţiunii libere şi independente, cu porniri antisemite5, de-a lungul vremii fiind redactor al publicaţiilor „Steaua Dunării” (1855-1856 la Iaşi şi 1856-1858 la Bruxelles) şi „Tribuna României” (1860-1867). Totodată, se cuvine menţionat şi faptul că era frate cu Ion Ionescu de la Brad, iar Petru Poni (o vreme ministru al Instrucţiunii) îi era nepot6. Iar din această categorie de universitari fără operă sau chiar fără minimale merite pedagogice mai putem aminti pe I. Caragiani, Andrei Vizanti, Petre Răşcanu, C. Dimitrescu-Iaşi, Dumitru Burileanu, C. Leonardescu, Radu Sbiera, Alexe Procopovici, Iuliu Valaori, I.M. Marinescu, Petre Grimm, Iancu Botez, Alex. Ieşan ş.a., mulţi din aceştia – ca o culme a ironiei – deveniţi şi membri ai Academiei Române (ordinari sau corespondenţi), evident, pentru „merite culturale deosebite”. Revenind însă la ceea ce dorim să arătăm aici, constatăm că doar cu câteva excepţii la o catedră universitară s-a ajuns la vârste relativ înaintate, vârste determinate îndeosebi de filierele educaţionale obligatorii şi de specificităţile cooptării în învăţământul superior7. În consecinţă, a ieşi la pensie la vârsta prevăzută de legislaţiile României de până la 1948, adică la 64-65 de ani, însemna practic să scoţi în afara reţelei universitare indivizi aflaţi – nu doar teoretic – în chiar plenitudinea capacităţii creatoare. Or, acest lucru, în mod evident, nu putea fi pe placul nimănui. În plus, unii vedeau în pensionare un soi de „avant-goût de la mort”8, ceea ce conferea un şi mai straniu şi neplăcut sentiment. 5

Cf. Adolphe Stern, Din viaţa unui evreu român, I, ed. Ţicu Goldstein, Bucureşti, Edit. Hasefer, 2001, p.37-38. 6 Asupra lui vezi succint A. Costin, Nicolae Ionescu, 1820-1905, în „Literatură şi artă română”, IX, 1905, p.67-68. 7 Lucian Nastasă, „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale (1864-1948), Cluj, Edit. Limes, 2007, p.136-267. 8 I.M. Marinescu, Op. Cit., p.194.

402

Poate din toate aceste motive invocate mai sus, pentru universitari s-a prevăzut prin legile învăţământului superior posibilitatea de a preda până la 70 de ani, ca limită maximă de vârstă, existând totuşi şi eventualitatea „excepţiilor”9. Această prevedere a fost însă schimbată din vara lui 1938, când prin modificările aduse Legii învăţământului superior10, limita de vârstă pentru profesorii universitari a fost redusă de la 70 la 65 ani, în fond constituind baza legală pentru Carol II (care instaurase propria dictatură) de a scoate pe linie moartă pe indezirabili şi a căpătui pe unii susţinători ai lui cu o catedră universitară, excepţiile fiind o dovadă în acest sens. Pe de altă parte, a ieşi la pensie, pentru profesor, însemna a nu-şi mai putea exercita influenţa asupra mediului universitar, din punct de vedere administrativ (prin votul care însemna un factor de putere în alegerea decanului ori rectorului, în cooptarea altor membri ai corpului didactic, participarea în diverse comisii etc.), dar mai ales asupra publicului studenţesc. Pentru că în fond, adevărata putere a profesorului se manifestă în relaţia lui cu studenţii, prin autoritatea simbolică vizavi de auditori, dar şi prin obligaţia lui de a valida sau nu competenţele într-o anume materie ale celui care doreşte în cele din urmă o diplomă universitară. În fapt, autoritatea este baza structurală a puterii, impunând o ascultare acceptată nu doar pe temeiul superiorităţii meritului, a capacităţii, a poziţiei ierarhice, cât mai ales prin seducţie – care presupune o anume doză de încredere şi respect, dar şi de obedienţă –, persuasiune şi manipulare. Sintetizând parcă, C. Meissner vorbeşte despre Maiorescu, pe când era profesor de filosofie la facultatea de litere din Iaşi, că „puse stăpânire pe minţile şi inimile întregii studenţimi; admiraţia tineretului pentru el era neţărmurită” şi „nici atacurile înverşunate ale neîmpăcaţilor săi adversari, politici şi literari, mulţi la număr şi puternici, n-aveau darul să ştirbească câtuşi de puţin din autoritatea-i asupra entuziastei tinerimi universitare”11. Or, prin retragere, mulţi se trezeau că pierd tocmai aceste tipuri de puteri, care li se păreau unora din ei a fi fost totul în lumea aceasta. În plus, efectul de generaţie a 9

Deşi legea prevedea pensionarea la 70 ani, exista totuşi posibilitatea ca consiliul profesoral să prelungească şederea la catedră de două ori a câte doi ani. 10 „Monitorul Oficial”, nr.186 din 13 august 1938. 11 Amintiri despre Titu Maiorescu, ed. Ion Popescu-Sireteanu, Iaşi, Edit. Junimea, 1973, p.83.

403

venit mereu să tulbure apele, dar mai ales liniştea „bătrânilor”, a profesorilor „pensionabili”12. Totodată, pentru mulţi profesori, contactul permanent cu studenţii, universitatea – chiar ca spaţiu –, biroul de lucru de aici, seminarul sau institutul pe care l-a condus au constituit o „a doua casă”, iar pentru unii chiar cea dintâi sub aspectul ataşamentului. Aşadar, chiar şi numai din acest punct de vedere, după două-trei decenii petrecute aici, mulţi universitari au dobândit tabieturi aproape imposibil de eradicat la senectute. Este şi motivul pentru care celor aflaţi în retragere li s-a acceptat de regulă şi pe mai departe prezenţa în spaţiul facultăţii, în primul rând pentru a li se menaja sentimentele de ataşament profund faţă de instituţie. Aşa se face că deşi scos la pensie, lui Mihail Dragomirescu i s-a permis să lucreze în continuare în mica „cancelarie” (încăpere) a Seminarului de literatură română, prin bunăvoinţa lui D. Caracostea, titularul catedrei de Istoria literaturii române şi folclor. În acest context, Dragomireascu a continuat să fie prezent aproape zilnic, fără a avea obligaţii didactice, ci doar să lucreze, să scrie, să converseze. Venea de obicei seara, când se liniştea activitatea, citind şi scriind până târziu, iar acest lucru s-a întâmplat până în preziua morţii sale13. Şi nu în ultimul rând, a ieşi la pensie însemna pentru profesorul universitar şi mari pierderi financiare: diferenţa substanţială dintre cuantumul salariului şi cel al pensiei; sfârşitul cooptării în fel de fel de comisii aducătoare de venituri suplimentare (bacalaureat, capacitate etc.). Când la 1 septembrie 1879, August Treboniu Laurian şi-a înaintat demisia de la decanatul facultăţii de litere din capitală, într-un context asupra căruia nu-i locul să ne oprim aici, el a cerut totodată şi pensionarea. Numai că suma părându-i-se prea mică, s-a adresat la începutul anului 1880 Camerei Deputaţilor cu un lung memoriu, cerând majorarea acesteia, solicitarea fiindu-i aprobată. După o jumătate de veac de muncă intelectuală în slujba naţiunii, A.D. Xenopol iese la pensie cu doar 375 lei pe lună, plângându-se la scurt timp, în primăvara lui 1918, de cât de ridicolă era suma, fiind nevoit să-şi vândă lucruri de prin casă (inclusiv haine). Abia peste doi ani Parlamentul a găsit vreme pentru a-i 12

Vezi, de pildă, Lucian Nastasă, Generaţie şi schimbare în istoriografia română (Sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX), Cluj, Presa Universitară Clujeană, 1999. 13 Cf. Ovidiu Papadima, în „Manuscriptum”, 2/1972, p.46.

404

vota o pensie viageră de 1000 lei pe lună, însă mult prea târziu, pentru că istoricul-filosof a decedat la 27 februarie 1920. Existenţa acestor pensii „nesatisfăcătoare” explică astfel faptul că în perioada interbelică s-a instituit un soi de „diurnă” acordată universitarilor pensionaţi, care să acopere diferenţa de bani dintre pensie şi ultima leafă ca profesor, sumele provenind din Fondul Universitar (creat din taxele de examene şi de eliberare a diplomelor studenţilor). Doar în ianuarie 1941, P.P. Panaitescu – rectorul din Bucureşti – a propus ca universitarii pensionaţi care au o bună stare materială să nu mai primească această diurnă, ideea nematerializându-se în urma înfrângerii rebeliunii legionare. Însă cum peste mulţi universitari a venit şi schimbarea de regim politic de după a doua conflagraţie mondială, în cele mai multe cazuri subzistenţa pe baza pensiei de universitar a devenit cu adevărat o problemă. Iar unii chiar au avut de pătimit printr-un cumul de factori. Onisifor Ghibu a fost ţinut („internat”) o bună parte a anului 1945 – împreună cu un alţi colegi universitari, precum Alexe Procopovici, P.P. Panaitescu, Radu Paul, Vasile Grecu ş.a. – într-un lagăr de „reeducare” la Caracal14, apoi a fost epurat de la universitate, pentru ca dreptul la pensie să i se recunoască abia în septembrie 1947. Dar nu după mult timp, aceasta i-a fost sistată, iar s-a revenit asupra ei, pentru ca problema să fie rezolvată abia în 1951, după un deceniu de memorii, alergături, audienţe etc., pentru un drept pe care îl avea după 35 ani de activitate, din care 25 ani la Universitatea din Cluj. Cât priveşte cuantumul pensiei, iată ce-i scria la finele anului 1970 unui mai vechi student al său, lui Valentin Lazăr din Mediaş, funcţionar, care-i solicita un ajutor: „Eu lupt însumi cu mari dificultăţi materiale. Din pensia de 1620 lei plătesc 545 lei chirie, apoi aproximativ 300 lei gazul, electrica, telefonul şi taxele comunale. Îmi rămân pentru hrană, medicamente, medic, corespondenţă, reparaţii, cheltuieli neprevăzute 750 lei, din care, la vârsta mea înaintată, îmi este cu neputinţă să trăiesc, oricât de modest. Dacă n-aş avea ajutoare permanente de la copiii mei, ar trebui să mor de foame”15.

14 Vezi Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr. Caracal – 1945, ed. Romeo Dăscălescu şi Octavian Ghibu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1991. 15 Onisifor Ghibu în corespondenţă, I, ed. Mihai O. Ghibu, Bucureşti, Edit. Semne, 1998, p.382-383.

405

Iar în situaţii similare s-au aflat încă mulţi alţi universitari, fiind scoşi din sistem fie pe temeiul noilor legi pentru „purificarea” instituţiilor publice, fie al ordinului Ministerului Educaţiei Naţionale-Direcţia Învăţământului Superior, nr.5150 din 14 ianuarie 1946, conform căruia nu se mai acorda profesorilor universitari nici o prelungire de funcţionare peste limită de vârstă. Ioan Lupaş a ieşit la pensie în contextul schimbărilor politice de la finele celui de-al doilea război mondial, pe caz de boală, cu începere de la 1 octombrie 194516. Deşi la retragerea sa a constituit la Institutul de Istorie Naţională o Fundaţiune „Profesor Ioan Lupaş”, în valoare de 286.000 lei, în efecte de stat (sumă sporită la 500.000 lei în 1946), şi a donat totodată 3515 volume, adăpostite în aşa-numita „Sala Ioan Lupaş”, în 1950 pensia i-a fost suprimată, redobândind-o mult mai târziu, nu chiar după eliberarea din penitenciarul de la Sighetul Marmaţiei, în 1955. După această dată a mai fost implicat în unele proiecte ale Academiei, în 1958 avea o pensie destul de bună pentru acea epocă (2000 lei/lună), s-a putut deplasa şi lucra prin biblioteci şi arhive, chiar dacă avea probleme cu vederea, fiind operat de cataractă17. Ion Nistor a fost scos la pensie încă de pe vremea regimului legionar, iar după război a fost arestat de către comunişti vreme de cinci ani (mai 1950-iulie 1955), la scurt timp după eliberare recăpătând şi pensia, în cuantum de 508 lei/lună. Însă în septembrie 1959 – pe când avea 84 ani – i se anulează dreptul la pensie, în acest context I. Nistor fiind internat la Spitalul de Geriatrie din capitală, unde a mai stat doi ani, aflându-şi sfârşitul acolo18. Leca Morariu a fost „licenţiat din serviciu” (adică epurat) în mai 1945, deşi avea numai 57 ani, fără a beneficia de nici o altă sursă de venit. Mai mult chiar, din 1944 se stabilise la Râmnicul Vâlcea (unde fusese evacuată o parte din facultatea de litere de la Cernăuţi), în locuinţe mizere cu chirie, în vreme ce confortabila lui casă din Cernăuţi rămăsese sub ocupaţie sovietică. A supravieţuit dând meditaţii, a vândut cărţi în talcioc, o vreme a fost şi florar, abia în primăvara lui 1947 fiind reintegrat 16

Prin decizia Ministerului Educaţiei Naţionale nr.2285 din 31 ianuarie 1945 (în „Monitorul oficial” din 25 ianuarie 1945). 17 În 1967, cu puţin timp înainte de a muri, lui I. Lupaş i s-a acordat titlul de „profesor emerit”. Pentru această perioadă din viaţă, vezi Liviu Pleşa, Istoricul Ioan Lupaş în timpul regimului comunist, în „Caietele CNSAS”, I, 2008, nr.2, p.165-198. 18 Oltea I. Nistor-Apostolescu, Din comoara mea de amintiri, ed. Vasile Precop, Rădăuţi, Edit. Septentrion, 2003, p.197-209.

406

în învăţământ doar pentru a putea fi pensionat cu acte în regulă. Având doar 59 ani şi oarecum departe de nebunia marilor oraşe, Leca Morariu scrie şi traduce enorm, predă violoncel la Căminul cultural din Râmnicu Vâlcea, interpretează chiar în concerte împreună cu soţia etc., cu alte cuvinte fiind foarte activ până în ziua decesului, la 15 decembrie 196319. O pensie de 1200 lei/lună a primit şi Ioachim Crăciun, pus în retragere de la 1 mai 1960, pentru limită de vârstă. Dat afară din învăţământ în 1947, Petre Caraman a fost arestat vreo şapte luni. A funcţionat apoi cu intermitenţe în calitate de colaborator la diferite institute de cercetare, acasă însă, în particular, continuându-şi munca de savant şi de elaborare a unor lucrări ştiinţifice. Doar de la 1 ianuarie 1963 a fost înregistrat ca pensionar, pentru limită de vârstă, cu un venit lunar de 1200 lei lunar, sumă majorată de la 1 ianuarie 1967 la 1380 lei. Abia din 1970, pentru meritele în activitatea ştiinţifică, se propune acordarea unei pensii de 2500 lei20. Arestat împreună cu soţia, în 194821, Alexandru Claudian a trecut prin închisoarea de la Aiud şi prin lagărele de la Peninsula şi Poarta Albă. Pentru că fusese totuşi unul din profunzii şi adevăraţii marxişti români, după eliberarea din detenţie a devenit conferenţiar de psihologie la facultatea de medicină din Iaşi, pentru ca mai apoi să treacă pe postul de cercetător ştiinţific în cadrul Academiei, de unde s-a pensionat în 1962, cu puţin timp înainte de deces. În toamna lui 1947 este întemniţat şi Ioan Hudiţă, ca fost ministru al Agriculturii în vremea guvernelor Sănătescu şi Rădescu, dar şi ca fruntaş al Partidului Naţional Ţărănesc. Eliberat după opt ani de detenţie, Hudiţă este angajat la Institutul de Istorie „N. Iorga” din capitală, pentru ca în 1959 să fie pensionat pentru limită de vârstă, nu fără a mai fi din nou reţinut de organele comuniste de represiune, în 1961.

19

Cf. Liviu Papuc, Leca Morariu – Studiu monografic, Iaşi, Edit. Timpul, 2004, p.214-219. 20 Vezi Agresiunea comunismului în România, I, ed. Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, Edit. Paideia, 1998, p.129-150 (documente relative la P. Caraman după 1947, dar şi anterioare, pe baza cărora se solicită mărirea pensiei acestuia). 21 Pentru că făcuse parte din conducerea Partidului Social-Democrat – aripa Titel Petrescu, dar poate şi din cauza fratelui său, Ion Claudian. Acesta din urmă, absolvent de medicină, a făcut parte din Mişcarea Legionară, iar după 1944 din mişcarea de rezistenţă, în grupul Dabija, din Munţii Apuseni, ulterior fugind la Paris (1950), unde a şi rămas până la sfârşitul vieţii.

407

Arestat ca fost legionar, Vladimir Dumitrescu a fost eliberat în 1955 la intervenţia lui Mihai Roller, lucrând apoi ca arheolog22. Părăsind învăţământul în 1941, ca fost legionar, Ernest Bernea a reuşit o vreme să lucreze la Ministerul de Externe – până în 1947 –, ulterior fiind arestat şi petrecând vreo 11 ani în închisoare. După eliberarea din 1962, a reuşit să fie angajat abia după trei ani la Institutul de Etnografie şi Folclor, de unde a ieşit la pensie în 1972, cu doar 1300 lei/lună. Scos la pensie în 1947, la 66 ani23, Fl. Ştefănescu-Goangă a fost apoi ridicat din locuinţa din Bucureşti în noaptea de 5/6 mai 1950 şi trimis la închisoarea din Sighet vreme de cinci ani şi două luni. După eliberare a fost obligat să se stabilească în Bucureşti, în casa sa din str. Lt. Ionescu Anton 27 (pe atunci raionul 23 August), primind o pensie de 560 lei lunar24. La fel a pătimit Mircea Florian, un alt universitar socialdemocrat (aripa Titel Petrescu), scos de la catedră în 1948, iar nu mult după aceea arestat vreme de opt luni, în condiţii de-a dreptul îngrozitoare. A fost apoi reîncadrat ca cercetător la Institutul de filosofie din Bucureşti, murind la 72 de ani25. Sau Dumitru Marmeliuc, eliminat din învăţământ în 1947, pentru ca în anii 50 să fie angajat ca un fel de „documentarist” la Institutul de lingvistică din Bucureşti. Deşi C.C. Giurescu a fost suspendat de la universitate în iulie 1948, în fapt a beneficiat de un transfer la Institutul de istorie şi filosofie al Academiei RPR. Este drept, a făcut şi închisoare la Sighetul Marmaţiei, între 1950-1955, pentru ca din 1963 să fie reîncadrat la facultatea de istorie din Bucureşti, iniţial ca cercetător ştiinţific26, apoi ca profesor, din 1966, când i se redă doctoratul şi titlurile anterioare, pentru ca de la 1 noiembrie 1971 să se pensioneze (la 70 ani), rămânând însă profesor consultant până la moarte27. În schimb, Victor Papacostea a fost şi el „epurat” de la Universitate în 1947, ca fost subsecretar de stat la Ministerul Educaţiei Naţionale în timpul 22 Vladimir Dumitrescu, Închisorile mele (Memorii), ed. Silvia Marinescu-Bâlcu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1994. 23 Vezi dosarul de pensionare în Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 407/1947. 24 Cf. Fl. Ştefănescu-Goangă, Cetatea universitară. Texte şi evocări, ed. Mircea Popa şi Viorica Sâncrăian, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002, p.57-60. 25 Asupra lui vezi Adrian Michiduţă, Filosoful Mircea Florian – Biobibliografie, Cluj, Edit. Grinta, 2003, 209 p. 26 Între 1956-1963 a fost angajat la acest institut la plata cu ora. 27 Funcţia de „profesor consultant” a fost înfiinţată prin Decretul Consiliului de Stat nr.16/27 iulie 1962.

408

guvernelor conduse de Sănătescu şi Rădescu (noiembrie 1944-martie 1945), devenind „consilier ştiinţific” la Academie. Nu după mult timp a fost arestat, în 1950, şi fără a avea vreo condamnare a stat în închisoare până în 1955, pentru ca la finele lui 1957 să fie din nou încarcerat şi apoi eliberat după numai câteva luni, din aceleaşi motive, „lipsa de probe”. Fără a fi cunoscut ororile închisorilor comuniste, Al. Tzigara-Samurcaş n-a fost tratat cu mai multă blândeţe: după ce că a fost scos la pensie la numai 65 ani, în temeiul reglementărilor din 1938, în 1949 i s-a mai suspendat şi pensia, oricum diminuată prin devalorizările succesive. Printre cei epuraţi, „comprimaţi” sau „raţionalizaţi” din universităţi după al doilea război mondial (îndeosebi în 1947), din motive politice, fiind siliţi a presta o vreme munci umilitoare – unii făcând şi ani de puşcărie –, mai putem aminti aici pe Traian Chelariu (ce a lucrat după 1950 ca deratizator şi dezinfectator, în 1956 având bunăoară un salar de 539 lei, cu nevastă fără servici şi doi copii de crescut28), Gh.I. Brătianu, Teofil Sauciuc-Saveanu, Vasile Grecu, D. Caracostea, Alexandru Boldur, Romulus Cândea, Dragoş Protopopescu, Ioan Hudiţă, Şt. Ciobanu, Constantin Narly, Ovidiu Papadima, Ioan Şiadbei, N. Mărgineanu29, D. Mateiaş, Liviu Onu, Pimen Constantinescu (ocupând prin anii 50 o modestă slujbă la Muzeul Brukenthal din Sibiu), I.I. Rusu30, Traian Herseni, Gr. Popa ş.a.31 După pensionarea lui C. Rădulescu-Motru, instaurarea regimului comunist şi reorganizarea Academiei Române în 1948 (al cărei preşedinte fusese între 1938-1941), acesta ajunsese cu adevărat sărac 28

Din 1960 este reîncadrat ca lector la Institutul Pedagogic din Suceava. Se pare că destinul lui Tr. Chelariu a inspirat personajul Victor Petrini din romanul lui Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni. 29 Nicolae Mărgineanu. Un psiholog în temniţele comuniste. Documente preluate din arhiva CNSAS, ed. Cristina Anişescu, cu o prefaţă de Adrian Niculau, Iaşi, Edit. Polirom, 2008. 30 Prin decizia Ministerului Educaţiei nr.103815/1948 (în „Monitorul Oficial”, nr. 91 din 17 aprilie 1948) se revine în parte asupra deciziei prin care I.I. Rusu a fost comprimat, fiind reprimit în învăţământ pe 1 septembrie 1947 (Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos.189/1948). 31 Vezi, de pildă, personalul didactic comprimat începând cu 1 septembrie 1947, în „Monitorul Oficial”, partea I, nr.239 din 16 octombrie 1947; Constantin Şerban, Epurarea cadrelor didactice de la Facultatea de Istorie din Bucureşti, 1945-1952, în „Arhivele totalitarismului”, 4/1998, p.51-75; Florin Müller, Politică şi istoriografie în România (1948-1964), Cluj, Edit. Nereamia Napocae, 2003, p.98.

409

„lipit pământului”32. Proprietatea de la Butoieşti (de 300 pogoane) fusese impusă la „cote” de neimaginat, iar mai apoi „colectivizată”, încât pe la mijlocul anilor ’50 ajunsese efectiv să sufere de foame, după ce vânduse până şi bijuteriile soţiei. De altfel, cam aşa îi prezenta situaţia unui mai vechi prieten, la 1 iulie 1950: „sunt dar condamnat să mor de foame, aşa cum am prevăzut-o de multă vreme. Perceptorul mi-a pus sechestru pe mobilă pentru plata impozitelor. Nu mai am nimic ce vinde”. Iar pe la finele lui septembrie 1952 îi dădea sfârşitul lui ca sigur, de vreme ce „mă găsesc în casă fără un leu în buzunar”, iar „pe lângă mizeria lipsei de bani pentru alimentaţie, se va mai adăuga şi frigul”. Şi nu era o exagerare, fiind nevoit să trăiască din pensia unui nepot şi, nu de puţine ori, din mila unor prieteni (de pildă, la 20 septembrie, tocmai primise... 40 lei de la poetul A.T. Stamatiad)33. Doar când s-a auzit că a leşinat pe stradă din această cauză, prin 1955, noua Academie – poate la intervenţia finului său, Nicolae Bagdasar! – i-a oferit lui Rădulescu-Motru un post de cercetător ştiinţific la Institutul de psihologie. N-a dus-o însă cu mult mai bine! Locuia într-o clădire comună, la el nu funcţiona căldura – abia spre sfârşitul anului un fost student i-a adus un godin, al cărui burlan era scos prin fereastră –, în plus, ca orice om în vârstă, nu se simţea tocmai bine, iar vederea îl lăsase aproape cu totul datorită unei cataracte ce a început să se manifeste de prin 1947. Impresionat, dr. Constantin Parhon l-a internat în iarna lui 1955/6 la Spitalul de Geriatrie din Otopeni, vreo şase luni, pentru ca între timp să se instituie anume pentru Rădulescu-Motru o pensie specială de 1500 lei, se pare că la intervenţia prim-vicepreşedintelui Consiliului de Miniştri de atunci, Miron Constantinescu. I.M. Marinescu este pensionat în 1946, stabilindu-se pentru scurt timp la Deva, unde începe aproape imediat să scrie o lucrare de memorialistică, Vin amintirile, nu demult editată34. Rămas văduv de mai 32

În plus, calitatea de „proscris” era agravată şi de faptul că Rădulescu-Motru avea o nepoată, Ady, care era soţia generalului-locotenent Constantin Pantazi, subsecretar de stat la Apărare (1940-1942), apoi ministru al Apărării în vremea regimului Antonescu (între 1 ianuarie 1943-23 august 1944), care în 1946 a fost condamnat la moarte, pentru ca apoi să i se comute pedeapsa. 33 Dora Mezdrea, Constantin Rădulescu-Motru – epistolograf, în „Manuscriptum”, 1-4/2000, p.97. 34 I.M. Marinescu, O viaţă supusă destinului, ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2005. Personajul principal, Paul Gornescu, este în fapt tocmai autorul.

410

bine de un deceniu, prin 1955-1956 se mută la unul din fii săi, C.N. Marinescu, medic în com. Scânteia, jud. Vaslui, iar după un an se restabileşte la Iaşi (în 1957), unde va şi muri la 25 septembrie 1965. Chiar dacă D. Gusti a fost oarecum ocolit de ororile anilor de instaurare a comunismului la noi – poate şi datorită unor protectori precum G. Vlădescu-Răcoasa –, după ultimul moment „de glorie” ştiinţifică din anul 1946 (când a călătorit cu soţia Elena în Franţa şi America), intră într-un puternic con de umbră socială şi profesională. Totodată, în 1950, îşi pierde impozanta casă în care locuise din 1938, mutându-se într-o garsonieră pe str. Vasile Conta. Cu această ocazie se risipeşte imensa şi impresionanta bibliotecă (despre care nu se mai ştie mare lucru, cu excepţia a ceea ce a achiziţionat Sabin Drăgoi pentru Institutul de Etnografie şi Folclor), nereuşind să păstreze pentru sine decât o parte dintr-un serviciu de argint, un pat şi două scaune, restul haine şi arhiva personală. De fapt, în ziua când au venit miliţienii cu un camion ca să-l evacueze, iniţial l-au „mutat” undeva lângă Cimitirul Bellu, într-o cameră dintr-o casă realmente nenorocită, o altă încăpere fiind locuită de o cerşetoare. De altfel, aici au lăsat puţinul mobilier, familia Gusti mutându-se la un frate al soţiei, Alfred Miletineanu (unde au stat doar o săptămână). Din cauza modului în care s-a făcut evacuarea, soacra lui Gusti (care locuia cu ei) a făcut comoţie şi a murit a doua zi. (În paranteză fie spus, soţia lui D. Gusti mai avea un frate, pe Ionel Miletineanu, membru PCR, care stătea într-o casă cu opt camere, dar care însă nu l-a primit pe sociolog să locuiască la el35). La o săptămână, familia Gusti s-a mutat la jurnalistul Nicu Manoliu, care l-a adăpostit pe fostul universitar în casa din str. Şapte Drumuri nr.1, deşi imobilul nici nu avea lumină electrică (asta în iunie). În cele din urmă, prin intermediul lui Octavian Neamţu, au găsit o cameră cu chirie, ceva mai bună, în Vatra Luminoasă, ce se încălzea cu lemne, aici locuind cinci ani, până în 1955, când s-au mutat pe str. Vasile Conta, la intervenţia lui Miron Constantinescu (vice-preşedinte al Consiliului de Miniştri)36. În această locuinţa a mai trăit D. Gusti câteva luni, murind la spital, la 30 octombrie 35

Nu trebuie uitat faptul că familia Miletineanu, aşadar şi soţia lui D. Gusti, se înrudea cu Elena Lupescu. Ionel Miletineanu a fost un important funcţionar al Ministerului Industriei (1946-1948), ulterior fiind pentru mai mult de un deceniu director general adjunct al Direcţiei pentru Metrologie, Standarde şi Invenţii. 36 Cf. Lucia Apolzan, Drumuri, încercări, împliniri. Memorii, Bucureşti, Edit. Fundaţia Culturală Română, 1998, p.180.

411

1955, la aproape un an de când sociologul primise o pensie de merit de 2000 lei/lună. Numai că soţia lui va căpăta o indemnizaţie de văduvă de academician abia după ce s-a început publicarea operei lui Gusti, în 1968. Însă Andrei Oţetea a „supravieţuit” cu bine schimbării de regim politic de după cel de-al doilea război mondial, mai puţin datorită originii sociale37, cât mai ales atitudinii politice interbelice, fiind cotat printre intelectualii ieşeni de stânga (alături de P. Constantinescu-Iaşi, Iorgu Iordan, M. Ralea, Traian Bratu). În 1945 s-a înscris în PCR38, s-a transferat apoi la Universitatea din Bucureşti, în 1950 a fost exclus din partid în urma verificărilor, reprimit nu după multă vreme39, devine membru al Academiei RPR (1955) şi director al Institutului de istorie „N. Iorga” (1955-1970), controlând o semnificativă parte din producţia istoriografică a epocii. Iar ca el s-au mai descurcat sub auspiciile noului regim şi alţii: Iorgu Iordan s-a transferat în 1946 de la Universitatea din Iaşi la cea din Bucureşti (la care a fost şi rector în 1957-1958), de unde s-a pensionat abia la 74 ani (în 1962), a fost primul nostru ambasador de după război la Moscova, a condus Institutul de Lingvistică din capitală, membru al Academiei, al cărei vicepreşedinte a fost între 1959 şi 1966; Constantin Balmuş s-a transferat şi el la Universitatea din Bucureşti, fiind rector al acesteia între 1950-1952, conducând totodată şi Muzeul Naţional de Antichităţi, devenind din 1948 membru al Academiei RPR; Nicolae Corivan, fost conferenţiar de Istoria românilor la facultatea de litere din Odessa (secţia română) în anii când acest oraş s-a aflat sub ocupaţie românească în timpul ultimului război mondial, s-a transferat la 37

Era originar din Sibiel (com. Sălişte, jud. Sibiu), zonă ce a mai dat culturii române pe D.D. Roşca, I. Lupaş şi Aurel Decei. Tatăl său, Coman Oţetea, era agricultor, ce avea în proprietate 2,5 ha pământ şi o casă. Istoricul a mai avut încă trei fraţi, din care doar Coman a ajuns profesor la Oradea, ceilalţi – Petre şi Ioan – rămânând agricultori în Sibiel. (Descrierea casei familiei Oţetea la Sibiel şi despre relaţia Oţetea-Blaga, vezi Mircea Vaida, Pe urmele lui Lucian Blaga, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1982, p.116; vizita lui Blaga la Sibiel, atmosfera regiunii, va constitui geneza piesei Tulburarea apelor, Cluj, 1923, cu o frumoasă ilustraţie realizată de A. Demian). 38 Alături de Alex. Myller (rector) şi Iorgu Iordan, Oţetea a făcut parte din comisia de epurare a Universităţii din Iaşi. Astfel, „în mai puţin de cinci, şase săptămâni am izbutit să scăpăm universitatea ieşeană de circa 30 profesori, conferenţiari şi asistenţi” (I. Iordan, Memorii, III, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1979, p.21-22). 39 O fişă de cadre din 15 mai 1956 în Agresiunea comunismului în România, II, ed. Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, Edit. Paideia, 1998, p.174-175. Vezi şi P. Constantinescu-Iaşi, Andrei Oţetea militant politique, în „Revue roumanine d’histoire”, VIII, 1969, no.3, p.389-392.

412

Universitatea din Iaşi din 1944, aici funcţionând până în 1953, pentru ca din 1967 să treacă la Suceava, ca profesor şi şef al catedrei de istorie la Institutul Pedagogic, unde a lucrat până la pensionare ş.a. Sintetizând aşadar, pentru universitar, a ieşi la pensie la vârsta legal stabilită ar fi însemnat scoaterea în afara sistemului a unor indivizi cu certe – din nou „teoretic” vorbind – capacităţi şi acumulări intelectualprofesionale care, în domeniul analizat aici, cel umanist, abia acum erau la deplina maturitate. Aşa se face că, cumulate argumentele de mai sus, dar şi altele, mereu şi mereu s-au aflat soluţii de compromis, prin care să fie cât mai mult amânată pensionarea sau, efectiv, sfârşitul raporturilor didactico-profesionale cu universitatea. Ioan Nistor a ieşit la pensie în 1941, pentru „limită de vârstă”, la 65 de ani – dar în condiţii oarecum „speciale”, când la putere erau legionarii –, fiind totuşi păstrat ca profesor onorific al facultăţii din Bucureşti, până la retragerea acestei calităţi în 1948. În acelaşi context au mai fost pensionaţi Victor Morariu şi Constantin Fedeleş, la începutul lui 1941, pentru cel din urmă revenindu-se însă asupra acestei decizii peste numai câteva luni40, continuând apoi să mai predea o vreme. În acelaşi an, prin dispoziţiile decretului lege nr. 2254 din 7 august 194141, a mai fost scos la pensie (odată cu D.M. Teodorescu) şi Vl. Ghidionescu, pentru limită de vârstă şi ani de serviciu. Însă I.M. Marinescu s-a pensionat la 66 de ani, Demostene Russo la 69 de ani, Simion Mehedinţi şi Andrei Oţetea la 70 de ani, Ioan Bianu şi Sextil Puşcariu la 71 ani42, Ion Caragiani la 75 ani, Anton Naum chiar la 78 ani (la cerere) etc. Alţii s-au retras de la catedră mult mai devreme de vârsta legală, pe motiv de boală, ca în cazul lui Charles Drouhet, pensionat la numai 60 ani, în 1939. Însă acesta era deja foarte bolnav încă de prin 1935-1936, în sensul că era „şubrezit, fiind adus cu greutate în sala de cursuri, stând mereu pe scaun şi vorbind anevoios, dar mintea-i era încă limpede şi 40

Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 2081/1941, f.575. În „Monitorul Oficial”, nr.186 din 8 august 1941. 42 Cu mai puţin de o lună înainte de pensionarea lui Sextil Puşcariu murise soţia sa (la 21 septembrie 1944), filologul stabilindu-se la Bran. Puşcariu a ieşit la pensie de la 1 octombrie 1944, prin decretul nr.1902 (în „Monitorul Oficial”, nr.244 din 21 octombrie 1944). Dosarul de pensie la Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos.529/1943-1944. Iar la numai vreo două luni de la acest eveniment, pe 27 decembrie 1944, Sextil Puşcariu a suferit un accident cerebral, având o paralizie pe partea dreaptă. Cu toate acestea, nu după multă vreme scria deja cu stânga (inclusiv la maşina de dactilografiat), deşi greoi şi mai ales doar sub forma unor lapidare însemnări. 41

413

nu-şi pierduse umorul”43. De altfel, a şi murit prematur, la 8 ianuarie 1940, cu puţin înainte să apară un volum omagial dedicat lui de foştii studenţi, prieteni etc. Devreme a ieşit la pensie şi D.M. Teodorescu, de la 1 septembrie 194144, când încă nu împlinise 60 ani, dar era bolnav, stabilindu-se în Bucureşti, într-un imobil pe str. Mihail Deşliu nr.32, murind de altfel peste şase ani. Petre Cancel a fost atât de grav bolnav încât nu a mai predat la universitate încă de prin 1938, aflându-şi sfârşitul în 1947, pe când avea doar 57 ani. Înainte de vreme a ieşit la pensie pe caz de boală şi Constantin Diculescu, la numai 56 ani, în 1936, cu câteva luni înainte de a muri, după ce a stat internat mai mult timp în spitalul de psihiatrie. Nu puţini au fost cei trimişi la pensie mult mai devreme, în contexte politice care au favorizat fie epurările mascate, fie restructurări ce au afectat întreaga societate românească: P.P. Negulescu, C. Rădulescu-Motru şi M. Dragomirescu au fost pensionaţi în toamna lui 1940, imediat după instalarea guvernului legionaro-antonescian, cel dintâi având 68 ani, iar ceilalţi doi 72 ani. Tot atunci a fost scos la pensie şi Nicolae Iorga, peste voinţa sa, deşi avea 69 ani, evenimentul fiind şi o bună ocazie pentru cooptarea altor universitari. De altfel, încă din toamna lui 1940, se tot făceau planuri în această direcţie: scindarea catedrei lui Iorga şi aducerea lui Gh.I. Brătianu şi a lui I. Hudiţă (P.P. Panaitescu), dar la postul ilustrului istoric mai râvnea şi C. Marinescu de la Cluj45. Dar nu numai în cazul lui Iorga se făceau astfel de calcule. Nu de puţine ori, pentru a satisface diverse deziderate, se concepeau adevărate strategii pentru cooptarea unor noi universitari pe seama celor „în retragere”. Al. Boldur a fost scos la pensie de la universitate în 1947, iar de la conducerea Institutului de Istorie un an mai târziu; George Giuglea a fost pensionat din oficiu, de la 1 septembrie 1947, la numai 63 ani46; la 56 ani – în 1948 – a fost pensionat şi Tache Papahagi, abia mai târziu, în 1964, acordându-se titlul de „profesor emerit”, după ce o vreme a fost 43

Al. Baciu, Din amintirile unui secretar de redacţie. Pagini de jurnal, 1943-1978, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1997, p.120. 44 Cf. Decret-lege 2254, în „Monitorul Oficial”, nr.186 din 8 august 1941. 45 Ioan Hudiţă, Jurnal politic, II, ed. Dan Berindei, Iaşi, Institutul European, 2000, p.27, 35. 46 Prin decizia 256.506/1947, publicată în „Monitorul Oficial”, nr.229 din 4 octombrie 1947 (dosarul de pensie la Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 449/1947).

414

ţinut pe un soi de „linie moartă”. La fel s-a întâmplat cu Silviu Dragomir, pensionat prematur pe când avea doar 59 ani, pentru ca după numai un an47, în iunie 1948, să fie înlăturat şi de la conducerea Centrului de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania48, iar de la 1 iulie 1949 fiind arestat49. După eliberare n-a beneficiat nici de pensie, nici măcar de o locuinţă (casa fiindu-i naţionalizată), însă cu ajutorul lui Constantin Daicoviciu a obţinut un apartament în clădirea Institutului de Istorie, unde a şi fost încadrat sub formă de colaborator extern, abia din 1957 recăpătându-şi pensia50. Romulus Vuia a fost pensionat din oficiu la doar 60 ani, în toamna lui 1947, stabilindu-se apoi în capitală51. Ceva mai târziu, aici i s-a încredinţat sectorul de Etnografie al Institutului de Etnografie şi Folclor al Academiei, din această postură coordonând cercetările de pe locul viitorului lac de la Bicaz (în 1954), în urma cărora a rezultat volumul Etnografia Văii Bistriţei. Zona Bicaz. În schimb, N. Quintescu este scos la pensie la numai 60 ani, în 190152, în contextul în care personalitatea sa era puternic contestată de „triada critică”. Sau cazul lui Ştefan Kovács, pensionat în 1938, la doar 58 ani, mai curând pe criteriul că era... maghiar53. Însă un coetnic de-al 47

Decizia Ministerului Educaţiei Naţionale nr.257.823/1947 (în „Monitorul Oficial”, nr.232 din 8 octombrie 1947; dosarul de pensie în Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos.403/1947). 48 Prin decizia Ministerului nr.146.704/1948 (în „Monitorul Oficial”, nr.131 din 8 iunie 1948), fiind înlocuit cu Emil Petrovici. Pentru ministru semnează C. Daicoviciu (Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos.298/1948). 49 În 1951 a fost reţinută şi soţia sa, Flora Dragomir, pentru a fi internată într-o colonie de muncă până la 5 iulie 1953. 50 Vezi şi L. Pleşa, Dosarul de securitate al istoricului Silviu Dragomir, în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, 9/I, 2005, p. 217-229. 51 Cf. „Monitorul Oficial”, nr.232 din 8 octombrie 1947. (Dosarul de pensie la Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 418/1947). 52 Arh.St.Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii. Învăţământul Superior, adresa nr.2683 din 24 martie 1901. Catedra acestuia, de latină, a fost încredinţată spre suplinire lui Nicodim Locusteanu, cu începere de la 1 aprilie 1901. 53 István (Ştefan) Kovács începuse o carieră ştiinţifică extrem de promiţătoare, cu studii universitare la Cluj (1898-1902), unde şi-a trecut şi doctoratul în 1910, după ce se specializase la Strasbourg şi Berlin (1907-1908). A fost cooptat apoi la Universitatea „Ferencz József” din inima Ardealului, ajungând până în postul de docent. După românizarea universităţii clujene, Ştefan Kovács a preferat să rămână aici, aflându-se mereu în „posturi de aşteptare”, dar având o activitate de arheolog excepţională, de care a profitat unul din foştii lui studenţi, Constantin Daicoviciu.

415

său, György Kristóf, a fost pensionat la 67 ani, de la 1 septembrie 1945, dar printr-o decizie a Ministerului Educaţiei din iulie 1947, în condiţiile politice de la noi create după al doilea război mondial54. Printre puţinele cazuri de pensionare la limită de vârstă, în condiţii politice „normale” – aşa cum prevedea legea –, a fost cel al lui I.A. Candrea, ajuns profesor titular la catedra de Dialectologie din Bucureşti de la 1 iulie 1927. A fost pensionat de la 1 octombrie 1936, această „respectare” a legii pensionării datorându-se, mai mult ca sigur, originii lui evreieşti (vechiul său nume: Hecht). Dar şi Al. Lapedatu s-a pensionat la termenul legal – la 64 ani –, începând cu 1 ianuarie 194055, însă fără ca Universitatea din Cluj să piardă ceva, pentru că oricum amintitul profesor nu şi-a prea ţinut orele în cele două decenii de activitate didactică, fiind mai tot timpul la Bucureşti, ca ministru pe la diferite departamente (Cultură, Arte, Învăţământ), ca deputat ori senator, sau ca membru al Academiei (cu funcţii de răspundere administrativă) etc.56. De altfel, iată ce notează Radu R. Rosetti în jurnalul său, în septembrie 1939, despre universitarul ardelean, proaspăt ales secretar general al Academiei: „Al. Lapedatu nu se ţine de cuvânt, căci vrea să-şi păstreze catedra de la Cluj, luându-şi un concediu (când a fost vorba să fie ales secretar general a spus că demisionează ca să se ocupe numai de Academie). Fiind în concediu va putea sta aici; faţă de mine dă ca motiv că nu vrea să lase Institutul de istorie naţională pe mâna lui Lupaş. Bănuiesc că în mare parte este darul de a mai lua ceva din leafă”57. Oarecum „la termen” s-a retras din învăţământ şi Iancu Botez, din septembrie 1938, la 66 ani, pe de o parte pentru a scăpa de viesparul 54

După Arbitrajul de la Viena, când universitatea din Cluj s-a mutat la Sibiu, G. Kristóf nu şi-a însoţit colegii, rămânând în oraşul în care a început să funcţioneze din nou vechiul stabiliment maghiar „Ferencz József”. La sfârşitul războiului a fost reprimit la Universitatea din Cluj – revenită de la Sibiu – începând cu 1 septembrie 1945, fiind pus în pensie la aceeaşi dată (cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 305/1947). 55 Arh.St.Cluj, Facultatea de Litere. Corespondenţă, dos. 661/1939. 56 Al. Lapedatu s-a aflat în „concediu” de la Universitatea din Cluj după cum urmează: 1 octombrie 1923-31 martie 1926, 4 iunie 1927-31 decembrie 1928, 20 noiembrie-20 decembrie 1933, 8 ianuarie-1 iulie 1934, 1 noiembrie 1935-1 iulie 1936 – ca ministru; 1 noiembrie 1936-1 decembrie 1937 – ca preşedinte al Senatului; de la 10 ianuarie 1938 ca preşedinte al Academiei Române (această funcţie o deţinea din mai 1935). 57 Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.93-94.

416

de intrigi şi calomnii de la universitatea ieşeană, pe de alta pentru a se putea ocupa în tihnă de afaceri, motiv pentru care, de altfel, s-a şi mutat în Bucureşti, profitând şi de calitatea sa de senator58. În acelaşi an 1938, de la 1 octombrie, a fost pus în retragere din oficiu, pentru limită de vârstă (avea 63 ani), slavistul Ilie Bărbulescu, mai mult ca rezultat al maşinaţiunilor grupării de universitari din jurul lui Iorgu Iordan. Tot de la Iaşi a ieşit la pensie în toamna lui 1942, „pentru limită de vârstă”, Constantin Fedeleş, la 65 ani. Însă unii au fost de-a dreptul licenţiaţi, din motive politice, fără prea multe menajamente. Bunăoară, Radu Coco Demetrescu (cunoscut mai curând sub pseudonimul de Radu Gyr) a fost dat afară de la Universitatea din Bucureşti, unde era conferenţiar la catedra lui Mihail Dragomirescu, fiind trimis în temniţă aproape două decenii, sub toate regimurile dictatoriale ce s-au succedat la noi din perioada interbelică. Mai mult chiar, în 1958 este condamnat la moarte doar pentru că a pus în circulaţie o poezie, celebră de acum, Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane. Dumitru Găzdaru a fost ceva mai norocos, în sensul că după o suspendare de doi ani de la catedra de Limbi şi literaturi romanice din Iaşi, unde era titular, cu începere de la 10 iulie 1938 (fixându-i-se şi domiciliu forţat pentru activitate politică interzisă), revine în învăţământ odată cu instaurarea guvernului legionaro-antonescian59, pentru ca după rebeliunea din ianuarie 1941 să părăsească definitiv ţara60. Pentru un an a fost suspendat şi Giorge Pascu, în urma unei anchete disciplinare, decizia luând-o Armand Călinescu (ministru interimar al Educaţiei), profesorul ieşean mai trecând printr-o astfel de situaţie în 1933-193461. În cele din urmă, Pascu a fost pensionat la numai 59 ani, în 1941, după lichidarea rebeliunii legionare. Suspendat din învăţământ la 1 noiembrie 1940 a fost şi Iorgu Iordan, rămânând în această postură până în primăvara anului următor. 58 Iancu Botez şi-a mai continuat însă sporadic activitatea la Iaşi, devenind în 1944 membru în Senatul universităţii (cf. Arh.St.Bucureşti, Ministerul Învăţământului. Direcţia învăţământului superior, dos.1591/1944). 59 În acest context, Găzdaru s-a transferat la Universitatea din Bucureşti, fiind totodată numit director al Academiei Române din Roma. 60 După ce a lucrat scurtă vreme în cadrul Institutului de filologie romanică din Roma, din 1949 a devenit profesor la Universitatea Catolică din Buenos Aires, cu o activitatea ştiinţifică meritorie. 61 Vezi şi Arh.St.Iaşi, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 403/1934-1938, 311 file.

