Noaptea din grădina Ghetsimani

Colec]ia PLURAL Coperta: Silviu Lupescu Pe copert\: Gerrit van Honthorst, Crist `n gr\dina Ghetsimani (detaliu), 1617,...

Author: Lev Şestov

33 