417

Retragerea de la catedră, pe temeiul vârstei, a constituit în mai toate cazurile prilejul omagierii celui pensionat, ca semn al preţuirii colegialităţii şi a activităţii depuse în slujba educaţiei elevate, a ştiinţei şi a instituţiei. De pildă, când Ioan Bianu a ieşit la pensie, în 1927, colegii de la facultate i-au organizat o masă la restaurantul „Cina” din Bucureşti. Chiar dacă mai toţi cei scoşi la pensie nu şi-au dorit acest lucru, despărţindu-se de studenţi şi de amfiteatre cu un anume regret, viaţa a mers totuşi mai departe şi pentru ei, uneori cu schimbări majore în plan intim, personal. Aflat la pensie, după primul război mondial C. Dimitrescu-Iaşi s-a retras la Turnu Severin, unde va muri în 1923, în familia lui Gică Gărdăreanu. Scos la pensie de la universitate şi de la direcţia Institutului de istorie din Iaşi, Al. Boldur s-a mutat în capitală, locuind până pe la finele anilor 1960 pe str. Dr. Raţiu nr.2 (pe atunci raionul 16), pentru ca apoi să fie strămutat la bloc, pe Drumul Taberei Micro 7 (str. Valea Călugărească 1, bl. D5, sc. C, ap. 64) ş.a.m.d.

MOARTEA ŞI RITUALURILE FUNERARE Deşi pare un subiect mai puţin atractiv, prin faptul că de regulă se evită discuţiile despre moarte, aceasta a fost şi va rămâne în veşnicie o realitate vizibilă, care ne înconjoară la tot pasul, obsesia ei ne urmăreşte mereu, pentru că este prezentă în conştiinţa omului, chiar dacă cel mai adesea la modul abstract. De aceea, pare dificil, chiar stânjenitor, a aborda tema morţii ca un câmp de studiu, poate nu atât prin aspectul „morbid” al subiectului, cât mai ales prin complexitatea lui. Pentru că asemenea naşterii, moartea este extrema cealaltă a ciclului vieţii, de neocolit, inevitabilă, deşi nu au lipsit iluziile existenţei unui „elixir” al nemuririi. Şi pentru că este momentul de deznodământ al existenţei umane, chiar dacă apare ca ultima experienţă pe care nimeni nu poate s-o mai împărtăşească celorlalţi, moartea devine un subiect demn a fi abordat, asemenea tuturor celorlalte ce ţin de fiinţa umană, cu atât mai mult cu cât de mai bine de trei decenii ample construcţii socio-istorice, antropologice şi psihanalitice i-au reliefat semnificaţiile62. 62

Vezi în acest sens, selectiv, pentru ultimul deceniu: The place of the dead. Death and remembrance in late medieval and early modern Europe, edited by Bruce Gordon and Peter Marshall, Cambridge, Cambridge University Press, 2000; Death and disease in the

418

În cazul nostru, interesul se mărgineşte doar asupra câmpului universitar, încercând să surprindem nu numai atitudinea acestui grup profesional faţă de moarte, ca o categorie importantă a intelectualilor, a acelor predispuşi îndeobşte să mediteze parcă mult mai vizibil asupra acestui proces, ci şi a împrejurărilor în care au trecut spre veşnicie, a riturilor şi ritualurilor funerare, cu o bună parte din semnificaţiile unor atari manifestări. Pentru că, fiinţe umane fiind, universitarii se supun aceloraşi legităţi ale vieţii, dar totodată manifestă şi o anumită sensibilitate faţă de subiect – ca toţi ceilalţi de fapt –, însă nu oricum, ci adeseori ca expresie publică. Vasile Pârvan, care definea existenţa într-o formulă cât se poate de simplă, dar atât de caracteristică savantului pe care îl întruchipa – „a lucra, adică a trăi”, „a se odihni, adică a muri”63 –, a meditat ceva mai profund asupra subiectului, racordându-şi adeseori reflecţiile la o lume demult dispărută, cea a antichităţii. Însă simţămintele omului străvechi şi ale contemporanilor lui Pârvan nu erau cu nimic diferite. Pentru fiinţa umană, care se zbate atât de mult pentru a-şi atinge idealurile prosperităţii materiale, ale fericirii, ale unui loc de frunte în ierarhia socială etc., doar „vederea morţii e în stare să-l tulbure şi să-l silească a gândi asupra vieţii”. Pentru că „în viaţa individului izolat, nenorocirea şi moartea sunt lucruri destul de rare: ca atare şi reflecţia asupra lumii şi vieţii e ceva excepţional”64. Şi tot el este cel care a rostit în cadrul unei prelegeri (Parentalia) expresii frecvent invocate de atunci: „Cei vii pomenesc pe cei morţi. E o datorie pe care muritorii şi-au statornicit-o, dintru însuşi începutul gândului despre moarte: liniştea de piatră, în care cădea dintr-odată viaţa, era aşa de grozavă, încât minţii înspăimântate a muritorilor moartea nu-i putea fi decât un somn greu”. Şi continua apoi: ancient city, edited by Valerie M. Hope and Eireann Marshall, London/New York, Routledge, 2000; Hélène Germa-Romann, Du „bel mourir” au „bien mourir”. Le sentiment de la mort chez les gentilshommes français (1515-1643), Genéve, Libraire Droz, 2001; Chris Townsend, Art and death, London, Edit. I.B. Tauris, 2008; Ornella Corazza, Near death experiences: exploring the mind-body connection, London, Edit. Routledge, 2008; Jean-Marie Brohm, Figures de la mort. Perspectives critiques, Paris, Edit. Beauchesne, 2008; Speaking of death. America’s new sense of mortality, ed. Michael K. Bartalos, Westport, Conn, Edit. Praeger, 2009 ş.a. 63 Vasile Pârvan, M. Aurelius Verus Caesar şi L. Aurelius Commodus. Studiu istoric, Bucureşti, Edit. Minerva, 1909, p.234. 64 Vasile Pârvan, Scrieri, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.458-459 (în ciclul Memoriale).

419

„Cei vii caută să împărtăşească pe cei morţi cu bucuria ori cu întristarea contemporană. E încercarea de preamărire a celor pe veci adormiţi, pentru a face, prin asemănarea lor cu noi, lauda ori hula celor de azi. Să pomenim pe întemeietori”65. Sunt cugetări deja consacrate, stimulate de o predispoziţie tristă a marelui cărturar, care trăise ororile primului război mondial, dar mai ales pierderea recentă a soţiei, la 26 august 1917, odată cu naşterea unei fetiţe care nu a supravieţuit nici ea. La 13 octombrie 1917 îi scria lui M. Simionescu-Râmniceanu din Odessa că, „la mormântul Silviei, citindu-i numele pe marmura albă, lângă care mă aşez, închizând după mine uşa grădiniţei ei, grădiniţei noastre de iederă, mi-e singura mângâiere; o ştiu că doarme jos, apăsată de greutatea pământului de deasupra; mi-ar fi fost oribil să ştiu că o striveşte pământul; ea doarme şi eu veghez lângă ea până mi se face şi mie somn tare ca ei: viaţa noastră e o clipă, va veni aşa de repede ceasul!”66. Şi pentru a nu ne îndepărta de reflecţiile lui Pârvan, ca o specificitate pentru oamenii celebri ai unei naţiuni – aşa cum se cuvine a fi apreciată o mare parte a universitarilor –, tot el invoca motivele pentru care se cuvine un plus de atenţie faţă de aceşti dispăruţi, cu ocazia evocării personalităţii predecesorului său la Academie, Constantin Erbiceanu, la 28 mai 1914: „Pentru necunoscuţii cei mulţi, care au trecut dincolo, nu avem decât răceală de suflet ca faţă de milioane de indiferenţi încă în viaţă. Pentru aceia dintre cei adormiţi, care în viaţă au făcut pe alţii să sufere, gândul nostru cel bun ne cere iertare. Pentru cei care au suferit ei înşişi mult – şi aşa e toată infinita mulţime a muritorilor – inima noastră se umple de o compătimire melancolică. Iar pentru cei ce au făcut bine în viaţa lor simţim ca un avânt spre închinare. Judecată severă nu ne e îngăduit să facem. Căci noi înşine vom fi judecaţi de alţii – slabi şi neiertători – după noi”67. De mortuis nil nisi bene! Trebuie să remarcăm totodată că atitudinea omului faţă de viaţă este în mare parte determinată de concepţia sa filosofică sau religioasă în ce priveşte sfârşitul, adică moartea. Aproape fiecare individ are o definiţie proprie a morţii, în funcţie de cultură, epocă, apartenenţa 65

Ibidem, p.524-525. Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.403. 67 Vasile Pârvan, Scrieri, ed. cit., p.479 66

420

confesională, dispoziţia de a reflecta asupra existenţei umane etc. Pentru mulţi, moartea este o separare a sufletului (spiritului) de corp, pentru alţii prevalează concepţia „ştiinţifică”, de sorginte biologică, înrădăcinată în mintea „materialiştilor”, iar nu puţini sunt aceia care cred în „viaţa de după moarte”. A crede într-o altă viaţă este o exigenţă umană atât de necesară încât se înfăţişează ca o parte integrantă a speciei umane. Bogdan P. Hasdeu pare să fi dus însă această convingere la cote rar întâlnite. Zdrobit de durerea pierderii unicei sale fiice, Hasdeu va manifesta după 1889 un ataşament profund faţă de spiritism şi ocultism, dus aproape la extrem prin credulitate şi manifestare68. Savantul era convins că poate intra în legătură cu „lumea de dincolo”, pentru că el credea în reîncarnare, în supravieţuirea sufletului şi în posibilitatea de a comunica cu cei morţi69. Deşi ridiculizată de contemporani această concepţie filosofică a lui Hasdeu, iar de alţii exploatată în propriul profit, ea răspundea durerii unui tată, prin soluţii şi răspunsuri la câteva probleme fundamentale ale omului, iar printre celebrităţile literare nu era singur70. Mai mult chiar, „ştiinţificul” din Hasdeu s-a străduit să dovedească validitatea demersurilor sale prin experimente la care erau convocaţi mulţi din apropiaţii savantului, demonstrând „pe viu” că este posibilă comunicarea între indivizi şi spirite prin intermediul unui medium71. Iar în postura acestuia din urmă era chiar el, rezultatele experimentelor şi dimensiunile concepţiei lui fiind prinse de Hasdeu în lucrarea sa nu mai puţin celebră în epocă Sic cogito72. 68

Pentru acest aspect vezi I. Oprişan, Romanul vieţii lui B.P. Hasdeu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1990, p.549-571. 69 Asupra acestei concepţii şi a practicii, mai recent: Christine Bergé, La voix des esprits. Ethnologie du spiritisme, Paris, Métailié, 1990; Pascal Le Maléfan, Folie et spiritisme. Histoire du discours psychopathologique sur la pratique du spiritisme, ses abords et ses avatars, 1850-1950, Paris, Harmattan, 1999; Lynn L. Sharp, Secular spirituality. Reincarnation and spiritism in nineteenth-century France, Lanham, MD, Lexington Books, 2006; John Warne Monroe, Laboratoires of faith. Mesmerism, spiritism and occultism in modern France, Ithaca (NY), Cornell University Press, 2008. 70 Vezi, de pildă, Jean de Mutigny, Victor Hugo et le spiritisme. Histoire et documents, Paris, Fernand Nathan 1981. 71 Crina Decusară-Bocşan, B.P. Hasdeu – Viaţă după viaţă?, în „Manuscriptum”, 1-4/1992, p.39-49. 72 Apărută iniţial în 1892. Din multele reeditări, este de reţinut cea tipărită la Bucureşti, Edit. Vestala, 2007. Vezi de asemenea: B.P. Hasdeu, Protocoalele şedinţelor de spiritism,

421

În schimb, Garabet Ibrăileanu s-a proclamat mereu ca fiind ateu, crezând totuşi într-un soi de predestinaţie în ceea ce-l priveşte şi vorbind adeseori – în momentele de cumpănă ale vieţii – despre intervenţia fatală a unui El, a Ceva de neocolit care l-a urmărit întreaga existenţă, fără să i se poată opune în vreun fel. Cu toate acestea, cu tot ateismul lui declarat, la înmormântarea sa a participat şi un preot armenesc – este drept, într-un mod cât se poate de discret –, care a citit dintr-o carte de rugăciuni. Iar această prezenţă se pare că n-a fost întâmplătoare, chiar Ibrăileanu solicitând celor apropiaţi să asigure totuşi un sacerdot la înmormântare, probabil ca o ultimă îndoială: dacă totuşi „există Dumnezeu”?73 Îndoieli în ce priveşte existenţa unei „alte lumi” a avut şi George Vâlsan, care îi spunea lui G.T. Kirileanu în toamna lui 1925, pe când se afla în spital pentru alte intervenţii chirurgicale, după ani de suferinţe şi chinuri fizice: „Nu am fost nici superstiţios, nici un adevărat credincios, fiindcă nu puteam găsi dovada care să mă convingă că mai este ceva dincolo. Nici acum nu am credinţa, dar aceasta o simt ca o mare lipsă la atacurile pe care mi le dă necunoscutul”74. Însă atei convinşi au fost C. Dimitrescu-Iaşi75 şi Mihai Ralea, dar poate şi Andrei Oţetea. Aproape toţi universitarii „literari”, fie istorici, filologi, filosofi sau esteticieni, prin forţa împrejurărilor, a raţiunilor didactice ori a exigenţelor domeniului pe care îl profesau, au reflectat într-un fel sau altul asupra sensului vieţii, asupra a ceea ce se întâmplă după moarte. Astfel, apare explicabilă emoţia publicului la vestea dispariţiei unuia din aceşti universitari, care în faţa discipolilor sau a consumatorilor produselor lor culturale au făcut adeseori referinţă la moarte, iar alţii – prin atitudinea lor în relaţie cu semenii – păreau atât de departe de trecerea în nefiinţă. Apropiindu-ne mai mult de ceea ce ne interesează în capitolul de faţă, un aspect important îl prezintă cauzele morţii diverşilor universitari. La modul general, valabil pentru întreaga specie umană, acestea sunt cât ed. Mircea Coloşenco şi Jenica Tabacu, Bucureşti, Edit. Saeculum, 2000; B.P. Hasdeu, Arhiva spiritistă, vol. I-V, ed. Jenica Tabacu, Bucureşti, Edit. Vestala, 2002-2007. 73 Se pare că şi înainte de moartea sa, la spital, a cerut un preot armenesc pentru a-i „face” o „slujbă” (cf. Mihai Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, ediţie în întregime refăcută, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.47). 74 G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. M. Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977, p.672. 75 Cf. Gala Galaction, Jurnal, II, ed. Teodor Vârgolici, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977, p.141.

422

se poate de diverse. Finalmente, toţi ne îndreptăm în aceeaşi direcţie, însă ciclul vieţii nu este acelaşi pentru fiecare: există decese premature sau la finele unei medii de viaţă specifică epocii; este rezultatul unor maladii sau accidente, ori sfârşitul natural biologic; şi nu în ultimul rând autodistrugerea, conştientă, disimulată în anumite tipuri de conduită care grăbesc sfârşitul, sau direct prin sinucidere. Cert este faptul că nici celebritatea şi nici anonimatul, nici bogăţia şi nici sărăcia nu pot absolvi pe cineva de finalul inevitabil. Cu alte cuvinte, moartea nu ascultă de reguli, devenind astfel evenimentul cel mai important al vieţii care nu poate fi prevăzut, estimat. Omul poate decide asupra multor lucruri importante în viaţa sa (ceea ce va profesa, pe cine va iubi, unde va locui etc.), dar nu şi asupra morţii. Chiar şi în cazul sinucigaşilor, individul nu are putere asupra lui. În fond, sinuciderea este finalul unui proces de autodistrugere. Ca regulă generală, decesul survine după o perioadă „prevestitoare”, mai lungă sau mai scurtă, îndeobşte o afecţiune cronică, o boală, un accident. Puţini îndrăznesc să gândească că o stare maladivă va avea ca finalitate moartea, însă inevitabilul se produce. Abia agonia îi mobilizează pe cei apropiaţi în a percepe semnalul de alarmă că trecerea în nefiinţă vine, inevitabil. De altfel, descoperirea unei boli incurabile declanşează procese psihologice complexe, adeseori neluate în seamă de analişti atunci când se refac biografii, cu iz pozitivist, fără a se înţelege însă întotdeauna logica unor decizii ale celui ce va trece în nefiinţă ori a celor ce-l înconjoară, sau chiar a colegilor de breaslă. Printre altele, se poate vorbi pe bună dreptate, în aceste cazuri, de un soi de doliu anticipat, de „participare” la marea trecere, prin care bolnavul şi cei apropiaţi sunt supuşi şocului, se manifestă acut sentimentul neputinţei, al excluderii, chiar a „nedreptăţii” Cereşti. Mulţi din cei ce l-au cunoscut pe cel destinat să treacă „dincolo” fără prevestire au sentimente de remuşcare, de reproş pentru anumite atitudini anterioare faţă de cel încercat. Aron Densusianu suferea de mai mulţi ani de stomac, însă din primăvara lui 1900 suferinţa a devenit acută. Ca şi altă dată a căutat alinarea printr-o cură balneară la Slănic Moldova, numai că vara petrecută acolo i-a făcut mai mult rău, aşa încât după o perioadă scurtă de suferinţă va închide ochii la 2/15 septembrie acelaşi an, la numai 63 ani. În condiţii oarecum asemănătoare şi-a aflat sfârşitul şi C. Leonardescu, la

423

20 august 1907, pe când se afla tot la Slănic Moldova, fiind adus la Iaşi şi înmormântat la cimitirul „Eternitatea”. Şi A.D. Xenopol era bolnav de mai mulţi ani, însă se pare că sfârşitul i-a fost grăbit de apariţia în numărul din ianuarie 1920 al „Convorbirilor literare” a un fragment din amintirile lui Iacob Negruzzi de la Junimea76. Aici memorialistul a prezentat în trăsături extrem de negative pe fraţii Xenopol – ceea ce a revoltat pe mulţi intelectuali din epocă –, nedreptatea şi marea umilinţa ce i se puteau aduce universitarului fiind atribuirea unei origini evreieşti, afirmaţie care venea parcă să întărească un zvon mai vechi în această privinţă. Xenopol oricum era suferind de mai multă vreme, însă se pare că vehicularea acestui zvon, prin pana lui Iacob Negruzzi, într-o publicaţie de o asemenea importanţă, i-a grăbit sfârşitul, de altfel la puţine zile încetând din viaţă, pe 27 februarie 1920. Cu numai un an şi ceva înainte de sfârşitul său prematur, George G. Mateescu trece prin multă tensiune sufletească datorită incertitudinilor în ce priveşte numirea ca succesor al lui Pârvan la direcţia Şcolii Române de la Roma. În plus, munca încordată în domeniul preistoriei şi o mai veche afecţiune a inimii îi creează tot mai mult probleme: „Mă simt acum cam zdruncinat – îi scria lui N. Iorga la 30 ianuarie 1928 –, inima mea slabă s-a cam supărat şi protestează prin aritmii; întrucât ţin regim sever, medicul atribuie vina neliniştii încordărilor nervoase şi muncii intelectuale”77. Iar boala i se va tot agrava, pricinuindu-i probleme mereu mai grave („mai ales aritmii, [care] mi-au împiedicat orice activitate serioasă”78), pentru ca la numai 37 de ani să se stingă din viaţă, în vara lui 1929, când totul părea să-i meargă atât de bine. Foarte tânăr a murit şi Eduard Gruber, la 28 martie 1896, la doar 35 ani, pe când se afla la un sanatoriu din Viena, atins de o boală mintală, Deşi fusese scos la pensie de la Universitate şi de la direcţia Arhivelor Statului, în 1900, Bogdan P. Hasdeu era încă o prezenţă vie în conştiinţa contemporanilor şi mereu înconjurat de prieteni. Aşa cum am spus mai sus, îşi pierduse fiica în 1888, îi murise şi soţia în 1902, iar anii bătrâneţii şi-i petrecea între zidurile castelului de la Câmpina, cu 76

Iacob Negruzzi, Amintiri din „Junimea”, în „Convorbiri literare”, LII, 1920, nr.1, p.4-16. 77 Nicolae Iorga şi universitatea din Cluj. Corespondenţă (1919-1940), ed. Stelian Mândruţ şi Petre Ţurlea, Bucureşti, Edit. Academiei, 2005, p.249. 78 Ibidem, p.270.

424

amintirea celor două fiinţe dragi pierdute, departe şi dezinteresat de viaţa politică şi socială la care altădată era profund ancorat. Ajunsese pe mâna unui servitor (majordom), care-i încasa pensia şi gestiona toate cheltuielile gospodăreşti, privându-l pe Hasdeu de un minim confort, arăta mult îmbătrânit, gârbovit, cu o barbă mare şi neîngrijită. Nu fără greutate au reuşit apropiaţii să-l scape de servitor, dându-l în grija unei menajere, de care savantul va fi mulţumit şi o va răsplăti printr-o semnificativă parte de moştenire. În 1907, Hasdeu avea 69 de ani, de mai bine de un an se manifesta o boală care-i producea adeseori suferinţă (arteroscleroză generalizată şi comoţie cerebrală)79, dar mai ales îl ţinea la pat. Nu putea mânca, lipsit de vlagă şi imobilizat, era practic la dispoziţia menajerei care totuşi nu-l întreţinea în condiţii cât de cât demne (era murdar, lenjeria neschimbată şi mirositoare etc.). De altfel, iată cum îl găsea la 1 august 1907 dr. C.I. Istrati, cel care-l vizita mai des pe Hasdeu: de două zile avea o diaree puternică; „Era adormit pe perne, cu capul mai sus şi acoperit cu un voal ţesut cu steluţe aurii. Albeaţa feţei şi cu deosebire a barbei, scufa albă şi voalul pe deasupra, m-a făcut să cred că mă aflam în faţa unui fachir. Abia mai poate vorbi şi are repulsiune pentru mâncare”. „Hasdeu de o bucată de vreme trăieşte spre pedeapsa lui şi spre mâhnirea celor ce-l înconjoară. Îl fură şi-l înşală toţi şi am ajuns să cred că e o fericire încă că fosta sa bucătăreasă îl îngrijeşte încă, mai ales în starea de necurăţenie în care se află şi murdar cum este”80. Ca specialist, dr. Istrati intuieşte apropiatul sfârşit, mai ales că Hasdeu a făcut şi un „abces de perineu”, iar din 24 august 1907 Hasdeu intră în agonie, chinuindu-se practic să moară, ceea ce se va întâmpla abia a doua zi pe la prânz, asistat doar de menajera Anica Manolescu81. Deşi părea în puterea vârstei şi într-o bună formă fizică, în iunie 1925, pe când conducea o comisie de bacalaureat la Piteşti, istoricul Ioan Ursu capătă o toxinfecţie alimentară care îi va afecta ficatul. Având dureri, îşi caută vindecarea printr-o vacanţă binemeritată la Vâlcele, unde urmează şi o cură de ape minerale. Pragul toamnei îl găseşte oarecum refăcut, deşi în august fusese atins şi de o febră tifoidă. Însă ameliorarea 79

Din această cauză s-a şi lăsat de fumat în ultimul an de viaţă, fiind un împătimit al acestui obicei. 80 Fragmente din Jurnalul lui C.I. Istrati, publicate de Mircea Handoca, Dr. C.I. Istrati – Mărturiile literare ale unui om de ştiinţă, în „Manuscriptum”, 3/1978, p.38-39. 81 Asupra sfârşitului său vezi I. Oprişan, Romanul vieţii lui B.P. Hasdeu, p.589-593.

425

nu a fost de lungă durată. Aflat la Braşov încă în convalescenţă, durerile revin cu violenţă, slăbindu-l vizibil şi treptat căpătând şi conştiinţa inevitabilei morţi. Refuză însă gândul – avea doar 50 de ani –, îşi face încă proiecte, deşi neputinţa fizică îl ţintuise deja la pat. Intră în agonie, iar la 6 octombrie 1925, la ora 18, trece pe celălalt tărâm, deplâns de mai toţi cei ce l-au cunoscut82. Manifestând la început o uşoară insuficienţă respiratorie, Virgil Bărbat se supune unor investigaţii medicale ce vor da un verdict groaznic: cancer pulmonar, la doar 52 ani. Din nefericire, boala se manifestase deja într-o ultimă fază de evoluţie, în care nu se mai putea spera nimic: cancerul evolua rapid, sfârşitul era iminent, la fel cum se prefigurase pe neaşteptate şi fără vreo aparentă legătură cu tuberculoza din tinereţe. Păruse în puterea vârstei – era „masiv”, „blond”, cu „faţa bucălată rasă”83 –, abia se însurase de vreo doi ani şi devenise tată de aproape un an. Iată cum prezenta situaţia Cezar Petrescu – cumnatul lui V. Bărbat – într-o epistolă către sora sa Aurelia, cu numai o lună înaintea trecerii în nefiinţă a sociologului clujean: „Bietul Virgil Bărbat e pe sfârşite. Chestie de ore. Se pierde de cancer la plămâni – lucru pe care-l ştiam încă de acum o săptămână, dar găsisem inutil să vă mai spun ca să vă alarmeze de prisos. (…) Medicul a renunţat să-l mai întreţie cu baloane de oxigen şi injecţii – ca să nu prelungească un supliciu. De altfel, acum nici nu simte, nici nu cunoaşte nimic. (…) Pe Corina [soţia sa] nu o pot desprinde de lângă patul de clinică. Dar cum doctorii mi-au spus că agonia va dura atât de puţin, am socotit de prisos să o smulg de acolo, ca mai apoi să aibă remuşcare că n-a stat lângă el până în ultimul moment”84. A murit în cele din urmă în clinica din Cluj, după o lungă agonie, în noaptea de 23 spre 24 noiembrie 1931, de fapt pe la ora 23.4585. Tot de cancer pulmonar a murit şi Traian Bratu, în iulie 1940, la

82 Ioana Ursu, Dumitru Preda, Biografia unei conştiinţe. Ioan Ursu, Cluj, Edit. Dacia, 1987, p.254-255. 83 Nicolae Petrescu, Memorii, II (În vâltoarea vieţii româneşti), ed. I. Oprişan, Bucureşti, Edit. Vestala, 2004, p.219. 84 Corespondenţa lui Cezar Petrescu, I, ed. Ştefan Ionescu, Cluj, Edit. Dacia, 1986, p.58-59. 85 Cf. extrasul din registrul stării civile pentru morţi din Cluj, nr.67/1931.

426

numai 65 ani, în ultimele săptămâni de viaţă fiind internat la Sanatoriul Gerota din Bucureşti86. În ianuarie 1926, Al. Philippide a avut un atac de congestie cerebrală, cu paralizia unei jumătăţi de corp, fapt ce a afectat vremelnic şi vorbirea filologului. Iar boala s-a datorat pe de o parte muncii enorme pe care o depunea, precum şi faptului că profesorul era un sedentar incurabil. Singura mişcare ce o făcea, doar de trei ori pe săptămână, era mersul pe jos până la Universitate, pentru ore, numai că locuia foarte aproape de sala de curs, ceea ce nu însemna mare lucru87. În acest context, Mihai Ralea îi comunica deja lui Al. Rosetti că „nu cred s-o mai ducă mult, bietul bătrân”88. Dar Philippide a mai trăit încă vreo şapte ani, ba chiar şi-a revenit, respectând însă – tocmai el! – regimul impus de medici, care, fireşte, îl nemulţumea. Îi spunea de altfel lui Iorgu Iordan, care-l mai vizita pe când era în convalescenţă: „Închipuieşte-ţi, bre, ce mâncare îi asta, pe care o mănânc eu! Brânză de vacă, fără smântână, un fel de terci din legume fărâmiţate, şi toate aistea fără pic de sare! Nici tu un pahar de vin – de altfel, nici n-aş avea după ce să-l beau –, nici tu cafea, nici tu măcar o ţigară de leac pe zi! Asta-i viaţă?!”89. A mai putut însă să lucreze, nu mult, dar suficient pentru mulţumirea lui sufletească, pentru ca 12 august 1933 să înceteze din viaţă, la 74 ani. De altfel, în acel an au dispărut ambii soţi Philippide. Întâi a paralizat filologul, apoi soţia lui, amândoi fiind îngrijiţi de două asistente medicale. De altfel, prima care s-a stins a fost soţia lui, Lucreţia, sfârşitul ei fiind grăbit de o gripă. Mereu bolnăvicios (o afecţiune a colonului, dar şi a stomacului), la care s-au adăugat sechelele rezultate în urma accidentului feroviar de la Ciurea (jud. Iaşi), Gh. Vâlsan s-a stins în împrejurări oarecum neaşteptate, relatate astfel de vechiul său prieten G.T. Kirileanu: „Plănuise să petreacă o lună la Stâna din Vale în Munţii Apuseni. Anunţându-se apoi vizita unor geografi polonezi la gurile Dunării şi în 86

După decesul lui Tr. Bratu, soţia acestuia a primit 20.000 lei, ajutor pentru cheltuielile de tratament şi îngrijire a defunctului. (Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 2082, f.1238). Este demn de semnalat faptul că toate soţiile de universitari decedaţi mai primeau, pe lângă pensie, un soi de ajutor, lunar. 87 În plus, după cum îi mărturisea G. Ibrăileanu lui P. Zarifopol (în octombrie 1926): „De la război încoace [Philippide] e pesimist, mizantrop şi nesociabil – mai mult decât înainte”. (Paul Zarifopol în corespondenţă, ed. Alexandru şi Radu Săndulescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1987, p.194). 88 Scrisori către Al. Rosetti, ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.389. 89 Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.150.

427

Dobrogea, şi-a schimbat planul ducându-se la Sanatoriul CTC, de unde îi venea mai uşor să iasă înaintea polonezilor. Se vede că a făcut plajă săptămâna dinaintea morţii şi că a răcit. Asistentul său [N.] Pop îl găsise foarte bine luni seara 5 august [1935] şi, pe când se pregăteau să meargă la Casino, i-a venit deodată un junghi fulgerător jos în partea dreaptă a pântecului, în urma căruia a devenit livid şi a trebuit să se aşeze în pat. A cerut să-i pună pahare la spate – şi până la miezul nopţii se mai liniştise, aşa că a concediat gardianca. După un ceas s-au auzit horcăituri şi l-au găsit dându-şi sufletul. Se vede că-l lovise un al doilea junghi. Au încercat medicii în tot felul, dar inima n-a mai funcţionat. Ei zic că trebuie să fi fost la mijloc aorta sau angina pectorală. Dar Vâlsan nu s-a plâns niciodată de inimă. Dimineaţa m-a chemat Mehedinţi la telefon şi mi-a spus vestea de necrezut”90. Agravându-i-se boala (o afecţiune renală), la începutul anului 1936, Garabet Ibrăileanu a fost internat la un sanatoriu din Bucureşti („Casa Diaconeselor”), transportat cu trenul, pe targă, de la Iaşi. Mai toată viaţa a fost obsedat de „microbi”, de ideea „infecţiei”, ceea ce l-a făcut ca aproape mereu să cultive o igienă dusă la extrem: după fiecare strângere de mână (când o făcea!) se dezinfecta cu alcool, nu era tolerată proximitatea insectelor – ca purtătoare de microbi –, clanţele casei sale erau învelite în vată şi îmbibate cu spirt, chiar capetele ţigărilor erau supuse unui proces de sterilizare înainte de a fi fumate, prin ardere cu chibritul etc. Ca mulţi alţii, este pudic faţă de ideea de a fi transportat pe o targă, într-un vagon de dormit, coborât în gara din Bucureşti unde lumea curioasă se oprea să-l privească, fără a şti cine este, ci doar dintr-o curiozitate plină de nesimţire. Însă renumele căpătat de-a lungul vieţii îi asigură internarea într-un salon special amenajat pentru el, fără colegialităţi maladive. Deşi grav bolnav, Ibrăileanu primea vizitele prietenilor scriitori, cu care se întreţinea mai multe ceasuri, dar mai ales citea. După intervenţia chirurgicală la care a fost supus, i s-a comunicat necesitatea unei alteia. Abia acum începe să-şi prevadă sfârşitul, dând şi primele indicaţii „testamentare” în ce priveşte propriile ritualurile funerare: după moarte să fie învelit în multe cearceafuri şi să fie închis în sicriu, pentru ca nimeni să nu-l vadă.. Agonia a venit cu aproape două săptămâni 90 Radu Ionescu, Moş Ghiţă Kirileanu şi George Oprescu, în vol. G.T. Kirileanu sau viaţa ca o carte. Mărturii inedite, ed. C. Bostan, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1985, p.200.

428

înaintea decesului: era hrănit artificial, delira, nu mai suporta lumina, iar dacă de obicei vorbea arareori, cu vreo două zile înaintea sfârşitului a conversat aproape fără încetare. Într-un final, în noaptea de 10 spre 11 martie, dincolo de miezul nopţii, a trecut în veşnicie la numai 65 de ani, în urma unei stări generale uremice. Momentul a fost anunţat laconic celor prezenţi, pe la 1.30, de către asistenta medicală: „Profesorul a tăcut...!”91 Manifestând un adevărat cult pentru munca la catedră, Ovid Densusianu a continuat să predea studenţilor chiar după o severă criză renală, în urma căreia a suferit o complexă intervenţie chirurgicală în clinica prof. Hortolomei. În toată perioada spitalizării, sora lui Elena (din Iaşi)92 cu fiica ei au stat alături de el. La trei săptămâni de la operaţie, Densusianu a fost externat, spunându-i-se chiar că-şi poate relua activitatea la facultate. Sora lui a revenit la Iaşi, cu el rămânând doar nepoata, dar şi aceasta fiind trimisă acasă pe motiv ca filologul „vrea să stea singur vreo trei zile, pentru a-şi pune la curent treburile”. Nerespectând repausul recomandat de medici, Densuşianu s-a comportat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, mergând la facultate, întreţinându-se cu studenţii etc., ceea ce a determinat o agravare a bolii. Prin hazard însă, sora lui revine, găsindu-l „în pat şi cu temperatură”. Au fost chemaţi medicii – „în acel timp, deşi era perfect lucid şi de o vioiciune neobişnuită, totuşi nu se plângea că suferă, din contra spunea că se simte bine şi chiar primea cu plăcere să-l alimentăm”93 –, dar nu s-a mai putut face nimic, peste două zile murind de septicemie, la 8 iunie 1938, la vârsta de 62 de ani. Iată cum a prezentat contextul D. Caracostea, în formule simple, adresându-se lui Alexe Procopovici: „Bietul Densusianu s-a prăpădit în urma unei operaţii de calculi la vezică – izbutită. Doctorul îl sfătuise să mai rămână în sanatoriu câteva zile, sub supraveghere, dar el s-a gândit să iasă mai curând pentru a-şi face examenele. Aceasta i-a fost fatală, fiindcă, probabil, şi din pricina zdruncinării, s-a produs o infecţie 91

Savin Bratu, Ibrăileanu omul, Bucureşti, Edit. Tineretului, 1959, p.449. Vezi şi Miron Grindea, Cum a murit [Ibrăileanu], în „Adevărul”, 1936, 13 martie, p.7; Cum a murit prof. G. Ibrăileanu, în „Lumea”, 1936, nr.5365, 13 martie, p.1; Mihai Sevastos, Op. Cit., p.478. 92 Soţia lui Emil Puşcariu, profesor de histologie la facultatea de medicină din Iaşi, ea însăşi profesoară de oftalmologie în acelaşi loc. 93 După cum i-a relatat Elena Puşcariu lui Al. Rosetti, la 16 martie 1939, în Scrisori către Al. Rosetti (1916-1968), ed. Al. Rosetti, Bucureşti, Edit. Minerva, 1979, p.229.

429

care i-a dat septicemie. Anunţase la universitate examenul pentru vineri 10 iunie, ora 4-6; în aceeaşi zi, la aceeaşi oră îl conduceam la locaşul de veci”94. Eugen Lovinescu suferea de mai multă vreme de ficat, însă în mai 1943 boala s-a agravat, internându-se la Spitalul Colentina, la prof. N. Lupu, la 12 mai 1943, „într-o frumoasă şi însorită odaie. Şedea într-un fotoliu, foarte slăbit, foarte palid”95. A fost spitalizat nouă zile, stabilindu-se ca diagnostic „icter mecanic şi angecolită”. În aceste împrejurări, fără a fi vreo şansă de ameliorare, Lovinescu este externat, murind după numai o lună în locuinţa lui, la 15 iulie 1943. În februarie 1957, deşi avea numai 56 ani, Ştefan Paşca îi scria lui Al. Rosetii că din noiembrie 1956 este mereu bolnav. În afara reomatismului care îl chinuia, a unei gripe care se tot prelungea, avea şi o „stază duodenală” care îl tăiase pofta de mâncare, cu consecinţe grave, slăbind în câteva luni 7 kg. În plus, din punct de vedere moral era afectat de intrigile care se purtau la Bucureşti şi Cluj pentru a nu fi numit director plin (era doar adjunct, iar plin numai cu delegaţie) la Institutul de lingvistică al filialei Cluj a Academiei RPR96. Toate acestea – mai ales lipsa apetitului – s-au dezvoltat pe fondul unei boli incurabile ce-l va răpune la 6 noiembrie 1957. De cancer s-a stins în vara lui 1980, la vârsta de 75 de ani, şi Nicolae Mărgineanu, după ce a trecut prin temniţele comuniste mai mulţi ani. Stabilit din 1944 la Râmnicul Vâlcea, Leca Morariu a muncit fără încetare aproape încă două decenii, traducând enorm, dar scriind şi două cărţi care nu vor vedea lumina tiparului decât mult după dispariţia sa97. La 75 ani era epuizat din punct de vedere fizic, însă mintea funcţiona la cote maxime. Poate din cauza aceasta simţea şi un soi de disperare, pentru că respira greu, picioarele erau foarte umflate, arăta extrem de obosit, însă se încăpăţâna să lucreze, soţia aflându-l cu vreo două zile înainte de deces „prăbuşit la birou şi plângând”. A murit în noaptea de 15 decembrie, pe la două, după ce a citit din Pădurea spânzuraţilor a lui Rebreanu; pregătindu-se să adoarmă, după ce soţia l-a 94

Arh.St.Cluj, Fond Alexe Procopovici, dos. 72, f.13-14. Lucia Demetrius, Memorii, ed. Ion Nistor, Bucureşti, Edit. Albatros, 2005, p.208. 96 Scrisori către Al. Rosetti (1916-1968), p.330. 97 Leca Morariu, Iraclie şi Ciprian Porumbescu, I, ed. Vasile D. Nicolescu şi Vasile Vasile, Bucureşti, Edit. Muzicală, 1986; idem, Viaţă. Din carnetul unui român, prizonier în uniforma împăratului, ed. Liviu Papuc, Iaşi, Edit. Alfa, 2001. 95

430

învelit cu ceva mai călduros, a gemut uşor, iar după două respiraţii „grele” şi-a dat obştescul sfârşit98. A fost înmormântat la Râmnicul Vâlcea, pentru ca ulterior să fie reînhumat la Suceava, la 11 noiembrie 1967, prin diligenţele văduvei sale, Octavia Lupu-Morariu. Lucian Blaga avusese o copilărie bolnăvicioasă, cu o infecţie tuberculoasă, însă odată cu adolescenţa şi maturitatea se instalase un soi de echilibru fizic, care nu lăsa să se întrevadă dezvoltarea unei boli necruţătoare. Periodic de-a lungul vieţii acuza dureri de cap, insomnii, junghiuri, palpitaţii – dar cine poate spune că a trăit fără ele? Neexistând motive majore de îngrijorare, nu prea obişnuia să se supună unor controale medicale de rutină, nici măcar în ce priveşte tensiunea arterială. Spre 65 de ani începuse să-l chinuie uneori accese violente de tusă, iar din toamna anului 1960 se simţea tot mai obosit şi slăbit, chiar şi mişcările uzuale generându-i dureri la nivelul sistemului osos. Starea sănătăţii a început efectiv să-l preocupe – pe el şi pe cei apropiaţi lui – abia din 6 noiembrie acelaşi an (în vreme ce se afla la Bucureşti), când în timpul zilnicului duş rece a fost secerat de durere, prăbuşindu-se în baie. Chemat de urgenţă medicul universitar Al. Ciplea, acesta a diagnosticat o sciatică, administrându-i infiltraţii cu novocaină, însă fără efectele scontate. Abia după vreo zece zile de la criză a reuşit să ajungă acasă, la Cluj, unde părea că se simte ceva mai bine. Iluzie doar! Tot mai mult era ţintuit la pat, iar când două prietene doctoriţe au trecut să-l viziteze, Blaga şi-a manifestat temerea de a avea cancer. Era însă doar un gând trecător! S-a recurs până şi la tradiţionalele ventuze, iar când s-a constatat că totuşi durerile nu dispar s-a apelat la consultul unui prieten, conferenţiarul Ştefan Hărăguş. Acesta a recomandat internarea, pentru o mai temeinică investigaţie, şi în consecinţă Blaga a intrat la Clinica Medicală I din Cluj, sub oblăduirea academicianului Aurel Moga şi sub directa supraveghere a conferenţiarului mai sus amintit şi a lui Aron Faur, cu acelaşi rang didactic. Radiografia coloanei vertebrale a scos în evidenţă o leziune a unei vertebre, fie pe fondul unei ostoporoze, fie în cadrul unui proces tumoral malign, motiv pentru care i s-a aplicat un aparat ghipsat. Pentru a-i face spitalizarea mai plăcută, în afara soţiei sale, erau mai tot timpul prezenţi diverşii prieteni clujeni. Însă variatele semne clinice i-au îndreptăţit pe medici să bănuiască faptul că filosoful are şi o congestie pulmonară, renunţându-se la ghips şi administrându-i-se 98

Liviu Papuc, Leca Morariu – Studiu monografic, Iaşi, Edit. Timpul, 2004, p.219-220.

431

antibiotice, fiind totodată mutat într-o rezervă în care putea să-i fie alături permanent şi soţia. Situaţia lui Blaga se tot înrăutăţea, începând şi un proces de tumefiere a gambei şi labei piciorului, ceea ce părea să confirme diagnosticul acad. Aurel Moga, de tumoră malignă cu metastaze în coloana vertebrală, fără însă a se şti punctul de plecare al metastazelor. După două luni de la internare, Blaga era tot mai slăbit, refuza mereu orice mâncare, se retrăsese cu totul în sine, iar radiografiile şi consultul comun al bolnavului de către o comisie de medici de la Cluj şi Bucureşti au confirmat un sfârşit nu prea îndepărtat. De pe la mijlocul lui martie 1961 i se administra deja morfină, pentru ca în noaptea de 5 spre 6 mai să se trezească pe la ora trei şi jumătate, cu o aparentă luciditate mărturisindu-i soţiei care îi era alături că peste o oră va muri. Întocmai aşa a fost99. Deşi spre senectute medicii îi recomandaseră lui Tudor Vianu un regim de viaţă mai echilibrat, cu mai multă odihnă, regim alimentar şi renunţarea la fumat, acesta a continuat acelaşi efort intelectul pe care-l susţinea de-o viaţă, mereu interiorizat şi totodată sensibil la stimulii externi. Dacă infarctul miocardic din septembrie 1960 a fost depăşit relativ uşor, în primăvara lui 1964 situaţia a devenit extrem de gravă. Debutul s-a produs în 28 aprilie, când într-o singură zi a avut trei crize de anghină pectorală, urmate de o alta a doua zi, motiv pentru care se internează la Spitalul nr. 12 din Bucureşti, nu fără premoniţia apropiatului sfârşit. Puseurile se repetă, iar diagnosticul este îngrijorător: miocardită, arterioscleroză coronariană cu infarct, anghină pectorală. Fiind tot mai neputincios din punct de vedere fizic, fiul său va rămâne mai tot timpul alături de el în spital, atacurile frecvente şi durerile atroce impunând chiar administrarea morfinei. Totul părea să se îndrepte într-o singură direcţie, inevitabilă, ceea ce s-a şi întâmplat în noaptea de 20 spre 21 mai 1964, când la ora trei dimineaţa s-a stins din viaţa, după o scurtă agonie100. Conştient de mai mulţi ani de natura unei boli incurabile (ciroză hepatică), George Călinescu s-a ţinut mereu la curent cu cercetările medicale în domeniu, respectând totodată – pe cât posibil – prescripţiile 99

Pentru ultimele luni de viaţă vezi Ion Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, IV, Bucureşti, Edit. Libra, 1999, p.380-408. 100 Cf. Ion Biberi, Tudor Vianu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1966, p.66-67.

432

specialiştilor, fiind însă dezolat că după atâtea progrese în vindecarea altor maladii, în cazul lui nu se putea face încă mare lucru. Internat la 24 noiembrie 1964 în sanatoriul Otopeni din Bucureşti, pe când avea doar 65 de ani, cu diagnosticul menţionat mai sus, Călinescu a beneficiat de condiţii pe măsura prestigiului său, chiar dacă regimul comunist predica egalitatea tuturor. Era vizitat zilnic de soţie, de prieteni şi de membrii institutului pe care îl conducea, vreo două luni chiar a continuat să lucreze, până când boala a tot progresat şi-i crea probleme de mobilitate, prin acumularea unor cantităţi imense de apă în abdomen şi perfuziile zilnice la care era supus. Îşi făcea chiar planuri de reprezentare politică, prin acceptarea candidaturii la alegerile pentru Marea Adunare Naţională, afişa faţă de vizitatori o bună dispoziţie care era însă contrazisă de aspectul fizic tot mai fragil: slăbise foarte mult, culoarea tenului devenise pământie. În plus, durerile deveneau acute, iar de pe la finele lui ianuarie i se administra deja morfină, personalul medical pronosticând un sfârşit nu prea îndepărtat. Controlul suplimentar efectuat de doi medici din Republica Democrată Germană şi scepticismul descifrat la ei de prolificul critic literar l-au convins că s-a intervenit prea târziu cu medicamentaţia asupra sa şi că astfel i s-au răpit mai mulţi ani de viaţă. De altfel, G. Călinescu a realizat acest lucru cu multă deprimare, apelând la serviciile unui notar pentru a pune rânduială în privinţa averii sale; devenise uneori neprietenos faţă de musafiri, manifestând totodată un soi de pudoare a agoniei. Pe patul de boală, la spital, încerca să-şi păstreze încă demnitatea, începând cu aspectul fizic şi până la ţinuta vestimentară. Şi totuşi, în noaptea de 11 spre 12 martie 1965, după un somn agitat, Călinescu s-a trezit pe la două noaptea, şi-a aranjat sumar ţinuta şi a rugat asistenta să anunţe pe doctor că probabil în scurtă vreme el va muri. S-a reaşezat în pat, intrând în comă, asistat fiind de medic. La trei şi jumătate din noapte a trecut tărâmul în veşnicie101. În condiţii oarecum asemănătoare cu exemplificările de mai sus s-au stins: Gheorghe G. Marinescu, la doar 37 de ani, în urma unei tuberculoze (în 1929); Teohari Antonescu, la 11 ianuarie 1910, de „cancer al rărunchiului” (la 43 ani)102; Vasile Bogrea, la numai 45 ani, în urma unei boli de stomac; Pompiliu Eliade şi Vasile Pârvan tot la 45 ani; 101

Detalii asupra sfârşitului său vezi la Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1981, p.424-431. 102 Cf. Arh.St.Iaşi, Starea Civilă Iaşi. Decese, doc. 92/1910.

433

C. Litzica la 47 ani; Dimitrie Popovici a murit la 50 ani de o boală hepatică; la aceeaşi vârstă s-a stins şi Cezar Papacostea; Iosif Popovici, Virgil Bărbat şi Ştefan Zeletin au decedat la 52 ani; Coriolan Petranu a murit la numai 53 ani de cancer duodenal; tot la 53 ani şi-a găsit sfârşitul Eugen Herzog; Ion Bogdan, datorită unui cancer la intestine (în 1919), la 55 ani; Paul Nicorescu s-a stins pe când avea 56 ani, la fel ca Ion Andrieşescu, Dragoş Protopopescu şi Ştefan Paşca; tot la 56 ani a încetat din viaţă Constantin Diculescu (la 9 noiembrie 1936), după ce a stat vreme de trei ani internat într-o clinică de psihiatrie103; Iulian Ştefănescu, Petre Cancel şi Ion Breazu la 57 ani; Constantin Balmuş şi Mihail Macrea la 59 ani; Sever Pop şi C. Narly la 60 ani, cel din urmă de cancer la ficat; Orest Tafrali, Charles Drouhet şi N. Cartojan au răposat la numai 61 ani; Constantin Leonardescu moare în 1907, la 62 ani, pe când se afla la Slănic Moldova nu doar în vilegiatură, ci şi pentru o cură de ape minerale, iar la aceaşi vârstă s-a mai stins Victor Papacostea şi Alexe Procopovici; Petre Grimm şi Victor Motogna au sfârşit la 63 ani; I. Crăciunescu şi Al. Claudian la 64 ani; Marin Ştefănescu a murit la 11 ianuarie 1945, la doar 65 de ani; la aceeaşi vârstă s-a stins şi Victor Morariu (în 1946); D.M. Teodorescu a încetat din viaţă la 66 ani; Giovanni Frollo s-a stins la 19 aprilie 1899, la 67 ani; la aceeaşi vârstă a murit şi Petre Răşcanu; Iuliu Valaori avea 69 ani atunci când a încetat din viaţă pe neaşteptate, la 15 octombrie 1936, pe când era subsecretar de stat la Ministerul Instrucţiunii de numai o lună şi jumătate104; la aceeaşi vârstă a murit Gustav Oswald Kisch, la 2 iunie 1938, dar şi Giorge Pascu, acesta din urmă aflându-se încă în „refugiu” la Zlatna, în sud-vestul Transilvaniei, încetând din viaţă la 16 aprilie 1951105, se pare că de apoplexie; în urma unei îndelungate convalescenţe ce l-a ţintuit la pat vreo doi ani a murit şi Ilie Bărbulescu, pe 5 iunie 1945, pe când avea 72 ani etc. Pe de altă parte asistăm şi la decese „neaşteptate”, subite, deşi semnele nu erau de neglijat. Acestea sunt cauzate de regulă de sincope (stop cardiac, hemoragie etc.), prin comă (în urma unei congestii cerebrale, traumatism cranian, otrăvire) şi chiar prin axfisie (paralizie, 103

Moartea cărturarului Constantin Diculescu, în „Naţiunea română”, Cluj, X, 1936, nr.256 (14 noiembrie), p.1. 104 + Prof. Iuliu Valaori, în „Naţiunea română”, 1936, nr.232 (16 octombrie), p.1. 105 Giorge Pascu a simţit mai puţin grav rigorile noului regim instaurat la noi după 1945, poate şi datorită faptului că era cumnat cu Petre Constantinescu-Iaşi.

434

sufocare etc.). La doar 57 de ani, Ştefan Vârgolici se afla ca de multe ori vara la Văratec, unde-şi petrecea vacanţa. Luni dimineaţa, în 28 iulie 1897, se urcă în tren împreună cu soţia pentru a reveni la Iaşi, însă aproape de destinaţie i se face rău, probabil ca urmare a unui infarct, este dus acasă, dar pe la ora 20 îşi dă obştescul sfârşit106. Vasile A. Urechia, la numai 67 de ani, în timp ce pregătea nişte pachete cu cărţi, suferă un stop cardiac la 22 noiembrie 1901, deşi ca mai toţi în epocă boala pe care şi-o trata era... reumatismul. Nicolae Drăganu a murit în noaptea de 17 spre 18 decembrie 1939, la doar 56 de ani. Avea flebită de mai multă vreme107, însă începuseră să se manifeste durerile atroce, motiv pentru care s-a dus la un consult chiar cu câteva zile înainte de deces, fiind imediat internat. Nu s-a mai putut face însă nimic, universitarul clujean murind în scurt timp. Oarecum pe neaşteptate s-a stins şi Demostene Russo la 5 octombrie 1938, în somn, de atac de cord, în timpul odihnei de după amiază. „Nepoţii, care lucrau în odaia vecină – relatează G.T. Kirileanu – , văzând că întârzie cu deşteptarea, au intrat în odaia lui şi aprinzând lumina l-au găsit palid, cald încă, dar fără suflare şi fără a se vedea vreun semn că s-ar fi zbătut în ceasul morţii”108. În mod asemănător se stinsese cu mult mai devreme şi Ioan Paul, la 2 februarie 1926. Tocmai se pregătea să plece la Bistriţa pentru o conferinţă, dar nu înainte să se întindă puţin pentru a se odihni după masă. La ora 14, când un membru al familiei a mers să-l trezească, a constatat însă că este mort, deşi nu dăduse până atunci nici un semn de boală, chiar dacă avea aproape 70 ani109. Tot de infarct miocardic au mai fost răpuşi: G.G. Mateescu, la numai 37 ani (cauza profundă fiind o tuberculoză); Gr.G. Tocilescu, la 106

Cf. Arh.St.Iaşi, Starea Civilă Iaşi. Decese, doc. 680/1897. Vezi şi + Ştefan G. Vârgolici, în „Patria”, Cernăuţi, I, 1897, nr.14 (1/13 august), p.2. 107 Maladia este cunoscută de fapt ca tromboflebită – o inflamaţie a venelor –, deoarece oricând un cheg de sânge („trombo”) poate ajunge la plămâni producând decesul. 108 Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris. Edit. Ethos, 1979, p.459; G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. Mircea Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977, p.215. 109 Vezi: S-a stins un mare dascăl: Ion Paul, în „Clujul”, IV, 1926, nr.9 (28 februarie), p.2; Aurel E. Peteanu, + Prof. dr. Ioan Paul, 1857-1926, în „Răsunetul cultural”, Lugoj, II, 1926, nr.2 (28 febr.), p.1. Deşi ca origine era ardelean, profesor la Universitatea din Cluj, din 1919, I. Paul a fost înmormântat la Iaşi, la 22 februarie 1926, oraş de care s-a simţit foarte ataşat, începând cu 1890 (cf. C. Meissner, Ion Paul, în „Convorbiri literare”, 58, 1926, nr.3, p.235-236). De altfel, aici va reveni şi soţia sa supravieţuitoare, Ana (născută Milea), care va locui până la moartea ei pe str. G. Topârceanu nr.2.

435

doar 59 de ani; Traian Chelariu, la 60 de ani; Radu Sbiera la 70 ani; Giandomenico Serra la 73 ani; Al. Lapedatu la 74 ani etc. Cu toate că asupra morţii lui Nae Ionescu au planat şi bănuieli, din punct de vedere al expertizei medicale acesta a fost răpus de un atac de cord. Aflat la Martha Bibescu la masă, în timp ce fuma o ţigară de foi i s-a făcut rău şi a fost dus imediat acasă, aflându-se sub supravegherea medicului său curant, Tatinel Iliescu. Vreme de trei zile a fost asistat de Cella Delavrancea şi de fiul lui Răzvan, proaspăt student la medicină, fără ca starea bolnavului să se amelioreze, Nae Ionescu aflându-şi sfârşitul pe 15 martie 1940. Faptul că profesorul nu împlinise nici măcar 50 de ani şi nu existaseră simptome anterioare110, iar trabucul fusese servit din partea gazdei, s-a creat printre anumiţi apropiaţi ai profesorului obsesia unei otrăviri cu o substanţă inoculată în ţigară sau într-un alt context! Şi acest lucru cu atât mai mult cu cât Ionescu era în conflict deschis cu regele Carol II, ca ideolog şi fruntaş al Mişcării Legionare, fusese închis în lagărul de la Miercurea Ciuc, avea domiciliu obligatoriu etc. În ceea ce-l priveşte pe Titu Maiorescu, acesta împlinise deja 77 de ani în 1917 şi de mai multă vreme suferea de inimă, boala având multe semne exterioare şi producând crize în repetate rânduri. Acest lucru nu i-a schimbat însă ritmul vieţii, continuându-şi nu numai însemnările zilnice, ci făcând încă proiecte politice, întreţinându-se cu apropiaţii etc., în vreme ce o secretară personală, Olga Neuman, îi era mereu în preajmă. Şi totuşi, începutul lunii iunie a anului 1917 aducea semnele prevestitoare ale unui eventual sfârşit, prin violenţa durerilor stenocardiace, pentru ameliorarea cărora Maiorescu utiliza chiar morfina. Oricum, slăbise mult, avea probleme de respiraţie, o stare de permanentă somnolenţă, stătea mult în pat sau fotoliu, însă parcă nimic nu-l împiedica să-şi împlinească tabietul zilnic de a bea o cafea şi chiar de a manifesta proverbiala sa bună dispoziţie, făcând pe medicii care-l consultau să fie oprimişti. Şi totuşi, în dimineaţa zilei de 18 iunie/1 iulie 1917 a avut o nouă criză de anghină

110

Se ştia însă că-l „mai supără” inima, iar în toamna lui 1938, pe când Nae Ionescu era arestat, Cella Delavrancea îi comunica soţului ei, Filip Lahovary, faptul că „profesorul” a făcut o criză de rinichi (cf. Cella Delavrancea, Scrisori către Filip Lahovary, ed. C. Mateescu, Edit. „Jurnalul Literar”, 1998, p.169).

436

pectorală, şi cu tot efortul secretarei sale, Maiorescu a decedat în braţele acesteia111. Ion Bianu a murit în 13 februarie 1935, într-o miercuri, la 79 de ani. Dăduse semne de boală mult înainte, iar la începutul lui februarie a avut chiar un atac de uremie. A dus boala – cum s-ar spune – „pe picioare”, cu vreo două ore înainte de deces plimbându-se prin cameră. Oarecum la fel s-au petrecut lucrurile în cazul morţii lui Ştefan Bezdechi, trecut pe lumea cealaltă la 70 ani (25 martie 1958), suferind de mai mulţi ani de ulcer, N. Quintescu la 72 ani, Dumitru Evolceanu, Traian Herseni şi Victor Iancu la 73 ani, C. Dimitrescu-Iaşi, Mihail Dragomirescu şi Th. Capidan decedaţi la 74 ani, Iancu Botez, I.A. Rădulescu-Pogoneanu, Constantin Sudeţeanu, N. Corivan şi Emil Condurachi la 75 ani, Fl. Ştefănescu-Goangă şi Alexandru Ieşan la 78 ani, P.P. Negulescu şi Simion Mândrescu la 79 ani, Ion Caragiani şi Henri Jacquier la 80 de ani, Nicolae Ionescu, Constantin Fedeleş şi Al. Popescu-Telega la 81 ani, George Giuglea şi Andrei Oţetea la 83 ani; Dimitrie Marmeliuc şi Liviu Rusu la 84 ani; I.M. Marinescu, Nicolae I. Popa, Tache Papahagi, Ernest Bernea şi D.D. Roşca la 85 ani; Ioan Hudiţă la 86 ani, Vasile Grecu, Ioan Lupaş şi Romulus Cândea la 87 ani, Antonie Naum la 88 ani, iar fiul său Teodor Naum la 89 ani; tot la 89 ani s-a stins şi Vladimir Dumitrescu; Ion Petrovici, Jean Livescu şi Henri H. Stahl la 90 ani; Dumitru Găzdaru s-a stins la 94 ani ş.a.m.d. Deşi fusese întemniţat de către comunişti vreme de cinci ani, pe motive politice, D. Caracostea a ajuns până la 85 de ani, manifestându-se încă activ în ce priveşte munca intelectuală. La 2 iunie 1964, în vreme ce se afla la masa de lucru, în locuinţa sa de la Bucureşti, discutând de fapt cu un fost student – cu Ion Dumitrescu – asupra tezei de doctorat pe care o pregătea acesta, la un moment dat îl avertizează pe interlocutor că nu se simte bine. Au fost chemaţi soţia şi fiul, însă nu s-a mai putut face nimic, o hemoragie internă curmându-i viaţa după numai o jumătate de oră112. Fără a fi totuşi prea vârstnic, la 68 de ani Mihai Ralea simţea deja semnele unei uşoare pareze la nivelul buzelor, motiv pentru care s-a internat la spitalul din Otopeni pentru nişte analize, la prietenul său 111

Z. Ornea, Viaţa lui Titu Maiorescu, II, ed. a II-a, Bucureşti, Edit. Style, 1997, p.259-261. 112 Cf. Petre Stroe, Profesiune de credinţă: D. Caracostea, în „Manuscriptum”, 1/1981, p.85.

437

academicianul neurolog Arthur Kreindler. Avea aproape în mod constant tensiunea de 170 cu 140, însă nu părea mult prea îngrijorat de situaţia sa. În plus, rămăsese acelaşi vechi gurmand şi pasionat de băuturi bune, care mergea aproape zilnic la Athenée Palace. Numai că Ralea nu ţine seama de sfatul de a rămâne în repaos, la pat, ci ia decizia să nu lipsească de la întâlnirea UNESCO din capitala Danemarcei. După cum relatează Demostene Botez, care l-a văzut pe profesor cu câteva zile înainte de moarte, Ralea – „deşi de o mare sensibilitate şi frământat de ideea morţii” – continua să fumeze, fiind mai curând preocupat de călătoria pe care trebuia s-o facă peste câteva zile la Copenhaga. Mai mult chiar, dacă discuta despre moarte, o făcea „cu calm, exact ca pe ceva care nu se poate întâmpla decât altora”113. De altfel, a şi plecat spre Danemarca cu trenul, condus de soţie, fiică, dar şi de alţi câţiva prieteni, însă în dimineaţa zilei de luni 17 august 1964 şi-a aflat sfârşitul la Berlin. Vasile Bogrea a manifestat încă din februarie 1920 o stare maladivă demnă de toată îngrijorarea, fiind internat la „Sanatoriul Antoniu” din Bucureşti. După manifestări mai mult sau mai puţin semnificative, în vara lui 1924 Bogrea a suferit o puternică criză de stomac, motiv pentru care s-a şi internat la 8 iunie în Clinica „La Pensée” din Lausanne, chestiunile financiare fiind rezolvate de „prietenii cu influenţă la guvern”, îndeosebi de către ministrul Al. Lapedatu114. Iar crizele au tot continuat, pentru ca la sfatul universitarului clujean Iuliu Haţieganu să meargă la Viena – la chirurgul Hans Finsterer – pentru o operaţie gastro-intestinală115, aflându-şi sfârşitul la 6 septembrie 1926, în spitalul „Hera”116. În noaptea de 20/21 septembrie 1934, în timp ce se afla la Braşov ca preşedinte al comisiei de bacalaureat, Gh. Bogdan-Duică moare subit la hotelul „Corona”, la 69 de ani, în urma unui atac de 113

Demostene Botez, Memorii, Bucureşti, Edit. Minerva, 1970, p.181-182. Cf. Documente literare, I, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Edit. Minerva, 1971, p.305. 115 Acesta, Hans Finsterer, îmbunătăţise metoda „Hofmeister” de operaţie a ulcerului duodenal. Operându-l pe Bogrea, i-a extirpat acestuia 2/3 din stomac, fără anestezie (după relatarea lui C.M. Mitilineu, reprezentantul nostru diplomatic la Viena; cf. Nicolae Iorga şi Universitatea din Cluj. Corespondenţă, 1919-1940, ed. Stelian Mândruţ, Petre Ţurlea, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 2005, p.208). 116 L. Kalustian, Facsimile, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1975, p.130-132. Vezi şi V. Bogrea, în „Viitorul”, XIX, 1926, nr.5569 (23 septembrie), p.1; N. Bănescu, V. Bogrea, în „Mişcarea”, Iaşi, XX, 1926, nr. 218 (23 septembrie), p.1-2. 114

438

anevrism, consecinţă a diabetului de care suferea117. Octavian Goga, după aproape 45 de zile agitate ca preşedinte al Consiliului de Miniştri (29 decembrie 1937-10 februarie 1938) şi dezamăgit de felul în care a fost demis, s-a retras pentru odihnă la castelul său de la Ciucea, însă pe neaşteptate suferă un atac cerebral în seara zilei de 5 mai 1938, apoi situaţia i se complică printr-o bronho-pneumonie. Deşi soţia lui a fost anunţată încă din primele clipe când a avut loc comoţia, Venturia venind la Ciucea cu avionul de la Bucureşti, împreună cu medicul prof. Bazil Teodorescu, căruia i s-au mai adăugat universitarii clujeni Iuliu Haţieganu şi I. Minea118, nu s-a mai putut face nimic, O. Goga pierzându-şi cunoştinţa, pentru ca a doua zi să înceteze din viaţă, la doar 57 de ani. Tot datorită unui accident vascular cerebral, produs în 12 noiembrie 1977, pe la ora 18, pe când se afla în biroul său de lucru, s-a stins şi C.C. Giurescu în zorii zilei următoare, într-o duminică. Ca o paranteză, dar fără iz de campanie pro sau contra, semnalăm doar invocarea mai sus, în câteva rânduri, a obiceiului unor universitari de a fuma, în mod evident cu consecinţe majore în ce priveşte sănătatea, precum şi sfârşitul lor, chiar dacă uneori indirect. Fumători oarecum pasionaţi (unii chiar înrăiţi) erau B.P. Hasdeu, Titu Maiorescu (care s-a lăsat de acest obicei pe la 60 ani), Bonifacio Florescu, Anton Naum, Petre Răşcanu, Coco Dimitrescu-Iaşi, Ion Caragiani, C. Leonardescu, Iancu Botez, Sextil Puşcariu, Nae Ionescu, Octavian Goga, Nicolae Mărgineanu, Tudor Vianu, Mihai Ralea, Al. Marcu ş.a. Însă Garabet Ibrăileanu fuma parcă cel mai mult, enorm chiar, aproape ţigară de la ţigară, după ce „steriliza” cu flacăra chibritului partea ce o ţinea în gură, şi de aceea „avea gura cu buzele arse, tăciunii”119. Iar fostul său profesor, Al. Philippide, fuma „iute şi nervos dintr-o ţigară scurtă şi groasă”120. În schimb, P.P. Negulescu era nu doar „pedant, rece, distant” în diversele medii pe care le frecventa, ci mai ales un aprig antifumător, mereu punând condiţia – pe unde era invitat – să nu se pufăie121. 117

Cum a murit profesorul G. Bogdan-Duică, în „Patria”, XVI, 1934, nr. 218 (23 septembrie), p.4. 118 Cf. relatării unui apropiat al lui Goga, Simion Socaciu, reprodusă în Al. Raicu, Descoperirea păsării Sitela, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1989, p.117-118. 119 Mihai Sevastos, Op. Cit., p.47. 120 I.M. Marinescu, Op. Cit., p.154. 121 Cf. Mihail Manoilescu, Memorii, I, ed. Valeriu Dinu, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1993, p.60.

439

Evident, nu putem exclude din cadrul deceselor neaşteptate dispariţia în urma unor accidente, deşi cazuistica nu este tocmai bogată. Petre Mihăileanu, profesor de limba şi literatura latină la Universitatea din Iaşi (1911-1917), şi-a găsit sfârşitul cu ocazia poate celui mai grav accident de tren din România, cel de la Ciurea (lângă Iaşi), din 1/13 ianuarie 1917, soldat se pare cu aproape 1000 de morţi122. Mai norocos a fost însă George Vâlsan, aflat în acelaşi tren, care deşi a scăpat cu viaţă, întreaga existenţă i-a fost marcată şi de acest accident, până în 1928 fiind supus la 14 intervenţii chirurgicale, însă nu toate din acest motiv123. Tot în urma unui incident pe căile ferate a murit şi Emil Petrovici, la 7 octombrie 1968, pe când avea numai 69 ani. În urma unui tragic accident (produs în circumstanţe neelucidate) şi-a aflat sfârşitul N.I. Herescu, la 16 august 1961, în Zürich (Elveţia), pe când avea doar 55 ani124. Tot în împrejurări stupide a încetat din viaţă Al. Rosetti, la 27 februarie 1990, deşi avea 95 ani. Singur fiind125 şi la acea etate înaintată, avea o menajeră destul de în vârstă – Ilona – care la finele lui februarie 1990 s-a îmbolnăvit, nemaiputând ajunge la bătrânul universitar. Rosetti a reuşit însă a da câteva telefoane, pentru a obţine o internare la Spitalul „Elias” al Academiei, însă în acelaşi timp în locuinţa sa era foarte cald, de la un radiator lăsat în priza. În dorinţa lui de a deconecta aparatul, s-a dezechilibrat şi a căzut peste sursa de căldură, rămânând acolo până ce a încetat din viaţă, fiindu-i ars abdomenul şi mirosul răspândindu-se în tot imobilul, însă doar a doua zi, spre prânz, intrându-se în casă pentru a fi aflat în postura respectivă. Deşi extrem de rare, au existat cazuri când unii universitari au recurs la gestul suprem al sinuciderii. Tema a preocupat pe analişti de mai multe secole, îndeosebi sub aspectul moralei, fiind calificată fie ca 122

Vezi C. Botez, Epopeea feroviară românească, Bucureşti, Edit. Sport-Turism, 1977, p.151-152. 123 Se pare că avea şi o boală de colon, ce l-a chinuit enorm. De altfel, Vâlsan şi-a petrecut mai toţi anii postbelici, până la moarte, prin spitale şi sanatorii, arareori fiind scutit de suferiţe. Încă de la finele lui septembrie 1918, G. Vâlsan îi scria lui G.T. Kirileanu că ajunsese „o lamentabilă zdreanţă omenească, bună numai de experienţe chirurgicale” (G.T. Kirileanu. Corespondenţă, ed. M. Handoca, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977, p.635). 124 Acesta reuşise să plece din ţară la 5 iulie 1944, cu soţia şi fiica, stabilindu-se la Lisabona şi apoi la Paris. 125 Soţia sa, Maria, murise încă din 17 ianuarie 1963. În anii de instaurare şi consolidare a comunismului la noi, Maria Rosetii a fost preşedinta Uniunii Femeilor din România, organism devenit apoi Consiliul Naţional al Femeilor din RPR.

440

un act de curaj, fie de laşitate126. În fond, pentru sinucidere este nevoie de o dispoziţie particulară, contrară filosofiei vieţii, dispoziţie ce poate proveni din porniri negativiste, maladive – şi de aceea s-a meditat mult asupra acestui subiect. Acţiunea în sine este un aspect complex, ce cunoaşte o abordare din cel puţin trei perspective diferite: sociologică, biologică şi psihologică127. În primul caz, actul este profund influenţat de factorii sociali, de dimensiune macro-socială, la fel cum sinuciderea poate face parte din cultura unei societăţi, ca în cazul Japoniei. Biocomportamentaliştii invocă condiţii complexe, precum vulnerabilitatea, stresul, evenimentele etc., în vreme ce analiştii au decelat deja existenţa unor indivizi cu conduite suicidare. Câteva elemente importante în explicaţia conduitei suicidare a adus-o biologia, care a sesizat modificări sinaptice la nivelul creierului determinând înclinaţia spre sinucidere. De asemenea, depresia a fost deja asociată cu sistemul endocrin, deşi nu s-a stabilit încă nici o corelaţie cu tendinţele suicidare. Pornirea suicidară nu a fost disociată nici de factorul genetic. În orice caz însă, în cazul sinuciderii se poate vorbi de un impuls suicidar, şi nu de un instinct, aşa cum este adeseori prezentat. Instinctul este un dat, care mai degrabă se manifestă prin a-ţi proteja viaţa. Psihanaliza a venit cu alte explicaţii, oscilând între tendinţa sinucigaşului spre agresivitate, devenind autoagresiv pentru a afla ieşire dintr-o situaţie de criză. Freud, în lucrarea sa Trauer und Melancholie (1917)128, leagă 126

Pentru o istorie a acestui aspect vezi Martin Monestier, Suicides. Histoire, techniques et bizarreries de la mort volontaire. Des origines à nos jours, Paris, Le Cherche-Midi, 1995. 127 Vezi Maurice Halbwachs, Les causes du suicide, avant-propos de Marcel Mauss, Paris, Felix Alcan, 1930; Larry Morton Gernsbacher, The suicide syndrome. Origins, manifestations, and alleviation of human self-destructiveness, New York, Human Sciences Press, 1985; Suicide. Biopsychosocial approaches, edited by Alexander J. Botsis, Constantin R. Soldatos, Costas N. Stefanis, Amsterdam/Oxford, Elsevier, 1997; François Caroli, Marie-Jeanne Guedj, Le suicide, Paris, Flammarion, 1999; Glen Evans, Norman L. Farberow, The encyclopedia of suicide, New York, Facts On File, 2003; Virginie Lydie, Suicide des jeunes. Mourir pour exister, Paris, Edit. Syros, 2008; Christian Baudelot, Roger Establet, Suicide. The Hidden Side of Modernity, New York, Edit. Wiley, 2008; Histoires of suicide. International perspectives on self-destruction in the modern world, ed. by John Weaver, Toronto, University of Toronto Press, 2008 ş.a. 128 În „Internationale Zeitschrift für Psychoanalyse”, Bd. 4, no.6 (1917), 288-301. O bună ediţie în Sigmund Freud, Trauer und Melancholie, mit Aufzeichnungen eines Gesprächs zwischen den Herausgebern, Hrsg. von Franz Fühmann und Dietrich Simon, Berlin, Volk und Welt, 1982.

441

sentimentul depresiv de pierderea a ceva, de natură materială sau imaginară, dar cel mai adesea de o persoană. De aceea, nu de puţine ori sinuciderea este asociată cu problemele sentimentale, ca efect al pasiunii, care este flexibilă, chiar metabolică, presupunând devieri de comportament, schimbări de caracter, metamorfoze. La sinucigaş, viaţa a ajuns la un dezechilibru pe care nici un motiv raţional nu o poate repune pe linia de plutire. Sunt momente grave dacă un individ ajunge să reflecteze asupra inutilităţii vieţii! Şi totuşi, de prea puţine ori sinuciderea a fost provocată de reflecţie, de raţiune, de voinţă, ci mai totdeauna de un dezechilibru intern, organic. Cred că nimeni nu doreşte în realitate să moară, şi mai ales să moară de mâna proprie, cu atât mai mult cu cât creştinismul nu agreează o atare atitudine. Mai presus de „suferinţele” datorate unui motiv sau altul, există totuşi bariere interioare. Cine poate refuza viaţa? Şi totuşi, asemenea gesturi s-au petrecut, din curaj sau laşitate, raţional sau iraţional. Să se manifeste oare la unii indivizi un soi de impuls spre moarte, nu neapărat ca un proces de autodistrugere, ci mai curând de conservare? Probabil că mulţi din cei care recurg la un atare gest nici nu-şi închipuie că este un act ireversibil, privindu-l ca pe o trecere printr-un somn temporar. Unul din exemplele relevante ar fi cel al lui Alexandru Odobescu. Pentru mulţi din contemporanii acestuia, principala cauză a sinuciderii a fost una de natură sentimentală. Deşi era căsătorit încă din 1858 cu Alexandra (Saşa) Prejbeanu, cu care avea şi o fiică, prin 1891 Odobescu a cunoscut o tânără văduvă, profesoară de geografie, Hortensia Racoviţă, aspect despre care am vorbit deja într-un capitol anterior. Orbit de o pasiune incontrolabilă pentru această femeie, relaţia dintre cei doi nu a mers deloc bine, de altfel el fiind trecut de 70 de ani. Deşi chiar soţia lui Odobescu s-a oferit să-i redea acestuia libertatea pentru un nou mariaj, mama Hortensiei Racoviţă s-a opus cu îndârjire, dar probabil că nici tânăra profesoară nu a dat dovadă de o matură chibzuinţă în relaţia cu ilustrul universitar, încurajându-l pe de o parte în speranţe, însă pe de alta oferindu-i şi multe pretexte de gelozie. De altfel, în chiar anul morţii acestuia, Hortensia s-a şi recăsătorit cu un coleg de breaslă, Buzoianu, după ce anterior fusese soţia lui Alexandru Davila şi a lui Dumitru Racoviţă. Motivele care l-au determinat pe Al. Odobescu să-şi ia viaţa au fost explicate chiar de el într-o scrisoare adresată lui Anghel Demetriescu

442

şi publicată după mai bine de patru decenii129. Iar în epocă, un fost discipol al lui Odobescu, universitarul ieşean Teohari Antonescu, nota în Jurnalul său, la 21 noiembrie 1895, lovitura de trăsnet a decesului acestuia: „Odobescu s-a sinucis. Ceea ce pot şti exact asupra lucrului e următorul: înainte încă de concurs îmi spunea el: «dacă n-aş avea concursul tău m-aş omorî, aşa sunt de necăjit în familie». Peste două zile a luat 70 grame de laudauum şi fiindcă medicamentul era foarte tare – Măldărescu doctorul spunea «zece cai de le-aş fi dat 70 gr. de laudauum şi pe toţi îi omoram» – l-a vărsat tot. A plâns doamna Odobescu, s-a rugat de el şi astfel a luat contra otravă şi a scăpat. Când am fost la el şi i-am cerut să facă ceva pentru mine, doamna îmi spunea că a avut dispepsie, că limba i se umflase, că nu poate vorbi deloc şi nu simte. Sub dicteul lui, doamna a scris hârtia către rector prin care-şi dădea demisia din ambele comisii, a mea şi a lui Negulescu. Iscălitura lui era aproape ilizibilă. Desigur că acest act a fost ultimul lui act public. Scriu toate aceste lucruri cu o adâncă părere de rău şi cu o mâhnire adâncă, dar în contra inevitabilului şi fatalităţii nu poţi face nimic absolut. După prima încercare el s-a făcut bine; am fost să-mi iau ziua bună de la el şi nu am fost primit de dânsul. Am plecat la Giurgiu. În timpul acesta Odobescu se făcuse bine, probabil că umbla prin casă. Sub imboldul lui doamna a chemat pe mama Racoviceoaiei, profesoara, directoarea de la şcoala de fete, externat, şi a rugat-o să primească pe Odobescu de ginere că ea, femeia legitimă, va cere divorţul şi va lăsa stăpână absolută pe Racoviceoaia. Mahalagioaica a făcut gură, că a dezonorat «scârnavul bătrân» pe fată, că e corupt, un stricat – gura ei a fost aşa de mare că Odobescu a auzit de unde era şi a intrat în odaie. Probabil o fi fost ceartă. Odobescu venind cu ultima speranţă de a pune mâna pe femeia asta, Racoviţă, pe care o iubea, s-a stins, s-a prefăcut că e vindecat de orişice iubire şi ca semn de vindecare i-a spus doamnei Odobescu să se ducă liniştită la Curtea de Argeş, că el nici nu se mai gândeşte deloc la «femeia infamă şi ingrată». Doamna Odobescu a ascultat şi seara primeşte telegramă din Bucureşti că Odobescu e în agonie. Când a ajuns în [str.] Cuza Vodă el era mort. 129

Al. Tzigara-Samurcaş, A. Odobescu, în „Convorbiri literare”, 67, 1934, nr.7, p.594-611 (republicată în Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, ed. Nadia Lovinescu, Rodica Bichis, Filofteia Mihai, Bucureşti, Edit. Academiei Române, 1996, p.645-645). Vezi şi Elena Piru, Pe marginea morţii lui A.I. Odobescu, în „Manuscriptum”, 1/1971, p.162-168.

443

Şi s-a stins cea mai dulce fiinţă din câte am cunoscut, Odobescu, care mi-a făcut cel mai mare bine ce un om putea să-mi facă. Şi la groapă pe catafalc sau pe marginea mormântului, figura tot frumoasă rămăsese. Se făcuse ceva mai gravă, mai serioasă, fiindcă mişcările feţei nu-i mai schimbau muşchii. Era senin şi curba frunţii şi nasului păstrase şi aşa după moarte curba extraordinar de frumoasă pe care o ştim din viaţă. Când preotul spunea: «iartă-i Doamne păcatele, că multe sunt greşelile noastre», doamna Odobescu a căzut în genunchi şi plângea. Atunci, pentru prima oară, m-au podidit lacrimile şi am plâns şi eu. Şi curios, ziceam mai-nainte în mersul spre catacomba fiicei lui Hasdeu, către Evolceanu: «Odobescu, prin moartea sa, şi-a luat dreptul să mai fie plâns». Trebuie să fi fost o durere prea acută, sforţările sale de a o face să-l iubească erau supraomeneşti şi atâtea amaruri, atâta durere, combinată cu falita sa morală intelectuală, căci scrierea lui Trésor de Petroasa nu mai putea fi publicată, combinată cu durerile sale fizice, podagra teribilă care-l trântea la pat îndată ce era vreme rea, pune şi situaţia rea financiară, pierduse Şcoala Normală Superioară, averea lui o cheltuise şi p-a nevesti-sii, apoi pe ginere-su îl dăduse afară din slujbă, toate acestea împreună l-au exasperat şi făcut să-şi ridice viaţa. (…) Şi dacă s-ar fi ucis pentru o altă femeie, dar p[entru] ea, care era o femeie aproape liberă, la care după cum spunea [Petre] Răşcanu, în fiecare seară era tot o altă mutră. Acum se spune că se ţinea cu Mitropolitul Primat. Mare minune! Odobescu tocmai ştiind aceasta a ţinut să se omoare”130. Aceste însemnări surprind de altfel foarte bine o sumă de factori imediaţi care au dus la decesul lui Odobescu, în ziua de 10 noiembrie 1895, ca urmare a faptului că în noaptea de 8 spre 9 noiembrie a luat o doză masivă de morfină. Drama sentimentală a fost alimentată în ultimii ani de viaţă deopotrivă de o sănătate fragilă, afectată de podagră (diagnosticat în cazul lui, grosso modo, ca fiind un reumatism), ce-i producea dureri insuportabile, de periodicele şi îndelungatele solitudini, prin faptul că soţia şi fiica sa locuiau de aproape un deceniu mai mult la Paris ori la proprietatea lor din apropierea Curţii de Argeş, dar şi de o umilitoare şi parcă perpetuă criză financiară.

130

Teohari Antonescu, Jurnal (1893-1908), ed. Lucian Nastasă, Cluj, Edit. Limes, 2005, p.167-168.

444

Numai că la prăbuşirea psihică a lui Odobescu au mai contribuit şi alte evenimente, poate nu chiar atât de minore pe cât se crede, dar într-un fel eclipsate de senzaţionalitatea unei sinucideri „din dragoste”. De pildă, cu puţin timp înainte de a-şi face seama, Odobescu a fost nevoit să demisioneze de la conducerea Şcolii Normale Superioare din Bucureşti, în urma unui incident aparent minor. Pradă nervilor, în timpul unei discuţii cu un student „normalian” de la matematici, i-a dat acestuia o palmă. Gestul a stârnit proteste, manifestaţii studenţeşti etc., astfel încât Take Ionescu, ministrul Instrucţiunii, a ordonat chiar o anchetă, condusă de dr. C. Istrati. În acest context, de scandal abil întreţinut de presă, Odobescu a demisionat, retrăgându-se o vreme la Curtea de Argeş, pentru ca apoi să vină şi drama sentimentală ce a dus la deznodământul ştiut. Totodată, mai devreme cu vreo trei săptămâni de sinuciderea sa, universitarul îi mărturisea soţiei sale, Saşa, că are „mintea extrem de preocupată de tot ceea ce se petrece”, şi anume de faptul că noul ministru al Instrucţiunii, Petru Poni, „a reînceput persecuţiile contra ei [Hortensia]”131, aceasta fiind preocupată mai curând de faptul că va pierde direcţia şcolii datorită bârfelor şi a intrigilor, dar mai puţin de situaţia deplorabilă în care se afla Odobescu, cu atât mai mult cu cât el era departe de Bucureşti, la Iaşi, unde a stat aproape două săptămâni (cu o scurtă întrerupere) pentru concursul de la catedra de Istorie universală, la care va câştiga N. Iorga. Cât priveşte situaţia materială, deja am făcut referinţe într-un alt capitol. Reamintim însă că totul îi mergea atât de prost din punct de vedere financiar, încât cu numai câteva luni înaintea sinuciderii, Al. Odobescu ajunsese în jenanta situaţie de a împrumuta bani – de pildă – de la secretarul Şcolii Normale Superioare (unde fusese director)132. De altfel, toată corespondenţa lui cu Saşa din acel an este plină de socoteli, calcule, planuri de a procura bani etc., etc., pentru ca la 6 iulie 1895 Odobescu să-i scrie soţiei: „Acest an îmi pare mai mult ca niciodată că vremurile sunt dificile. Ce vacanţe triste, tulburate de mii de griji!”133. Iar peste toate, Odobescu avea şi cumplite crize de podagră, cu efecte asupra sa mai ales datorită medicamentaţiei, de vreme ce îi scria lui Simion Mehedinţi, la 17/29 martie 1894, după un asemenea puseu, că 131

Al. Odobescu, Opere, XIII, Corespondenţă 1892-1895, p.636. Ibidem, p.574. 133 Ibidem, p.528. 132

445

„sunt încă tare ostenit de chininele, morfinele, antipirinele şi alte spurcăciuni înghiţite în boala mea”134. În fapt, această maladie (cunoscută şi sub denumirea de gută) genera creşterea acidului uric în sânge, sărurile depunându-se la nivelul ţesuturilor cartilaginoase, îndeosebi ale membrelor, formându-se astfel nişte noduli ce produc dureri insuportabile. Până aici nimic neobişnuit ca simptomatologie! Aflăm însă din corespondenţa sa faptul că Odobescu urma un tratament şi un regim alimentar cu totul contraindicat astăzi. Pe lângă faptul că ducea o viaţă sedentară, consuma însă destule alimente bogate în nucleoproteine, de asemenea cafea, ceai, apă minerală carbogazoasă, aspirină (de fapt, pe atunci, doar salicylat, un derivat al acidului salicilic, ceea ce explică frecventele lui diarei) – adică exact cam ceea ce ar fi fost interzis la boala lui, dar pe care le lua la recomandarea medicilor. Cu toate acestea, deznădejdea eşecului sentimental a stat indiscutabil la originea deciziei lui Odobescu de a se sinucide. O mărturiseşte de altfel lui Petru Poni, într-o epistolă redactată în chiar ziua aleasă de el pentru trecerea în nefiinţă: „Prin faptul unei nenorocite patimi a slabei mele inimi, patimă care în curs de aproape cinci ani m-a stăpânit cu totul, m-a chinuit groaznic, a făcut din mine un om fără de nici un fel de cumpănă înţeleaptă, fără de nici un şir în cugetele şi în faptele mele, am ajuns acum la un asemenea grad de disperare şi de descurajare încât mi-am sfârşit zilele”135. Însă din motive cu totul diferite şi-a pus capăt zilelor universitarul ieşean Petre Andrei. Ca fost ministru al Educaţiei Naţionale în guvernele din perioada 1938-1940, care luaseră măsuri aspre contra mişcării legionare, odată cu instaurarea la putere a acesteia din urmă, la începutul lui septembrie 1940, au fost declanşate o serie de arestări şi asasinate în rândurile foştilor guvernanţi. În acest context, la Iaşi, în timpul unei percheziţii efectuate la locuinţa sociologului de către legionari şi cu teama unei eminente arestări, Petre Andrei şi-a pus capăt zilelor prin otrăvire cu cianură, nu fără a lăsa familiei o epistolă testamentară prin care-şi explica gestul136. Oricât de emoţionat ar părea acest lucru, poate n-ar fi inutil să reproducem o însemnare din Jurnalul 134

Ibidem, p.361. Ibidem, p.645. 136 Petre Andre, Jurnal, memorialistică, corespondenţă, ed. Petru P. Andrei, V.Fl. Dobrinescu, Doru Tompea, Iaşi, Edit. Graphix, 1993, p.135-137, 145-146. 135

446

lui Gala Galaction – cunoscut ca om milostiv şi iertător –, generată de vestea sinuciderii lui Petre Andrei, universitar care era în opinia condeierului „un suflet fără filantropie, fără sinceritate şi fără Dumnezeu”137. Iar în împrejurări oarecum asemănătoare, dar într-un alt context politic, s-a sinucis Dragoş Protopopescu. Epurat din universitate ca fost legionar, umilit din cauza lipsurilor materiale, tot mai apăsat psihic de veştile ce-i ajungeau la urechi în legătură cu persecuţiile impuse de „noua ordine proletară”, pur şi simplu n-a mai rezistat, sinucigându-se în 1948, când a simţit că securiştii sunt pe cale să-l aresteze: seara târziu, reîntors acasă – o modestă cameră din mansarda unui bloc – şi dându-şi seama că este încolţit de „organe”, a chemat liftul, iar când acesta s-a apropiat şi-a aşezat capul pe marginea hăului, fiind practic decapitat de cabina în mişcare138. În împrejurări politice, dar şi personale dificile şi-a luat viaţa sociologul Dumitru Drăghicescu, la 14 septembrie 1945, pe când avea 70 de ani, fost conferenţiar la Universitatea din Bucureşti, iar apoi primul nostru ambasador din Mexic. Şi tot în aceleaşi împrejurări politice în care şi-a pus capăt zilelor Petre Andrei a fost asasinat istoricul Nicolae Iorga, care la vârsta de 69 de ani, pe când se afla în vila sa de la Sinaia, a fost ridicat în după-amiaza zilei de 27 noiembrie 1940 de o „echipă a morţii”139, special constituită pentru el, şi dus în marginea pădurii de la Strejnic, fiind răpus de mai multe focuri de armă. Iar în noaptea anterioară mai fuseseră asasinaţi la închisoarea Jilava alţi foşti „inamici” ai Mişcării Legionare, aşa cum la Snagov a fost împuşcat economistul universitar Virgil Madgearu. Cu premoniţie sau fără, mulţi din intelectualii asupra cărora ne-am oprit acum au ţinut să-şi regleze încă din viaţă succesiunea (repartiţia) bunurilor materiale – mobile şi imobile – prin diverse acte testamentare, iar unii au profitat în cadrul unor asemenea acte să-şi expună chiar sumare concepţii de viaţă, motivaţii ale unor gesturi etc. Cu alte cuvinte, testamentul a fost unul din mijloacele de a se exprima al celui care se gândeşte la moarte. 137

Gala Galaction, Jurnal, II, ed. Teodor Vârgolici, Bucureşti, Edit. Minerva, 1977, p.327. 138 Se pare că D. Protopopescu mai încercase în acelaşi an să se sinucidă, tăindu-şi venele de la o mână cu ocazia unei arestări anterioare. 139 Vezi Diana Cristev, Dosarul asasinilor lui Nicolae Iorga, în „Manuscriptum”, 3/1971, p.69-76.

447

Bogdan P. Hasdeu a început să reflecteze la ceea ce se va întâmpla cu bunurile sale probabil nu mult după dispariţia unicei sale fiice, Iulia Hasdeu. La cumpăna dintre secole se gândea să lase Academiei Române castelul de la Câmpina, unde să fie găzduiţi peste vară trei din membrii acesteia, bolnavi şi săraci, imensa sa bibliotecă, cu colecţiile de documente şi manuscrise, precum şi drepturile de autor în ce priveşte opera lui şi a Iuliei Hasdeu140. Treptat însă îşi schimbă intenţiile – poate şi datorită atitudinii faţă de el a unor responsabili în coordonarea acestei instituţiei, precum D.A. Sturdza –, în anii 1905-1906 modificând de mai multe ori hotărârile testamentare. Prin documentul autentificat la 23 noiembrie 1906, Hasdeu doreşte să transforme castelul într-un soi de muzeu, iar drepturile de autor sunt trecute în sarcina unor apropiaţi, ambii avocaţi, care să constituie din sumele adunate un fond literar ce să poarte numele fiicei sale defuncte. Printr-un adaos ulterior (neautentificat) prevede ca menajerei să-i revină cotă parte din bunurile mobile şi imobile pe care le folosea la castel, pentru ca cu vreo zece zile înainte de moartea sa să-şi îndrepte tot spre Academie gândul încredinţării patrimoniului ce rămânea în urma lui141. Numai că manuscrisele lui Hasdeu au fost depuse spre păstrare la Biblioteca Academiei de către avocatul acestuia, Iuliu Dragomirescu, abia în 1936, iar o „donaţie” a Eugeniei I. Dragomirescu către Arhivele Statului Bucureşti – făcută la rugămintea lui A. Sacerdoţeanu şi prin intermediul lui Gala Galaction – a mai avut loc în 1951. Ion Crăciunescu, profesor la Universitatea din Bucureşti, decedat în 1909, şi-a lăsat întreaga avere (90.000 lei) la dispoziţia stabilimentului unde a predat cursuri de psihologie, pedagogie şi estetică, pentru constituirea unui fond pe baza căruia să fie trimişi în străinătate studenţii merituoşi, pentru specializare în filosofie. Oarecum la fel, prin testamentul său datat 7 mai 1938142, Ovid Densusianu a încredinţat facultăţii de filosofie şi litere din Bucureşti întreaga sa bibliotecă (de fapt Seminarului de filologie romanică), iar manuscrisele şi corespondenţa Elenei Puşcariu, sora sa, în vreme ce din vânzarea tablourilor şi a mobilierului casei lui, precum şi din drepturile de autor urma să se 140

Cf. B.P. Hasdeu, O nevastă româncă în traiul pământului românesc şi în viaţa după moarte, Bucureşti, Socec & Co., 1903, p.22-23. 141 I. Oprişan, Romanul vieţii lui B.P. Hasdeu, p.586-589. 142 Publicat în Documente literare, II, ed. Gh. Cardaş, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.246-247.

448

constituie un fond de burse pentru studenţii merituoşi care doreau să se specializeze în filologie romanică, dar şi pentru cercetări dialectale şi folclorice ale asistenţilor şi conferenţiarilor. Ca legatari testamentari au fost desemnaţi doi prieteni, poeţi (Vintilă Paraschivescu şi Al. Popescu-Telega143), care intuind valoarea bibliotecii donate facultăţii au încercat s-o răscumpere, fără a reuşi însă. Totodată, a solicitat ca la înmormântarea lui să nu se ţină discursuri. Încă cu mult înainte de a-şi prevedea sfârşitul, V.A. Urechia a donat biblioteca sa personală oraşului Galaţi – în 1890 –, cu peste 6000 de volume, la care s-au mai adăugat documente şi obiecte muzeale, la fel cum mai apoi va dărui Academiei o altă serie de mărturii scrise ale trecutului de o valoare incontestabilă. După decesul tatălui său, Al.Al. Philippide a donat biblioteca părintelui Universităţii din Iaşi. Prin testamentul său din 23 ianuarie 1916, în amintirea celei de-a doua lui soţii răposate, Ana, Titu Maiorescu a lăsat celor trei nepoate ale ei, nemăritate, câte 40.000 lei fiecăreia, în bonuri urbane sau ale Casei Rurale. Lui Olga Neuman, cea care l-a îngrijit cu atâta dăruire până în ultimele clipe ale vieţii, i-a lăsat 20.000 lei în bonuri urbane, restul revenind fiicei lui, Livia. De manuscrisele rămase va dispune tot fiica lui, în înţelegere cu Iacob Negruzzi, Simion Mehedinţi şi RădulescuPogoneanu, cu sugestia ca unele din acestea să ajungă la Academia Română. Datorită efectelor unei boli greu de ţinut sub control la vremea aceea (sifilis), A.D. Xenopol se retrage din învăţământ în 1915 (o vreme fiind suplinit gratuit de fostul lui student, N. Iorga), trăind în mari lipsuri materiale, în parte datorită puţinătăţii pensiei, în parte greutăţilor cauzate de războiul mondial. Simţindu-şi sfârşitul aproape, la 21 martie 1919 îşi dictează testamentul avocatului V.E. Cancicov. Cum nu avea copii, biblioteca, puţinele lucruri de mobilier (un birou cu scaun) şi câteva tablouri sunt lăsate celei de-a doua soţii, Coralia144. Iar aceasta din urmă, ceva mai apoi – în 1921 – donează toate cărţile şi manuscrisele ilustrului universitar Palatului Culturii din Arad. Nădăjduind că intervenţia chirurgicală de la Viena nu-i va fi totuşi fatală, Vasile Bogrea a avut parcă un presentiment, redactând un 143

Acesta va ajunge profesor titular la catedra de Limba şi literatura spaniolă la Universitatea din Bucureşti (1943-1948). 144 Testamentul lui A.D. Xenopol, în „Opinia”, XVI, 1920, nr.3852 (1 martie), p.1.

449

testament neratificat notarial, ci sub forma unei epistole adresată lui Al. Lapedatu, pe care îl şi însărcinează ca executor al ultimelor dorinţe145. Cum averea sa imobiliară şi financiară era inexistentă, directivele filologului vizau chestiunile de natură patrimonial-intelectuală: biblioteca este dăruită diverselor seminarii ale facultăţii din Cluj (iar prietenii care nu au restituit cărţile împrumutate, le pot păstra); colecţia numismatică va reveni universităţii; manuscrisele ştiinţifice vor merge la Institutul de lingvistică şi la cel de istorie naţională; corespondenţa va fi încredinţată surorii lui, căsătorită Posluşnicu146, la fel tablourile, portretele de familie şi obiectele de birou, după ce prietenii (N. Bănescu, V. Bărbat, Fl. Ştefănescu-Goangă, G. Kirileanu şi Al. Lapedatu) şi-au oprit câte unul, la alegere Plecat pentru tratament în Germania, Vasile Pârvan îşi scrie testamentul la 25 mai 1927, în Baden-Baden, şi-l încredinţează prietenului său Marin Simionescu-Râmniceanu. Documentul prevedea ca banii şi activele lui Pârvan de la două bănci să constituie sursa pentru instituirea unor premii ale Academiei Române, destinate arheologilor. Totodată, Pârvan s-a îngrijit să asigure surorii lui Eugenia o pensie lunară, să se achiziţioneze un loc de veci în Cimitirul Bellu, unde să fie aduse şi rămăşiţele mamei lui de la Bârlad. În schimb, toate documentele lui personale (acte, manuscrise, note de lectură, corespondenţă privată) să fie încredinţate lui Simionescu-Râmniceanu, „care va arde tot cu cea mai mare grijă”, iar acelaşi lucru să-l facă cu toate amintirile legate de soţia sa defunctă, aflate în biroul său de la Muzeul Naţional de Antichităţi. În acest context, roagă pe toţi cei care au de la el scrisori sau manuscrise să nu le publice după decesul său, ci la fel, să le ardă147. Prin testament – redactat la 7 iulie 1937 –, Demostene Russo a lăsat casa şi biblioteca celor doi nepoţi ai lui, Ariadna şi Nestor Camariano, care se vor îngriji de altfel să-i editeze o parte din operă148, 145

Vezi Lucian Nastasă, Testamentul lui Vasile Bogrea, în „Dacia literară”, VII, 1996, nr.2, p.28. 146 Se află de mai multă vreme, fără a fi încă valorificată, la Arhivele Statului din Iaşi. 147 Textul testamentului în Analele Academiei Române. Dezbateri, XLVIII, 1928, p.39-40 (reprodus şi în Vasile Pârvan. Corespondenţă şi acte, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Minerva, 1973, p.327-238). 148 Demostene Russo, Studii istorice greco-române. Opere postume, I-II, ed. Ariadna şi Nestor Camariano, publicate sub îngrijirea lui C.C. Giurescu, Bucureşti, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, 1939.

450

cea dintâi fiind şi legatara testamentară149. Totodată, se îngrijeşte ca sora sa, Caliope Camariano, să-şi recupereze imensa sumă de bani împrumutată universitarului pentru achiziţionarea imobilului în care a locuit în ultimii ani (din str. Lucaci), cu dobânda aferentă (7%). Cealaltă soră, Aglaia Mitridi, va primi lunar, toată viaţa, câte 3000 lei. Aceeaşi sumă, lunar, va primi şi nepotul Nestor, pentru a finaliza studiile universitare, dar nu mai mult de trei ani. Iar mai vechiului său prieten G.T. Kirileanu îi lasă câteva cărţi rare şi mult dorite de acest erudit bibliofil. Aşa cum şi-a dorit I. Bianu, după decesul său Academia Română a preluat din biblioteca acestuia cca. 1400 volume. Nu acelaşi lucru s-a întâmplat cu cărţile lui Simion Mehedinţi, pe care şi el le donase Academiei, la finele celui de-al doilea război. Aceasta nu s-a îngrijit de preluare, dispărând absolut toată biblioteca universitarului, fiind – se pare – arsă în grădina casei în care locuise. Doar când apropierea sfârşitului a fost cât se poate de evidentă, George Călinescu a cerut – pe patul de spital – prezenţa unui avocat, pentru a-şi redacta testamentul în formule cât se poate de simple şi la obiect. Redactat la 8 februarie 1965 şi autentificat în ziua următoare, documentul stabilea ca moştenitor al tuturor bunurilor, inclusiv al drepturilor de autor, pe soţia sa, iar după ce şi aceasta va trece în nefiinţă întreg patrimoniul va intra în stăpânirea Institutului de istorie şi teorie literară150. Îndurerat de dispariţia fiului său George Vâlsan, tatăl acestuia – Mihai Vâlsan – a murit şi el la scurt timp, lăsând însă Academiei un legat în cuantum de 500.000 lei, sumă compusă dintr-un teren în Bucureşti, acţiuni şi bani, cu clauza de a se crea o bursă prin care să fie stimulate cercetările geografice şi publicarea rezultatelor. Nu toate dispoziţiile cu caracter testamentar au luat forma unor documente oficiale, întărite prin validarea notarială. Multe au rămas doar verbale, altele au luat înfăţişarea unor epistole adresate celor dragi sau unor oameni de încredere. Testamentul lui Petre Andrei nu este unul menit să pună rânduială în averea materială a profesorului. A fost elaborat oarecum pripit, sub forma unei epistole adresată celor dragi, un soi de „rămas bun” de suflet, de natură explicativă şi mai ales afectivă 149

Pentru documentul în cauză vezi Leonidas Rados, Testamentul unui erudit: Demostene Russo, lucrare în manuscris. 150 Ion Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p.428-429.

451

faţă de cei patru copii şi de soţie151. Nu de puţine ori, chiar în scrierile lor literare, filosofice sau ştiinţifice posteritatea defuncţilor a aflat asemenea fragmente cu valoare testamentară, pentru că nu întâmplător moartea a inspirat mereu poeţii, cântăreţii, filosofii etc. Dar parcă cel mai... „pitoresc” mesaj de rămas bun pare să fi aparţinut lui Al. Philippide. Bunăoară, se zice că aflat pe patul de moarte, filologul ieşean şi-a chemat la căpătâi pe cei doi fii ai săi. Cu ultimele puteri s-a înălţat pe coate, iar cu o voce destul de hotărâtă şi tot mai sacadat, pe un ton crescendo, le-ar fi spus acestora: „Să vă dau un sfat, dragii tatii: să-nu-daţi-sfa-turi-în-viaţă”152. Şi se pare că acestea au fost ultimele lui cuvinte! Trecerea în nefiinţă a cuiva, momentul propriu-zis al decesului nu este decât evenimentul ce declanşează o serie de rituri şi ritualuri funerare care – în funcţie de apartenenţa confesională, de ideologia defunctului sau a familiei – au o durată mai scurtă sau mai lungă, cu un grad mai mare sau mai mic de complexitate ori de implicare publică etc. De pildă, în tradiţia bisericii ortodoxe, ritualul înmormântării a fost şi este atât de complicat – comparativ cu alte culte – încât mereu şi mereu a generat nu doar persiflări, ci chiar indiferenţă, un soi de rutină împovărătoare pentru participanţi în care se pierd sensurile iniţiale. Iar dacă la asta se mai adăugau şi cutumele în cazul decesului unor personalităţi, finalitatea nu putea fi decât apatia, chiar indignarea. Nu întâmplător, adresându-se soţiei sale Catinca, la 15 februarie 1939, N. Iorga se plânge de „obiceiul nostru sălbatec de la înmormântări, trebuind să stau două ceasuri afară în umezeala cimitirului până s-au isprăvit cele unsprezece cuvântări”153. Şi nu este singurul caz! În fond, importanţa morţii este relevată tocmai de aceste cutume, de nenumăratele rituri existente în toate tipurile de societăţi154. De aceea, ritualurile funerare 151

Testamentul a fost publicat în L. Kalustian, Simple note, I, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1980, p.161-162. 152 Mihai Sevastos, Amintiri de la „Viaţa Românească”, p.182. 153 N. Iorga, Scrisori către Catinca. 1900-1939, ediţie Andrei Pippidi, Bucureşti, 1991, p.245. 154 De aproape patru decenii, tema „doliului” a devenit un câmp de studiu cu multe rezultate, îndeosebi datorită lucrărilor lui Elisabeth Kübler-Ross, din care amintim aici doar: Death. The final stage of growth, Englewood Cliffs, N.J., Prentice-Hall, 1975; Death is of vital importance. On life, death and life after death, ed. Göran Grip, Barrytown, N.Y., Station Hill Press, 1995; Life lessons. How our mortality can teach us about life and living, London, Simon & Schuster, 2001 (împreună cu David Kessler);

452

apar întotdeauna ca fiind esenţiale, iar doliul, discursurile, necroloagele destinate celui dispărut sunt întotdeauna revelatoare. De fapt, s-ar putea spune că ritualurile funerare preced moartea, când aceasta este imediat previzibilă, având ca scop aproape întotdeauna de a pregăti defunctul pentru „marea trecere”: cel mai adesea, muribundul este asistat de un reprezentant al confesiunii sale, dar şi de apropiaţi, i se administrează ultimele sacramente şi se rostesc rugăciuni pentru a uşura trecerea etc. Abia după declararea oficială a morţii se declanşează şi scenografia funeraliilor. Deşi noţiunea de „scenografie” ar putea părea inoportună, iar mulţi intelectuali consideră funeraliile şi doliul tradiţional ca practici superstiţioase şi arhaice, totuşi s-a recurs şi se recurge fără excepţie, îndeosebi în cazul dispariţiei diverselor personalităţi cu renume ale comunităţii, la o teatralizare a funeraliilor. În fond, se creează o ambianţă propice, prin care se transmit mesaje specifice, adaptate nu doar personajului invocat, ci şi spectatorilor, pentru că funeraliile nu sunt altceva decât o modalitate de a transfera asupra defunctului statutul (social) avut în viaţă155. Sigur, nu vom intra acum în toate detaliile pe care le presupun funeraliile. Însă multe din ele îşi au un rol bine definit şi motivaţii ce ţin nu doar de tradiţie. De pildă, toaleta mortuară este destinată a conserva sau a retuşa corpul într-o imagine ideală a celui dispărut. Apoi decedatul este îmbrăcat, uneori îi sunt ataşate pe piept medaliile şi decoraţiile dobândite în timpul vieţii, iar în unele cazuri acestea din urmă sunt expuse în faţa catafalcului, pe nişte pernuţe special destinate acestui scop, ca semn al rostului social de prim rang îndeplinit de fostul profesor universitar. Iar dacă în cursul vieţii a fost decorat cu Steaua României în grad de ofiţer, avea parte şi de onoruri militare. În toată această derulare a evenimentelor, predominant este însă doliul, ca reprezentare a durerii de a pierde pe cineva. Membrii familiei, cei apropiaţi, chiar participanţii conjuncturali adoptă o ţinută vestimentară sobră, caracteristică fiind culoarea neagră, care apare în ochii comunităţii ca un semn al durerii şi al inconsolării. Sobrietatea este dominantă, pentru că ea conferă o dimensiune morală suferinţei. În mai Avant de se dire au revoir, trad. par Marie Delort Vilnet, préface de Mal Warshaw, Paris. Edit. Pocket, 2005. 155 Vezi Louis-Vincent Thomas, Rites de mort, Paris, Fayard, 1985.

453

toate cazurile, Universitatea arbora în semn de doliu drapele negre, iar dacă defunctul avusese şi rosturi mai importante în viaţa politică şi culturală a ţării, şi alte instituţii făceau acelaşi lucru. La scurtă vreme după trecerea în nefiinţă şi pregătirea resturilor pământeşti („toaleta”), de care aminteam, defuncţii universitari sunt aşezaţi adeseori într-un loc public, în cadrul universităţii sau la capela unui cimitir. Însă nu de puţine ori defunctul este expus acasă. Aşadar, unora li se pregătesc oficieri funerare de anvergură mai mare sau mai mică, la care participă o masă imensă de oameni (public), evenimentul având un mare ecou în presă etc., în vreme ce altele sunt intime, aproape că trec neobservate. Iar după celebrările la locul unde a fost depus trupul universitarului, permiţându-se astfel şi pelerinajele de adio, în ziua înmormântării un moment important este deplasarea cortegiului spre cimitir. August Treboniu Laurian a murit la 26 februarie/10 martie 1881, la scurtă vreme de la pensionarea sa din învăţământul universitar. Ca fost participant la Revoluţia de la 1848, membru fondator al Academiei Române, la care a fost secretar general şi preşedinte, profesor şi decan al facultăţii de litere din Bucureşti, cu rosturi fundamentale în „latinizarea” limbii române, lui Laurian i s-au organizat funeralii cu adevărat naţionale. La 27 februarie a avut loc o şedinţă de doliu la Academie, iar în 28 a avut loc înmormântarea. Evident, numărul participanţilor a fost imens. În drum spre Cimitirul Bellu s-a trecut prin faţa Universităţii, unde convoiul s-a oprit pentru puţin timp. După catafalc mergeau C.A. Rosetti (preşedintele Camerei Deputaţilor), Vasile Boerescu (ministru de Externe), I. Ghica (preşedintele Academiei), I. Zalomit (rectorul Universităţii), dar şi alte personalităţi precum Titu Maiorescu, P.S. Aurelian, V.A. Urechia, Carol Davilla, Al. Creţescu ş.a. Ceremonia a început la 12 ½ şi a ţinut până la 17, rostind discursuri mitropolitul Iosif, George Sion (pentru Academie), Petre Cernătescu (în faţa Universităţii), iar la Cimitirul Bellu, în faţa mormântului, au vorbit Gh. Missail şi Carol Davilla. Din cauza timpului foarte înaintat, s-a renunţat însă la discursurile lui T. Maiorescu, N. Ionescu şi P.S. Aurelian156. Ceremonia funerară a lui Al. Odobescu a avut loc în 12/24 noiembrie 1895, la ea participând o mulţime de oameni, dintre 156 Ilie Popescu Teiuşan, Vasile Netea, August Treboniu Laurian, Bucureşti, Edit. Didactică şi Pedagogică, 1970, p.257.

454

intelectuali amintind aici pe dr. C.I. Istrati, Şt. Sihleanu, C. Erbiceanu, L. Şăineanu ş.a. A fost înmormântat în cimitirul „Şerban Vodă-Bellu” din Bucureşti, cu acest prilej vorbind Gr.G. Tocilescu, din partea Academiei şi Universităţii157, G. Ionnescu-Gion, ca prieten, Şt. Vellescu, din partea actorilor de la Teatrul Naţional, şi Gr. Dănescu din partea studenţilor de la Şcoala Normală Superioară. Sfârşind din viaţă pe neaşteptate, într-o luni, 28 iulie 1897, Ştefan Vârgolici a fost înmormântat la Iaşi, miercuri, 30 iulie, la ora 15. Serviciul funerar l-a oficiat noul arhiereu Conon Arămescu, iar în momentul ridicării coşciugului a rostit o cuvântare prof. G. Bogdan. Trupul neînsufleţit a fost dus apoi la cimitirul Eternitatea, la mormânt vorbind prof. C. Meissner şi studentul I. Melik. La moartea lui V.A. Urechia, în semn de doliu s-au arborat drapele negre nu doar la Universitate, ci şi la Academie, Teatrul Naţional, Ateneu, diverse societăţi la care savantul fusese fondator sau activist de frunte. Mai mult chiar, cele două Camere ale Parlamentului şi-au suspendat lucrările. Serviciul funerar s-a desfăşurat la biserica Sfântul Gheorghe din Capitală, iar printre asistenţă se aflau personalităţi de frunte ale momentului: D.A. Sturdza, preşedintele Consiliului de Miniştri, I.I.C. Brătianu, Spiru Haret, V.M. Missir, dar şi literaţi precum I.L. Caragiale ş.a. În acest lăcaş religios s-au ţinut câteva alocuţiuni, Spiru Haret din partea guvernului şi Gr.G. Tocilescu din partea Academiei, G.I. Ionnescu-Gion în numele Ateneului, nelipsind nici ultimul omagiu adus de un reprezentant al studenţilor. Apoi, în acea zi ploioasă de sâmbătă, înmormântarea a avut loc în Cimitirul Bellu. Grigore G. Tocilescu s-a stins din viaţă într-o vineri după amiază, în 18 septembrie 1909, la Bucureşti. De câţiva ani suferea de o afecţiune cardiacă, agravată – spuneau „gurile rele” – mai ales de conflictul cu „şcoala nouă” de istorie. De altfel, cu o lună înaintea decesului plecase în Germania pentru o consultaţie medicală, de unde se întorsese în 13 septembrie, simţindu-se mai bine. Însă la scurt timp boala i s-a agravat, aflându-şi sfârşitul inevitabil când încă nimeni nu se aştepta. Înmormântarea a fost stabilită pentru ziua de duminică, 20 septembrie, iar vremea participa parcă la funeralii: „Timpul era închis, ameninţând din moment în moment cu ploaie”. Cortegiul funerar s-a format la 157

Gr.G. Tocilescu, Cuvântare rostită la înmormântarea lui Al. Odobescu în numele Academiei Române la 11 noiembrie 1895, Bucureşti, Carol Göbl, 1896, 7 p.

455

Biserica Sf. Gheorghe Nou din capitală, unde a fost depus de altfel corpul celui decedat, întins pe un catafalc, într-un sicriu de stejar, aurit, înconjurat de o mulţime de coroane (din partea Academiei, Ateneul, Societatea Istorică Română, Societatea Numismatică, Societatea Tinerimea Română, Universitatea din Bucureşti, Ministerul Instrucţiunii şi Cultelor, de la membrii familiei etc.)158. Serviciul divin a început la ora 14, fiind oficiat de PSS arhiereul Sofronie Vulpescu, însoţit de clerul bisericii Sf. Gheorghe Nou, după care a vorbit St. Hepites din partea Academiei Române, evidenţiind începuturile carierei, ca profesor, şi despre activitatea ştiinţifică a lui Tocilescu. După Hepites au mai rostit alocuţiuni D. Burileanu din partea Universităţii159, Sabba Ştefănescu (Societatea Geografică), I.Th. Florescu (Ateneul Român), Protopopescu (Societatea istorică) şi studentul Haneş. Apoi, sicriul a fost aşezat pe carul mortuar, iar cortegiul a pornit spre Ateneu şi Academia Română, unde urma să se ţină o altă serie de cuvântări. A început însă o teribilă ploaie torenţială, ceea ce a dus la dispersarea mulţimii, iar carul urmat doar de un mic cortegiu s-a îndreptat spre cimitir, unde nu s-au mai rostit discursuri, Gr.G. Tocilescu fiind înmormântat cât se poate de repede şi de sumar. Aflându-şi sfârşitul prematur, la numai 43 ani, în împrejurările politice încă învolburate ale sfârşitului primei conflagraţii mondiale (la 28 octombrie 1918), Constantin Giurescu a avut parte totuşi de funeralii pe măsura poziţiei sociale (de conferenţiar la universitate şi de funcţionar la Ministerul Afacerilor Străine). Înmormântat în după amiaza zilei de 30 octombrie, pe o vreme îngrozitoare, cu vânt puternic şi ploaie, la eveniment a participat o masă enormă de oameni, chiar dacă încă nu toate autorităţile superioare ale statului reveniseră în capitala aflată până nu demult sub ocupaţie germană. Au fost însă reprezentate prin diverşi înalţi funcţionari (de pildă N. Germani şi C. Brăileanu, din partea Ministerului de Externe), ce au depus nenumărate coroane şi jerbe de flori, cu toţii însoţind cortegiul funerar până la Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântat.

158 Cf. Înmormântarea profesorului universitar Grigore G. Tocilescu, în „Telegraful român”, Sibiu, LVII, 1909, nr. 103 (joi 24 septembrie/7 octombrie), p.424. 159 D.N. Burileanu, + Profesorul Grigore Tocilescu, în „Noua revistă română”, 1909, vol. 6, p.321.

456

La înmormântarea lui A.D. Xenopol, în ziua de 29 februarie 1920, ceremonia a fost oarecum departe de prestigiul regretatului istoric, deşi personalitatea defunctului a fost omagiată încă de a doua zi după deces în incinta Camerei Deputaţilor160. Înhumat la cimitirul Bellu, de faţă fiind puţină lume, N. Iorga a luat cuvântul din partea Academiei161, iar D. Gusti din partea Universităţii din Iaşi162, acesta aflându-se alături de D. Alexandrescu în fruntea unei delegaţii de studenţi. Tot cu acest prilej, pioase cuvinte de adio au rostit Take Ionescu şi D. Onciul, ceremonia desfăşurându-se de fapt într-o mare sobrietate, dar şi simplitate163. Ioan Bianu a murit într-o miercuri noaptea (13 februarie 1935), spre miezul nopţii, la 79 de ani164. În dimineaţa imediat următoare, un soi de „birou” al Academiei s-a întrunit pentru a stabili organizarea şi desfăşurarea funeraliilor, luându-se în seamă faptul că ilustrul cărturar slujise cel mai înalt for ştiinţific al ţării vreme de 57 ani (de la funcţia de bibliotecar până la cea de preşedinte). Ziua înmormântării s-a stabilit pentru duminică 17 februarie, pentru a se crea răgazul ca la ceremonie să fie prezent şi unicul fiu al lui I. Bianu, Alexandru, aflat la Londra ca ataşat comercial. Totodată s-a luat decizia ca trupul neînsufleţit să fie expus în sala mare de şedinţe a Academiei (Aula), lucru ce nu se mai acceptase pentru nimeni până atunci. În paralel, în semn de doliu, facultatea de litere din Bucureşti şi-a suspendat cursurile pentru ziua de vineri (15 februarie). În ziua hărăzită înhumării, ceremonia a avut loc în incinta Academiei, începând cu ora 14.30, în jurul catafalcului fiind depuse nenumărate jerbe şi coroane de flori din partea lui Carol II, a Academiei, a Fundaţiilor Regale, a Ministerului Instrucţiunii, a Colegiului „Sf. Sava”, a Facultăţii de litere, a Fundaţiei Elias, a Institutului de fete „Oteteleşanu”, de la diverşi colegi şi prieteni etc. Regele a fost reprezentat prin gen. Constantin Ilasievici şi gen. Nicolae Condeescu, la 160

„Monitorul Oficial”. Dezbateri, 1920, nr.48 (din 27 februarie), p.769. N. Iorga, A.D. Xenopol. Cuvântare rostită la înmormântarea lui în numele Academiei Române, în vol. Oameni care au fost, vol. III, Bucureşti, 1936, p.32-34. 162 D. Gusti, Cuvântare ţinută la înmormântarea lui A.D. Xenopol, în „Neamul românesc”, XV, 1920, nr.39, p.1-2. 163 Vezi Funeralii naţionale? O bătaie de joc!, în „Avântul”, I, 1920, nr.105 (2 martie), p.2; Funeraliile lui A.D. Xenopol, în „Opinia”, XVI, 1920, nr.3853 (3 martie), p.2. 164 Moartea lui I. Bianu, în „Universul”, Bucureşti, an.52, 1935, nr.46 (16 februarie). 161

457

solemnitate participând totodată o mulţime de oameni, printre cei de vază numărându-se patriarhul Miron Cristea, Dinu Brătianu, Iuliu Maniu, I. Nistor, Valer Pop, I. Petrovici, Vasilescu Karpen, I. Valaori, Radu R. Rosetti, S. Mehedinţi, G. Vâlsan, Gh. Marinescu, C.C. Giurescu, I. Simionescu, Gh. Ţiţeica, Gr. Antipa, Al. Brătescu-Voineşti ş.a. Serviciul religios a fost oficiat de episcopul greco-catolic al Oradiei, Traian Ferenţiu, asistat de un sobor de preoţi uniţi, după care au vorbit Ludovic Mrazec, în calitate de preşedinte al Academiei, C. Angelescu, ministrul Instrucţiunii, O. Goga, C. Rădulescu-Motru pentru Universitate, iar din partea foştilor discipoli a luat cuvântul N. Cartojan, pentru ca în cele din urmă să aducă un ultim omagiu şi prof. Pop, în numele Colegiului „Sf. Sava”. După această ceremonie, sicriul a fost scos din clădirea Academiei şi aşezat pe carul mortuar, pentru ca apoi un escadron al Regimentului 4 Roşiori să dea onorurile. În linişte, cortegiul a străbătut principalele artere ale capitalei până la Cimitirul Bellu, unde a fost înmormântat fără alte cuvântări (era o zi foarte friguroasă), totul încheindu-se la ora 17165. Nu de aceleaşi onoruri a avut parte Bogdan P. Hasdeu, îndepărtat încă de la cumpăna dintre veacuri mai din toate posturile deţinute, în vreme ce mulţi din vechii prieteni şi discipoli îi deveniseră chiar inamici. Dispariţia lui Hasdeu nu a însemnat şi reconcilierea defunctului cu cei rămaşi în viaţă, deşi frecvent se aude la noi expresia „despre morţi – numai de bine”. Cu toate că s-au făcut propuneri pentru funeralii naţionale, fostul său prieten intim, D.A. Sturdza, acum prim-ministru al ţării, a refuzat în mod categoric asemenea onoruri, însă nu fără a-şi motiva gestul. A acordat totuşi 2000 lei, pentru o înmormântare de categoria a II-a, în virtutea faptului că Hasdeu a fost membru al Academiei Române. În aceste împrejurări, înconjurat chiar şi după moarte de ostilitate, ultimul său drum a fost lipsit de strălucirea ce i se cuvenea, înhumarea derulându-se oarecum în pripă şi cu o minimă asistenţă. La două zile de la deces (în 27 august 1907), prin grija fostului său prieten dr. C.I. Istrati, trupul a fost adus de la Câmpina la Bucureşti şi depus direct la Cimitirul Bellu, în cavoul familiei, alături de cele două Iulii (fiică şi soţie), în prezenţa a doar 9-10 persoane, un singur reporter de la o revistă, iar dintre „personalităţi” fiind doar Take Protopopescu:

165

Relatarea înmomântării în „Universul”, Bucureşti, an.52, 1935, nr.49 (19 februarie).

458

„În total cu copii, calici şi gură cască 42 de persoane”166. Câteva cuvinte de omagiere au fost rostite de universitarul Dimitrie Onciul, din partea a trei instituţii pe care Hasdeu le onorase cândva: Facultatea de filosofie şi litere, Academia Română şi Arhivele Statului. Fără fast a fost înmormântat şi Nae Ionescu, fiind în dizgraţia lui Carol II (bănuit chiar că ar fi comandat otrăvirea universitarului), motiv pentru care au şi fost interzise articolele despre defunct. Cu toate acestea, în duminica de 17 martie 1940, la Cimitirul Bellu au participat aproximativ 2000 de persoane167, printre care Mircea Vulcănescu, Octav Onicescu, Mircea Eliade, Arşavir Acterian, Dragoş Protopopescu, Vasile Băncilă, C. Noica şi mulţi alţi intelectuali ai vremii, iar din partea familiei n-a lipsit aproape nimeni, fiind de faţă inclusiv cumnatul lui Nae Ionescu, gen. Vasile Panaitescu. Cu toate că unii din participanţi au pregătit câteva rânduri să rostească la căpătâiul celui dispărut, în cele din urmă nimeni n-a cutezat să facă acest lucru, datorită atmosferei create în jurul acestui eveniment, cimitirul fiind de altfel împânzit de poliţişti şi agenţi secreţi. Deşi a fost una din figurile de seamă ale societăţii româneşti vreme de o jumătate de veac, în organizarea funeraliilor lui Titu Maiorescu s-a ţinut seama de dorinţele acestuia, de a i se face o înmormântare simplă, fără pompă şi fără discursuri. Decedat în locuinţa sa, la 18 iunie/1 iulie 1917, a fost lăsat în pat de dimineaţa până pe la orele 18, după care a fost îmbrăcat şi transportat la capela Cimitirului Bellu. Ceremonia de înmormântare a avut loc a doua zi, într-o capitală aflată sub ocupaţie germană, totul derulându-se într-o mare sobrietate (deşi nu cu mult timp în urmă Maiorescu ocupase funcţia de şef al guvernului) şi în prezenţa unui public impresionant, după care a fost coborât în cavoul familiei, unde se aflau şi părinţii săi. Iată însă cum descrie procesiunea Olga Neumann, oarecum laconic, tocmai cea care l-a vegheat cu mult ataşament până în ultima clipă de viaţă: „La 6 ore p.m., duminică, 18 iunie/1 iulie, l-am dus la cimitir, petrecut de prieteni, elevi, partizani. Până a doua zi, luni 19 iunie/2 iulie, 4 ore p.m. a rămas în capela cimitirului, apoi l-am dus la locaşul de veci, în groapa de veci a părinţilor lui – după dorinţa lui. Înmormântarea simplă, demnă, fără

166

Cf. Mircea Handoca, Dr. C.I. Istrati – Mărturiile literare ale unui om de ştiinţă, în „Manuscriptum”, 3/1978, p.41. 167 Cella Delavrancea, Scrisori către Filip Lahovary, p.193.

459

discursuri în împrejurările actuale. La coborârea în groapă cântă o privighetoare”168. Trecut prematur în lumea umbrelor, la numai 50 de ani, Ioan Ursu a fost deplâns de toată lumea academică şi universitară. Chiar de a doua zi a morţii sale, la 7 octombrie 1925, Academia Română şi Universitatea au arborat drapele în bernă, iar la slujba de înmormântare din 9 octombrie – ce s-a desfăşurat la Biserica Icoanei, unde fusese depus corpul neînsufleţit – a participat o masă enormă de intelectuali şi oameni politici, precum miniştrii Al. Lapedatu şi C. Angelescu, Iuliu Valaori, Ch. Drouhet (ce a şi vorbit, în postura lui de decan al facultăţii), N. Cartojan, C. Kiriţescu, C. Moisil, G. Popa-Lisseanu, gen. Broşteanu (comandantul Corpului de grăniceri) ş.a., dar şi foarte mulţi studenţi169. Totodată, la trecerea prin faţa Universităţii, în drum spre Cimitirul Bellu, Petre Cancel a rostit un emoţionant discurs prin care a fost omagiată personalitatea celui dispărut. Decesul neaşteptat al lui Vasile Bogrea într-un spital din Viena, la 6 septembrie 1926, a stârnit rumoare nu doar în mediile intelectuale şi universitare, ci întreaga urbe a fost impresionată de trecerea lui în nefiinţă. Fără cea mai mică reţinere, Universitatea din Cluj a trimis pe medicul Marius Hăngănuţ la Viena pentru a aduce corpul neînsufleţit, acesta achitând totodată cheltuielile de tratament (500 dolari)170, în vreme ce transportul a fost plătit din încasările consulare ale oficiului diplomatic din capitala Austriei171. Nu întâmplător, funeraliile lui de la Cluj au adunat poate cel mai impresionant cortegiu, iar la căpătâiul său au fost prezente personalităţi precum Nicolae Iorga, venit special de la Bucureşti, care a mers în spatele carului mortuar „cu ochii în lacrimi” după ce rostise „emoţionante cuvinte de rămas bun”172. La fel de neaşteptat s-a produs şi decesul lui Vasile Pârvan, la 26 iunie 1927, deşi nu se poate spune că nu au existat semne prevestitoare. 168 Apud Georgeta Rădulescu-Dulgheru, T. Maiorescu – Ultimele file din „Însemnări zilnice”, 1917, în „Manuscriptum”, 1/1987, p.62. 169 „Universul”, XLIII, 1925, nr.235 din 11 octombrie, p.2. 170 Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 18/1928. 171 Ibidem, dos. 13/1926. Cheltuielile pentru transportul corpului neînsufleţit în ţară s-au ridicat la 110.379,58 lei. 172 Horia Stanca, Fragmentarium clujean, Cluj, Edit. Dacia, 1987, p.15. Discursul lui Iorga în Oameni cari au fost, III, p.222; vezi şi Marin Dragnea, La mormântul lui Vasile Bogrea, în „Clujul românesc”, IV, 1926, nr.39 (26 septembrie), p.2.

460

În vara anterioară era slăbit şi făcea un tratament intensiv contra bacilului Pfeiffer, iar la începutul de an 1927 nu i se ameliorase prea mult boala de vreme ce în februarie face un control medical, cu examen radiologic, fără a se găsi ceva suspect. Însă Pârvan se încăpăţânează să finalizeze impresionanta lucrare Getica, lucrând enorm (câte 16 ore pe zi), chiar dacă nu se simţea bine, stând aşezat într-un fel de fotoliu-pat, prevăzut cu o tăblie sub formă de măsuţă. Arăta palid, foarte obosit, motiv pentru care i se recomandă o internare într-un sanatoriu în străinătate. În luna mai se simte deja mai rău, motiv pentru care îşi ia concediu şi stabileşte un control la dr. Franz Dengler din Baden-Baden (care se pare că l-a tratat de gastro-enterită, cu o medicamentaţie foarte dureroasă), îşi redactează testamentul – ca o premoniţie –, pentru ca la începutul lui iunie să plece la Paris pentru examene medicale, aici fiind diagnosticat cu apendicită acută, ce trebuia urgent operată. Nu se încumetă să facă acest lucru în Franţa, întorcându-se la Bucureşti pentru a fi operat de dr. Amza Jianu de la Spitalul „Elisabeta”. Intervenţia chirurgicală are loc la 22 iunie, postoperatoriu totul părea în regulă, când deodată situaţia se înrăutăţeşte patru zile mai apoi, pentru ca pe la ora 21 să înceteze din viaţă datorită unei septicemii. Trupul neînsufleţit a fost depus la Biserica Sfântu Nicolae Tabacu din capitală, unde pe 29 iunie 1927 s-a oficiat serviciul divin de către arhim. Simedrea (vicarul Patriarhiei) şi s-a format cortegiul funerar, ce se va pune în mişcare la ora 15. S-a trecut pe la Academia Română, în faţa căreia au rostit discursuri de adio ministrul Instrucţiunii, C. Angelescu, apoi Emil Racoviţă, Ion Bianu, Emil Panaitescu, Teofil Sauciuc-Săveanu şi Ion Andrieşescu, aici prezentându-se şi onorul militar din partea Regimentului 9 Vânători, pentru ca apoi cortegiul să treacă prin faţa Universităţii. Aici au rostit alocuţiuni P. Nicorescu şi Aurel Sacerdoţeanu, pentru ca la Cimitirul Bellu să se ajungă pe la ora 19, fiind înmormântat în prezenţa unei impresionante asistenţe173. Lui Virgil Bărbat, decedat în noaptea de 23 spre 24 noiembrie 1931, la Cluj174, i s-a organizat un serviciu funerar în 26 noiembrie la Universitate (era într-o joi), fiind aşezat pe un catafalc imens, împodobit 173

Vezi „Dimineaţa”, XXIII, 1927, nr.7890 din 1 iulie, p.5; „Universul”, XLV, 1927, nr.150 din 2 iulie, p.3; „Viitorul”, XX, 1927, nr.5803 din 1 iulie, p.4. 174 Moartea profesorului Virgil Bărbat, în „Naţiunea”, Cluj, V, 1931, nr.251 (25 noiembrie), p.2.

461

cu crizanteme albe. La 15.30 a început serviciul divin, celebrat de trei preoţi şi cu participarea corului Episcopiei Ortodoxe, în prezenţa unui public impresionant (printre care şi Cezar Petrescu, cumnat cu defunctul) în faţa căruia au ţinut discursuri I. Vască (rectorul Academiei teologice), N. Drăganu (rectorul universităţii), Şt. Bezdechi (decan), Fl. Ştefănescu-Goangă, Liviu Rusu şi câţiva studenţi175, după care o companie militară a dat onorurile, pentru ca spre seară sicriul să fie dus la gară şi transportat la Brăila pentru înmormântare. Cam după acelaşi ritual s-au petrecut lucrurile şi în cazul altor universitari: Teohari Antonescu, înmormântat într-o miercuri, 13 ianuarie 1910, orele 14, cortegiul pornind de la biserica Sf. Spiridon din Iaşi176; decedat la Iaşi, la 88 ani, într-un moment de maximă tensiune al primului război mondial (28 august 1917), Anton Naum a fost transportat şi înmormântat în cimitirul de la Cândeşti (jud. Neamţ), unde îşi avea moşia şi locuise o bună bucată de vreme; Dimitrie Onciul a murit la 20 martie 1923, însă ca membru al Academiei Române, cortegiul a plecat de acolo, cuvântul de pomenire la înmormântare fiind rostit de V. Pârvan; George G. Mateescu, conferenţiar de antichităţi şi epigrafie la Cluj, dispărut la numai 37 de ani (la 7 iunie 1929), a fost condus pe ultimul drum de o masă enormă de liceeni şi studenţi, oameni de rând, dar şi colegi de breaslă; decedat la Braşov, în noaptea de 20/21 septembrie 1934, Gh. Bogdan-Duică a fost dus la Sibiu şi aşezat în Palatul Astrei, serviciul funerar desfăşurându-se în Catedrala ortodoxă şi fiind oficiat de mitropolitul Bălan (duminică, 23 septembrie), printre cei care i-au adus un ultim omagiu şi au vorbit în faţa catafalcului aflându-se Al. Lapedatu, Fl. Ştefănescu-Goangă, N. Drăganu, I. Breazu ş.a.177; Cezar Papacostea, care şi-a aflat sfârşitul la Brăila, la 5 iulie 1936, a fost transportat apoi la Bucureşti şi înmormântat la 7 iulie, ora 18, în Cimitirul Bellu; Orest Tafrali a încetat din viaţă oarecum pe neaşteptate, la 5 noiembrie 1937, 175

Cuvântările rostite la Catafalcul profesorului Virgil Bărbat, în „Naţiunea”, Cluj, V, 1931, nr.252 (27 noiembrie), p.1-2. 176 Vezi Arh.St.Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”. Rectorat, dos. 3/1909-1910, f.14. A fost înmormântat alături de socrul său, Şt. Vârgolici, şi de un fiu al acestuia, decedat prematur, Duţu. 177 Cf. Înmormântarea profesorului G. Bogdan-Duică la Sibiu, în „Patria”, XVI, 1936, nr. 219 (25 septembrie), p.4. Discursul lui Fl. Ştefănescu-Goangă a fost publicat în „Renaşterea”, XII, 1934, nr. 39 (30 septembrie), p.2 (este reprodus în vol. Fl. Ştefănescu-Goangă, Cetatea universitară. Texte şi evocări, ed. Mircea Popa şi Viorica Sâncrăian, Cluj, Presa Universitară Clujeană, 2002, p.143-144).

462

ora 10 şi ceva, pe când se afla internat la Clinica III Chirurgicală a Spitalului Sfântul Spiridon din Iaşi, iar în semn de doliu în ziua aceea şi cea următoare cursurile la facultate au fost suspendate178; Gustav Kisch a murit la 2 iunie 1938, la vârsta de 69 ani, fiind depus în holul mare al Universităţii din Cluj, unde i s-a organizat un prohod în ziua următoare, pentru ca după amiază să fie dus la gară şi înmormântat în localitatea natală, Bistriţa, pe 4 iunie. Alexandru Philippide a murit la 74 ani, pe 12 august 1933, după o perioadă ceva mai lungă de suferinţă (în 1926 a avut o comoţie cerebrală), fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi trei zile mai apoi. Se cuvine însă a semnala aici faptul că la înmormântarea lui Al. Philippide ar fi trebuit să ia cuvântul un mai vechi discipol al răposatului, Giorge Pascu, numai că Petre Andrei – care pe atunci era subsecretar de stat la Educaţia Naţională –, prezent la serviciul religios, a interzis acestuia să vorbească, pe motiv că era suspendat din învăţământ şi fusese pus sub anchetă judiciară179. Stins prematur şi oarecum pe neaşteptate în sanatoriul de la Tekirghiol, la 6 august 1935 – deşi o bună pare a ultimelor două decenii le-a petrecut prin spitale –, de trupul neînsufleţit al lui George Vâlsan s-au ocupat vechii lui prieteni, Simion Mehedinţi şi G.T. Kirileanu. Aceştia au mers la Constanţa, unde au rezolvat chestiunea sicriului şi a transportului. „Îmbălsămarea fiind cam slabă şi căldura mare – relatează unul dintre ei – a trebuit să grăbim transportul şi înmormântarea, care s-a făcut la cimitirul Sf. Vineri, joi 8 august, cu asistenţă aleasă şi cuvântări mişcătoare”180. La moartea lui Ovid Densusianu, în 1938, în drumul spre Cimitirul Bellu, convoiul funerar a trecut prin faţa Universităţii, unde atârna un steag de doliu, ca un ultim omagiu adus celui care vreme de patru decenii a predat neîntrerupt în această instituţie; la înmormântarea lui Demostene Russo, în 8 octombrie 1938, a fost lume multă şi aleasă, iar Rădulescu-Motru a rostit un „cuvânt foarte mişcător”181; funeraliile lui I.A. Rădulescu-Pogoneanu – decedat la 14 martie 1945 – au fost 178

Cf. Ilie Minea, Orest Tafrali, în „Anuarul Universităţii din Iaşi”, 1939, p.35. În locul lui G. Pascu a fost desemnat să vorbească un alt discipol, mai tânăr, Iorgu Iordan. (Cf. Iorgu Iordan, Memorii, II, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1977, p.134). 180 Radu Ionescu, Moş Ghiţă Kirileanu şi George Oprescu, în vol. G.T. Kirileanu sau viaţa ca o carte. Mărturii inedite, ed. C. Bostan, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1985, p.200. 181 Cf. Basil Munteanu, Corespondenţe, Paris. Edit. Ethos, 1979, p.459. 179

463

organizate la Biserica Boteanu din Bucureşti, din partea foştilor studenţi vorbind Ion Zamfirescu182; Alexe Procopovici a murit la Cluj, în 22 iunie 1946, fiind înmormântat şi organizându-i-se funeralii universitare în 25, într-o marţi, la care au luat cuvântul G. Sofronie din partea Senatului, Şt. Paşca din partea facultăţii, R. Tudoran ca fost student, S. Dragomir din partea Academiei, precum şi un student bucovinean, Gherman183. Imediat după decesul lui Octavian Goga, la 6 mai 1938, din locuinţa personală de la Ciucea (între Cluj şi Oradea), trupul ilustrului poet, dar deopotrivă politician şi profesor universitar, a fost transportat în capitala ţării, pentru a i se organiza funeralii naţionale, ca unuia care până nu demult fusese preşedintele Consiliului de Miniştri. În acest scop este pus la dispoziţie un tren special, care în drumul spre Bucureşti a oprit prin mai multe gări importante, primind un ultim omagiu din partea ardelenilor. În capitală a fost expus în holul Ateneului, iar la şapte zile de la deces – la 12 mai – are loc ceremonia funerară, ce a început cu o arie din Amurgul Zeilor a lui Wagner, apoi un cor, discursuri etc. După aceea a fost înmormântat în Cimitirul Bellu, în vecinătatea altor defuncţi celebri, în ziua respectivă fiind suspendate cursurile universitare. Lapidar, unul din participanţii la înmormântare, din partea Academiei, nota în Jurnalul său că s-au reunit cu această ocazie „toţi membrii Academiei Române spre a merge in corpore la Ateneu”. „Ceremonie simplă, impresionantă. Multe flori. În mod neaşteptat vine şi Regele şi Marele Voievod. După terminarea serviciului divin, Regele exprimă condoleanţe d-nei Goga, zdrobită de durere lângă catafalc”184. Comparând funeraliile lui Goga cu cele ale lui Take Ionescu – pentru că a participat la ambele –, Onisifor Ghibu le găseşte pe cele ale poetului ardelean mult „mai impresionante”, iar „slujba de la Ateneu a fost de-a dreptul sublimă”185. Totodată au fost prezente cele mai importante personalităţi ale culturii române, iar slujba religioasă de la Ateneu a fost oficiată de însuşi patriarhul Miron Cristea, cu mitropolitul 182

Ion Zamfirescu, Oameni pe care i-am cunoscut, Bucureşti, Edit. Eminescu, 1989, p.210. 183 Cf. Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 298/1946. 184 Victor Slăvescu, Note şi însemnări zilnice, II, ed. Georgeta Penelea-Filitti, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1996, p.243; vezi şi Radu R. Rosetti, Pagini de jurnal, ed. Cristian Popişteanu, Marian Ştefan, Ioana Ursu, Bucureşti, Edit. Adevărul, 1993, p.65. 185 Onisifor Ghibu, Pagini de jurnal (1935-1963), I, ed. Miralena Mamina, Romeo Dăscălescu şi O.O. Ghibu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1996, p.299-300.

464

Bălan şi mulţi alţi preoţi. Sintetizând parcă – deşi nu fusese deloc în relaţii cordiale cu defunctul –, Liviu Rebreanu notează în jurnalul său: „A avut funeralii naţionale frumoase, impresionante”, chiar dacă n-au fost discursuri186. Însă la scurt timp (la 27 august 1938), O. Goga va fi reînhumat provizoriu la Ciucea, iar la vreo opt luni, tot acolo, în cripta pregătită anume pentru el. La reînhumarea din 27 august 1938, la Ciucea, a fost prezentă puţină lume, mai mult prieteni ai defunctului şi câteva rude, câţiva ţărani din Ciucea, generalul Al. Hanzu (rezidentul regal)187. Nu la fel s-au petrecut lucrurile în cazul lui Nicolae Iorga. Personalitate proeminentă a culturii române, implicat deopotrivă şi în viaţa politică, acesta şi-a găsit sfârşitul în mod violent, fiind asasinat de un comandou legionar la 27 noiembrie 1940. Pentru că această grupare politică extremistă se afla la putere, iar Iorga – asemenea altor foşti demnitari ucişi în aceeaşi zi – era într-un fel printre cei proscrişi de atotputernicii zilei care instituiseră teroarea în ţară, funeraliile marelui istoric au fost de o simplitate ce a marcat pe oricine în epocă. Depus la capela Cimitirului Bellu, un memorialist precum Pericle Martinescu înregistrează în imagini cât se poate de plastice preziua înmormântării lui Iorga. În primul rând era teama celor care l-au cunoscut (şi nu numai) de a veni pentru un ultim omagiu, în faţa unei eventuale răzbunări legionare, apoi banalitatea imaginii din capelă, unde Iorga – „ca orice muritor de rând, ca un anonim oarecare întins pe o năsălie” – zăcea alături de trupul neînsufleţit al unei alte mari personalităţi a ţării, economistul Virgil Madgearu. În jurul celor doi se aflau numai familiile îndoliate, auzindu-se din când în când doar „hohote înăbuşite”, fără prezenţa vreunei oficialităţi, fără coroane, doar flori, multe buchete de flori, „la moartea acestor oameni care ar fi trebuit să fie conduşi la locul de veci de cortegii nesfârşite formate din colegi, admiratori, foşti elevi, ce s-ar putea număra cu miile; Iorga, cel puţin, era unul despre care nimeni n-ar putea să spună că n-ar fi meritat funeralii naţionale”. Ziarele au avut interdicţia de a publica vreun necrolog. A fost înmormântat „ca un simplu căruţaş”, în prezenţa a doar câteva persoane188. Singurul însemn ceremonios, vizibil de doliu, a fost 186

Liviu Rebreanu, Jurnal, II, ed. Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.135. 187 Onisifor Ghibu, Pagini de jurnal (1935-1963), I, p.51-52. 188 Pericle Martinescu, Umbre pe pânza vremii, Bucureşti, Edit. Cartea Românească, 1985, p.77.

465

arborarea drapelului negru la Universitatea din Bucureşti, din dispoziţia rectorului (P.P. Panaitescu) şi a decanului facultăţii de litere (Al. Marcu), însă doar pentru câteva ore, fiind apoi smuls de studenţii legionari. Într-o scrisoare adresată de Al.T. Stamatiad lui Perpessicius, la 25 decembrie 1940, cel dintâi aprecia: „Popor de ticăloşi şi de nemernici! Academia Română a tăcut. Universitatea a tăcut. Biserica a tăcut. Magistratura a tăcut. Armata a tăcut. Presa a tăcut. O ţară întreagă a tăcut. Îmi ascund capul în mâini de-atâta ruşine. Hotărât, nu l-am meritat”189. Încă din ziua morţii lui George Călinescu, la 12 martie 1965, a fost alcătuită o comisie pentru organizarea funeraliilor, din care făceau parte Ilie Murgulescu, ca preşedinte, iar ca membri Demostene Botez, Al. Rosetti, Jean Livescu, Al.A. Philippide, George Ivaşcu şi Vasile Dinu, cel din urmă fiind la data aceea şeful secţiei de cultură a CC al PCR. Trupul neînsufleţit al criticului literar a fost depus în ziua următoare în rotonda Ateneului, străjuit de portretul îndoliat al acestuia şi de o panoplie cu decoraţiile oficiale primite în anii regimului comunist. Impresionante coroane şi jerbe de flori au fost aşezate împrejurul catafalcului, din partea celor mai înalte instituţii de partid şi de stat: CC al PCR, Consiliul de Stat, Consiliul de miniştri, Academia Română, Ministerul Învăţământului, Uniunea Scriitorilor etc. Totodată era asigurată o gardă, alcătuită – prin rotaţie – din foştii colaboratori de la Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară, personalităţi de la Uniunea Scriitorilor, Academie, pentru ca în ultima zi din gardă să facă parte Constanţa Crăciun, membră a CC al PCR şi preşedintă a Comitetului de Stat pentru Cultură şi Artă. Publicul avea acces liber pentru un ultim omagiu între orele 11 şi 20, în surdină putându-se permanent auzi acordurile muzicii funerare de circumstanţă. În ultima noapte de priveghi, alături de soţia defunctului au mai stat Al. Rosetti, George Ivaşcu şi câţiva din foştii colaboratori de la Institut, cu toţii asistând totodată la operaţiunile de realizare a măştii mortuare, din ipsos. Această acţiune din urmă nu este lipsită de semnificaţii, mai ales nu este singulară în „cultura” funerară românească, ca multe alte lucruri fiind un obicei preluat dintr-o mai veche tradiţie de a se realiza un „ultim portret” al defunctului, într-o compoziţie care să-i surprindă ultimele trăsături, însă de regulă pentru uzul celor foarte apropiaţi. Au „beneficiat” de aşa ceva nenumărate personaje istorice, de la Tutankamon până la 189

Cf. „Manuscriptum”, 3/1971, p.77.

466

Napoleon, în fapt secolul al XIX şi începutul celui următor consacrând acest gen de artă, apogeul fiind atins probabil de moartea lui Victor Hugo, în 1885, când o mulţime de artişti s-au întrecut să imortalizeze ultimul chip al ilustrului scriitor francez. Doar apariţia şi perfecţionarea aparatului fotografic a mai putut diminua un asemenea avânt190. Revenind la Călinescu, duminică 14 martie, la ora 11.30 a început mitingul de doliu, ce a reunit mai multe mii de persoane. Personalitatea celui dispărut a fost evocată prin alocuţiuni rostite de Constanţa Crăciun, Demostene Botez, Al. Rosetti, Jean Livescu, G. Ivaşcu, M. Novicov, Al. Philippide, dar şi de un reprezentant al studenţilor. Apoi, pe fundalul muzicii lui Bruckner, sicriul a fost aşezat pe un car mortuar, care a străbătut importante artere ale Bucureştiului în drumul spre Cimitirul Bellu, unde avea pregătit locul de veci între mormintele lui Mihai Eminescu şi Mihail Sadoveanu191. Nicolae Bănescu s-a descurcat oarecum bine sub auspiciile noului regim comunist, făcându-se util, dar şi bucurându-se de ataşamentul unora din foştii lui discipoli. Nu întâmplător, în septembrie 1971, când la Bucureşti avea loc Congresul International de Bizantinologie, Bănescu fusese rugat să fie preşedinte de onoare, iar el acceptase chiar cu multă mândrie. Destinul a făcut însă ca fostul universitar să se stingă tocmai în zilele acelui Congres, participanţii aducându-i un ultim omagiu celui aşezat pe catafalc şi nu în prezidiul reuniunii. Dar tot în acelaşi an 1971, numai că pe 26 iulie, a încetat din viaţă şi Teofil Sauciuc-Săveanu, la venerabila vârstă de 87 ani. Aflându-şi sfârşitul în dimineaţa zilei de 13 noiembrie 1977, în urma unui atac cerebral, funeraliile lui Constantin C. Giurescu au fost totuşi demne de un universitar şi istoric întrucâtva „oficial” al regimului – deşi în vremea regimului Gheorghiu-Dej cunoscuse şi efectele persecuţiei politice –, fiind înmormântat trei zile mai târziu la Cimitirul Bellu, alături de părinţii săi, fiind prezent un public imens şi rostindu-se alocuţiuni. Cu toate că a avut mult de suferit în anii edificării comunismului la noi, Traian Chelariu a reuşit în cele din urmă să fie oarecum repus în drepturi, devenind în 1960 lector de psihologie la Institutul Pedagogic din 190

În mai 2002, de pildă, a fost organizată la Musée d’Orsay din Paris o asemenea expoziţie, cu tema „ultimului portret”, difuzându-se totodată un Catalog de 240 p. 191 Detalii la I. Bălu, Viaţa lui G. Călinescu, p.432-434. Pentru un cadru general în ce priveşte riturile şi ritualurile funerare în acea epocă vezi Mihaela Grancea, Reprezentări ale morţii în România epocii comuniste, Cluj, Edit. Casa Cărţii de Ştiinţă, 2007.

467

Suceava. Însă suferinţele şi umilirile prin care a trecut i-au slăbit mult inima, murind de infarct la 4 noiembrie 1966. Chiar dacă instituţia bucovineană n-a putut omagia pe cel dispărut aşa cum se cuvine, imediat în a doua zi sicriul a fost transportat cu o maşină, însoţită de mai mulţi studenţi, la Cernica, localitatea de unde se trăgea soţia lui şi unde se aflau şi resturile pământeşti ale tatălui fostului universitar, Grigore. N-a fost înmormântat în incinta mănăstirii – alături, de pildă, de Gala Galaction –, ci în cimitirul satului, studenţii bucovineni având curajul să afişeze tricolorul, ca ultim omagiu adus celui care iubise atât de mult Cernăuţiul. La mănăstirea Cernica a fost înmormântat mai târziu, la 6 iulie 1967, şi Ioan Lupaş, pe când avea 87 de ani. Sub acelaşi regim comunist însă, nu toţi universitarii au avut parte de onoruri demne de prestigiul lor cultural, iar unii chiar au murit şi au fost îngropaţi în condiţii greu de desluşit, ca prizonieri în închisorile concrete sau imaginare ale acelor vremuri. Moartea lui Lucian Blaga s-a produs în dimineaţa zilei de 6 mai 1961, ceea ce a creat probleme în organizarea funeraliilor, întrucât ziua înmormântării – conform uzanţelor – ar fi trebuit să fie 8 mai, aniversarea a patruzeci de ani de la înfiinţarea PCR, eventual 9 mai, ziua victoriei împotriva Germaniei fasciste sau, la rigoare, 10 mai, care ar fi coincis cu repudiata zi a regalităţii. Până la urmă, din multele dileme, s-a optat pentru ziua de 9, dată care în viaţa lui Blaga a coincis – prin hazard – numai cu evenimente rele. Depus mai întâi la Capela spitalului unde a decedat, comisia de funeralii creată ad-hoc nu a avut o sarcină deloc uşoară pentru a organiza înmormântarea. Din punct de vedere financiar suma alocată de Uniunea Scriitorilor era derizorie, însă Universitatea, prin rectorul Constantin Daicoviciu, a contribuit simţitor, la fel cum şi filiala locală a Academiei Române. Pe de altă parte, respectându-se ultima dorinţă a lui Blaga, acesta urma să fie înmormântat în cimitirul din satul natal, Lancrăm (jud. Sibiu). Mai întâi însă, de la Capelă – unde de fapt s-a derulat cel mai semnificativ pelerinaj al prietenilor – trupul a fost dus la Casa Universitarilor, pentru scurtă vreme, unde s-a desfăşurat ceremonia de doliu într-o intimitate impusă de organele locale PCR, personalitatea celui dispărut fiind evocată de doar două persoane – Aurel Rău şi D.D. Roşca –, însă nu înainte ca textele să le fie cenzurate de „organele abilitate”. La final, sicriul a fost urcat într-un camion, ce a transportat defunctul până la biserica din satul natal, unde după slujba religioasă trupul poetului-filosof a fost coborât în groapă, în prezenţa

468

unei asistenţe de cam o sută de persoane, printre care D.D. Roşca, Onisifor Ghibu, Venturia Goga, medicii Elena şi Leon Daniello, dar şi câţiva reprezentanţi ai Securităţii192. Asemenea lui Blaga s-a procedat anterior la moartea lui Coriolan Petranu, produsă la Cluj la 17 iulie 1945. Depistat foarte târziu cu cancer şi operat193, acesta şi-a intuit sfârşitul apropiat, pus oarecum şi pe seama supărării produsă de diversele intrigi ale unor colegi de profesorat în noile condiţii politice. În consecinţă, cu limbă de moarte, Petranu a transmis celor apropiaţi ca, după decesul său, corpul să nu-i fie expus în holul Universităţii, dar mai ales la înmormântarea lui să nu participe C. Daicoviciu, Em. Petrovici şi S. Dragomir194. Însă dorinţa doar parţial i-a fost împlinită, cu voia mamei lui corpul neînsufleţit fiind totuşi expus pentru scurt timp în incinta universităţii, primii doi menţionaţi neluând parte la serviciul funerar, la catafalc vorbind doar Liviu Rusu şi I. Moga. Apoi, de la Cluj a fost transportat la Arad, fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea, în cavoul familiei, alături de Ioan Coriolan195. Marin Ştefănescu şi-a aflat sfârşitul la 11 ianuarie 1945, într-o modestă cameră de la periferia Capitalei, uitat mai de toată lumea. La înmormântare, în 14, la care a asistat şi prim-ministrul N. Rădescu, doar C. Rădulescu-Motru a rostit câteva cuvinte de adio, însă fără ca vreun ziar bucureştean să pomenească de acest eveniment196. Petre Grimm şi-a aflat sfârşitul în împrejurările agitate de la finele anului 1944, pe 3 decembrie, pe când se afla încă la Sibiu cu universitatea, fiind înmormântat după trei zile, într-o marţi, deplâns de mai toţi studenţii şi 192

Mai pe larg vezi I. Bălu, Viaţa lui Lucian Blaga, IV, Bucureşti, Edit. Libra, 1999, p.409-428. Nu rezultă din relatările celor care au asistat la înmormântare că s-ar fi rostit vreun discurs, aşa cum lasă să se înţeleagă C. Boroianu în Agârbiceanu despre Blaga, în „Manuscriptum”, 4/1972, p.178-181 (unde reproduce manuscrisul cu presupusele cuvinte de despărţire ale lui Agârbiceanu la înmormântarea lui Blaga). 193 Până în vara lui 1945, C. Petranu părea sănătos, singurele afecţiuni invocate până atunci fiind o hiperaciditate (în 1918), o sciatică (în 1942) – ambele de natură cronică – şi de mai mulţi ani „neurastenie” (cf. certificat medical semnat de cumnatul său, dr. Ioan Moldovan, Arh.St.Cluj, Facultatea de litere. Corespondenţă, dos. 266/1942). 194 Cf. Onisifor Ghibu, Ziar de lagăr. Caracal-1945, ed. Romeo Dăscălescu şi Octavian Ghibu, Bucureşti, Edit. Albatros, 1991, p.170. 195 Decesul său a fost totuşi deplâns în „Telegraful român”, Sibiu, XCIII, 1945, nr.32-33, p.3; vezi şi G. Oprescu, Coriolan Petranu, în „Analecta”, Bucureşti, I, 1945, p.155-156. 196 Două necroloage au apărut doar în Ardeal: Simion Radu, + Marin Ştefănescu. Omul şi filosoful, în „Telegraful român”, XCIII, 1945, nr.4, p.2-3; C. Sudeţeanu, Marin Ştefănescu, în „România nouă”, Sibiu-Cluj, XIII, 1945, nr. 22 (31 ianuarie), p.2.

469

colegii săi. Acesta ar fi murit în momentul în care au dat năvală în casa lui nişte soldaţi sovietici, în căutare de vin, silindu-l pe universitar să coboare în pivniţă, împingându-l; în acest context, P. Grimm s-a împiedicat, a căzut pe scări, ulcerul său s-a perforat, iar a doua zi a încetat din viaţă. Tot la finele anului 1944 a murit şi Nicolae Cartojan, la Bucureşti, fiind înmormântat chiar în ziua de Crăciun. Friedrich Lang a decedat la Cluj, la 29 octombrie 1947, fiind înmormântat la Orăştie două zile mai apoi, fără funeralii deosebite. Sextil Puşcariu, cel care a avut atâtea merite în românizarea Universităţii din Cluj, şi-a găsit sfârşitul la 5 mai 1948, la Bran, fiind înmormântat două zile mai târziu în cimitirul din Groaveri (Braşov), fără onorurile cuvenite unei personalităţi culturale de o asemenea anvergură, serviciul religios fiind îndeplinit de preotul Coman, la căpătâiul său ţinând totuşi discursuri funebre Al. Lapedatu (din partea Academiei) şi Şt. Paşca (din partea Muzeului Limbii Române). În acelaşi an 1948, la 5 iulie, a încetat din viaţă şi Victor Motogna, la Cluj, fiind înmormântat trei zile mai apoi în cimitirul central. La aproape 70 de ani, Simion Mehedinţi a ieşit la pensie, pentru limită de vârstă197, continuând însă să activeze vreme de patru ani – ca vicepreşedinte – în cadrul Societăţii Române de Geografie. Sfârşitul războiului şi începutul procesului de instaurare a comunismului l-a aflat încă în plină forţă intelectuală. Însă nu mai putea publica, casa i-a fost confiscată, lăsându-i-se doar o cameră, iar multe din bunuri s-au risipit aiurea (inclusiv biblioteca, cu multe volume rare). S-a stins târziu, la 94 de ani, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu în prezenţa multor intelectuali ai vremii, deşi funeraliile nu au avut o pregătire oficială. Mort la 80 ani (pe 1 aprilie 1952), Al. Tzigara-Samurcaş a fost condus pe ultimul drum, la Cimitirul Bellu, doar de familie şi de câţiva din vechii prieteni supravieţuitori noului regim: C. Rădulescu-Motru, S. Mehedinţi, Daniel Danielopolu, Gala Galaction, C. Brâncoveanu ş.a. George Murnu a murit la 89 de ani, la 17 noiembrie 1957, „după o suferinţă îndelungată”, fiind înhumat două zile mai apoi, într-o marţi, la Cimitirul Bellu, înconjurat doar de cei apropiaţi198. Tot acolo fusese înmormântat 197

Momentul retragerii coincide şi cu punerea în practică a legii învăţământului superior din 1938, prin care catedra de geografie era trecută la Facultatea de Ştiinţe, ceea ce a mâhnit pe Mehedinţi, care întreaga viaţa o petrecuse alături de colegii şi prietenii săi de la facultatea de filosofie şi litere. 198 De altfel, anunţul din „România liberă”, din 19 noiembrie 1957, era extrem de laconic.

470

cu mai bine de un an mai devreme Constantin Narly, la 7 iulie 1956, după amiaza târziu, între 18 şi 19, de faţă fiind mulţi din foştii lui studenţi, care au dus sicriul de la capelă până la mormânt. Au participat totodată foarte mulţi bucovineni, printre care I. Nistor, Teofil Sauciuc-Săveanu, D. Marmeliuc, Traian Chelariu ş.a., după funeralii mergând cu toţii la o bere199. După ce a făcut un an şi şase luni de închisoare sub noul regim, Silviu Dragomir a mai putut încă lucra din 1957 în cadrul Institutului de istorie din Cluj. Sănătatea lui lăsa însă tot mai mult de dorit, şi deşi a fost internat într-un spital din Bucureşti şi-a aflat sfârşitul la 23 februarie 1962, la numai 74 ani. A fost înmormântat la Cluj patru zile mai apoi, în prezenţa unei mulţimi de oameni, de faţă fiind şi rectorul C. Daicoviciu, nu fără a se fi manifestat şi mai vechi animozităţi200. În toamna aceluiaşi an, la 16 octombrie, a încetat din viaţă Al. Claudian, într-o clinică de urologie, fiind permanent asistat de soţie. Deşi s-a afirmat ca unul din puţinii veritabili marxişti de la noi, fusese totuşi arestat în 1948, ca membru de frunte al Partidului Social-Democrat (aripa Titel Petrescu), după eliberare putând să-şi continue activitatea intelectuală ca profesor şi cercetător în cadrul Academiei. Spre sfârşitul vieţii, I.D. Ştefănescu s-a stabilit la Agapia201, acolo unde socrul său Alexandru Vlahuţă avusese o casă, dar se afla şi mormântul soţiei lui (Margareta), decedată la 12 martie 1975, precum şi al unicului fiu mort prematur în 1933. A fost îngrijit de slujitorii bisericeşti ai mănăstirii din localitate, iar la venerabila vârstă de 95 de ani, în noaptea de 11 iulie 1981, a decedat în spitalul „Parhon” din Iaşi, în urma unei intervenţii chirurgicale, fiind apoi înmormântat în cimitirul amintitei mănăstiri, lângă soţie şi alţi membri ai familiei acesteia din 199

Cf. Traian Chelariu, Strada Lebedei nr.8. Pagini de jurnal, Bucureşti, Edit. Paideia, 2002, p.22. 200 De pildă, Victor Cheresteşiu a refuzat să contribuie cu bani la cumpărarea coroanelor de flori (cf. L. Pleşa, Dosarul de securitate al istoricului Silviu Dragomir, în „Annales Universitatis Apulensis”, Series Historica, 9/I, 2005, p.228). 201 I.D. Ştefănescu a fost – mai ales după al doilea război mondial – foarte apropiat de prelaţii României, fiind caracterizat totodată de un bun cunoscător al Bisericii Ortodoxe în formule nu tocmai măgulitoare: „Om fără caracter, fără scrupule, intrigant de factura unui fanariot, maliţios, superficial în domeniul artei (pictura) în care este profesor”. (Dudu Velicu, Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice. I. 1945-1947, ed. Alina Tudor-Pavelescu, Bucureşti, Arhivele Naţionale ale României, 2004, p.95).

471

urmă. Longeviv a fost şi Al. Boldur, trecut în lumea cealaltă la 96 ani, la fel ca şi Al. Rosetti (95 ani) sau Simion Mehedinţi (94 ani). În schimb, alţii au avut parte de un sfârşit tragic, pe care istoriografia ultimilor ani a încercat să-l reconstituie, făcându-se apel mai mult la istoria orală, deşi n-au lipsit nici tentativele de „arheologie contemporană”202. După ce a fost disponibilizat de noul regim, Gheorghe I. Brătianu a fost arestat în noaptea de 7 spre 8 mai 1950 şi încarcerat la Sighetul Marmaţiei, neexistând vreo sentinţă judecătorească în acest sens. Fără a insista asupra condiţiilor de detenţie în temniţele comuniste, Brătianu şi-a găsit sfârşitul în noaptea de 26 spre 27 aprilie 1953203. A fost îngropat în cimitirul destinat celor decedaţi acolo, fără însemne de nume sau o înregistrare a locului în scriptele închisorii. Ipoteticele rămăşiţe pământeşti au fost reînhumate mult mai târziu, într-o epocă de relaxare a regimului politic totalitar, în 1971, oasele fiindu-i strămutate în cavoul familiei, la Florica (jud. Argeş), aşa cum şi-ar fi dorit defunctul204. Tot în închisoarea de la Sighetul Marmaţiei şi-a mai aflat sfârşitul Alexandru Lapedatu, încarcerat şi el fără judecată. Suferind sever de inimă, la 74 de ani, nu a rezistat mai mult de 115 zile regimului penitenciar atât de aspru impus foştilor demnitari, aşa încât a decedat în urma unei crize cardiace la 30 august 1950 (chiar de ziua Sfântului Alexandru). Conform „ritualului funerar” de la Sighet, ca şi în cazul lui Gh.I. Brătianu, a fost înfăşurat într-un cearceaf şi îngropat în perimetrul aşa-numit „Între ape”, aflat la confluenţa Izei şi Tisei. În penitenciar a murit şi Alexandru Marcu, ajuns aici ca fost subsecretar de stat la Propagandă; arestat în toamna lui 1946, a fost judecat şi condamnat la închisoare (12 ani), aflându-şi sfârşitul la Văcăreşti, în ziua de 27 februarie 1955205. De asemenea, Mircea Vulcănescu, ca fost demnitar în guvernul Antonescu (subsecretar la Finanţe), a fost condamnat în 202

Vezi Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România. Direcţia Generală de Investigaţii, Raport de Activitate (mai-decembrie 2006), p.24-48 (Anexele 1-3). 203 Asupra împrejurărilor vezi Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu – Enigma morţii sale, Bucureşti, Fundaţia Academia Civică, 1997, p.11-36. De asemenea Gheorghe I. Brătianu în dosarele Securităţii. Documente, ed. Aurel Pentelescu şi Liviu Ţăranu, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 2006. 204 Fiica istoricului, Maria, care a participat la reînhumare, susţine că resturile umane nu erau ale lui Gh.I. Brătianu, pornind de la constatarea că dentiţia nu-i era caracteristică acestuia (Maria G. Brătianu, Gheorghe I. Brătianu – Enigma morţii sale, p.35-36).. 205 Asupra împrejurărilor vezi Veronica Turcuş, Alexandru Marcu (1894-1955). Viaţa şi opera, Bucureşti, Edit. România Press, 2004, p.196-207.

472

octombrie 1946 la opt ani de muncă silnică, murind apoi la Aiud de tuberculoză pulmonară, la 28 octombrie 1952, pe când avea doar 48 ani. Traian Brăileanu a fost pentru scurtă vreme ministru legionar al Educaţiei, Cultelor şi Artelor, în consecinţă fiind o dată privat de libertate în vremea regimului antonescian, iar apoi din nou în 1946, când a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, găsindu-şi sfârşitul la Aiud în a doua parte a lui 1947, pe când avea 65 ani (nu se ştie data cu precizie, dar probabil 3 octombrie)206. La fel Anton Golopenţia, arestat în 16 ianuarie 1950 şi încarcerat la Văcăreşti, unde şi moare după aproape un an şi jumătate, la 26 mai 1951. În închisoare a murit şi I. Găvănescul, în 1949, încarcerat de comunişti datorită simpatiilor lui legionare (fusese membru în Senatul Legionar). Cu toate că şi alţi universitari au avut de-a face cu ororile regimului comunist, trecând prin diversele închisori şi lagăre de muncă, şi-au găsit totuşi sfârşitul în libertate, fiind însă privaţi de onorurile care se aduceau de regulă celor de rangul lor. Aşa s-a întâmplat cu Florian Ştefănescu-Goangă, fostul rector interbelic al Universităţii din Cluj, care vreme de cinci ani a fost închis la Sighetul Marmaţiei (1950-1955) fără a fi vreodată judecat. A decedat la Bucureşti, unde i se stabilise domiciliu forţat, în 1958, la înmormântarea sa fiind prezent din partea Universităţii clujene Anatolie Chircev. Îndepărtat din universitatea ieşeană la 30 septembrie 1947, „în urma unor manifestări împotriva Tratatului de Pace semnat de România la Paris în 1946 (în problemele Basarabiei şi ale Bucovinei)”, Petru Caraman a stat şi în spatele gratiilor, vreme de şapte luni, din aceleaşi motive207. A putut lucra mult mai târziu în materia ce o îndrăgea, nu fără avataruri şi multe îngrădiri ideologice, pentru ca în noaptea de 9 spre 10 ianuarie 1980 să-şi afle sfârşitul la Iaşi, la o vârstă destul de înaintată, datorită unui cancer stomacal. În schimb, Victor Papacostea a murit prematur, la numai 62 ani, în relativă libertate, dar după ce a cunoscut grozăvia temniţelor comuniste vreme de cinci ani, fără vreo sentinţă, dar şi umilinţele din răgazul de libertate de după 1945, 206

Un nepot de-al lui Traian Brăileanu, Virgil Procopovici, legionar notoriu, a fost şi el arestat în vremea regimului antonescian, apoi din nou încarcerat de comunişti (din 1948). Însă acest nepot a fost „depozitarul” (în sensul că a ascuns, a îngropat) mai multor documente şi cărţi legionare, locul fiind dezvăluit abia în 1999. 207 Cf. nota din 15 august 1970 a secretarului Consiliului de Stat, în vol. Agresiunea comunismului în România, I, ed. Gh. Buzatu şi Mircea Chiriţoiu, Bucureşti, Edit. Paideia, 1998, p.129.

473

când a fost dat afară din locuinţa sa de pe str. Argentina 45, din Bucureşti, locuind cu soţia şi fiica într-o singură cameră la un frate al său, Petre Papacostea. Pensionat de noul regim comunist, în 1949, Ştefan Ciobanu n-a suportat prea mult lipsa muncii de la catedră (dar şi de la Academie, unde fusese vicepreşedinte până la desfiinţarea ei), murind de o „boală grea” la 28 februarie 1950. În schimb, după ani de lipsuri materiale şi suferinţe morale, C. Rădulescu-Motru a fost reîncadrat – simbolic – la Institutul de Psihologie al Academiei, însă fiind bolnav şi destul de înaintat în vârstă şi-a petrecut o bună parte din ultimii doi ani de viaţă în Spitalul de Geriatrie din Otopeni. În primăvara lui 1957 avea deja 89 de ani şi arăta extrem de slab, aflându-şi astfel sfârşitul pe data de 6 martie. Deşi fusese marginalizat şi permanent categorisit printre filosofii „idealişti”, datorită încă simpatizanţilor şi discipolilor pe care îi avea, unii în poziţii importante, decesul său a fost totuşi făcut public prin mijloacele de presă de atunci, aceasta fiind explicaţia pentru care la înmormântarea lui în Cimitirul Bellu a fost prezentă o mare masă de oameni. Tot pe când se afla internat la Spitalul de Geriatrie, de vreo doi ani, a decedat şi Ion Nistor, la 11 noiembrie 1962, după ce în ultimele nopţi a fost vegheat de nepotul său, istoricul Ilie Corfus208. Avea 86 de ani. A fost depus la capela cimitirului Bellu, unde a şi fost înhumat, la 14 noiembrie 1962, în mormânt fiind aşezată cenuşa soţiei lui şi a ginerelui209. La înmormântare a participat lume multă, mai ales vechi prieteni – Pan Halipa, Victor Slăvescu, Gh. Vântu, Vasile Grecu ş.a. –, dar mai ales mulţi bucovineni, fiind prezent chiar şi Andrei Oţetea, deşi nu era un apropiat al defunctului210. Slujba a fost oficiată de mitropolitul Tit Simedrea cu un sobor de preoţi, fără a se ţine vreo cuvântare, pentru a nu fi probleme cu Securitatea211. La fel şi-au mai aflat sfârşitul, oarecum 208

Acesta era nepot de soră al lui I. Nistor, care cândva – înainte de instaurarea regimului comunist – intenţionase să-l facă urmaşul său la catedră. 209 Soţia lui, Virginia, murise încă din iunie 1953, pe când istoricul se afla la închisoare, iar ginerele Ion Apostolescu îşi găsise sfârşitul în 1960. Abia cu această ocazie s-au „regăsit” cu toţii, la care în 1999 s-a adăugat şi fiica lui I. Nistor, Oltea, căreia îi datorez un gând imens de recunoştinţă pentru timpul petrecut alături de mine cândva şi pentru valoroasele materiale ale tatălui ei pe care mi le-a încredinţat cu multă speranţă. 210 Oltea I. Nistor-Apostolescu, Din comoara mea de amintiri, ed. Vasile Precop, Rădăuţi, Edit. Septentrion, 2003, p.209-210. 211 Acest aspect este confirmat şi de Traian Chelariu, cu ocazia morţii ginerelui lui I. Nistor: „La incinerare [a lui I. Apostolescu] nu mă voi putea duce. Orice manifestare a

474

marginalizaţi, şi P.P. Negulescu, Ioan Lupaş, Petru Caraman, D. Gusti, Teofil Sauciuc-Săveanu ş.a. În pregătirea funeraliilor şi în derularea ritualurilor sunt implicaţi slujitorii bisericeşti, ce pot fi consideraţi pe bună dreptate păstrători ai tradiţiilor de înmormântare, la aceştia adăugându-se „profesioniştii” ritualurilor funerare (pompele funebre). O excepţie este însă notabilă, în cazul lui B.P. Hasdeu, care nu numai că a fost înmormântat aşa cum am descris mai sus, dar nu a avut parte nici măcar de prezenţa unui preot pentru serviciul Divin. În schimb însă, în plin regim comunist, la capela din Cimitirul Bellu, George Călinescu a beneficiat de o slujbă religioasă la care au deservit nouă preoţi. Dar sub acelaşi regim totalitar ateist, de pildă la moartea lui Ioan Moga, în 1950, decan al facultăţii de litere şi director al Institutului de istorie din Cluj, nu s-a dat permisiunea unei slujbe religioase în holul Universităţii şi nici la Institut. Slujba religioasă s-a făcut la locuinţa defunctului, de către episcopul Nicolae Colan. Nu toţi defuncţii au avut parte de înmormântare în adevăratul sens al cuvântului, în anumite cazuri, din diverse motive existând şi practica incinerării. Intuind sfârşitul, Garabet Ibrăileanu a rugat pe cei din familie ca după moarte corpul să nu-i fie expus, să nu se organizeze funeralii cu discursuri, depuneri de flori etc. Corpul să-i fie grabnic învelit în giulgiuri multe, închis apoi în sicriu şi incinerat, asemenea vechiului său prieten Paul Zarifopol, mort doi ani mai devreme212. Iar aceste ultime dorinţe i-au şi fost respectate, imediat după deces fiind depus la capela spitalului în care s-a stins, iar după alte douăzeci şi patru de ore desfăşurându-se ceremonia incinerării la crematoriul Cenuşa din Bucureşti. Deşi a dorit să nu fie nimeni prezent în afara familiei, Universitatea din Iaşi a delegat totuşi un fost coleg de profesorat şi vechi prieten – pe Ioan Botez – să se ocupe de organizarea funeraliilor, iar un număr mare de foşti prieteni şi colaboratori au fost de faţă. Totul s-a petrecut rapid, în doar jumătate de oră, de la 15 la 15.30, mai întâi audiindu-se un fragment din Simfonia pastorală a lui Beethoven, de pe un disc ce-i aparţinuse lui Ibrăileanu, iar apoi incinerarea propriu-zisă fiind acompaniată de marşul funebru al lui Chopin. Nici un discurs, nici un cuvânt de adio, deşi în afara membrilor familiei au mai fost de faţă solidarităţii bucovinenilor e suspectată şi, deci, supravegheată”. (Traian Chelariu, Strada Lebedei nr.8. Pagini de jurnal, p.378). 212 Acesta murise la 1 mai 1934, la numai 59 ani, fiind incinerat pe 3 mai.

475

universitarii-colegi Mihai Ralea, Petre Andrei, Ion Botez, Emil Diaconescu, Petre Bogdan213, dar şi alte personalităţi culturale şi politice precum Gr. Trancu-Iaşi, C. Kiriţescu, Al. Rosetti, H. Sanielevici, N. Lupu, M. Simionescu-Râmniceanu, D.D. Pătrăşcanu, N.D. Cocea, H. Yvonne, I.Al. Brătrescu-Voineşti, Cezar Petrescu, G. Lesnea şi mulţii alţii214. Apoi, urna cu cenuşă a fost adusă la Iaşi, fiind depusă într-un cavou al mătuşii sale, Tasia Trancu, la Cimitirul Eternitatea, la care s-a mai adăugat în 1975 trupul fiicei lui, Maria Agavriloaie, iar mai apoi şi soţul acesteia din urmă (universitarul Gh. Agavriloae), în vreme ce resturile pământeşti ale soţiei, Elena, şi-au găsit locul de veci în cavoul familiei dr. Ioan Radu din Arad, localitate unde şi-a aflat sfârşitul la 23 octombrie 1944, pe când se afla în refugiu din calea frontului215. Incinerat a fost şi Eugen Lovinescu, decedat la 15 iulie 1943, în urma unei ciroze, la numai 62 ani, fiind aproape imediat ars, în ziua următoare, în acordurile muzicii lui Beethoven. Tot la crematoriu a ajuns Al. Rosetti (încetat din viaţă pe 27 februarie 1990), care şi-a manifestat această dorinţă cu aproape patru decenii mai devreme, procesiunea fiind sobră, cu multe alocuţiuni din partea Academiei, Universităţii şi a celor apropiaţi (deşi nu şi-ar fi dorit acest soi de discursuri), cenuşa fiindu-i apoi aruncată în apele unui râu de munte, aşa cum şi-a dorit, pentru că fusese un mare iubitor de drumeţii montane216. Aceeaşi alegere a făcut-o şi Ion Zamfirescu, care a încetat din viaţă încoace, spre zilele noastre, la 31 decembrie 2001, după ce a ştiut să se facă util şi regimului comunist. A fost incinerat cinci zile mai târziu, într-o vineri 4 ianuarie 2002, la ora 13, la Crematoriul Cenuşa din capitală. Însă în consonanţă cu tradiţia creştină şi cutuma românilor, cimitirul este locul final al ceremoniei. În marile aglomerări urbane există mai multe cimitire. Cum de la sine se înţelege, toată lumea preferă pe cel 213

A lipsit însă un admirator al lui Ibrăileanu, Iorgu Iordan, care se afla la Chişinău pentru a depune mărturie în procesul lui P. Constantinescu-Iaşi. 214 Cf. Al. Piru, G. Ibrăileanu, p.189. Vezi şi Miron Grindea, Incinerarea lui G. Ibrăileanu, în „Dimineaţa”, 1936, 14 martie, p.3; Incinerarea lui Ibrăileanu, în „Curentul”, 1936, 14 martie, p.2. 215 Venise aici la o soră a ei, Veronica-Virginia Carp, stabilită în Arad. 216 Dorinţa de a fi incinerat a fost inclusă în testamentul filologului, redactat în 1952, când tocmai fusese scos din învăţământ datorită unei atitudini lingvistice anti-Stalin. După incinerare, urna a fost preluată de fiul său, Gh. Rosetti, şi de Al. Balaci, care au aruncat cenuşa într-un afluent al Teleajănului, spre Cheia, lângă mănăstirea Suzana (cf. Al. Rosetti în evocări, ed. Andriana Fianu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1995, p.127-128).

476

„Central”. A reuşi să afli acolo un loc de veci este deja un semn de distincţie socială. Chiar şi în cadrul cimitirului, amplasamentul mormântului nu este lipsit de importanţă: cât mai spre intrare, pe marginea arterelor principale etc. Bogdan P. Hasdeu şi-a achiziţionat un loc de veci în Cimitirul Bellu încă din 1888, când trebuia să-şi înmormânteze fiica, ridicând aici o impresionantă capelă. Preocupat de o asemenea achiziţie a fost şi Demostene Russo, cumpărând un loc de veci la Bellu în februarie 1937, cu ajutorul lui Al. Rosetti, pentru ca în anul următor să şi moară în urma unui atac de cord. De altfel, în unele cazuri, mormintele devin adevărate monumente funerare, care de asemenea trebuie să sugereze prestigiul celui care a trecut în nefiinţă, apartenenţa la o anumită categorie socială sau profesională, dar şi durerea membrilor familiei, chiar opulenţa acesteia. Mormintele sunt marcate nu doar de simbolurile creştine, ci prin adăugarea diverselor construcţii auxiliare, busturi, statuete, basoreliefuri (din bronz sau marmură) etc., au devenit veritabile opere de artă, în fond obiecte ale memoriei217. La căpătâiul lui Vasile Burlă a fost aşezat un bust de bronz; la fel în cazul lui Ioan Paul218, operă realizată de sculptorul Richard P. Hette; pe lespedea funerară a lui Aron Densusianu se află un medalion în bronz, cu efigia cărturarului ş.a.m.d. Chiar şi în cazul lui Giandomenico Serra, care a murit în patria natală la 23 februarie 1958 – însă departe de universitatea la care a predat vreme de două decenii (la Cluj, între 1919-1939) –, fiind înmormântat la Locana Canavese, lângă Torino, foştii colegi i-au vizitat mormântul şi pe soţia supravieţuitoare în 1963 (C. Daicoviciu, Emil Petrovici şi Iorgu Iordan), pentru ca la începutul lunii mai 1966 o delegaţie a Universităţii din Cluj (în frunte cu prorectorul N. Lascu219 şi H. Daicoviciu) să depună la căpătâiul italienistului o coroană de lauri, din bronz (de 6,9 kg. şi diametrul de 40 cm), ce purta pe discul din mijloc inscripţia: „Ioanni Domenico Serra, magistro incomparabili, Universitas Dacoromana Napocensis memor et grata”220. 217

Reinhart Koselleck, L’expérience de l’histoire. Les monuments aux morts, lieux de fondation de l’identité des survivants, Paris, Gallimard-Seuil, 1997. 218 Alături se află înmormântat şi fiul său, Radu Paul (Cimitirul Eternitatea din Iaşi). 219 Acesta era soţul Vioricăi, fiica fostului universitar Alexandru Borza, întemeietorul Grădinii Botanice din Cluj. Viorica Lascăr absolvise secţia de latină-italiană în 1941, avându-l profesor pe G. Serra vreme de doi ani. 220 Cf. Arh.St.Cluj, Universitatea „Babeş-Bolyai”. Rectorat, dos.4228/1966.

477

Pe parcursul a trei ani, B.P. Hasdeu a înălţat cavoul familiei apelând la o simbolistică complexă, într-o arhitectură ce i-a conferit multă faimă. Construit la dimensiuni impresionante, din marmură şi cu coloane acoperite de basoreliefuri, cu ornamente din fier forjat şi bronz, cu scaune, altar şi statuete, având fante de lumină atent concepute pentru a crea efecte pline de semnificaţii, cavoul familiei Hasdeu a devenit din 1891 un obiectiv funerar de mare atracţie pentru diverşii vizitatori. Nu toţi au fost însă înmormântaţi în perimetrul comun destinat anume pentru asemenea scop. Respectându-se dorinţa lui Octavian Goga de a-şi afla locul de veci undeva pe domeniul său de la Ciucea, acesta a fost reînhumat aici la finele lunii august 1938. Soţia lui a dorit pentru defunctul soţ o criptă monumentală, chiar din vara acestui an aducând la Ciucea pe Constantin Brâncuşi şi cerându-i să realizeze un mausoleu pentru Goga. Celebrul sculptor a promis ca va reveni, dar nu a mai făcut-o, iar Venturia, grăbindu-se, a apelat la arhitectul G.M. Cantacuzino. După ceremonia de înmormântare se organizează cel mai adesea un praznic, o masă cu mâncare şi băutură, sunt împărţite uneori haine ale defunctului, obiecte care au aparţinut decedatului, cu alte cuvinte se face pomană. Despre unii universitari nu ştim însă nimic în ceea ce priveşte decesul, împrejurările în care s-a produs sfârşitul ori locul în care se află rămăşiţele lor pământeşti. De pildă, Andrei Vizanti, profesor la Universitatea din Iaşi şi membru corespondent al Academiei Române din 1882, în calitate de preşedinte al Comitetului teatral din localitate a delapidat o sumă enormă de bani. Pentru a evita ruşinea gestului, a fugit în Statele Unite, fără a se mai şti mare lucru despre destinul său şi mai ales despre când şi cum a murit. N-am dori să încheiem acest subiect fără a mai aborda un aspect nu lipsit de semnificaţie şi pentru mediul nostru intelectual (dar nu numai), şi anume situaţiile în care moartea a fost asociată cu un cod al onoarei. Prin hazard – să spunem din fericire? – universitarii literari n-au fost printre victimele unei astfel de „clarificări” sau gen de apărare a demnităţii, deşi ocaziile nu au lipsit, iar soluţia „duelurilor” n-a fost exclusă, la fel cum nici nu lipsea din educaţia de adolescenţă a universitarilor noştri, cel puţin până pe la 1914. Prezenţi la studii sau pentru specializare în diverse universităţi germane, de pildă, tinerii români au fost seduşi de sociabilitatea juvenilă intensă de acolo, de Korps sau Burschenschaften, care întreţineau printre altele şi uzajele

478

aristocratice ale duelurilor. „Pe vremea aceea, în Germania – rememora C. Rădulescu-Motru –, întreaga viaţă studenţească era organizată în corporaţii. Unele aveau coduri de onoare foarte complicate, practicau duelul şi menţineau în veacul al XIX-lea o mentalitate perimată. Totuşi aceste organizaţii îşi aveau importanţa lor, căci nivelau diferenţele dintre clasele sociale, punând pe nobili în directă legătură cu intelectualii de origine burgheză sau proletară”221. De altfel, acest aspect a fost bine sintetizat şi de Sextil Puşcariu într-un volum de memorialistică, atunci când afirma că „nu cunoşti Germania fără să fi fost membru al unor Verein-uri”222. Am dezvoltat însă acest aspect pentru că nu de puţine ori s-a pus şi la noi problema duelului ca mijloc de salvare a onoarei vreunui universitar. De exemplu, la sfârşitul anului 1900, imediat după Crăciun, animozităţile dintre Gr.G. Tocilescu şi N. Iorga au ajuns aşa de departe încât acesta din urma l-a provocat la duel pe cel dintâi. Totul fusese pregătit pentru aceasta: Tocilescu şi-a luat ca martori pe gen. Brătianu şi C. Dissescu; Iorga pe mr. A. Gorgos şi Al.G. Ionescu. Numai datorită intervenţiei multora s-a ajuns la evitarea înfruntării, cu toată îndârjirea lui Tocilescu de a nu-i da satisfacţie lui Iorga223. Să îndrăznim să ne gândim, în istoriografie, ce s-ar fi întâmplat dacă...? Nu vom face asta, însă acest aspect scoate clar în evidenţă faptul că uneori onoarea a fost pusă mai presus decât viaţa. De aceea, a accepta să participi la un duel, ştiind că vei putea să mori, nu poate fi asimilat cu un gest de sinucidere? Iar în acest context, impulsul spre moarte nu are şi o funcţie simbolică (onoarea)? Mai trebuie aşadar să reflectăm asupra acestui aspect, de vreme ce ne naştem, trăim şi murim într-un câmp al semnificaţiilor, cel puţin după cum încearcă să ne convingă de un timp o serie de analişti ai trecutului224. 221

C. Rădulescu-Motru, Mărturisiri, ed. Valeriu şi Sanda Râpeanu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1990, p.27. 222 Sextil Puşcariu, Călare pe două veacuri. Amintiri de tinereţe (1895-1906), ed. Magdalena Vulpe, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1968, p.52. 223 Cf. Scrisori către N. Iorga, I, ed. Barbu Theodorescu, Bucureşti, Edit. Minerva, 1972, p.394-395. 224 Anne-Claude Ambroise-Rendu, Fabrice d’Almeida, Nicole Edelman, Des gestes en histoire. Formes et significations des gestualités médicale, guerrière et politique, Paris, Seli Arslan, 2006. Vezi şi Pierre Gréco, Structures et significations. Approches du développement cognitif, textes réunis et présentés par Dominique Bassano, Christian Champaud et Henri Lehalle, avec la collaboration de Catherine Marlot, Paris, Editions de

479

Şi pentru că există o limită în orice demers, n-am dori să acordăm acestui subiect un spaţiu mai mare decât i se cuvine în economia cărţii. Cu toate acestea, moartea este un dat existenţial, ca şi viaţa, ne urmăreşte mereu şi în toate împrejurările, este de-a dreptul obsesivă, ceea ce nu-i tocmai rău: uneori umbra ei impune multora momente de bilanţ autobiografic, uman şi social, evaluări care mai pot atrage corectări în ce priveşte proiectele de viaţă, conduita, relaţiile cu ceilalţi sau poate chiar stimula opere artistice225. De exemplu, în 1931, Anton Holban a publicat un roman mult apreciat, O moarte care nu dovedeşte nimic, în care obsesia morţii revine aproape la fiecare pagină226. Sau Eugen Ionescu, care elaborează o disertaţie doctorală pe Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză, pentru ca apoi mai toată opera să-i fie împănată cu această obsesie. De altfel, nu întâmplător s-a tras alarma încă din toamna lui 2006 asupra faptului că „moartea bântuie prin manualele şcolare” româneşti actuale227. De altfel, o sumă de anchete ulterioare vor avea menirea să plaseze distinct şi mai coerent tema morţii în contextul biografiilor individuale şi colective ale corpului nostru universitar, ataşându-se acestui aspect multiplele faţete ale posterităţii diverselor personaje. Pe de altă parte, în mediul universitar, dispariţia cuiva nu mai este o problemă strict familiară, ci una de grup, de corp profesional. Dacă ieşirea în afara câmpului universitar prin pensionare este o situaţie previzibilă, ce angajează preparative şi jocuri de culise prealabile pentru ocuparea locului vacant, decesul unui personaj aflat încă în funcţie apare cel mai adesea ca un eveniment neaşteptat, care frecvent surprinde. Aşa se face că anunţarea morţii unui universitar dezvoltă – în afara ritualurilor funerare – şi un complex mecanism de culise prin care să se valorifice poziţia instituţională a celui decedat. Astfel, moartea lui Demostene Russo a deschis calea lui N. Bănescu de a ocupa în sfârşit catedra de l’Ecole des hautes études en sciences sociales, 1991. La noi trebuie menţionată prin unicitatea ei, dar mai ales prin valoare, cartea lui Andi Mihalache, Mănuşi albe, mănuşi negre. Cultul eroilor în vremea dinastiei Hohenzollern, Cluj, Edit. Limes, 2007. 225 Vezi, de pildă, Michel Picard, La Littérature et la mort, Paris, PUF, 1995. 226 Anton Holban, O moarte care nu dovedeşte nimic, Bucureşti, Edit. Cugetarea, 1931, 171 p. Din nefericire, autorul a murit după numai şase ani, adică pe când avea doar 35 ani, în urma unei cotidiene operaţii de apendicită. 227 Este titlul unui articol semnat de Nicoleta Zaharia şi Adriana C. Nedelea, publicat în „Evenimentul Zilei” din 21 noiembrie 2006.

480

Bizantinologie de la Bucureşti, fiind susţinut îndeosebi de Iorga. Bănescu a preluat postul ca titular, prin chemare, însă la deschiderea cursului nu a menţionat în nici un fel numele predecesorului Russo, dar nici Iorga, care l-a prezentat pe proaspătul profesor228. Tot la Bucureşti, de pildă, în vara lui 1938, C. Rădulescu-Motru îi prezenta lui Basil Munteanu o astfel de strategie: după decesul lui Ov. Densusianu va veni Al. Rosetti, catedra celui din urmă se va transforma într-una de limba română, la care va fi adus Th. Capidan, catedra acestuia schimbându-se în conferinţă sau catedră de Literatură comparată, destinată lui Munteanu. Totodată, prin pensionarea lui M. Dragomirescu se mai elibera o catedră, pentru care de asemenea se făceau planuri229. Iar acest aspect este valabil şi pentru alte poziţii, mai mult sau mai puţin importante, ocupate de cel dispărut. Pentru că nu întâmplător nota Liviu Rebreanu în jurnalul său la 26 august 1933: „Alaltăieri Brucăr îmi aduce un mesaj din partea lui Rădulescu-Motru. Acum două luni Motru i-ar fi spus, şi chiar l-ar fi însărcinat să-mi comunice şi mie, că Philippide de la Iaşi e bolnav şi n-o mai duce mai mult de două-trei luni, iar în locul lui voi fi ales eu membru plin la Academie. Motru ar fi cel ce învârteşte la Academie lucrurile acestea”230. Este şi acesta un subiect ce se cuvine exploatat în contextul strategiilor numirilor universitare, într-un ciclu permanent al vieţii şi al morţii, pentru că – aşa cum se exprima Vasile Pârvan – „moartea celor bătrâni îmbătrâneşte pe cei tineri”, dar adăugând apoi exclamaţia: „Ce trist e că putem uita pe morţii care ne-au dăruit viitorul!”231

228

Cf. Basil Munteanu, Corespondenţe, p.460. Pe lângă animozităţile dintre cei doi generate de-a lungul vremii de rivalitatea profesională, N. Bănescu nu a putut să uite că pierduse în 1915 catedra din Bucureşti în favoarea lui Russo, în acest context ajungând profesor universitar la Cluj, abia în 1919, deşi mereu şi-ar fi dorit în capitală. Pentru evenimentele din 1915 vezi: Leonidas Rados, Sub semnul acvilei. Preocupări de bizantinistică în România până la 1918, Bucureşti, Edit. Omonia, 2005, p.322-338; idem, O pagină controversată din istoria bizantinisticii române. „Dosarul” numirii lui Demosthene Russo la Universitatea din Bucureşti (1915), în „Anuarul Institutului de istorie A.D. Xenopol”, Iaşi, XLII, 2005, p.585-602. 229 Basil Munteanu, Op. Cit., p.647. 230 Liviu Rebreanu, Jurnal, I, ed. Puia Florica Rebreanu şi Niculae Gheran, Bucureşti, Edit. Minerva, 1984, p.257. 231 V. Pârvan, Scrieri, ed. Al. Zub, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, p.493, 499.

481

ÎN LOC DE CONCLUZII ncheind această carte, nu înseamnă că punem capăt unui ciclu de „istorii” asupra universitarilor români. În fond, profesorii facultăţilor de litere şi filosofie nu constituie decât un segment relativ restrâns al câmpului universitar, celelalte domenii – medicină, drept, ştiinţe – oferind din anumite perspective situaţii mult mai de efect decât în cazul cărţii de faţă. Vor veni probabil şi aceste reconstrucţii, pentru că o dimensiune comparativă se impune de la sine, altfel foloasele intelectuale ale demersului nostru rămânând extrem de reduse. Pe de altă parte, prin publicarea oarecum în succesiune a trei volume ce au avut ca temă centrală corpul profesoral al facultăţilor de litere şi filosofie din România1, am urmărit în principal şi dinamizarea istoriografiei de la noi spre alte arii decât cele strict mecaniciste care s-au manifestat până acum în acest spaţiu. Am tot nădăjduit că schimbările politice de după 1990 vor facilita mai multă inspiraţie tinerilor cercetători în domeniul istoriei, cu atât mai mult cu cât semnele păreau încurajatoare, fie prin maniera în care au fost receptate o serie de lucrări ale lui Lucian Boia, fie prin elanul şi avalanşa de retuşuri şi analize istoriografice ieşite de sub condeiul unor tineri – pe atunci – producători de texte cvasiprogramatice, cum ar fi Sorin Mitu, Andi Mihalache, Bogdan Murgescu, Victor Neumann, Toader Nicoară, Ovidiu Pecican sau Doru Radosav. Şi nu s-ar putea spune că influenţa acestora nu a produs o anumită mobilitate în materie, urmele fiind evidente, pentru fiecare având deja un început de „Şcoală”. Se constată însă şi un mare imobilism, un soi de lene în a gândi, analiza şi interpreta faptele trecutului, multe din reconstrucţiile ultimelor două decenii păcătuind ca şi cele de până la 1989 de lipsa unor

Î

1

Celelalte două fiind Itinerarii spre lumea savantă. Tineri din spaţiul românesc la studii în străinătate (1864-1944), Cluj, Edit. Limes, 2006, 327 p., şi „Suveranii” universităţilor româneşti. Mecanisme de selecţie şi promovare a elitei intelectuale, Cluj, Edit. Limes, 2007, 571 p.

482

fundamentări metodologice specifice diverselor teme abordate, dar şi de o reală deschidere spre interdisciplinaritate (nu doar declarată) şi reflecţie. Atunci când ni se lasă sentimentul unui anumit progres în domeniu, constatăm aproape imediat că ceva nu merge, pentru că evidenţele sunt categorice: se preiau discursuri istorice din „afară” şi se încearcă suprapunerea lor peste realităţile româneşti, înghesuind faptele şi explicaţiile ca într-un „pat al lui Procust”, cu consecinţe uneori ridicole. A mai apărut câte un Tezeu din când în când, ce a încercat să îndrepte cât de cât lucrurile, însă s-a creat deja o solidaritate de corp a „epigonilor” noştri în istoriografie, încât vocile critice sunt ca şi înăbuşite. În acest context, m-am tot întrebat de ce? Aşa am ajuns la mediul formativ al istoricilor ultimelor două decenii, adică la analiza actualelor universităţi româneşti, cu întregul lor corp profesoral, şi m-am liniştit (e un fel de-a spune!). Constatările sunt dramatice, iar Toader Nicoară a reuşit chiar să dezvolte – deşi indirect – multe din neajunsurile învăţământului istoric de astăzi, volumul Clio în orizontul mileniului trei. Explorări în istoriografia contemporană (2002) fiind doar cea mai cuprinzătoare lucrare a sa. Apoi, Ovidiu Pecican, prin Istorii intersectate (2007), dar mai ales prin Poarta leilor. Istoriografia tânără din Transilvania, 1990-2005 (2 vol., 2005-2006) a căutat să sugereze şi alte dimensiuni ale reuşitelor ori eşecurilor noastre istoriografice. Analizele mele au mers însă mai departe, luând în vizor în principal oamenii, universitarii, iar concluziile – din punctul meu de vedere – au fost dramatice. În acest context, mi s-a părut firească publicarea unei lucrări pe care am intitulat-o simplu, Istoriografia românească postcomunistă. Documentarea însă, deloc complexă, mi s-a părut a oferi concluzii de-a dreptul jenante pentru o societate ce se vrea „europeană”, cu tot ce decurge din puterea sintagmei. Apoi, tonul lucrării mele intra în contradicţie flagrantă cu tot ce s-a scris despre istoriografia românească precomunistă şi comunistă, mereu triumfalistă, încât deveneam un „mâzgălitor de hârtie” numai bun de strivit sub gheata cohortei de istorici – mai vechi şi mai noi – pe care-mi permiteam s-o „evaluez” şi s-ar fi simţit oarecum ofensată (evident, doar o parte a ei). Or, departe de mine gândul vreunui afront la adresa cuiva, pentru că la urma urmei orice creaţie presupune muncă, iar nu lipsa acesteia reproşez cuiva, ci a perspectivei, a utilitarismului, şi nu numai. Aşa încât nu mi-a rămas decât

483

soluţia inconfortabilă de a pune Istoriografia anunţată la dispoziţia publicului interesat ceva mai târziu, în contextul unei analize pe lungă durată, pentru a sesiza mai bine schimbările, eventualele stagnări ori regrese, fără a fi bănuit de parti pris, sau că sunt cârtitor la adresa unor colegi de breaslă. Aşa s-au născut, grosso modo, aceste două ultime lucrări, „Suveranii” universităţilor româneşti şi Intimitatea amfiteatrelor, prin care am dorit să pătrund mai mult – inclusiv din perspectiva timpului – în biografia profesorilor de la facultăţile de litere şi filosofie româneşti, pentru a înţelege structurile de funcţionare ale acestor instituţii prin oamenii ce le-au ilustrat şi nu prin categorii istoriografice ce sună pompos, dar nu rezolvă nimic (spirit patriotic, renovarea materiei, atitudine civică, spirit critic, modernizare, postmodernism etc.). Doar în felul acesta s-a putut constata că la noi întotdeauna reformele au fost cu greutate adoptate, iar când s-a făcut acest lucru, parcă „jumătăţile de măsură” au fost cuvântul de ordine. Orice înnoire a părut şi pare încă marea piatră de încercare a diriguitorilor noştri mai dintotdeauna. Iar acest lucru poate şi pentru că, spre deosebire de alte societăţi, în spaţiul românesc asistăm – printre altele – la prea multă vorbărie, cam tot atâta câtă inerţie, am avut şi avem încă prea mulţi oameni pricepuţi la toate (dar mai ales să-şi creeze „imagine”!). În fond, ne putem da lesne seama cum problemele actuale ale învăţământului superior de la noi au devenit „clasice”, începând cu dinamica disciplinelor şi terminând cu maniera de selecţie şi promovare a corpului profesoral. Aşa se face că din această ultimă perspectivă constatăm că au devenit universitari cam cine nu te aşteptai, competenţa fiind deja un imperativ desuet, de vreme ce aflăm acum stabilimente de aşa-zisă educaţie elevată în cele mai obscure locaţii, cu profesori improvizaţi peste noapte, ce li s-ar putea spune mai degrabă „belferi” decât „magiştri”. Iată de ce credem că este mai bine să avem o astfel de perspectivă istorică à la longue, nu atât ca să-i circumscriem pe universitarii-politruci, ci în primul rând pentru a înţelege de ce Historia magistra vitae est.

484

INDICE DE NUME*1 Abbazia – 77,107, 245 Abraham, Marina – vezi Roşca, Marina Acterian, Arşavir – 25, 96, 125, 223, 459 Acterian, Haig – 96 Acterian, Jeni (1916-1958) – 25, 124, 125, 223, 224 Adamachi, Gh. – 327 Adamek, Diana – 305 Adamescu – 165 Ady, Endre – 385 Agârbiceanu, Ion – 37, 469 Agârbiceanu, Simona (n.1930) – 305 Agarici, Margareta – 81 Agavriloaie, Maria – 476 Agavriloaiei, Gheorghe (1906-1981) – 329, 476 Aghireş (jud. Cluj) – 314 Agigea (jud. Constanţa) – 244 Aiud (jud. Alba) – 131, 407, 473 Alba Iulia – 132, 150, 281, 311, 377 Alcaz, Costache – 80, 106 Alcaz, Eugeniu – 394 Alcaz, familia – 159 Alcaz, Natalia – vezi Vârgolici, Natalia Alcaz, Zoe – vezi Tiron, Zoe * La unele nume proprii au fost ataşate aici datele cronologice, pentru a nu încărca cu prea multe detalii textul volumului, necesare însă pentru circumscrierea temei.

Alcaz, Zoiţa – 141 Alecsandri, Vasile – 88, 201, 394 Alexandreanu, Elena – 280 Alexandreanu, N. – 280 Alexandrescu Vianu, Maria – 215, 226, 315 Alexandrescu, D. – 457 Alexandrescu, Grigore – 278 Alexandrescu, Lucia – vezi Constantinescu, Lucia Alexandrescu, Sorin – 159 Alexandrescu, Vlad – 215, 226 Alexandrescu-Urechia, George – 76 Alexandria (Egipt) – 246 Alexandrian, Sarane – 27 Alger – 246 Alioth-Karadja, Lucie – 125 Aman, Theodor – 94 Ambroise-Rendu, Anne-Claude – 479 Anastasiu, Take – 94 Andreescu, Alma – vezi Paul, Alma Andreescu, Constantin – 319 Andrei, Alexandru – 320 Andrei, Constantin – 320 Andrei, Gheorghe – 320 Andrei, P. Petre – 320 Andrei, Petre (1891-1940) – 104, 140, 241, 320, 335, 338, 344, 348, 356, 359, 373, 446, 447, 451, 463, 476 Andriescu-Cale, I. – 226 Andrieşescu, Ion (1888-1944) – 186, 434, 461 Angelescu, Constantin – 397, 458, 460, 461 Angelescu, gen. – 174, 391 Angelescu, Mircea – 179 Anghel, C.D. – 161 Anghel, D. – 31 Anghelescu, Adrian – 325 Anghelichi, Elena (n.1869) – 127 Anghelichi, Ion (1829-1885) – 127 Anhauch, Bubi – 225

485

Anişescu, Cristina – 409 Antipa, Gr. – 36, 458 Antonescu, Adina Eugenia (1881-) – 80, 106, 113, 126, 141, 142, 312 Antonescu, Elena – 189, 310 Antonescu, Emanoil – 151 Antonescu, George G. – 369 Antonescu, Ion gen. – 104, 376, 395, 410, 472 Antonescu, Mihai – 301 Antonescu, Teohari (1864-1910) – 22, 23, 34, 46, 47, 60, 61, 65, 69, 73-76, 79-83, 106, 107, 113, 126, 128, 141, 142, 145, 163, 164, 172, 196, 232, 235, 236, 242, 246, 277, 279, 307, 325, 352, 354, 366, 372, 379, 433, 443, 444, 462 Anvers – 162 Apolzan, Lucia – 282, 294, 375, 411 Apolzan, Mioara – 372 Apostolescu, Elie – 327 Apostolescu, Ileana – 308 Apostolescu, Ion – 111, 308, 327, 396, 474 Apostolescu, N.I. – 248 Apostolescu, Oltea – vezi Nistor, Oltea Arad – 11, 141, 187, 189, 295, 449, 469, 476 Arămescu, Conon – 455 Arapu, Elena – 183 Ardelean, Radu – 301, 381 Argentina – 188 Argetoianu, Constantin (1871-1952) – 39, 176, 231, 368 Arion, C. (1855-1923) – 111 Arsache, Apostol – 176 Arsache, Olimpia – vezi Lahovary, Olimpia Arvanitis, Eufrosina – vezi Mărgineanu, Eufrosina Arvenizo, Aurelia – vezi Stamatiade, Aurelia

Ascanio-Ollănescu, Dumitru – 107 Aslan, Simona – 321 Atena – 90, 246, 247, 249 Auger, Yves (1893-1979) – 80, 191, 309, 339 Aurelian, P.S. – 454 Auschnitt, Max (1888-1959) – 231 Averescu, Alexandru (1859-1938) – 374 Avram, Mioara – 182, 313 Avramescu, Aristiţa – 355 Avramescu, Tiberiu – 355 Avrig (jud. Sibiu) – 386 Axentie, Colette – 252

B

aba Ana (jud. Buzău) – 385 Baba, Corneliu (1906-1997) – 255 Bacaloglu, Constantin (1871-1942) – 134, 310 Bacaloglu, Elena (1879-1949) – 50, 51, 57, 117, 133, 275, 310, 429, 448 Bacaloglu, Emanuel – 50 Bacău – 54, 127 Bacinschi, Ilie (1882-1953) – 365 Baciu, Al. – 414 Bad Nauheim (Germania) – 248 Bădărău, Alexandru (1859-1927) – 314, 390 Bădărău, Dan A. (1893-1968) – 83, 189, 230, 314, 322, 356, 367, 390 Bădărău, Gabriel – 74, 92, 129, 278, 348 Bădărău, Theodor – 391 Baden-Baden – 450, 461 Bădescu, Constantin/Dinu (1904-1980) – 327 Bădescu, Urania (n.1904) – 327 Bădina, Ovidiu – 293, 294 Bădulescu, Julietta – 81 Bagdasar, Nicolae (1896-1971) – 111, 410

486

Bagration, Alexandra – 89 Băicoianu, Alexandrina – vezi Bianu, Alexandrina Băicoianu, colonel – 99 Bălăceanu, Ion – 374 Balaci, Alexandru – 122, 243, 476 Bălăcioiu, Ecaterina (1887-1960) – 99, 146 Bălăcioiu, Gh.Gr. – 98 Bălăneşti (jud. Neamţ) – 97 Balcic (Bulgaria) – 152, 241, 395 Băleanu, Emanoil – 89 Balint, Nicolae – 314 Balmuş, Constantin (1898-1957) – 83, 135, 200, 230, 246, 322, 356, 412, 434 Balmuş, Elvira – 51 Baloteşti (jud. Ilfov) – 321 Balş, Alexandru – 91 Balş, Elena – vezi Cantacuzino, Elena Balş, Gheorghe (1868-1934) – 178, 202, 358 Balş, Ioan (1901-1980) – 178 Balş, Marieta (1897-1963) – 178 Balş, Matei (1905-1989) – 179, 358 Balş, Zoe – vezi Marinescu, Zoe Baltazar, Camil – 228 Bănăţeanu, Tancred – 315 Bănăţeanu, Vlad – 315 Băncilă, Ana (1876-1956) – 100 Băncilă, Octav (1872-1944) – 100 Băncilă, Vasile (1897-1979) – 459 Bănescu, Nicolae (1878-1971) – 83, 126, 170, 178, 186, 258, 327, 355, 370, 381, 388, 438, 450, 467, 480, 481 Bănescu, Suzana – vezi Dacian, Suzana Bănescu, Urania – vezi Bădescu, Urania Barbara, Noël – 143

Bărbat, Virgil (1879-1931) – 81, 186, 209, 300, 322, 362, 426, 434, 450, 461, 462 Barbilian, Dan (1895-1961) – 29, 46, 226, 228 Barbilian, Gerda – 46, 226, 229 Barbu, Filaret – 119 Barbu, Zevedei (1914-1993) – 84-86, 388 Bărbulescu, Ilie (1875-1945) – 98, 213, 266, 354, 356, 372, 379, 401, 417, 434 Bărbulescu, Simion – 341 Bărcănescu, Anica – 53, 127 Bărcănescu, Elena – 53 Bărcănescu, Scarlat – 53 Barcelona – 246 Bârgăoanu, G. – 329 Bariţiu, George (1812-1893) – 374 Bârlad (jud. Vaslui) – 135, 141, 179, 450 Bârsan, Andrei – 168 Bârsan, Constanţa – vezi Evolceanu, Constanţa Bârsan, Constanţa (Didina) – 83, 110 Bârsan, Zaharia – 70, 338 Bartalos, Michael K. – 419 Bartha, Irma – vezi Kristóf, Irma Basarabia – 42, 91, 306 Basilescu, Aglaia – 92 Basilescu, Aristide N. – 92 Basilescu, Nicolae – 223 Bassano, Dominique – 479 Baudelot, Christian – 441 Beethoven, Ludwig van (1770-1827) – 283, 475, 476 Beiu-Paladi, Luminiţa – 122 Beiuş (jud. Bihor) – 103 Belciugăţeanu, Anita (1892-1944) – 121, 122 Belenky, Masha – 255 Belgia – 90, 331

487

Belimace, Doru – 265 Bellesort, André – 121 Bengescu, familia – 89, 331 Benic (jud. Alba) – 185 Beniuc, Mihai – 372 Benjamin, Jessica – 256 Bentoiu, Annie – 282 Bentoiu, Ioana – 327 Berechet, Ştefan (1885-1946) – 318 Bergé, Christine – 421 Bergenfield (New Jersey, SUA) – 321 Berger, P.L. – 17, 72 Berindei, Dan (n.1923) – 91, 213, 267, 292, 299, 317, 331, 348, 414 Berindei, familia – 178 Berindei, Florica – 327 Berindei, Ioan – 91, 327, 390 Berindei, Ioana (1922-2008) – 318 Berindei, Mihnea – 91 Berlescu, Dumitru (1909-1974) – 237 Berlin (Germania) – 29, 30, 34, 36, 37, 39, 48, 68, 69, 90, 111, 120, 140, 199, 226, 248, 273, 314, 337, 345, 377, 401, 415, 438 Berna (Elveţia) – 301, 362 Bernea, Ana – 321 Bernea, Ernest (1905-1990) – 84, 188, 321, 408, 437 Bernea, Horia (1938-2000) – 321 Bernea, Teodora – 321 Berza, Alexandru (1942-1950) – 331 Berza, Ana (1908-1967) – 327, 331 Berza, Marcu – 172 Berza, Maria – 327 Berza, Mihai (1907-1978) – 90, 327, 331, 390 Berza, Tudor – 331 Betea, Lavinia – 91, 318 Beu, Octavian – 246, 301, 311 Bezdechi, Ştefan (1886-1958) – 35, 81, 186, 234, 249, 322, 355, 437, 462 Bianu, Alexandrina – 103

Bianu, Alexandru – 301, 457 Bianu, Ioan (1856-1935) – 84, 99, 101, 103, 111, 149, 164, 172, 218, 219, 227, 249, 257, 301, 302, 350, 361, 396, 398, 413, 418, 437, 451, 457, 461 Biberi, Coralia (Riria) – vezi Xenopol, Coralia Biberi, Ion (1904-1990) – 432 Bibescu, Ecaterina – vezi Millo, Ecaterina (mamă) Bibescu, Martha (1889-1973) – 436 Bibiri, Constantin (1821-1871) – 127 Bichis, Rodica – 53, 55, 108, 110, 127, 281, 289, 359, 375, 443 Bilciurescu, Victor – 75, 238 Bistriţa – 320, 377, 384, 435, 463 Bitolia – 95 Bjoza, Elena – 135 Blaga, Cornelia – 24, 191, 290, 292, 384 Blaga, Corneliu – 181 Blaga, Dorli – 20, 21, 24, 191, 290, 373, 384 Blaga, Liciniu – 182 Blaga, Lucian – 20, 21, 24, 68, 85, 124, 137, 152, 181, 182, 190, 191, 231, 253, 255, 290, 292, 328, 330, 348, 372, 373, 377, 384, 412, 431, 432, 468, 469 Blaj – 66, 286 Blank, Aristide – 32, 231, 377, 395 Blatt, Nicolae – 191 Blegvad, Mogens (1917-2001) – 338 Blegvad, Susanne Adina – 338 Bobiceşti (jud. Olt) – 93 Bochmann, Klaus – 87 Bocu, Sever – 119 Bodea, Gh.I. – 21, 23, 273, 284 Boemia – 360, Boerescu, Vasile – 454 Boëtsch, Gilles – 115

488

Bogdan, Alexandru (1881-1914) – 167 Bogdan, Aurel – 169 Bogdan, Constantin/Dinu (1901-1942) – 324 Bogdan, Ecaterina – vezi Iorga, Ecaterina/Catinca Bogdan, Elena – vezi Culianu, Elena (1907-2000) Bogdan, George – 455 Bogdan, Ioan (1864-1919) – 81, 84, 103, 129, 165, 166, 168-172, 227, 268, 269, 309, 324, 349-351, 380, 398, 401, 434 Bogdan, Iordan (n.1868-) – 269, 281 Bogdan, Livia – vezi Petrovici, Livia Bogdan, Lucia-Augusta (n.1888) – 167, 386 Bogdan, Lucreţia (+1903) – 194 Bogdan, Maria (1873-1963) – 80, 167, 169, 227 Bogdan, Ovidiu – 136 Bogdan, Petre (1873-1944) – 134, 194, 476 Bogdan, Radu (1898-1921) – 309 Bogdan, Viorica (n.1899) – vezi Tulbure, Viorica Bogdan-Duică, Catul – 302 Bogdan-Duică, Constanţa (1887-1969) – 285, 307 Bogdan-Duică, Dragoş (1895-1905) – 325 Bogdan-Duică, Gheorghe (1865-1934) – 51, 84, 130, 136, 169, 249, 285, 301, 302, 308, 325, 360-362, 367, 397, 438, 462 Bogdan-Duică, Virgil – 308 Bogdăneşti (jud. Baia) – 100 Bogdăneşti (jud. Suceava) Bogrea, Vasile – 70, 80, 140, 258, 337, 338, 393, 433, 438, 449, 460 Boicu, Leonid – 74, 92, 129, 278 Boilă, Cornelia – vezi Lupaş, Cornelia

Boilă, familia – 186 Boilă, Romul (1881-1946) – 311 Bojin, Al. – 152 Boldur, Alexandru (1886-1982) – 118, 322, 409, 414, 418, 472 Boldur, Nina-Irina – 322 Boldur-Kostaki, Coralia – vezi Cantacuzino, Coralia Boldur-Lăţescu, familia – 92 Bolgrad (Basarabia) – 306 Bolintineanu, Dimitrie – 361 Bonciu, Florica Aurelia – 104, 111, 189 Bonn (Germania) – 68 Bonn, Cornel – 320 Borcilă, Rozalia – 101, 305 Bordeianu, Cătălin – 216 Bordeianu, Mihai – 42, 50, 62, 143, 208, 215, 241, 253, 329 Borleştii de Sus (jud. Neamţ) – 80 Boroianu, C. – 469 Borş, Lucia – 97 Borza, Alexandru – 105, 185, 477 Borza, Victoria – 105, 185, 477 Bosfor – 133 Bostan, C. – 209, 228, 428, 463 Bot, Ioana – 305 Botez, Alexandru – 341 Botez, Constantin (Costică) – 134 Botez, Constantin/Sachi I. (1901-1977) – 252, 312, 357, 367, 440, Botez, Demostene – 200, 208, 220, 221, 225, 252329, 376, 385, 438, 466, 467 Botez, Ecaterina C. – 160-162, 167 Botez, Eugen – 221 Botez, Gavrilă – 160 Botez, Gr. – 50, 208, 241 Botez, Ioachim – 372 Botez, Ioan/Iancu (1872-1947) – 84, 96, 134, 240, 312, 334, 356, 375,

489

376, 379, 402, 416, 417, 437, 439, 475, 476 Botez, Mihai – 226 Botez, Octav (1884-1943) – 96, 140, 220, 221, 319, 338, 356, 366, 379 Botez, Panait – 96, 221 Botez, Rica – 43 Botez, Viorica – 83, 92, 157, 162, 183, 208, 241, Botoşani – 57, 61 Botoşineanu, Cătălin – 343 Botsis, Alexander J. – 441 Botta, Dan – 96 Botta, Emil – 125 Bourdieu, Pierre – 12, 16, 156 Brad-Chisacof, Lia – 318 Bragadiru, Aurelia – 108, 109, 110 Bragadiru, Sofia – 119 Brăila – 104, 150, 225, 311, 347, 362, 462 Brăileanu, C. – 456 Brăileanu, Traian (1882-1947) – 330, 344, 366, 367, 473 Brăiloiu, Casia – 280 Brăiloiu, Casia – vezi Rosetti, Casia Bran de Lemeni, Ioan – 104 Brâncoveanu, C. – 470 Brâncuşi, Constantin – 478 Branişte, Valeriu – 119 Braniţki, Vanda – 321, 390 Braşov – 35, 59, 61, 75, 76, 103, 104, 110, 118, 130, 137, 141, 143, 149, 150, 166-169, 181, 255, 269, 281, 334, 380, 381, 426, 438, 462, 470 Brătescu, Gh. – 109 Brătescu-Voineşti, I.Al. – 40, 108, 208, 221, 232, 241, 261 Brătianu, Anna – 54 Brătianu, C.D. – 54 Brătianu, Dinu – 331, 458 Brătianu, Elena (+1970) – 97 Brătianu, gen. – 212, 479

Brătianu, Gheorghe I. (1898-1953) – 75, 83, 96, 97, 137, 152, 170, 192, 200, 201, 222, 230, 242, 292, 317, 331, 356, 394, 395, 409, 414, 472 Brătianu, Ioan C. – 94, 99, 325, 344 Brătianu, Ioan I.C. (1864-1927) – 96, 394, 455 Brătianu, Ioana (n.1929) – 321 Brătianu, Maria G. – 472 Brătianu, Vintilă – 361 Bratu Elian, S. – 122 Bratu, Lucian – 307 Bratu, Savin – 260, 429 Bratu, Traian (1875-1940) – 51, 84, 152, 186, 200, 213, 226, 246, 278, 319, 354, 356, 368, 388, 412, 426, 427 Bratu, Victor – 278 Brauner, Hari – 190 Brauner, Victor (1917-1966) – 190 Breazu, Ioan – 67, 84, 152, 186, 241, 243, 303, 305, 362, 370, 371, 434, 462 Brediceanu, Caius (n.1879) – 181, 230 Brediceanu, Coriolan (1850-1909) – 181 Brediceanu, Cornelia – vezi Blaga, Cornelia Brediceanu, Sempronia (n.1887) – 181 Brediceanu, Tiberiu (n.1877) – 181, 230 Breslau – 124 Brezeanu, Elena – vezi Tocilescu, Elena Brohm, Jean-Marie – 419 Brönddal, Vigo – 122 Broşteanu, gen. – 460 Brown, C.A. – 166, 268 Bruckner, Anton (1824-1896) – 467 Bruja, Radu Florian – 367 Bruxelles – 103, 117, 118, 181, 402

490

Buchholzer, Ernestine-Dorothea – vezi Klein, Ernestine-Dorothea Büchner, Georg – 126 Bucovineanu, P. – 216 Bucur, Ecaterina – 106 Bucureşti – passim Bucuţa, Em. – 232 Budai Deleanu, Ion – 305 Budapesta – 51, 59, 62, 102, 130, 167, 273, 285, 288 Budeşti (jud. Ilfov) – 97 Buenos Aires – 417 Bugnariu, Ana Dorina (Dorli) – vezi Blaga, Ana Dorina (Dorli) Bugnariu, Andrei (1878-1935) – 190 Bugnariu, Constanţa Zoe (n.1913) – 190, 191 Bugnariu, Elena – vezi Vătăşanu, Elena Bugnariu, Livia – 190 Bugnariu, Lucia – vezi Daicoviciu, Lucia Bugnariu, Tudor (1909-1988) – 190, 191, 328 Buhancă, Felicia – 189 Buhuşi (jud. Bacău) – 132 Buiucliu, Gr. – 106 Bujor, Paul – 168 Bulai, Elena – 64, 240, 263 Bulei, Ion – 291 Bulgaria – 285 Bunea, Augustin – 167, 281 Bunea, Aurel – 167, 281 Bunescu, Olga – vezi Mavrodineanu, Olga Burelly, Alexandrina – 161 Burileanu, Dumitru N. – 84, 187, 402, 456 Burlă, Vasile M. – 106, 119, 146, 161, 275, 278, 279, 477 Buşteni – 242, 384 Busuioceanu, Alexandru (1896-1961) – 190

Butoieşti (jud. Mehedinţi) – 410 Buţureanu, G.D. – 141, 145 Buzatu, Gh. – 407, 412, 473 Buzău – 139, 187 Buzdugan, Ion – 228 Buznea, Maria – 104 Buzoianu, G.T. (1857-1906) – 57, 442 Buzoianu, Maria (Mia) – vezi Frollo, Maria (Mia)

Căciulata (jud. Vâlcea) – 243 Cacova de Sus (jud. Braşov) – 268 Caizerliu, Eufrosina – 188 Călăraşi – 381 Calcan, Rodica – 372 Calceff, Christina – 135 Calceff, Ştefan – 136 Calimahi, Scarlat – 89, 91 Călimăneşti (jud. Vâlcea) – 243 Călin, Liviu – 228, 292, 323, 390 Călinescu, Alice – 203 Călinescu, Armand – 96, 417 Călinescu, George (1899-1965) – 19, 20, 39, 51, 98, 126, 135, 138, 139, 152, 193, 202-205, 211, 222, 225, 229, 231, 242, 244, 312, 322, 329, 378, 392, 393, 395, 432, 433, 451, 466, 467, 475 Călinescu, Graţiela – vezi Morariu, Graţiela Călinescu, Matei – 315 Călugăru, Alice – 125, 329 Camariano, Caliope – 451 Camariano, Nestor (1909-1982) – 209, 228, 323, 450 Câmpeanu, Radu – 381 Câmpianu, Veronica – vezi Micle, Veronica Câmpina (jud. Prahova) – 395, 424, 448, 458 Câmpulung – 131, 137, 177, 384

491

Câmpulung-Muscel – 132 Camus, Albert – 307 Cancel, Petre (1890-1947) – 170, 173, 222, 249, 346, 414, 434, 460 Cancicov, V.E. – 449 Cândea, Maria Gizela (n.1890) – 81 Cândea, Romulus (1886-1973) – 81, 94, 191, 322, 365, 386, 409, 437 Cândeşti (jud. Neamţ) – 386, 462 Candrea, Ion Aurel (1872-1950) – 233, 360, 416 Cantacuzino, Alexandru (+1898) – 90, 331 Cantacuzino, G.Gr. – 349 Cantacuzino, G.M. – 395, 478 Cantacuzino, George – 286 Cantacuzino, Gogu – 226 Cantacuzino, Ion (1863-1934) – 178, 257 Cantacuzino, Iordache – 394 Cantacuzino, Maria – vezi Tzigara-Samurcaş, Maria Cantacuzino, Maria/Maruca (1878-1969) – 64, 90, 168, 240, 263, 331 Cantacuzino, Mihail G. (1867-1928) – 64, 263 Cantacuzino, N.B. – 325 Cantacuzino, Sabina – 96, 152, 292 Cantacuzino-Enescu, Maria – vezi Cantacuzino, Maria/Maruca Cantacuzino-Grănicerul, Gheorghe/Zizi (1869-1937) – 261, 286 Cantacuzino-Nababul, familia – 108 Căpăţână, Silvia (n.1892) – 308 Capidan, Emil (n.1912) – 302, 303 Capidan, Theodor (1879-1953) – 84, 126, 187, 199, 212, 302, 303, 313, 355, 437, 481 Caracaş, Elena – 102

Caracostea, Dumitru (1879-1964) – 84, 92, 101, 122, 134, 188, 228, 233, 312, 321, 344, 367, 372, 384, 404, 409, 429, 437 Caracostea, Lucia (1882-1970) – 134, 188 Caracostea, Nicolae – 93 Caracostea, Philippe – 92 Caradja, C. – 94 Caragea, Elena – vezi Bărcănescu, Elena Caragiani, Alexandru – 94 Caragiani, Ioan (1841-1921) – 94, 95, 159, 162, 319, 352, 354, 355, 367, 368, 402, 413, 437, 439 Caragiani, Zenia – 95 Caragiani-Stoenescu, Elena (1887-1929) – 95 Caraman, Alice – 104, 135, 182, 183 Caraman, Petre P. – 182, 315 Caraman, Petru (1898-1980) – 84, 104, 135, 182, 183, 315, 407, 473, 475 Caramlău, Ana – 134 Caranica, Ion – 265 Caranica, Margareta (Eta) – vezi Cianciolo, Margareta Cardaş, Gh. – 215, 227, 290, 438, 448 Cârlan, N. – 192 Carol I, regale României (1839-1914) – 90, 168, 246, 346-350 Carol II, regale României (1893-1953) – 54, 92, 231, 282, 314, 346-348, 357, 372, 395, 403, 436, 457, 459 Caroli, François – 441 Carp, Corneliu – 329 Carp, Elena – vezi Ibrăileanu, Elena Carp, Gh. – 133 Carp, Lucreţia – vezi Bogdan, Lucreţia Carp, Mihai – 132, 134, 149, 236 Carp, P.P. (1837-1919) – 201, 394 Carp, Veronica-Virginia – 476 Cărpinişan, Cornel (1904-1970) – 86

492

Cărpinişan, Letiţia – 86 Cârstea, Maria – vezi Berza, Maria Cartianu, Constantin – 184 Cartojan, Alexandru (1901-1965) – 92 Cartojan, Manolache – 92 Cartojan, Margareta Letitia – vezi Turdeanu, Margareta Letitia Cartojan, Maria Alice – 330 Cartojan, Nicolae (1883-1944) – 92, 228, 243, 283, 330, 434, 458, 460, 470 Cartojan, Preda – 92 Castano, Constantin (n.1889) – 82 Castano, Eduard (n.1886) – 82 Castano, Elena (n.1889) – 82 Castano, Grigore (n.1875) – 82 Castano, Ivone Jeanne – 82 Castano, Maria (n.1855) – 82 Castano, Mathilda – 82 Castano, Victor (1842-) – 82 Castano, Zoia (n.1881) – 82 Cătănescu, Elena (1888-1974) – 142 Catargi, Costin – 97 Catargiu, Barbu (1807-1862) – 176 Ceauşescu, Gh. – 194 Ceauşescu, Nicolae (1918-1989) – 274, 317 Cehan Racoviţă, Constantin – 239 Cenadul-Săcelelor – 118 Cerchez, Elena – 21, 41, 117, 129, 145, 254 Cerchez, Georgeta-Elena – 273, 324 Cerkez, Iancu – 240 Cernăianu, C. – 172 Cernătescu, Petre (+1892) – 63, 135, 454 Cernavodă (jud. Constanţa) – 104 Cernica, mănăstire – 468 Champaud, Christian – 479 Champollion, Jean-François (1790-1832) – 325 Chelariu, Ana Radu – 321

Chelariu, Ecaterina – 111, 150, 187, 294 Chelariu, Maria – 321 Chelariu, Şerban (n.1943) – 294, 321 Chelariu, Traian (1906-1966) – 18, 37, 38, 73, 84, 111, 150, 187, 294, 295, 307, 321, 409, 436, 467, 471, 474, 475 Cheresteşiu, Victor – 471 Chiffa, Elvira – vezi Popovici, Elvira Chinezu, Ion – 255, 309 Chinteşti (jud. Olt) – 93 Chioveanu, Mihai – 350 Chircev, Adina (n.1940) – 322 Chircev, Anatolie (1914-1990) – 83, 126, 188, 322, 473 Chircev, Elvira – 188 Chirescu, Dimitrie (1890-1980) – 164, 306 Chirescu, Florica – vezi Iorga, Florica Chiriţoiu, Mircea – 407, 412, 473 Chirtop, Alexandra – 186 Chişinău – 118, 216, 245, 320, 476 Chopin, Frédéric (1810-1849) – 118, 475 Christescu, Ioan – 169 Christescu, Silvia – 80, 169 Cianciolo, Margareta – 188, 282 Cianciolo, Tommaso (n.1942) – 285, 322 Cianciolo, Umberto – 83, 188, 284, 322 Ciapâru, Constantin – 136 Ciara, Reghina – 189 Cicei, Maria – 110 Ciobanu, C.Th. – 64, 240, 263 Ciobanu, Ludovic – 187 Ciobanu, Ştefan (1883-1950) – 81, 188, 223, 312, 320, 344, 409, 474 Ciobanu, Valeriu (1917-1966) – 312 Ciobanu-Mancaş, Alla (n.1917) – 320

493

Cioculescu, Şerban (1902-1988) – 35, 87, 124, 134, 203, 213, 255, 326 Cioflec, Virgil (1876-1948) – 111, 149 Cioran, Ariadna – 323 Cioran, Emil – 124 Ciplea, Al. – 431 Circă, Amalia – 103 Circa, Elena – vezi Densusianu, Elena Circa, Eliza – 118 Circa, familia – 103, 118 Circa, Gheorghe – 118 Circa, Maria – 104 Cireşoaia (jud. Bacău) – 192 Ciucea (jud. Cluj) – 382, 384, 385, 439, 464, 465, 478 Ciupacea, Ana – 326 Ciurea (jud. Iaşi) – 338, 427, 440 Ciurea, Alecu – 98 Ciurea, Aspasia – vezi Culianu, Aspasia Claudian, Alexandru (1898-1962) – 63, 75, 83, 135, 290, 291, 367, 382, 407, 434, 471 Claudian, Ion (n.1900) – 407 Claudian, Ionescu Fl. – 95, 96 Claudian, Zoe – 63, 135, 290, 291, 382, 407 Cliffside Park (Bergenfield, NJ, USA) – 321 Climescu, Clemansa (n.1877) – 80 Climescu, Constantin (1844-1926) – 141 Climescu, Nicolae – 80 Climeşti (com. Făurei, jud. Neamţ) – 308 Cluj – passim Coandă, Alina – vezi Feraru, Alina Coandă, Constantin M. (1856-1932) – 126 Coandă, familia – 126 Coandă, Henri (1886-1972) – 126 Cocea, Dinu – 311

Cocea, N.D. (1880-1949) – 128, 476 Cocoş (jud. Tulcea) – 94 Codrescu, Emil – 259 Colan, Ion – 169 Colan, Nicolae – 475 Collini, Nella – 37, 38, 73 Coloşenco, Mircea – 422 Colţescu, Maria – 81, 103, 169, 380 Coman, Lavinia – 120 Comarnescu, Petre (1905-1970) – 125, 128, 138, 152, 255 Condeescu, N.N. – 92 Condeescu, Nicolae gen. (1876-1936) – 457 Condeescu, Puica – 92 Condurachi, Emil (1912-1987) – 83, 190, 191, 314, 315, 330, 437 Condurachi, Florica (1902-1977) – 191 Condurachi, Zoe – vezi Petre, Zoe Constanţa – 136, 137, 320, 463 Constante, Lena (1909-2005) – 86, 190 Constantin Brâncoveanu, voievod – 97, 158, 281 Constantinescu, Doina-Maria (n.1937) – 327 Constantinescu, Iorgu – 83, 110 Constantinescu, Laura-Marta (n.1935) – 327 Constantinescu, Lucia – 188 Constantinescu, Miron – 410, 411 Constantinescu, Pimen – 84, 188, 327, 409 Constantinescu, Pompiliu – 134 Constantinescu, Spiru – 180 Constantinescu, Viorica – 180 Constantinescu-Iaşi, P. – 191, 331, 412, 434, 476 Constantinopol – 94, 176, 177, 246 Constantinovici, Eusebiu – 137 Constantinovici-Hein, Iza – 284, 263, 394 Conta, Vasile – 201

494

Corazza, Ornella – 419 Corfus, Ilie (n.1909) – 474 Coriolan, Ioan – 469 Corivan, Nicolae (n.1904) – 412, 437 Cornea, Paul – 101, 305 Cornescu, Constantin – 97, 98 Cornescu, Elena – 97, 98 Corni (jud. Covurlui) – 386 Coroi, C. – 141 Coslovschi, Orest – 318 Cosma, familia – 103, 130, 131 Cosma, Gizela – 17 Cosma, Hortensia – vezi Goga, Hortensia Cosma, Lucia (1875-1972) – 103 Cosma, Partenie (1837-1923) – 102, 103 Cosmovici, Lia – 308 Cosnay, Chantal – 143 Costin, A. – 402 Costinescu, Florica – 327 Coteşti (jud. Buzău) – 185 Cotnari (jud. Iaşi) – 308 Cozadini, Soltana – 107 Crăciun, Boris – 97 Crăciun, Constanţa – 466, 467 Crăciun, Ioachim (1898-1971) – 45, 81, 104, 184, 185, 322, 368, 407 Crăciun, Ionică (n.1938) – 322 Crăciunaş, Silviu – 284 Crăciunescu, Ion (1845-1909) – 368, 378, 434, 448 Crainic, Nichifor – 114, 152 Craiova – 57, 116, 201, 282 Craus, Silvia – 262 Creangă, Horia – 381 Creangă, Ion – 106, 148, 161, 201, 220, 284, 394 Creangă, Valeriu – 182 Creţeanu, familia – 89, 331 Creţeanu, George – 53 Creţescu, Al. – 454

Creţu, Napoleon – 122 Cristescu, Valeria – vezi Grimm, Valeria Cristev, Diana – 447 Cristodorescu, Petru – 182 Cristodorescu, Zoiţa – 182 Croaţia – 245 Croicu, Marieta – 102, 172, 219, 351, 354 Croicu, Petre – 102, 172, 219, 351, 354 Cruceanu, M. – 233 Cucu-Botoşani, Aurelia (Lia) – 186, 323 Cucuieţi – 107 Cudalbi (Covurlui) – 173 Cugler, Carol von – 106, 119 Cugler-Poni, Matilda (1853-1931) – 106, 119, 235, 279 Culianu, Adrienne – 141 Culianu, Aspasia (n.1848) – 98 Culianu, Elena – 194 Culianu, Ioan (+1843) – 98 Culianu, Ioan Petru (1950-1991) – 159, 194 Culianu, Lucia – vezi Erbiceanu, Lucia Culianu, Neculai (1832-1915) – 98, 126, 159 Culianu, Petru – 141, 142, 145, 146 Cupărescu, V.R. – 364 Curtea de Argeş – 180, 280, 289, 380, 443, 445 Cuţiana, Hristu G. – 261, 286 Cuza, A.C. – 41, 140, 161, 167, 168, 269, 345 Cuza, Alexandru I. – 63, 97, 105, 107, 179, 201, 341 Cuza, Maria – 41, 167

D

’Almeida, Fabrice – 479 Dabija, Mariette – 107 Dacian, Suzana (n.1910) – 327

495

Dafin, Ioan – 214, 376 Dafin, M. – vezi Carp, Mihai Daicoviciu, Constantin – 84, 123, 126, 190, 191, 213, 314, 315, 327, 328, 330, 335, 336, 355, 356, 415, 468, 469, 471, 477 Daicoviciu, Constantin C. (n.1934) – 327 Daicoviciu, Hadrian (1932-1984) – 327, 477 Daicoviciu, Lucia – 126, 190 Dalnik – 321 Damian, Caius – 303 Damian, Theodor – 54 Damian, Zinca – 303 Damirescu, Grigore – 242 Dăneasa, (jud.Olt) – 100 Danemarca – 438 Dănescu, Gr. – 455 Danielescu, M.V. – 189 Daniello, Elena – 469 Daniello, familia – 328 Daniello, Leon – 469 Danielopolu, Daniel – 470 Darie, D. – 309 Dârlos (Târnava Mare) – 184 Dăscălescu, Romeo – 385, 397, 405, 464, 469 Dasgupta, Maitreyi Devi (1914-1990) – 44 Dasgupta, Surendranath – (1885-1952) – 44 David, Jakob – 143 Davideni, moşie – 107 Davidescu, N. – 229 Davila, Alexandru (1862-1929) – 54, 442 Davila, Carol – 54 Davila, Hortensia – vezi Racoviţă, Hortensia De Beauharnais von Leuchtenberg, Natalia/„Nadia” (1900-1895) – 33

De Beauharnais, Maximilian/duce de Leuchtenberg (1817-1852) – 33 De Boissy – 392 De Marsillac, Ulysse – 238, 328 De Mutigny, Jean – 421 Decei, Aurel – 412 Decusară-Bocşan, Crina – 121, 326, 421 Dehaye, Pierre – 112 Delavrancea, Cella – 65, 436, 459 Deletant, Dennis – 322 Delort Vilnet, Marie – 453 Demetrescu, Anghel – 217, 291 Demetrescu, Radu Coco – 417 Demetrescu, Radu Coco (1905-1975) – 417 Demetrius, Lucia – 119, 430 Demian, A. – 412 Dengler, Franz – 461 Denize, Gaëtan – 348 Densusianu, Aron (1837-) – 76, 82, 84, 104, 118, 128, 289, 309, 351, 355, 367, 382, 423, 477 Densusianu, Elena – vezi Bacaloglu, Elena Densusianu, Elena (1841-1923) – 78, 82, 83, 104 Densusianu, Elena Ar. (n.1875) – 76, 77 Densusianu, Elvira Maria (1866-1872) – 309 Densusianu, Fabiu Camil (1867-1880) – 309 Densusianu, Maria Elisa (n.1871) – 82 Densusianu, Ovid (1873-1938) – 50, 51, 57, 58, 104, 117, 133, 134, 159, 212, 229, 233, 244, 259, 275, 307, 309, 310, 357, 360, 392, 429, 448, 463, 481 Dersidan, Ioan – 87 Desmoulins, Camille (1760-1794) – 23 Desmoulins, Lucile (1771-1794) – 23

496

Desrosiéres, A. – 75, 156 Deva – 381, 410 Diaconescu, Emil-Ioan – 84, 188, 476 Diaconovici Loga, C. – 187 Diaconu, Ion Emil – 84, 329 Diculescu, Constantin – 178, 189, 321, 414, 434 Diculescu, Veronica – 189 Dima, Alexandru (1905-1979) – 122, 213 Dima, Eleonora – 111, 130 Dima, Gh. – 149 Dima, Pantelimon/Pandeli – 130 Dimitrescu-Iaşi, C. – 216, 217, 402, 418, 422, 437, 439 Dimitriu, Casandra – 82 Dimitriu, Eugen – 141, 192 Dimitriu, Maria – vezi Castano, Maria Dimitriu, Mihail (+1856) – 82 Dimitriu, Sergiu – 32 Dinu, Anca-Elena – vezi Giurescu, Anca-Elena Dinu, Valeriu – 439 Dinu, Vasile – 466 Diorfel, Max – 112 Dissescu, C. – 212, 479 Doboşi, Alex. – 369 Dobrincu, Dorin – 157 Dobrinescu, V.Fl. – 104, 446 Dobrogeanu-Gherea, C. – 295 Dobrogeanu-Gherea, Ştefania – 295 Docea, Vasile – 90, 346, 347 Domşa, Aurelia (n.1917) – 336 Domşa, Ioan – 336 Dona, Emilia – 105 Dona, N. – 105, 261 D'Ormesson, Jean – 333 Dorohoi (jud. Botoşani) – 308, 328 Dot, Odile – 210 Drăgan, Iosif Constantin – 320 Drăganu, Mircea Nicolae (1911-1989) – 314

Drăganu, Nicolae (1884-1939) – 83, 189, 199, 258, 313, 314, 330, 355, 365, 367, 435, 462 Drăganu, Olimpia (1888-1977) – 189, 314 Drăganu, Pia – vezi Drăganu-Gradea, Pia Drăganu, Tudor (n.1912) – 314 Drăganu-Gradea, Pia (1910-1990) – 315 Drăghicescu, Dumitru (1875-1945) – 447 Drăghici, Manolache – 158 Drăghici, Romeo – 92, 252 Dragnea, Marin – 460 Drăgoi, Sabin – 294, 411 Dragomir, Al. – 312 Dragomir, Flora – 104, 415 Dragomir, Silviu (1888-1962) – 84, 104, 111, 178, 189, 311, 323, 336, 344, 345, 348, 366, 377, 415, 464, 469, 471 Dragomirescu, Adelina (1870-1919) – 107, 117, 129, 144, 215, 233, 254, 273, 324, 384 Dragomirescu, Eugenia I. – 448 Dragomirescu, Iuliu – 448 Dragomirescu, Laura (1893-1981) – 126, 282 Dragomirescu, Mihail (1868-1942) – 17, 21, 41, 58, 69, 79, 81, 83, 84, 107, 113, 117, 126, 129, 134, 144, 172, 196, 211, 212, 215, 226, 229, 233, 236, 242, 246, 253, 254, 273, 282, 307, 324, 326, 357, 384, 390, 404, 414, 417, 437, 481 Dragomirescu, Mihail (Bincu) – 326 Dragomirescu, Moise – 107 Dragoslav, I. – 233 Dragosloveni (jud. Vrancea) – 111, 152 Drâmba, Adrienne – 189 Drâmba, Ovidiu – 84, 189

497

Dresda (Germania) – 47, 163, 320 Drouhet, Charles (1879-1940) – 81, 173, 339, 368, 413, 434, 460 Du Bos, Charles – 121 Du Gard, Roder Martin – 121 Dublin – 283 Dumas, Felicia – 183 Dumas, Olivier – 183 Dumbrava, Bucura – 234 Dumitrescu, colonel – 286 Dumitrescu, Elena – 164 Dumitrescu, Gabriela – 281 Dumitrescu, Honoria – vezi Vuia, Honoria Dumitrescu, Hortensia – 51, 135 Dumitrescu, Ion – 437 Dumitrescu, Vladimir (1902-1991) – 51, 135, 226, 408, 437 Dumitrescu-Buşulenga, Zoe – 274 Dumitriu, Ana – 111 Dumitriu, Casandra – 82 Dumitriu, Petre – 125 Dunăreanu-Vulpe, Ecaterina – 135 Durnea, Victor – 96, 104, 312 Duzinchevici, Gh. –189, 335, 336 Duzinchievici, Minodora – 335 Dvoicenco-Markoff, Eufrosina – 122, 123 Dymsza, Eugen (+1918) – 255, 325 Dymsza, Jeanine – vezi Plater-Zyberk, Jeanine Dymsza, Livia E. (1863-1946) – 255, 325

E

delman, Nicole – 479 Edroiu, Nicolae – 311 Eftimiu, Elena (1900-1985) – 123, 356 Eftimiu, Olga (1895-1967) – 123 Eftimiu, Victor (1889-1972) – 118, 123, 232

Eichmann, Pauline-Lisette – vezi Kisch, Pauline-Lisette El Greco – 395 Eliade, Eliza – 184 Eliade, Mircea (1907-1986) – 25, 26, 43, 44, 114, 125, 128, 143, 144, 459 Eliade, Pompiliu (1869-1914) – 39, 46, 104, 184, 322, 370, 381, 433 Eliot, George – 307 Elisabeta, regina – 90, 347 Ene-Filipescu, Gh. – 97 Erbiceanu, Aglae – 227, 291 Erbiceanu, Constanţa (1874-1961) – 120, 227, 291, 292, 320 Erbiceanu, Constantin (1838-1913) – 81, 104, 120, 147, 171, 227, 319, 420, 455 Erbiceanu, Constantin C. (1877-1916) – 320 Erbiceanu, Eduard (1880-1918) – 320 Erbiceanu, Laurenţiu (1876-1936) – 320 Erbiceanu, Lucia (1875-1956) – 98 Erbiceanu, Maria Elisa – vezi Densusianu, Maria Elisa Erbiceanu, Octav (n.1864) – 84, 98, 126, 141, 368 Erbiceanu, Vespasian (n.1865) – 82, 309 Erbiceni (jud. Iaşi) – 147 Establet, Roger – 441 Eustaţiu, familia – 382 Evans, Glen – 441 Evolceanu, Constanţa – 83 Evolceanu, Constantin – 161 Evolceanu, Dimitrie (1865-1938) – 68, 83, 84, 110, 160, 162, 165, 227, 240, 242, 254, 437, 444 Evolceanu, Vintilă – 180 Evuţianu, Letiţia – 187

498

Făcăeni (Ialomiţa) – 177 Façon, Nina – 122 Făgăraş – 104, 167 Fălcoianu, Alexandrina – 281 Fântânaru, Petre – 160, 161 Farberow, Norman L. – 441 Farkas, Elisabeta – 188 Farley, Mabel – 100, 283, 289, 313 Farley, W.J. – 100, 283 Faur, Aron – 431 Făurei (jud. Neamţ) – 308 Fawtier, Marion (1913-2001) – 333 Fawtier, Robert – 324, 333 Fedeleş, Constantin (1877-1958) – 81, 296, 413, 417, 437 Feldberg, R. – 166, 268 Felix, Iacob dr. (1832-1905) – 109, 368 Feodosiev-Cantacuzino, Elena (n.1889) – 308 Feraru, Alina – 126 Feraru, Grigore – 126, 282 Feraru, Laura – vezi Dragomirescu, Laura Feraru, Leon – 233 Ferenczi, Alexandru (n.1894) – 83, 188, 321 Ferenczi, Géza (n.1924) – 321 Ferenczi, István Mihály (n.1921) – 321 Ferenţiu, Traian – 458 Ferrari, Ettore – 230 Fianu, Andriana – 114, 202, 476 Filaliti, ambasador – 246 Filimon, Domnica – 137, 363 Filipescu, Cornelia (Nelli) – vezi Pillat, Cornelia Filipescu, Nicolae – 176 Filosofova, Olga – 33 Finsterer, Hans (1877-1955) – 438 Firoiu, Dumitru – 394 Firoiu, V. – 126 Florenţa – 122, 319

Florescu, Alexandrina (Luxiţa) – 237 Florescu, Alexandru – 98 Florescu, Aurelia – 93, 328 Florescu, Bonifacio – 51, 83, 237, 439 Florescu, I.Th. – 456 Florescu, Ioan Em. – 98 Florescu, Ion (general) – 280 Florescu, Iordache – 237 Florian, Ileana – 130 Florian, Mircea – 408 Florica (jud. Argeş) – 472 Florida (SUA) – 320 Flot, Marcelle – 51, 93, 135 Flueraşu, Alma – vezi Paul, Alma Flueraşu, Gheorghe – 319 Focillon, H. – 121 Focşani – 111, 121, 189, 225, 310 Fontainebleau – 109 Fotino, Elena Margareta – 135 Fox, E.M. – 166, 268 France, Anatole – 35, 247 Francudi, Ep. – 368 Franzensbad – 245 Freiburg im Breisgau – 188, 312 Freud, Sigmund – 441 Friedel, Alojzi – 383 Friedel, Eugenia – 383 Friedman, Hugo – 134 Friendenfels, Rudolfine – vezi Liszt, Rudolfine von Frollo, Anton Vladimir (n.1909) – 58 Frollo, Giovanni L. (1832-1899) – 57, 306, 434 Frollo, Hildebrand (1878-1923) – 306 Frollo, Iosif (1886-1966) – 57, 58, 306 Frollo, Margareta (n.1911) – 58 Frollo, Maria/Mia (1885-1962) – 57, 58, 307 Fühmann, Franz – 441

499

Gal, Elena – vezi Anghelachi, Elena Gal, Elisa – 126, 127 Gal, Irimia – 127 Gal, Titus – 127 Gal, Veronica – 127 Gala Galaction – 182, 240, 422, 447, 448, 468, 470 Galaţi – 188, 271, 300, 449 Gâlcă, Alexandrina-Ruxandra – 152 Gâlcă, d-ră – 141 Gáll, Ernő – 293 Galu, Eliza – 275 Gamillscheg, Ernst – 121 Gane, Nicu – 201, 239, 240 Ganea, Maria – vezi Cuza, Maria Gărdăreanu, Gică – 418 Gârleanu, Em. – 233 Gatovschi, Coralia – vezi Xenopol, Coralia Gatovschi, Iacov – 91 Gatovschi, Leonida – 278 Gatovschi, Maria – 278 Gatovschi, Natalia – 91 Gatovschi, Neculai – 278 Gatovschi, Nica – vezi Vlad, Nica Gatovschi, Valentina – 278 Gatovschi, Vasile – 278 Gaulle, Charles de – 274, 317 Găvănescul, Ion – 117, 168, 235, 352, 354, 357, 372, 386, 473 Găvănescul, Maria I. – 117 Gavrilă, Flori – 328 Gavrilă, Ion – 328 Găzdaru, Dumitru (1897-1991) – 83, 188, 319, 346, 417, 437 Geneva – 308, 362 George Dan, Iulia (n.1890) – 187 Georgescu, C.H. – 122 Georgescu, Hortensia (1909-1996) – 311, 335, 336 Georgescu, Mircea (1898-1975) – 311

Georgescu, Vlad – 278 Georgescu, Zoe – 132, 134 Georgescu-Tistu, Nicolae – 185 Germani, N. – 456 Germa-Romann, Hélène – 419 Gernsbacher, Larry Morton – 441 Gerota, C.V. – 106, 119 Ghencea – 317 Gheorghe Ştefan, voievod – 158 Gheorghiu, Ecaterina – vezi Răşcanu, Petre Gheorghiu, Xenofon – 352, 354, 368 Gheorghiu-Dej, Gh. – 467 Gheran, Niculae – 282, 465, 481 Gherasim, Vasile – 367 Gherghel, Ilie – 173, 308 Gherghinescu-Vania, Domniţa – 255 Ghiacioiu, Victoria – 307 Ghibu, Ana – vezi Lupaş, Ana Ghibu, Dumitru (1863-1943) – 303 Ghibu, Ileana (1914-1997) – 303 Ghibu, Mihai O. – 397, 405 Ghibu, O.O. – 385, 397, 464 Ghibu, Octavian – 405, 469 Ghibu, Onisifor – 103, 117, 137, 150, 214, 230, 249, 303, 320, 334, 355, 362, 365, 385, 397, 405, 464, 465, 469 Ghibu, Venturia (1889-1959) – 150 Ghica, Grigore – 192 Ghica, Iancu – 127 Ghica, Ion – 454 Ghica, Iorgu – 127 Ghica, Lucia – 347 Ghica-Comăneşti, Dimitrie – 176 Ghica-Comăneşti, Zoe – 176 Ghidionescu, Despina (n.1909) – 308 Ghidionescu, Grigore (1901-1968) – 308 Ghidionescu, Laetiţia Maria (n.1873) – 184, 234, 307

500

Ghidionescu, Marie-Elisabette (1920-2006) – 308 Ghidionescu, Mircea (1914-1990) – 308 Ghidionescu, Şerban (n.1945) – 308 Ghidionescu, Vladimir (1878-1948) – 84, 184, 308, 355, 356, 413 Ghika, Eugen (1886-1946) – 308 Ghika, Marie Elisabette – vezi Ghidionescu, Marie-Elisabette Gide, André – 121 Girardin, Émile de (1806-1881) – 236 Girardin, Ernest de (1802-1874) – 236 Giroveanu, Margareta (Margot) – 328 Giuglea, Floreanţa – 319 Giuglea, Gheorghe (1884-1967) – 81, 104, 105, 199, 212, 319, 336, 414, 437 Giuglea, Maria (n.1884) – 104 Giuliano, Janeta Eugenia (zisă şi Castano) – 82 Giura, Lucian – 301, 381 Giurescu, Anca-Elena (n.1939) – 305 Giurescu, Constantin (1875-1919) – 84, 111, 126, 189, 236, 306, 310, 324, 389, 456 Giurescu, Constantin C. (1901-1977) – 131, 151, 154, 170, 172, 173, 213, 228, 242, 283, 304, 305, 308, 321, 323, 326, 344, 347, 348, 369, 385, 389, 390, 396, 408, 439, 450, 458, 467 Giurescu, Costache – 310 Giurescu, Dan C. (n.1928) – 305 Giurescu, Dinu C. (n.1927) – 151, 154, 173, 213, 304, 305, 326, 389 Giurescu, Dumitrache – 310 Giurescu, Elena – 111, 189 Giurescu, Ena-Simona (n.1964) – 305 Giurescu, Maria Simona – 131, 151, 304

Giurescu, Mariana-Elena (n.1962) – 305 Giurescu, Simona C. – vezi Agârbiceanu, Simona Glasgow – 86 Glick, P.C. – 268 Goga, Hortensia (1881-1965) – 63, 102, 111, 131, 143, 149, 150, 215, 253, 284, 303 Goga, Mircea – 284 Goga, Octavian (1881-1938) – 23, 59, 61-63, 102, 103, 111, 123, 130, 131, 143, 149, 150, 222, 230, 240, 253, 273, 284, 301, 303, 311, 322, 342, 345, 381-385, 439, 458, 464, 465, 478 Goga, Venturia (1883-1979) – 21, 182, 235, 322, 469 Gogoneaţă, N. – 280 Goia, Vistian – 70, 147 Goldiş, Vasile (1872-1934) – 104, 111, 189, 323 Goldstein, Ţicu – 402 Golopenţia, Anton (1909-1951) – 473 Gomoiu, Nicoleta – vezi Mateiaşi, Nicoleta Gondosch, Ludovic Victor – 320 Gordon, Bruce – 418 Gorgos, A. – 212, 479 Gorovei, Ştefan S. – 14, 89, 158, 184, 204, 293 Göttingen (Germania) – 226 Gradea, Corneliu – 315 Gradea, Pia – vezi Drăganu, Pia Gradea, Tudor-Ovid (n.1934) – 315 Grădişteanu, Eufrosina – 347 Grămadă, Ion – 192 Grancea, Mihaela – 467 Graur, Al. – 134 Graz (Austria) – 36, 106 Grebing, Renate – 90 Greceanu, Elena – 89

501

Greceanu, familia – 94 Greceanu, Ştefan D. (1825-1908) – 89 Grecia – 133, 184, 202, 228, 265, 301 Gréco, Pierre – 479 Grecu, Aurelia – vezi Paşca, Aurelia Grecu, Vasile (1885-1972) – 192, 193, 325, 405, 409, 437, 474 Grecu, Victor (1914-1941) – 325 Grecu, Victoria (1890-1923) – 192 Grecu, Viorel (1912-1980) – 325 Grigoraş, Nicolae – 340 Grigore Ureche – 88 Grigorescu, Dan (1931-2008) – 184 Grigorescu, Elena – vezi Ursu, Elena Grigorescu, Elena (II) – vezi Negropontes, Elena Grigorescu, Eremia (1863-1919) – 131, 183, 184, 384 Grigorescu, Gheorghe – 105 Grigorescu, Lucreţia – vezi Ursu, Lucreţia Grigorescu, Măndiţa – 182 Grigorescu, Maria – 162 Grigorescu, Nicolae – 105, 149, 240 Grigorescu, Romulus – 131 Grigorescu, Traian (1887-1969) – 184 Grigorescu, Ulyse – vezi Negrescu, Ulyse Grigorescu, Valentina – 278 Grigoriu, Adela – 128, 141 Grigoriu, familia – 141 Grigoroviţă, Mircea – 192 Grimm, Cristina (1913-1916) – 324 Grimm, Elisa (n.1914) – 302, 324 Grimm, Olga (1921) – 324 Grimm, Petre (1881-1944) – 84, 135, 150, 216, 302, 324, 355, 356, 367, 382, 383, 402, 434, 469, 470 Grimm, Valeria (n.1884) – 135, 150, 324 Grindea, Miron – 429, 476 Grip, Göran – 452

Groaveri (Braşov) – 470 Grosu, Corin – 206, 296 Groza, Ana – 191 Groza, Gh. (1899-1930) – 295 Groza, Petru (1884-1958) – 191, 381, 390 Gruber, Eduard (1861-1896) – 104, 105, 368, 424 Gruber, Ioseb (1831-1887) – 105 Gruber, Virginia (1868-1937) – 105 Guedj, Marie-Jeanne – 441 Gurasadului (jud. Năsăud) – 189 Gusti, Anastasie – 91 Gusti, Cecilia – 91 Gusti, Dimitrie – 36, 51, 75, 91, 92, 135, 180, 252, 275, 278, 282, 293, 294, 344, 375, 377, 391, 411, 412, 457, 475 Gusti, Eduard –91 Gusti, Elena – 275, 293, 294 Gusti, Ştefan (1848-1924) – 91 Gusty, Paula – 135 Guţan, Ilie – 63, 102 Guţulescu, Elena – 188

H

albwachs, Maurice – 441 Halippa, Pantelimon (1883-1979) – 474 Halle (Germania) – 47, 295 Han, O. – 322 Hanea, Constanţa – vezi Bogdan-Duică, Constanţa Haneş, Maria V. – vezi Giuglea, Maria Haneş, Petre V. (1879-1966) – 104, 139, 233, 456 Haneş, Vasile V. (1886-1962) – 104 Hăngănuţ, Marius – 460 Hanzu, Al. – 465 Hărăguş, Ştefan – 431 Hardy, Thomas – 307 Haret, Eliza – vezi Eliade, Eliza

502

Haret, Spiru (1851-1912) – 104, 117, 184, 211, 235, 351, 368, 455 Hasdeu, Bogdan Petriceicu – 68, 73, 87, 121, 125, 162, 165, 169, 219, 222, 230, 251, 292, 293, 325, 326, 333, 346, 360, 371, 395, 421, 422, 424, 425, 439, 444, 448, 458, 459, 475, 477, 478 Hasdeu, Iulia (1869-1888) – 120, 121, 251, 325, 326, 333, 421, 444, 448, 477 Hasdeu, Iulia, mama – 125, 251 Hasnaş, Maria – 91 Hasnaş, Spiru – 162 Haţeg – 377 Haţieganu, Iuliu – 244 Hecht – vezi Candrea, I.A. Hegel, Georg Friedrich (1770-1831) – 308 Heidegger, Martin (1889-1876) – 312 Heliade-Rădulescu, I. – 97 Hepites, Şt. – 217, 456 Herăscu, Zoe – vezi Zoe Paşca Herbay, Iuliu – 111, 232 Herescu, Ecaterina – 96 Herescu, N.I. (1906-1961) – 96, 292, 307, 440 Herseni, Paula (n.1907) – 51, 293 Herseni, Traian (1907-1980) – 51, 135, 293, 409, 437 Herzog, Eugen – 199, 366, 434 Hette, Richard P. (1890-1981) – 477 Histria – 51, 93 Hloch – 279 Hociung, Florica – 294 Hogaş, Calistrat – 240, 277, 392 Holban, Anton (1902-1937) – 134, 480 Holban, Maria – 178 Holm, Marianne – 338 Hope, Valerie M. – 419 Horedt, Kurt – 84 Horia, Vintilă – 194

Horváth, István – 393 Hudiţă, Emilia – 318 Hudiţă, Ioan – 91, 100, 111, 126, 213, 226, 267, 292, 298, 299, 317, 318, 330, 344, 346, 348, 382, 407, 409, 414, 437 Hudiţă, Ioana – vezi Berindei, Ioana Hudiţă, Teodora (1928-2009) – 331 Hugo, Victor – 421, 467 Humpel, Emilia (1838-1918) – 82 Husni bey – 94

Iacovenco, Ignatie – 102 Iancu, Victor – 84, 85, 187, 437 Iaşi – passim Ibrăileanu, Elena (1873-1944) – 50, 132, 149, 205, 206, 208, 259, 260 Ibrăileanu, Garabet (1871-1936) – 41, 42, 49, 50, 61, 66, 111, 125, 132, 134, 146, 149, 194, 205, 206-209, 221, 230, 240, 241, 245-247, 259, 260, 295, 296, 319, 329, 332, 334, 354, 358, 366, 369, 379, 422, 427, 428, 439, 475, 476 Ibrăileanu, Maria – vezi Agavriloaiei, Maria Ibsen, Henrik (1828-1906) – 126, 282 Iehl, Antonie (1794-1869) – 82 Ieşan, Alexandru (1883-1961) – 192, 402, 437 Ieşan, Porfira – vezi Morariu, Porfira Ilasievici, Constantin gen. (1881-1955) – 457 Iliescu, Antonia – 184 Iliescu, Tatinel – 436 Ingescu, Constanţa – vezi Bogdan-Duică, Constanţa Interlaken – 215 Ioachimescu, Dodica – 234 Ionescu de la Brad, Ion – 402 Ionescu, Adrian-Silvan – 238

503

Ionescu, Al.G. – 212, 479 Ionescu, Elvira – 135 Ionescu, Eugen – 125, 275, 480 Ionescu, Maria-Madeleine – 92, 275 Ionescu, Nae (1890-1940) – 21, 64, 65, 83, 135, 222, 227, 230, 236, 263, 321, 346, 357, 375, 394, 395, 436, 439, 459 Ionescu, Nicolae (1820-1905) – 59, 179, 263, 325, 343, 355, 402, 437, 454 Ionescu, Nicoleta – 134 Ionescu, Radu – 428, 463 Ionescu, Radu N. (1917-1943) – 321 Ionescu, Răzvan (n.1918) – 321 Ionescu, Ştefan – 322, 363, 426 Ionescu, Stelian – 76 Ionescu, Take – 99, 162, 181, 445, 457, 464 Ionescu, Virginia – 76 Ionnescu-Gion, G.I. – 121, 162, 326, 455 Iordache, Nicolae – vezi Streinu, Vladimir Iordăchiţă, Costel – 176, 177 Iorga, Alina – 323 Iorga, Ecaterina (1878-1941) – 51, 255, 268, 269, 281, 287, 288 Iorga, Elena (1896-1898) – 164 Iorga, Florica (1898-1954) – 164, 171, 227, 306 Iorga, Gheorghe/George (1873-1933) – 162 Iorga, Liliana – vezi Pippidi, Liliana Iorga, Maria (1871-1953) – 41, 157, 160, 161, 163, 165, 166, 227, 251, 268, 306 Iorga, Maria (1897) – 164 Iorga, Nicolae – 28-32, 41, 62, 83, 92, 94, 122, 123, 126, 129, 141, 149, 153, 157-179, 183, 199, 202, 211-213, 227, 242, 244, 251,

255-257, 268, 269, 280, 281, 287, 288, 301, 306, 314, 323, 335, 345, 348, 349, 358, 361, 370, 371, 386-388, 401, 414, 424, 445, 447, 449, 452, 457, 460, 465, 479, 481 Iorga, Nicu C. (+1876) – 157 Iorga, Petru (1894-1965) – 164 Iorga, Zulnia – 92, 162, 168 Iosif, Şt.O. – 134, 172 Iovan, Rodica – 254, 273 Ioviţoiu, Marioara – 134 Irimescu, Elena – vezi Vianu, Elena Irimescu, Maria Monica (n.1922) – 188 Irimescu, Ştefan (1871-1956) – 188 Irlanda – 100, 283 Isac, Dumitru – 84 Iser, Iosif (1881-1958) – 233 Israel – 397 Israel, Paula – vezi Slotty, Paula Istrătescu, Alexandrina (1901-1979) – 58 Istrati, C.I. – 217, 223, 425, 445, 455, 458, 459 Istrati, Ecaterina – 308 Istratie Dabija, voievod – 158 Itu, Ion – 103 Itu, Minodora – 189, 335 Ivan, N. – 345 Ivănescu, Dumitru – 370 Ivaşcu, George – 466, 467

Jacob, Alfred – 135

Jacquier, Henri – 84, 186, 322, 323, 437 Janet, Pierre – 312 Japonia – 441 Jean Bart – vezi Botez, Eugen Jekei, István – 382, 383 Jekei, Vilma – 382, 383 Jena (Germania) – 130 Jenő, Péter – 383 Jora, familia – 263

504

Kalustian, Leon – 387, 438, 452 Karlovy-Vary (Cehia) – 245 Karlsbad – vezi Karlovy-Vary Kecskemét (Ungaria) – 187 Kellner, H. – 17, 72 Keminger, Hortensia – vezi Racoviţă, Hortensia Kennedy, Edward – 307 Kerim, Silvia – 311 Kessler, David – 452 Kincsesy, Maria – 187 Kirileanu, G.T. – 174, 175, 220, 338, 422, 427, 435, 440, 450, 451, 463 Kirilovici Bagration, Alexei – 89 Kiriţescu, C. – 238, 460, 476 Kiriţescu, C. C. – 238 Kisch, Frideric Heinrich (n.1904) – 320 Kisch, Gustav Oswald (1869-1938) – 83, 189, 299, 320, 355, 434, 463 Kisch, Gustav Oswald (1898-1917) – 320 Kisch, Irmgart Luiza (n.1909) – 320 Kisch, Otto Helmut (1899-1900) – 320 Kisch, Paulina (n.1893) – 320 Kisch, Pauline-Lisette (n.1873) – 189 Kisch, Wilhelm Gustav (1894-1898) – 320 Kisseleff, Pavel – 89 Klein, Christian – 9 Klein, Ernestine-Dorothea – 189 Klein, Günter-Friederic (n.1929) – 327 Klein, Karl-Kurt (1897-1971) – 84, 189, 299, 327, 372 Klein, Karlmartin-Werner (1935) – 327 Klein, Walter-Kurt (n.1932) – 327 Kneipp, Sebastian (1821-1879) – 249 Kock, Charles Paul de (1793-1871) – 53, 54 Kohen, J. – 166 Koselleck, Reinhart – 477 Kossuth, Lájos – 183

Kovács, Margareta – 189 Kovács, Ştefan/István (n.1880) – 84, 189, 415 Kovávs, Éva (1913-1924) – 189 Kreindler, Arthur (1900-1988) – 438 Kremnitz, familia – 90, 137, 363 Kremnitz, Mite – 90, 117, 254, 257, 272, 347 Kreţulescu, Nicolae (1812-1900) – 102 Kreţulescu, Sofia – 102 Kretzulescu, Emanoil – 176 Kretzulescu, familia – 102 Kretzulescu, Maria – 176 Kristóf, Gizela – 285 Kristóf, György (1878-1965) – 84, 285, 299, 308, 416 Kristóf, Irma (+1915) – 285 Kristóf, Ödön (n.1911) – 285 Kristóf, Sarolta (n.1910) – 308 Kübler-Ross, Elisabeth (1926-2004) – 452

L’Enfant, Pierre-Charles (1755-1833) – 107 Lacea, C. – 199 Lahovary, Alexandru Em. (1855-1950) – 102, 154, 176, 177 Lahovary, Ana (Nunuţa) – 102 Lahovary, Filip – 436 Lahovary, George (1854-1897) – 55, 176 Lahovary, Grigore (1861-1883) – 176 Lahovary, Manolache (Emanoil) (1810-1892) – 176 Lahovary, Maria – vezi Kretzulescu, Maria Lahovary, Nicolae (1812-1853) – 176 Lahovary, Nicolae Al.Em. (n.1887) – 176 Lahovary, Olimpia (1824-1898) – 176

505

Lahovary, Zoe – vezi Ghica-Comăneşti, Zoe Lahovary-Kreţulescu, Maria-Sofia – 102, 173, 175, 176 Lambrino, Marcelle – 93, 135 Lambrino, Scarlat – 51, 93, 135, 226, 228, 230, 234, 249 Lambrior, Al. – 120, 161 Lancrăm (jud. Sibiu) – 468 Lang, Friedrich/Frederic – 80, 339, 340, 355, 470 Langa, Aglaia – vezi Răşcanu, Aglaia Langa, Constantin (1830-1914) – 105, 179 Langa-Răşcanu, Constantin – vezi Răşcanu, Constantin Långfors, Arthur – 122 Lapedatu, Al. (1876-1950) – 81, 103, 104, 128, 150, 158, 170, 211, 212, 230, 231, 308, 309, 311, 343, 361, 366, 371, 379, 380, 388, 416, 436, 438, 450, 460, 462, 470, 472 Lapedatu, Ana – vezi Macavei, Ana Lapedatu, Ana-Victoria – 308 Lapedatu, Ion – 103, 128 Lapedatu, Ion I. – 59, 76, 103, 104, 127, 128, 130, 150, 243, 246, 247 Lapedatu, Venturia I. – 103, 104, 150, 234 Lapedatu, Victoria – 150 Laplaza, Francisco P. – 324 Lascăr, Viorica – 477 Lascu, Nicolae – 105, 185, 477 Laslo, Amos – 185 Laumiére, Anca – 309 Laumiére, Claude – 309 Laura (Vicovul de Sus) – 308 Laurian, August Treboniu – 219, 404, 454 Laussane (Elveţia) – 118 Lazăr, Gheorghe – 94 Lăzărescu, I. – 50, 208, 241

Lăzărescu, Mariana – 320 Lăzărescu, Traian – 320 Le Maléfan, Pascal – 421 Le Roho, Rose Henriette – 237 Lehalle, Henri – 479 Leipzig – 17, 34, 36, 47, 87, 120, 186, 196, 295 Leleu, Gérard – 256 Lemny, Ştefan – 62, 143, 215, 253 Leon, Aurel – 205, 217, 321 Leon, Corina – vezi Sombart, Corina Leon, George N. – 36 Leon, Nicolae – 36, 59, 263, 277, 280 Leonard, Nicolae (1886-1928) – 238 Leonardescu, Constantin – 93, 328, 352, 355, 402, 423, 434, 439 Leordeni (Muscel) – 177, 317 Lesnea, G. – 476 Lévesque, Louis Marie Adolphe (baron d’Avril) – 359 Lhote, André – 327 Liefooghe, A. – 143 Liège (Belgia) – 117 Lifetime, J. – 268 Lille (Franţa) – 310 Lipăneanu, George – 104 Lisa (jud. Braşov) – 167 Lisabona – 182, 373, 440 Lissa (Italia) – 167 Liszt, Elsa (n.1875) – 36, 91 Liszt, Franz – 36, 120 Liszt, Franz von (1851-1919) – 36, 91 Liszt, Gerta (n. 1883) – 36 Liszt, Rudolfine von (1855-1925) – 36 Litvinne, Féliei – 117 Litzica, Constantin – 181, 434 Livescu, Despina – 262 Livescu, Jean (1906-1996) – 81, 126, 262, 437, 466, 467 Locana Canavese (Italia) – 477 Londra – 69, 86, 89, 152, 301, 307, 457 Louvain (Belgia) – 331, 332

506

Lovinescu, Eugen – 39, 98, 146, 212, 213, 229, 275, 382, 430, 476 Lovinescu, Monica – 99, 275, 382 Lovinescu, Nadia – 55, 108, 110, 289, 359, 375, 443 Lovinescu, Vasile – 98 Lubicz-Skibowski, Zdislaw (1845-1909) – 120, 347 Luca, I.V. – 158 Lucian, episcop al Romanului – vezi Triteanu, Lazăr Lugoj (jud. Timiş) – 181 Lungu, Despina (Coca) – vezi Livescu, Despina Lungu, Maria – 187 Lungu, Mariana (n.1943) – 322 Lungu, Şerban (n.1904) – 126, 187, 322 Lungu, Şerban Ş. (n.1942) – 322 Lupaş, Ana (n.1902) – 111, 246, 303, 311 Lupaş, Aurelia – vezi Domşa, Aurelia Lupaş, Cornelia (n.1914) – 311 Lupaş, Dumitru – 303 Lupaş, Hortensia – vezi Georgescu, Hortensia Lupaş, Ioan (1880-1967) – 59, 84, 103, 104, 111, 130, 170, 178, 234, 243, 246, 247, 249, 301, 303, 310, 317, 327, 335, 336, 344, 345, 355, 372-374, 378, 381, 406, 412, 416, 437, 468, 475 Lupaş, Lia – 311 Lupaş, Mariana – 311 Lupaş, Minerva (1913-1998) – 311 Lupaş, Semproniu (1908-1983) – 301, 310, 311 Lupăştean, Niculina – vezi Procopovici, Niculina Lupaş-Vlasiu, Marina – 311, 317 Lupescu, Elena (1899-1977) – 282, 411

Lupescu, Luţica – 111 Lupescu, Mihai – 111 Lupu, N. – 134, 149, 331, 430, 476 Lupu, Teofil (1869-1935) – 193 Lupu-Antonescu, A. – 353 Lupu-Morariu, Octavia (1903-1992) – 431 Luther, Sofia (n.1851) – 109 Lydie, Virginie – 441

Măcărăşti (com. Prisecani, jud. Iaşi) – 134 Macavei, Ana – 104, 309 Macavei, Ioan – 309 Macedonia – 94 Macrea, Aneta Virginia (n.1916) – 123 Macrea, Dumitru – 81, 300, 303 Macrea, Mihail (1908-1967) – 84, 123, 322, 434 Macrea, Rodica (n.1938) – 322 Macri, Agepsina – 118 Madgearu, Virgil (1887-1940) – 447, 465 Madrid – 89, 190, 322 Magdu, Stela – vezi Roşca, Stela Maiorescu, Ana (1854-1914) – 222, 254, 272, 280, 388, 449 Maiorescu, Clara – 137, 254, 272, 273 Maiorescu, Livia – vezi Dymsza, Livia Maiorescu, Metel-Alexandru Liviu – 325 Maiorescu, Titu (1840-1917) – 40, 48, 51, 54, 59, 70, 74, 90, 94, 98, 105-110, 117, 131, 137, 146, 162, 169, 201, 219, 221, 222, 227, 230, 232, 237, 238, 245, 246, 249, 254, 257, 264, 270, 272, 273, 279, 280, 325, 343, 345, 347, 363, 368, 370, 379, 388, 389, 394, 403, 436, 437, 439, 449, 454, 459

507

Malaxa, Nicolae (1884-1965) – 231, 357, 377, 395 Malraux, A. – 121 Malta – 246 Mamina, Miralena – 385, 397, 464 Man, Tibi – 323 Mancaş, Alexander – 320 Mancaş, Alla – 320 Mancaş, Mircea (n.1905) – 84, 189 Mandicevschi, Ecaterina – 308 Mândruţ, Stelian – 153, 202, 302, 311, 358, 424, 438 Mandyczewski, Ecaterina – 137 Mandyczewski, Virginia – 137 Mangalia (jud. Constanţa) – 241, 242, 385, 387 Maniu, Iuliu (1873-1953) – 119, 299, 311, 331, 458 Manoilescu, Grigore (1898-1963) – 180, 313 Manoilescu, Mihail – 305, 313, 314, 439 Manoilescu, Mircea (1885-1952) – 314 Manolescu-Pincas, Gina – 128, 138 Manolescu-Strunga, Ion (1889-1951) – 128 Manoliu, Georgeta – 189 Manoliu, Nicu – 411 Manoliu, Petru – 126 Mantu, Lucia – 125 Manu, Elena – 97, 98 Manu, familia – 97 Manu, Ioan M. – 97 Mărăşeşti (jud. Vrancea) – 184 Marcu, Alice – 118 Mareş, Nina – 143, 144 Marghiloman, Al. (1854-1925) – 97, 193 Mărgineanu, Eufrosina (n.1910) – 135 Mărgineanu, Nicolae (1905-1980) – 67, 70, 84, 136, 137, 209, 316, 338, 356, 409, 430, 439

Mărgineanu, Nicolae N. (n.1938) – 316 Mărgineanu-Ţăranu, Daniela (n.1935) – 67, 137, 209, 316, 338 Maria, Marea Ducesă a Rusiei (1819-1876) – 33 Marin, V. – 199 Marinescu Bragadiru, Dumitru (1842-1915) – 108, 109 Marinescu Bragadiru, Sofia – vezi Luther, Sofia Marinescu, C.N. – 410 Marinescu, Constantin (1891-1982) – 81, 105, 177-179, 202, 243, 309, 324, 333, 335, 336, 358, 367, 414 Marinescu, Constantin/Dinu (n.1929) – 324 Marinescu, Gh.G. – 395, 433, 458 Marinescu, I.M. – 29, 30, 36, 39, 81, 116, 181, 201, 202, 216, 217, 242, 266, 292, 297, 321, 329,344, 356, 366, 375, 401, 402, 410, 413, 437, 439 Marinescu, Maria (n.1927) – 333 Marinescu, Marica – 324 Marinescu, Niculina – vezi Procopovici, Niculina Marinescu, Zoe (1897-1991) – 105, 178, 202, 324, 358 Marinescu-Bâlcu, Silvia – 408 Marino, Adrian – 204, 393 Marino-Moscu, Constanţa (1875-1940) – 49, 50, 240 Marlot, Catherine – 479 Marmeliuc, Dimitrie (1886-1970) – 370, 408, 437, 471 Marshall, Eireann – 419 Marshall, Peter – 418 Marsillac, Ulysse de (1821-1877) – 238, 328 Marsillia – 246 Martinescu, Pericle – 465 Mârzescu, Eliza – 235

508

Mârzescu, Gh. – 235 Massim, I. – 219 Massini, Dora – 327 Mateescu, C. – 436 Mateescu, Felicia – 119, 187 Mateescu, Florentina (n.1909) – Mateescu, George Gh. (1892-1929) – 84, 119, 153, 187, 424, 435, 462 Mateescu, Gheorghe – 187 Mateescu, Ştefan (n.1914) – 83, 135 Mateescu, Vasile (+1936) – 187 Mateiaşi, Dumitru (n.1911) – 84, 126, 312, 409 Mateiaşi, Nicoleta – 126 Mauriac, François – 121 Mausch, Ortans – 183 Mavrocordat, Nicolae – 110 Mavrodin, Teodor – 231 Mavrodineanu, Olga – 260 Mavrogheni, Ecaterina – 146, 279 Mayer, Ana – vezi Teodorescu, Ana Mayer, Anton – 187 Mayerbünhler, Edita – 188 Mazilu, D. – 233 Mehadia (jud. Caraş-Severin) – 244 Mehedinţi, Emil – 321 Mehedinţi, Maria-Simona – vezi Giurescu, Maria Simona Mehedinţi, Simion – 68, 84, 108-110, 126, 131, 151, 154, 173, 188, 217, 242, 254, 304, 310, 321, 343, 357, 389, 390, 413, 428, 445, 449, 451, 458, 463, 470, 472 Meissner, C. – 104, 403, 435, 455 Melik, I. – 455 Meller-Zakomelsky, Feodor – 33 Meller-Zakomelsky, Vladimir (1894-1962) – 33 Menuhin, Yehudi – 307 Meteş, Sofia – 235, 307 Meteş, Ştefan (1887-1977) – 344 Mexic – 267, 447

Meyer-Lübke, Wilhelm – 121 Mezdrea, Dora – 21, 386, 410 Michiduţă, Adrian – 408 Micle, Ştefan (1821-1879) – 105 Micle, Veronica (1850-1889) – 105, 240 Micle, Virginia – vezi Gruber, Virginia Miclea, Mircea – 316 Miclescu, Elena – vezi Rosetti, Elena Miclescu, N. – 98 Miclescu, Profira – 94 Miercurea Ciuc – 436 Mihai, Filofteia – 53, 55, 108, 110, 127, 289, 359, 375, 443 Mihail, Dan P. – 84 Mihail, Paul (1905-1994) – 204 Mihail, Zamfira – 318 Mihăileanu, Petre – 368, 440 Mihalache, Andi – 480, 482 Mihalache, George – 338 Milan, regele Serbiei – 97 Milea, Ana – 187, 435 Miletineanu, Alfred – 411 Miletineanu, Elena – 275, 282 Miletineanu, familia – 411 Miletineanu, Ionel – 411 Miller-Verghi, Margareta – 117, 234 Millo, Alexandru (1836-1877) – 280 Millo, Ecaterina – vezi Vizanti, Ecaterina Millo, Ecaterina (fiică) – 280 Minckwitz, Johanna Maria – 47, 48, 70, 110, 140, 148, 197, 272 Minckwitz, Johannes (1812-1885) – 47, 119, 196 Minckwitz, Johannes J. (1843-1901) – 47 Mincu, Ion – 217 Minea, Ilie (1881-1943) – 80, 170, 173, 230, 339, 340, 356, 439, 463 Minulescu, Ion (1881-1944) – 31, 233 Mirauţă, căpitan – 382

509

Mircioiu, Crişan – 303 Mirea-Persson, Victoria – 338 Miron Costin – 158 Miron Cristea, patriarh (1868-1939) – 149, 458, 464 Miron Românul, mitropolit – 102 Miron, Paul – 331, 332 Miroslava (jud. Iaşi) – 160, 178 Missail, Gh. – 454 Missir, P. – 145, 232, 233 Missir, V.M. – 455 Mitilineu, C.M. – 438 Mititelu, Alexandrina – 122 Mitridi, Aglaia – 451 Moga, Aurel – 431, 432 Moga, Ioan – 81, 188, 322, 368, 370, 469, 475 Moisil, Constantin – 189, 314 Moisil, Constantin C. (1876-1958) – 190, 191, 314, 330, 369, 460 Moisil, Florica – vezi Condurachi, Florica Moisil, Grigore (1906-1973) – 190, 314, 328, 330 Moisil, Grigore (vicar episcopal) – 189 Moisil, Olimpia – vezi Drăganu, Olimpia Moisil, Viorica – 190, 191, 314 Moldovan, Ana – vezi Groza, Ana Moldovan, Ioan – 80, 340, 469 Moldovan, Silviu B. – 282 Moldovanu, Adrian – 385 Moldovanu, C. – 233 Monestier, Martin – 441 Monneyron, Frédéric – 255 Monte Maggiore – 245 Moore, Henry – 307 Morariu, Alexandru/Leca (1888-1963) – 81, 118, 141, 192, 193, 209, 223, 234, 242, 243, 370, 384, 406, 407, 430 Morariu, Aurel (1886-1945) – 193

Morariu, Constantin (1854-1927) – 192 Morariu, Elvira – vezi Torouţiu, Elvira Morariu, Graţiela – 235 Morariu, Octavia – vezi Lupu-Morariu Octavia Morariu, Porfira (n.1896) – 192 Morariu, Victor (1881-1946) – 192, 234, 413, 434 Morariu, Victoria – vezi Grecu, Victoria Moraru, Al. – 373 Moroianu, Aurelia – 104 Moroianu, George (1870-1945) – 104 Moroianu, Maria – 104 Moruzi, Alecu – 97 Moruzi, Constantin – 97 Moruzi, familia – 178 Moruzi-Cuza, Maria (+1921) – 96, 97, 152 Moscova – 123, 412 Moşneguţu-Tomescu, Silvia – 233 Moşoiu, Traian – 365 Moţa, Ionel – 199, 200 Motogna, Alexandru – 321 Motogna, Letiţia – 321 Motogna, Victor (1885-1948) – 321, 366, 434, 470 Mrazec, Ludovic – 458 Müller, Florin – 409 München – 30, 180, 183, 272, 312 Munster, Dimitrie – 390 Munteanu, Basil (1897-1972) – 151, 243, 283, 309, 350, 358, 435, 463, 481 Mureşan, Venturia – vezi Goga, Venturia Mureşanu, Eugenia – 255 Murgescu, Bogdan – 14, 94, 482 Murnu, Dumitru Ion – 381 Murnu, George (1868-1957) – 322, 381, 470 Murnu, Ion Lucian (1910-1984) – 322

510

Murnu, Maria Ana – 322 Mussolini, Benito – 391 Myller, Alex. (1879-1965) – 226 Myller-Lebedev, Vera (1880-1970) – 226

N

ădejde, Camelia – vezi Mantu, Lucia Nancy – 104 Nandriş, Gheorghe – 99, 284 Nandriş, Grigore (1895-1968) – 99, 151, 283, 284, 289,307, 313, 350, 358, 365 Nandriş, Ion (1890-1967) – 99 Nandriş, John (n.1938) – 313 Nandriş, Mabel – 99, 283, 284, 313 Nandriş, Octavian (1914-1987) – 99 Nandriş, Tudor – 99 Nandriş-Cudla, Anita (1904-1986) – 99, 284 Nanu, D. – 233 Napoleon Bonaparte – 467 Narly, Clementina – 96 Narly, Constantin (1896-1956) – 29, 96, 228, 307, 343, 409, 434, 471 Narly, Ion Averin – 96 Nastasă, Agnes – vezi Nicolau, Agnes Nastasă, Irina – 377 Nastasă, Lucian – 17, 23, 28, 48, 74, 92, 129, 154, 155, 159, 181, 224, 236, 237, 265, 277, 278, 296, 298, 340, 342, 343, 348, 379, 402, 404, 444, 450 Naum, Alexandru – 84, 188, 312 Naum, Anton (1829-1917) – 73, 74, 81, 106, 214, 230, 299, 302, 312, 352, 354, 368, 379, 413, 437, 439, 462 Naum, Ecaterina – 73, 81, 106, 214, 300 Naum, Theodor (1891-1980) – 81, 199, 299, 307, 312, 386, 437

Neagoe, Elena – 101, 305 Neagoe, Stelian – 39, 176, 368 Neamţ, mănăstire – 239-241 Neamţu, Octavian – 293, 294, 411 Necula, I. – 65, 286 Nedelea, Adriana C. – 480 Negrescu, Aglae – 104, 147 Negrescu, Ulyse – vezi Negropontes, Dan-Ulysse Negri, familia – 64, 184, 263 Negri, Laetiţia Maria – vezi Ghidionescu, Laetiţia Maria Negropontes, Dan-Ulysse (1917-1990) – 184 Negropontes, Elena – 184 Negruzzi, Iacob – 31, 80, 70, 98, 106, 159, 162, 201, 227, 280, 394, 424, 449 Negruzzi, Leon – 130 Negruzzi, Maria – 50, 280 Negulescu, Petre P. (1872-1951) – 68, 69, 74, 77, 79, 81, 107, 217, 223, 224, 246, 343, 352, 354, 374, 414, 437, 439, 443, 475 Nemţeanu, C. – 276 Nemţeanu, Lucreţia – 49, 148, 276 Netea, Vasile – 150, 216, 265, 454 Neuman, Olga – 436, 449, 459 Neumann, Victor – 482 Neumann-Grigg, Maria Monica – vezi Irimescu, Maria Monica New York – 89, 123, 280, 305 Nice (Franţa) – 246 Nicoară, Aurelia – vezi Todoran, Aurelia Nicolaescu, Sergiu – 311 Nicolau, Agnes – 103 Nicolau, Cornel (n.1897) – 103 Nicolau, Sanda (n.1913) – 103 Nicolau, Teodor (n.1887) – 103 Nicolau, Theodor (1865-1948) – 103 Nicolau, Tiberiu (n.1908) – 103

511

Nicolau, Venturia – vezi Ghibu, Venturia Nicolescu, Mărgărita Ioana – vezi Vulcănescu, Mărgărita Ioana Nicolescu, Vasile D. – 430 Nicorescu, Felicia – vezi Mateescu, Felicia Nicorescu, Paul (1890-1946) – 356, 365, 369, 434, 461 Niculau, Adrian – 409 Niculescu, Alexandru – 281 Niculescu, C.H. – 57, 306 Niculică, Alis – 141, 192 Nietzsche, Friedrich – 24, 362 Nistor Teodosiu, D. – 320 Nistor, Ilie – 186 Nistor, Ioan – 84, 111, 119, 150, 170, 186, 193, 199, 230, 234, 307, 308, 327, 343, 365, 388, 395, 396, 406, 413, 430, 458, 471, 474 Nistor, Oltea – vezi Nistor-Apostolescu, Oltea I. Nistor, Virginia – 186, 235 Nistor-Apostolescu, Oltea I. (1905-1999) – 235, 307, 308, 327, 388, 396, 406, 474 Noica, Constantin (1909-1987) – 125, 128, 459 Noorden, dr. Carl Harko von – 248 Norton, A.J. – 268 Novicov, M. – 467 Numitor, Cancer – 182 Numitor, Ileana – 182

O

brenovici, Efrem – 97 Obrenovici, Maria – 97 Ocna Sibiului (jud. Sibiu) – 244 Odessa – 42, 412, 420 Odobescu, Alexandra (Saşa) (1842-1922) – 54, 89, 110, 147, 251, 288, 359, 442, 443, 444

Odobescu, Alexandru (1834-1895) – 53-57, 83, 89, 102, 108-110, 127, 147, 213, 247, 251, 288, 289, 359, 360, 368, 370, 374, 375, 442, 443-446, 454 Odobescu, Ioana (1865-1942) – 54, 359, 442 Oieşdea (jud. Alba) – 132 Olchowski, Eufrosina – 279 Ollănescu, Ana – vezi Poenaru, Ana Ollănescu, Ion – 107 Olteanu-Maior, Adelina (1877-1910) – 62, 63 Onciul, Dimitrie – 46, 80, 124, 169, 170, 183, 186, 227, 248, 249, 304, 339, 371, 401, 457, 459, 462 Onicescu, Octav – 459 Onişor, Teodor – 368 Onu, Liviu (1917-2002) – 58, 409 Oprescu, George – 170, 213, 228, 339, 469 Oprescu, Horia – 55 Opriş, Ioan – 59, 76, 103, 212, 243, 344 Oprişan, I. – 30, 46, 68, 73, 116, 121, 131, 181, 196, 197, 202, 219, 224, 242, 266, 270, 271, 276, 283, 284, 292, 298, 326, 328, 344, 354, 375, 394, 401, 410, 421, 425, 426, 448 Oradea – 62, 265, 397, 412, 464 Ornea, Zigu – 17, 70, 74, 106, 196, 257, 262, 279, 280, 437 Ortiz, Ramiro – 122, 222 Osiceanu, C. – 225 Oţetea, Andrei – 188, 230, 356, 370, 380, 412, 413, 422, 437, 474 Oţetea, Coman – 412 Otopeni – 410, 433, 437, 474 Ovidiu – 21

Paladi, Santa – 92

Paleologu, Al. – 322

512

Páll, Edita – 188 Páll, Francisc (1911-1992) – 188 Pallady, Th. – 202, 393 Pană, Aurelian – 104 Pană, Victoria – 104, 128, 150 Panaitescu, Emil (1885-1958) – 81, 101, 102, 154, 170, 172-177, 300, 362, 461 Panaitescu, P.N. – 94, 386 Panaitescu, P.P. (1900-1967) – 24, 25, 40, 63, 94, 115, 118, 133, 170, 173, 222, 226, 228, 292, 293, 322, 346, 348, 405, 414, 466 Panaitescu, Silvia – 21, 24, 115, 133, 222, 293 Panaitescu, Vasile – 459 Pandeli, Iancu – 106 Pandelia, Ecaterina – 73, 81, 106, 300 Pangal, Jean – 231 Pantazi, Constantin (1888-1958) – 410 Panu, George (1848-1910) – 70, 106, 120, 161, 214 Papacostea, Alexandru (1884-1925) – 193 Papacostea, Cezar (1886-1936) – 193, 359, 434, 462 Papacostea, Guşu – 193 Papacostea, Petre (1893-1969) – 193, 331, 474 Papacostea, Şerban – 194 Papacostea, Victor (1900-1962) – 63, 153, 194, 318, 319, 323, 331, 344, 408, 434, 473 Papacostea-Danielopolu, Cornelia (1927-1998) – 193, 194, 318 Papadima, Gilli – 243 Papadima, Ovidiu (1909-1996) – 243, 404, 409 Papadopol, Elena – vezi Ştefănescu-Goangă, Elena Papahagi, Adrian (n.1976) – 95 Papahagi, Marian (1948-1999) – 95

Papahagi, Pericle (1872-1943) – 95 Papahagi, Tache (1892-1977) – 95, 414, 437 Papillian, Victor (1888-1956) – 255 Papp, Venturia – 103, 104 Papu, Edgar (1908-1993) – 122 Papuc, Liviu – 193, 367, 407, 430, 431 Paraipani (Vlaşca) – 177 Paraschivescu, Vintilă – 449 Parhon, Constantin – 410 Paris – 28-34, 37, 38, 50, 51, 58, 64, 69, 75, 88, 95, 99, 103, 117, 120, 121, 129, 133, 135, 137, 144, 164, 171, 177, 179, 180-186, 200, 202, 228, 237, 244, 251, 260, 273, 274, 286, 288, 301, 305, 309-312, 315, 317, 319, 321, 323, 324, 326, 327, 330, 333, 335, 358-360, 370, 371, 374, 407, 440, 444, 461, 467, 473 Pas, Ion – 255 Paşca, Aurelia – 285 Paşca, Ştefan (1901-1957) – 285, 303, 322, 356, 430, 434, 464, 470 Pascu, Giorge – 213, 313, 356, 367, 369, 372, 417, 434, 463 Pascu, Ştefan – 368 Pâslă, Cornelia – 104 Pătrăşcanu, D.D. – 476 Pătrăşcanu, Lucreţiu – 86, 190 Patrichi, Maria („Marcela”) – 188 Patriciu, Mihai (1909-1996) – 191 Patrulius, Daniel – 389 Paul, Alma (1896-1983) – 319 Paul, Ioan (1857-1926) – 84, 186, 306, 313, 319, 435, 477 Paul, Radu (1906-1982) – 83, 186, 313, 319, 356, 405, 477 Pauliuc, Gh. – 186 Pauliucu-Burlă, Octavian – 186 Pavelcu, Vasile – 357 Pavelescu, Alice – 220 Pavelescu, Cincinat – 233

513

Pechea (ţinutul Covurlui) – 97 Pecican, Ovidiu – 14, 17, 482, 483 Pella, Vespasian – 252 Pelt, Jean-Marie – 210 Penelea-Filitti, Georgeta – 225, 376, 464 Pentelescu, Aurel – 472 Perényi, Irina – vezi Vuia, Irina Perianu, Radu – 394 Perpessicius (Dumitru S. Panaitescu) – 466 Persson, Axel W. – 140, 338 Persson, Victoria Britt-Mari – 338 Pervain, Iosif (1915-1982) – 124, 136, 394 Pervain, Maria – 124 Pescariu, Elvira – 188 Pesceana (Gorj) – 177 Peteanu, Aurel E. – 435 Peteanu, Mihail – 83 Peterffy, avocat – 383 Petranu, Coriolan (1893-1945) – 80, 339, 340, 434, 469 Petra-Petrescu, Horia (1884-1962) – 87 Petraşcu, Gheorghe (1872-1949) – 93 Petraşcu, Miliţa – 294 Petraşcu, Nicolae (1859-1944) – 93, 217 Petre, Aurelian (1925-1982) – 330 Petre, Zoe (n.1940) – 315, 330 Petrescu, Camil – 125, 231, 348 Petrescu, Cezar – 186, 300, 322, 348, 363, 426, 462, 476 Petrescu, Corina – 186, 300 Petrescu, Costin – 233 Petrescu, Dimitrie – 186 Petrescu, Ioana – 100, 305 Petrescu, Ioana Em. (1941-1990) – 100, 101, 305 Petrescu, Liviu (1941-1999) – 101, 305 Petrescu, Miron (n.1927) – 298 Petrescu, Monica (n.1924) – 298

Petrescu, Nicolae (1886-1954) – 30, 33, 34, 39, 40, 67, 69, 131, 150, 151, 224, 236, 243, 298, 348, 391, 394, 426 Petrescu, Ştefania – 300 Petrescu, Viorica – 150 Petrescu, Virgil (1899-1962) – 186 Petreu, Marta – 385 Petroşani – 152 Petrovici, Aurelia – 186 Petrovici, Emil (1899-1968) – 84, 124, 188, 322, 356, 366, 415, 440, 469, 477 Petrovici, Gheorghe – vezi Petraşcu, Gheorghe Petrovici, Ion (1882-1972) – 65, 66, 93, 94, 98, 134, 226, 230, 252, 266, 278, 283, 286, 292, 322, 343, 344, 345, 354, 356, 366, 367, 437, 458 Petrovici, Livia (n.1899) – 188 Petrovici, Maria (+1945) – 286 Petrovici, Ortensia – 93 Petru Cercel – 92 Philippide, Alexandru (1859-1933) – 46-51, 70, 73, 82, 113, 119, 120, 125, 140, 146, 148, 149, 196, 197, 218-221, 238, 241, 252, 253, 270-272, 276, 277, 320, 332, 333, 352-354, 368, 369, 392, 427, 439, 452, 463, 467, 481 Philippide, Alexandru Al. (1900-1979) – 29, 321, 329, 449, 466 Philippide, Daniil/Dimitrie (1770-1833) – 333 Philippide, Dimitrie (1901-1902) – 333 Philippide, Elisabeta (Lizuca) – 332 Piatra Neamţ – 88, 165, 282 Picard, Michel – 480 Pillat, Cornelia (1921-2005) – 20 Pillat, Dinu (1925-1975) – 20, 83, 97, 135, 242, 312 Pillat, Ioana-Monica (n.1947) – 20

514

Pillat, Ion – 97, 232 Pintiliescu-Burtică – 265 Pippidi, Andrei (n.1948) – 41, 153, 165, 211, 256, 268, 281, 287, 323, 386, 452 Pippidi, Dionisie M. – 323 Pippidi, Liliana (1910-1985) – 323 Piru, Elena – 248, 360, 443 Pişculescu, Elena („Nunuţa”) – 182 Pişculescu, Grigore – vezi Gala Galaction Piteşteanu, Arethia – 234 Piteşti (jud. Argeş) – 177, 425 Plagino, George A. – 176 Plano, Françoise Dominique – vezi Urechia, Françoise Dominique Plătăreşti (jud. Călăraşi) – 107 Plater-Zyberk, Jeanine – 325 Pleşa, Liviu – 406, 415, 471 Plesnilă, Gh. – 110 Poarta Albă – 407 Podlacha, Wladyslaw – 284 Poduri (jud. Dâmboviţa) – 177 Poenaru, Adelina/Ada – vezi Dragomirescu, Adelina Poenaru, Ana (1864-1948) – 107 Poenaru, Daniela – 63 Poenaru, Lucia – 107, 117 Poenaru, Nicolae – 107 Poenaru-Căplescu, Constantin (1874-1948) – 107, 129 Poiana Ilvei (jud. Bistriţa-Năsăud) – 186 Poiana Ţapului – 242 Polihroniade, Mihail – 96 Pomârla (jud. Dorohoi) – 127, 351 Pompei, Nicu – 104 Pompilian, Ioachim – 117 Poni, Lucia – 119 Poni, Margareta (1889-1973) – 119 Poni, Petru (1841-1925) – 119, 141, 227, 279, 392, 402, 445, 446

Poni, Viorica – 119 Pop Florantin, Ioan – 128 Pop, Alexandru – 180 Pop, Augustin Z.N. – 268 Pop, Dumitru – 169 Pop, Eleonora – 161 Pop, Ioan –128, 265 Pop, Irina E. – 187 Pop, Rodica Doina (n.1929) – 331, 332 Pop, Sever – 84, 126, 186, 331, 332, 434 Pop, Vizantie – 309 Popa, Costache – 318 Popa, Emilia – 100, 111 Popa, Eufrosina – 104 Popa, Grigore (1892-1948) – 84, 187, 330 Popa, Haralambie (1854-1940) – 100 Popa, Mircea – 374, 408, 462 Popa, Nicolae I. (1897-1982) – 217, 329, 437 Popa, Victor Ion – 217 Popa-Lisseanu, G. – 460 Popescu Teiuşan, Ilie – 454 Popescu, Corneliu – 18, 37, 73, 233 Popescu, Eugenia – 307 Popescu, Gili – 318 Popescu, Gisela – vezi Rădulescu-Motru, Gisela Popescu, Grigore – 167, 169, 187, 330 Popescu, Horia Florian – 372 Popescu, N. – 139 Popescu, Radu – 94 Popescu-Cadem, C. – 99, 146, 275 Popescu-Sireteanu, I. – 133, 149, 205, 208, 329, 403 Popescu-Telega, Alexandru (1889-1970) – 122, 437, 449 Popeşti (Vlaşca) – 177 Popeşti-Leordeni – 317 Popişteanu, Cristian – 96, 223, 226, 348, 374, 416, 464

515

Popovici, Ana – 100 Popovici, Aurel C. – 118 Popovici, Dumitru (1902-1952) – 81, 100, 189, 305, 393, 434 Popovici, Elvira – 100, 189, 393 Popovici, I. – 328 Popovici, Ioana – vezi Petrescu, Ioana Popovici, Ioana (n.1874) – 100 Popovici, Ion (n.1871) – 100 Popovici, Iosif – 80, 339, 434 Popovici, Mihai – 394 Popovici-Bănăţeanul, Ion – 118 Popovici-Lupa, Elena – 65 Popp, Nicu – 110 Porumbescu, Ciprian – 192 Porumboiu, Adrian – 385 Poşoiu, Ion – 151 Poteca, Eufrosin – 94, 95 Potoski Grajinski, Ecaterina – 89 Praga – 92, 123, 124, 193 Precop, Vasile – 235, 406, 474 Preda, Dumitru – 426 Preda, Marin – 409 Predeal – 59, 135, 242, 386, 388, 396 Prejbeanu, Alexandra (Saşa) – vezi Odobescu, Alexandra Prejbeanu, Iacovache – 89 Preve, Maria – vezi Serra, Maria Proca, Adela – 234 Procopovici, Alexandru/Alexe (1884-1946) – 83, 137, 199, 230, 322, 336, 367, 372, 383, 402, 405, 429, 434, 464 Procopovici, Niculina (n.1911) – 322 Procopovici, Veronica (n.1885) – 137, 314 Procopovici, Virgil – 473 Prodan, Ivonne Jeanne – vezi Castano, Ivone Jeanne Protopopescu, Dragoş (1892-1948) – 233, 307, 370, 409, 434, 447, 456, 459

Protopopescu, Take – 458 Prunkul-Samurcaş, Adrienne (1906-1973) – 327 Puşcariu, Elena – vezi Densusianu, Elena Puşcariu, Eleonora – 56, 72, 111, 130, 149, 197, 291, 307, 413 Puşcariu, Emil – 83, 310, 429 Puşcariu, Ioan Cavaler de – 104 Puşcariu, Lia (1907-1965) – 180, 313 Puşcariu, Radu (1906-1978) – 313 Puşcariu, Sextil (1877-1948) – 34-36, 56, 72, 73, 84, 99, 101, 111, 118, 130, 149, 170, 172, 178, 180, 197-199, 212, 220, 230, 242, 243, 245, 258, 291, 302, 303, 307, 310, 313, 314, 345, 361, 362, 364, 370, 371, 376, 384, 387, 413, 439, 470, 479

Quarnero, golf – 245 Quintescu, Chiriac – 93 Quintescu, Nicolae (1841-1913) – 93, 169, 401, 415, 437

Racotă, Maria – 108 Racotă, Nicolae – 388 Racoviţă, Dumitru – 54, 442 Racoviţă, Emil – 461 Racoviţă, Hortensia (1864-1953) – 54, 55, 289, 442, 443 Rácz, Maria – 187 Rădescu, gen. – 331, 407, 409, 469 Rados, Leonidas – 14, 147, 451, 481 Radovici, Zenia – vezi Caragiani, Zenia Radu Chelariu, Ana (n.1946) – 321 Radu Gyr – vezi Dumitrescu, Radu Coco Radu, Ioan – 476 Radu, Simion – 469

516

Răducănescu, Maria – Rădulescu, Andrei – 216 Rădulescu, Ecaterina – vezi Chelariu, Ecaterina Rădulescu, Maria – 184 Rădulescu, Mihai Sorin – 36, 91, 92, 94, 96, 158, 278, 310 Rădulescu, Savel – 301, 311 Rădulescu, Virgil – 96 Rădulescu-Dulgheru, Georgeta – 137, 363, 460 Rădulescu-Motru, C. (1868-1957) – 84, 94, 95, 111, 218, 230, 257, 280, 281, 324, 328, 370, 376, 386, 409, 410, 414, 458, 463, 469, 470, 474, 479, 481 Rădulescu-Motru, Elisa/Lizeta (1900-1918) – 324 Rădulescu-Motru, Gisela (n.1875) – 94 Rădulescu-Motru, Margareta/Margot (1903-1994) – 328 Rădulescu-Pogoneanu, I.A. (1870-1945) – 17, 18, 75, 84, 119, 180, 226, 228, 236, 240, 242, 261, 301, 437, 449, 463 Rădulescu-Pogoneanu, Titu – 274, 317 Rădulescu-Pogoneanu, Victor/Piki (1910-1962) – 274 Rădulescu-Valasoglu, Irina – 216 Raicu, Al. –429 Raicu, Ioan – 152 Raicu, Maria – 152 Răileanu, Brânduşa – 328 Ralea, Catinca (1929-1981) – 307 Ralea, Ioana (1898-1975) – 129, 150, 200, 226, 267, 292 Ralea, Mihai (1896-1964) – 32, 129, 150, 182, 200, 201, 207, 225, 226, 230, 244, 252, 266, 267, 292, 307, 312, 344, 348, 356, 385, 391, 412, 422, 427, 437-439, 476 Rallet, familia – 89, 331

Rallet, Ioan D. – 98 Rallet, Maria – 98 Râmnicu Vâlcea – 234, 406, 407, 430, 431 Râmnicu Sărat – 185, 301 Rarincescu, Elena/Coca – vezi Vlădescu, Elena/Coca Rarincescu, familia – 283 Rarincescu, Maria – vezi Zamfirescu, Maria Rarincescu, Mihai – 283 Râşca, mănăstire – 207 Răşcanu, Aglaia (n.1851) – 105, 179 Răşcanu, Constantin (1872-1941) – 301, 319 Răşcanu, Ecaterina – 179 Răşcanu, Neculai/Ţulai (1878-1940) – 319, 334 Răşcanu, Panaite (1818-1866) – 179 Răşcanu, Petre (1846-1913) – 80, 83, 105, 179, 301, 319, 334, 352, 354, 355, 366, 368, 402, 434, 439, 444 Răşcanu, Th. – 97 Raşcu, I.M. – 233 Raşef, Viorica – 283 Răşinari (jud. Sibiu) – 101, 187 Răteşti (jud. Argeş) – 177 Rău, Aurel – 468 Reading (Pensilvania, SUA) – 280 Rebreanu, Liviu – 125, 131, 151, 233, 282, 430, 465, 481 Rebreanu, Puia Florica – 282, 465, 481 Reciu (jud. Sibiu) – 85 Rey, Abel – 121 Riegler, Emanoil – 142, 229 Rio de Janeiro – 181 Rizu, Eugen (1850-1892) – 70, 89, 147 Rizu, Grigore – 89 Rizu, Neculai – 89 Robeşti (jud.Buzău) – 150 Robu, Olimpia – 327 Rodna – 189

517

Roiu, G. – 141 Roller, Mihai – 408 Roma – 77, 101, 102, 135, 153, 154, 176, 177, 185, 190, 238, 248, 311, 320, 330, 335, 417 Romalo, Nindi – 110 Roman – 61, 186, 319 Roman, Andrei Cristian – 381 Roman, Horia I – 320 Roman, Ioan N. – 320 Roman, Ion – 172 Roman, Maria – 102 Roman, Mariana – vezi Lăzărescu, Mariana Roman, Visarion – 102 Roques, Mario – 121 Roşca, Dumitru D. (1895-1980) – 111, 187, 255, 312, 322, 373, 412, 437, 468, 469 Roşca, Marina (n.1938) – 322 Roşca, Stela – 111, 187 Rosetti, Alexandru (1895-1990) – 75, 97, 98, 114, 125, 151, 200, 222, 228, 230, 231, 242, 243, 292, 302, 318, 323, 357, 365, 366, 372, 384, 390, 393, 395, 427, 429, 440, 466, 467, 472, 476, 477, 481 Rosetti, Ana – vezi Maiorescu, Ana Rosetti, C.A. – 454 Rosetti, Casia – 280 Rosetti, Elena – 98 Rosetti, familia – 64, 178 Rosetti, Gheorghe (n.1929) – 318, 476 Rosetti, Ion – 98 Rosetti, Maria – vezi Negruzzi, Maria Rosetti, Maria (1896-1963) – 98, 202 Rosetti, Radu – 280 Rosetti, Radu D. (1874-1964) – 51, 134 Rosetti, Radu R. – 96, 223, 226, 348, 374, 416, 458, 464 Rosetti, Th. – 159, 394 Rosetti-Roznovanu, Neculai – 394

Rosetti-Tescanu, familia- 64, 263 Rosetti-Teţcanu, Dumitru – 263 Roska, Márton – 84, 187, 322 Rotaru, Rodica – 42, 61, 89, 184, 259 Rotta, Nicolae – 383 Roznovanu, Anton – 100 Rubinstein, Arthur – 307 Rucăr – 132, 177, 242, 246 Rudeanu, Vasile – 176 Ruginoasa (jud. Iaşi) – 97 Rusia – 89 Russo, Demostene – 170, 173, 209, 228, 249, 305, 323, 339, 390, 413, 435, 450, 463, 477, 480, 481 Rusu, Aurelia – 61 Rusu, Cristina (1940) – 327 Rusu, I.I. – 409 Rusu, Liliana Teodora (n.1938) – 327 Rusu, Liviu (1901-1985) – 124, 126, 136, 191, 327, 437, 462, 469 Rusu, Octavia – vezi Voileanu, Octavia

Sacerdoţeanu, Aurelian (1904-1976) – 335, 448, 461 Sacerdoţeanu, Virginia (1898-1975) – 335 Sadova, Marietta (1897-1981) – 96 Sadoveanu, Izabela – 234 Sadoveanu, Mihail – 125, 134, 230, 318, 348, 467 Sadoveanu, Profira (1906-2003) – 318 Şăineanu, Lazăr – 251, 368, 455 Saint-Georges, Aglaia – 278 Saint-Georges, Alecu (1954-1904) – 92 Salinger, J.D. – 307 Sălişte – 111, 320, 336, 412 Salter, Martin – 364 Samurcaş, Alecu I. – 90 Samurcaş, Elena (1842-1921) – 89 Samurcaş, Ioan Al. – 90 Sănătescu – 331, 407, 409

518

Sâncrăian, Viorica – 408, 462 Sand, Georges – 64 Săndulescu, Alexandru – 50, 206, 225, 238, 247, 295, 296, 359, 369, 427 Săndulescu, Ecaterina – 134 Săndulescu, Radu – 50, 206, 247, 296, 359, 369, 427 Sân-Giorgiu, Ioan Mihail (1892-1950) – 84, 92, 275, 278 Sângiorz-Băi – 243 Sanielevici, H. – 476 Sanielevici, Simion – 226, 246 Sankt Petersburg – 398 Sărăcăceanu, Mihai – 182 Sasu, Maria – vezi Lungu, Maria Sauciuc-Săveanu, Theofil (1884-1971) – 328, 344, 382, 409, 461, 467, 471, 475 Săveanu, Nicuşor N. – 111 Săveanu, Vera – 235 Savu, Eugen – 189 Savu, Stela – 232 Savul, Anton – 117 Savul, Maria – 117 Savul, Zoe – 117, 235 Sbiera, I.G. – 291 Sbiera, Radu – 365, 402, 436 Scânteia (jud. Vaslui) – 411 Schmidt, Anna – 188 Schmidt, Erika – 152, 186 Schwartz, Matilda – 108 Scott, Dawson – 231 Scriban, Iuliu – 150 Scurtu, Ioan – 104, 128, 150 Sebastian, Mihail – 67, 125, 389 Seicher, Herman – 169 Seidel, Eugen Otto – 124 Seidel, Ingheborg (n.1910) – 124 Septfonds (Franţa) – 120 Şerb, Florica – 230 Şerb, Ioan – 230 Şerban Cantacuzino, voievod – 158

Şerban, Alex. – 45 Şerban, Constantin – 409 Şerban, Geo – 19, 53, 225, 232 Şerban, Nicolae – 51, 226, 292, 356, 370 Şerbănescu, Jeni (+1872) – 93 Şerbănescu, Th. – 94 Şerbănescu, Zamfira – 93 Şerbăneşti (jud.Olt) – 100 Serbia – 360 Serghi, Cella – 125 Serra, Giandomenico (1885-1958) – 84, 186, 322, 436, 477 Serra, Maria (n.1888) – 186 Seton-Watson – 230 Sevastos, Mihail (1892-1967) – 125, 206-208, 221, 246, 252, 278, 422, 429, 439, 452 Sharp, Lynn L. – 421 Şiadbei, Ioan – 409 Siberia – 42, 325 Sibi, Alice – 104, 135 Sibi, Joseph – 183 Sibiel (jud. Sibiu) – 412 Şibilă, Adela – 279 Sibiu – 62, 85, 100, 102, 103, 128, 130, 149, 187, 189-191, 215, 249, 273, 285, 303, 314, 336, 356, 362, 377, 382, 388, 409, 416, 462, 469 Şibot (jud. Hunedoara) – 330 Sighetul Marmaţiei – 406, 408, 472, 473 Sihleanu, Şt. – 455 Sileon, Ecaterina – 186 Silistra – 95 Simanffy, Margareta – vezi Kovács, Margareta Simedrea, Tit – 151, 461, 474 Simenschi, Teofil (1892-1968) – 230 Simion Stolnicu – vezi Botez, Alexandru Simion, Eugen – 212

519

Simionescu, I. – 458 Simionescu, Marcela – 266 Simionescu-Râmniceanu, Marin (1883-1964) – 377, 420, 450, 476 Simon, Dietrich – 441 Sinaia – 65, 67, 98, 239, 242, 296, 379, 383, 386, 447 Sion, Costandin – 89, 91, 183 Sion, George – 454 Şipoş, Sorin – 377 Slama-Cazacu, Tatiana – 129 Slănic Moldova (jud. Bacău) – 239, 240, 423, 424, 434 Slătineanu, colonel – 176 Slăvescu, Victor – 225, 348, 374, 376, 377, 391, 464, 474 Slotty, Friedrich Karl – 124 Slotty, Paula – 124 Socaciu, Simion – 439 Socolescu, Toma – 386 Sofronie, G. – 464 Şoimuş, Hermina – 186 Solcan, Şarolta – 94 Soldatos, Constantin R. – 441 Solomonescu, Maria – 134 Solomonescu, Zoe – vezi Claudian, Zoe Sombart, Nicolaus (1923-2008) – 36 Sombart, Werner (1863-1941) – 36 Sommers, Peter van – 255 Sora, Simona – 115 Sorbul, Mihail – 131 Sorbul, Sereda – 131 Sørensen, Per – 338 Şoricani (jud. Cluj) – 314 Sovata – 244, 323 Soveja (jud.Vrancea) – 108, 139, 217 Spania – 97, 177, 190, 322 Spânu, Alin – 282 Speranţia, Eugeniu – 233 Speranţia, Th. – 368 Spiess, Ludovic – 181

Spinei, Victor – 152, 292 Stahl, Henri H. (1901-1991) – 294, 437 Stahl, Henriette Yvonne – 125 Stahl, Paul H. – 92 Stamati, Maria – 98 Stamatiad, Al. T. – 229, 233, 410, 466 Stamatiade, Aurelia – 95 Stamatiade, Irina – 95 Stamatiade, Nicolae – 95 Stamati-Ciurea, familia – 98 Stana (jud. Sălaj) – 385, 397, 427 Stâna din Vale (jud. Bihor) – 427 Stanca, Horia – 216, 460 Stancu Mitroi, Şt. –233 Stancu, Zaharia – 233 Stănescu, Adrian – 177 Stănescu, C. – 260, 329 Stănescu, Ion – 267 Stăneşti (Vlaşca) – 177 Stanislawow (Polonia) – 81 Stătescu, Tanţa – 134 Stavilă, Constantin – 283 Stavri, Artur – 161 Ştefan Petriceicu, voievod – 87 Ştefan, Marian – 96, 223, 226, 348, 374, 416, 464 Ştefan, Mihai – 240 Ştefanelli, Isidor – 396 Ştefanelli, Teodor – 396 Ştefănescu, Dan (n.1905) – 327 Ştefănescu, I.D. (1886-1891) – 105, 111, 133, 151, 191, 322, 348, 471 Ştefănescu, Iulian – 434 Ştefănescu, Marin (1880-1945) – 83, 257, 258, 312, 326, 344, 394, 434, 469 Ştefănescu, Sabba – 456 Ştefănescu-Delavrancea, Barbu – 105, 111, 217, 240, 349 Ştefănescu-Goangă, Aurel (n.1911) – 309 Ştefănescu-Goangă, Elena – 307

520

Ştefănescu-Goangă, Florin (1881-1958) – 180, 258, 264, 309, 319, 380, 386, 408, 327, 450, 462, 473 Ştefănescu-Goangă, Petre – 181 Ştefănescu-Goangă, Sanda (n.1916) – 307 Ştefănescu-Goangă, Silvia (n.1918) – 309 Ştefănescu-Goangă, Titu (n.1913) – 307 Stefanis, Costas N. – 441 Steffan, Frank – 410 Ştenoflea Lavoisier, Ştefania – vezi Sudeţeanu, Ştefania Stere, Constantin – 42, 111, 134, 149, 221, 240, 241, 245, 246 Stere, Maria – 42, 111, 245, 329 Stere, Roman – 245 Steriade, Alice – vezi Voinescu, Alice Stern, Adolphe – 402 Stihi, Elena – 76 Ştirbei, Barbu – 97, 174, 349 Ştirbei, Eliza – 97 Ştirbey, familia – 349 Ştirbey, Marieta – vezi Balş, Marieta Stockholm – 122 Stoenescu, Maria – 60 Stoenescu, Virgil – 95 Stoian, Florentina – vezi Mateescu, Florentina Stoianovici, Alexandru – 182 Storojineţ – 106, 164, 306 Strassbourg – 82 Stravolca, I.G. – 141 Stroe, Petre – 437 Stroi, Elena – 189 Stroici, Emanoil – 92 Stroici, Gh. – 91 Stroici, Luca – 91 Stroici, Maria – 92 Stroici, Maricica – 92

Stroici, Martha – 91, 252 Strunga – 244 Sturdza Bulandra, Lucia – 63 Sturdza, Adela – vezi Moruzi, Adela Sturdza, C.R. – 226 Sturdza, D.A. – 162, 257, 350, 374, 448, 455, 458 Sturdza, Elena – vezi Brătianu, Elena Sturdza, Fatma – vezi Tăslăoanu, Fatma Sturdza, Gr.Gr. – 90, 331, 347 Sturdza, Grigore – 97, 138, 152, 240 Sturdza, Ioniţă Sandu – 106 Sturdza, Maria Gr. – 111 Sturdza, Mihai – 349 Sturdza, Mihai D. – 178 Sturdza, Radu – 63 Sturdza, Vasile – 63 Sturdza, Zoe – 257 Suceava – 294, 295, 409, 413, 431, 468 Suchianu, D.I. (1885-1985) – 129, 252 Suchianu, Ioana – vezi Ralea, Ioana Suchianu, Ion – 200 Suchier, Hermann – 47, 48, 73, 196, 197, 219, 271, 295, 332 Sudeţeanu, Constantin (1885-1960) – 84, 118, 187, 312, 322, 355, 356, 437, 469 Sudeţeanu, Georgeta – 322 Sudeţeanu, Răducan Gh. (n.1849) – 187 Sudeţeanu, Ştefania (1891-1947) – 118 Şumuleanu, Clemansa – vezi Climescu, Clemansa Şumuleanu, Constantin (1869-1939) – 80 Surdu, Bujor – 368 Suru, Pavel – 387 Suskind, Henry – 381 Sussex – 86 Suzana, mănăstire – 388 Szeged (Ungaria) – 253

521

T

abacu, Jenica – 422 Tafrali, Géneviève – 135 Tafrali, Orest (1876-1937) – 51, 94, 135, 209, 322, 330, 379, 434, 462 Tagore, Rabindranath (1861-1941) – 44 Tănăsescu, Elisa – 187 Tănăsescu, I. – 379 Tanaşoca, Nicolae Şerban – 194, 319 Ţăranu, Liviu – 472 Tărăşeni (Ucraina) – 384 Târgovişte – 177, 347 Târgu Frumos – 279 Târgu Măgurele – 187 Tarnavschi, Pulcheria – 235 Tarnavschi, T. – 199 Tăslăoanu, Fatma – 63 Tăslăuanu, Octavian – 62, 63, 150, 216, 217, 265 Tasu, Amalia (n.1882) – 171 Tasu, Eugenia (n.1876) – 171 Tasu, Ion (1878-1951) – 171 Tasu, Maria – vezi Iorga, Maria Tasu, Mihai (n.1874) – 171 Tasu, Vasile – 157, 161, 162, 171 Tasu, Vasile V. – 171 Tătărăscu, Adalgiza – 144 Tătărescu, Gh. – 283 Tatuşescu-Kernbach, Cornelia (1866-1933) – 234 Tecuci – 90, 93, 94, 161 Tekerghiol – 241 Teleajăn – 476 Tell, Al. – 96 Tell, Al. Christian – 96 Tell, Cristian – 96 Teodoreanu, Al.O. (1894-1964) – 205, 213, 329 Teodoreanu, Ionel – 25, 205, 209, 252, 255, 380

Teodoreanu, Lily – 380 Teodoreanu, Osvald – 392 Teodorescu, Al. – 50, 208, 241 Teodorescu, Ana – 187, 81 Teodorescu, Bazil – 439 Teodorescu, Dumitru M. (n.1881) – 81, 170, 187, 300, 322, 339, 355, 413, 414, 434 Teodoru, C.A. – 134, 149 Teoteoi, Tudor – 94 Thatcher, Margaret – 307 Theodorescu, Barbu – 158, 159, 212, 252, 372, 479 Theodorescu, C. – 185 Theodorescu, N. – 225 Thomas, Louis-Vincent – 453 Tiktin, H. – 200 Timiras, Nicholas – 284 Timişoara – 138, 152, 187, 231, 302 Tiron, Elena – 106, 285 Tiron, Gh. – 80, 141 Tiron, Zoe (1833-1898) – 80, 141, 285 Tisa – 472 Ţiţeica, Gh. – 458 Titel Petrescu, C. – 331, 407, 408, 471 Tocilescu, Elena – 95 Tocilescu, George – 95 Tocilescu, George G. (n.1852) – 95 Tocilescu, Grigore G. (1850-1909) – 83, 95, 165, 169, 212, 248, 265, 349, 357, 368, 435, 455, 456, 479 Tocilescu, Nicolae – 95 Tocilescu, Răducanul – 95 Tocilescu-Mavrodineanu, Olga – 42, 259, 260 Todoran, Ariana (n.1934) – 322 Todoran, Aurelia – 187 Todoran, Dumitru (n.1908) – 83, 187, 322 Toffler, Alvin – 307 Tokio – 99 Toma, Hersilia – vezi Vătăşan, Hersilia

522

Tompea, Doru – 104, 446 Tonescu, Maria – vezi Vulcănescu, Maria Tonitza – 393 Tonu, Teofana-Flora – 193 Ţopa, Leon (1912-1996) – 330 Ţopa, Sorana – 143 Topârceanu, G. – 125, 208, 240 Topliţa (jud. Harghita) – 167, 169 Torino – 477 Torouţiu, Elvira (1893-1953) – 192 Torouţiu, Ilie E. (1888-1953) – 50, 159, 165, 192, 227, 401 Totu, N. – 96 Townsend, Chris – 419 Trancu, Tasia – 205, 476 Trancu-Iaşi, Gr. – 476 Trelluyer, Louise Charlotte – 176 Trifeşti (jud. Neamţ) – 186 Trifu, Alice Elisabeta – 98, 138 Trifu, familia – 152 Trifu, Simion – 205 Triteanu, Lazăr (1872-1953) – 130, 253, 273, 284 Triteanu, Venturia – vezi Goga, Venturia Trutescu, Aneta-Virginia – 123 Tübingen – 320 Tudoran, Dorin – 220, 233, 353 Tudoran, R. – 464 Tudor-Pavelescu, Alina – 471 Tulbure, Alice-Georgette – 104 Tulbure, Gheorghe (1879-1955) – 324 Tulbure, Viorica – 324 Tulcea – 94 Ţurcan, Onisim – 137 Ţurcan, Veronica (Vica) – 137 Turcu, Victoria – 152, 186 Turcuş, Veronica – 119, 187, 472 Turda – 377 Turdeanu, Emil (1911-2001) – 284, 330

Turdeanu, Ilie – 330 Turdeanu, Margareta Letitia – 330 Ţurlea, Petre – 153, 202, 302, 358, 424, 438 Turnu Severin – 94, 213, 418 Tutankamon – 466 Ţuţea, Petre – 96 Tzigara, Toma – 89 Tzigara-Samurcaş, Alexandru (1872-1952) – 89, 90, 111, 168, 230, 244, 327, 331, 346, 347, 371, 390, 409, 443, 470 Tzigara-Samurcaş, Alexandru (Sandu) Al. (1903-1987) – 327 Tzigara-Samurcaş, Ana – vezi Berza, Mihai Tzigara-Samurcaş, Maria – vezi Berindei, Maria Tzigara-Samurcaş, Maria (1875-1971) – 90, 168

U

drişte Năsturel – 96 Uică, Nicolae (1877-1940) – 283 Ungaria – 102 Ungureanu, Gh. – 158 Upsala – 338 Urechia, Alecu (1860-1941) – 261, 324 Urechia, Ana (n.1840) – 105 Urechia, Corina – 70, 89, 234 Urechia, Françoise Dominique (1831-1858) – 261 Urechia, George A. – 76 Urechia, Luiza – 261, 286 Urechia, Nestor (1866-1938) – 324 Urechia, Tancred – 324 Urechia, V.A. (1834-1901) – 51, 70, 75, 88, 89, 105, 147, 165, 169, 240, 249, 261, 286, 324, 339, 343, 357, 383, 435, 449, 454, 455 Urechia, Vasilică A. – 324 Urs de Mărgineni, David – 183

523

Urs, David – 167 Ursu, Elena – 184 Ursu, Emilia – 384 Ursu, Horia (n.1916) – 315, 320 Ursu, Ioan (1875-1925) – 81, 131, 150, 165, 173, 183, 184, 293, 300, 315, 320, 354, 368, 384, 401, 425, 460 Ursu, Ioan (medic) – 183 Ursu, Ioana – 96, 223, 226, 348, 374, 416, 426, 464 Ursu, Lucreţia – 183 Ursu, Victoria (1917-) – 320

Văcărescu, Elena – 281 Văcărescu, Zoe – 89 Văcăreşti – 99, 346, 472, 473 Vaida, Ana – 45, 104, 184 Vaida, Mircea – 412 Vaida-Voevod, Alexandru (1872-1950) – 23, 45, 104, 184, 230 Vainberg, Alexandru – 188 Valaori, Iuliu – 344, 402, 434, 458, 460 Vâlcele – 425 Valea Călugărească – 215, 384 Valea Urloaiei (Prahova) – 177 Vălenii de Munte – 242, 288, 371, 386, 387 Vâlsan, George (1885-1935) – 80, 175, 228, 242, 338, 422, 427, 428, 440, 451, 458, 463 Vâlsan, Mihai – 451 Vântu, Gh. – 474 Văratec – 149, 207, 239, 240, 241, 246 Vârgolici, Duţu (1895-1902) – 325 Vârgolici, Elena – vezi Cătănescu, Elena Vârgolici, Eugenia – vezi Antonescu, Eugenia Vârgolici, Eugenia M. (1898-1962) – 307 Vârgolici, Iordachi (1896) – 325

Vârgolici, Maria – 142 Vârgolici, Mihai – 142 Vârgolici, Natalia (1859-1887) – 80, 106, 285 Vârgolici, Ştefan (1843-1897) – 70, 80, 106, 141, 159, 196, 285, 312, 325, 355, 368, 394, 435, 455, 462 Vârgolici, Ştefan (1892) – 325 Vârgolici, Ştefan (n.1895) – 325 Vârgolici, Teodor – 422, 447 Vârgolici, Virginia – 142 Vârlezi-Covârlui – 182 Vârnav, Al.Gr. – 92 Vască, I. – 462 Vasilaţi (jud. Călăraşi) – 381 Vasile Lupu, voievod – 158, 394 Vasile, Vasile – 430 Vasilescu Karpen – 458 Vasilescu, Radu Nicolae – 338 Vasiliu, Anca – 284 Vasiliu, Elena (Lola) – 134 Vasiliu, Eliza – 134 Vasiliu, Gabriel – 345 Vasiliu, Maria – vezi Langa, Maria Vasiliu, Virginia – vezi Sacerdoţeanu, Virginia Vătăşan, Hersilia (n.1875) – 190 Vătăşan, Ioan (n.1867) – 190 Vătăşanu, Elena – 190 Vătăşanu, Virgil (n.1902) – 190, 314, 330 Vatra Dornei – 384 Vaum, Ecaterina – 165, 269, 349, 401 Velicu, Dudu (1905-1977) – 471 Velisar Teodoreanu, Ştefana – 208 Vellescu, Şt. – 455 Veneţia – 149, 288 Veroiu, Mircea – 311 Verona, Paul (1897-1966) – 328 Vianu, Cornelia (Nelly) – 118 Vianu, Elena (n.1911) – 188, 201, 215, 315, 381

524

Vianu, Ioan – 315 Vianu, Tudor (1898-1964) – 46, 84, 101, 118, 188, 201, 215, 226, 228, 243, 315, 370, 381, 384, 432, 439 Vichy – 275 Viişoreanu, Ecaterina – vezi Herescu, Ecaterina Vinea, Ion –125, 228 Vitanidis, Gh. – 311 Vizanti, Andrei – 84, 189, 206, 275, 280, 355, 368, 402, 478 Vizanti, Ecaterina (n.1865) – 280 Vlad, Ion (1920-1992) – 278 Vlad, Laurenţiu – 177 Vlădescu, Elena/Coca – 275, 282 Vlădescu, Ion (1896-1942) – 173, 275, 282, 283 Vlădescu, Şt. – 103 Vlădescu-Răcoasa, G. – 411 Vlahuţă, Alexandrina – 105 Vlahuţă, Alexandru (1858-1919) – 105, 111, 150-152, 240, 261, 471 Vlahuţă, Margareta – 105, 111, 151 Vlaşca – 92, 177 Vlasiu, Ion (1908-1997) – 311 Voican [-Voiculescu], Gelu – 150, 216, 265 Voicu, Clementina – vezi Narly, Clementina Voileanu, Octavia – 130 Voinescu, Alice – 121, 322 Volovăţ (jud. Suceava) – 91 Vorobcievici, Octav – 182 Vuia, Honoria – 286 Vuia, Irina (n.1889) – 285 Vuia, Iuliu – 187 Vuia, Octavian (1914-1981) – 312 Vuia, Romulus (1887-1963) – 83, 119, 187, 285, 415 Vuia, Romulus R. (n.1922) – 312 Vulcănescu de Hillerin, Sandra – vezi Vulcănescu, Elisabeta-Alexandra

Vulcănescu, Elena-Maria Viorica/Vivi (n.1927) – 274, 317 Vulcănescu, Elisabeta-Alexandra/Sandra (n.1931) – 317 Vulcănescu, Ioana-Maria-Mărgărita/Măriuca (n.1933) – 317 Vulcănescu, Mărgărita Ioana (1897-1987) – 180, 281 Vulcănescu, Maria (n.1876) – 180 Vulcănescu, Mihaela-Zoe/Michette (1902-1990) – 18, 180, 281 Vulcănescu, Mihail (1854-1938) – 180 Vulcănescu, Mircea (1904-1952) – 18, 64, 75, 83, 128, 135, 179, 180, 234, 274, 275, 281, 301, 317, 344, 376, 395, 459, 472 Vulcu, Adelina – 65, 66, 286 Vulcu, Ion – 286 Vulpe, Magdalena (1936-2003) – 34, 73, 84, 99, 118, 130, 149, 198, 199, 291, 303, 310, 314, 362, 479 Vulpe, Radu – 135 Vulpescu, Sofronie – 456

Wagner – 464

Wagner, Alfred – 333 Walter, Lucia – 93, 134 Warne Monroe, John – 421 Warshaw, Mal – 453 Washington – 107, 267 Weaver, John – 441 Weigand, G. – 34 Weimar – 362 Weiss, Mihai – vezi Patriciu, Mihai Weist, violonist – 238 Windisch, Rudolf – 87 Wirth Pester, Ana – vezi Urechia, Ana Wirth Pester, Cristian – 286 Wirth Pester, Luiza – vezi Urechia, Luiza

525

Wirth, Carolina – 286 Wolf, Elena – vezi Lupescu, Elena

Xenopol, Adela – 235 Xenopol, Alexandru D. (1847-1920) – 50, 68, 84, 99, 120, 126, 127, 131, 150, 158, 159-165, 183, 234, 242, 243, 275, 278, 279, 295, 344, 349, 352, 354, 355, 364, 366, 368, 388, 394, 401, 404, 424, 449, 457 Xenopol, Coralia (1867-1951) – 127, 278, 279, 295, 388 Xenopol, Elisa – 126, 127, 275 Xenopol, Nicolae (1859-1917) – 31, 99

Zaharia, Nicolae – 331 Zaharia, Nicoleta – 480 Zaharia, Teodora – vezi Hudiţă, Teodora Zaiancicovschi, Maria Gizela – vezi Cândea, Maria Gizela Zalomit, Ion (1810-1885) – 320, 326, 454

Zamfirescu, Duiliu – 225, 238, 239 Zamfirescu, Ion (1907-2001) – 139, 189, 282, 289, 290, 291, 464, 476 Zamfirescu, Maria – 139, 189, 289 Zappa, familia – 104 Zarifi, Sophie – 184 Zarifopol, Paul (1874-1934) – 49, 50, 141, 206, 247, 295, 296, 358, 427, 475 Zdrenghea, Maria – 136 Zeletin, C.D. – 90, 371 Zeletin, Ştefan (1882-1934) – 140, 243, 338, 434 Zinsmeister, Adelaida – 187 Zinvcliu, Dachia – 189 Zlatna (jud. Alba) – 329, 434 Znojemszky, Gizela – vezi Kristóf, Gizela Zorleni (jud. Vaslui) – 100, 111 Zub, Alexandru – 39, 243, 248, 334, 340, 419, 320, 450, 481 Zürich – 47, 48, 120, 196, 321, 440

526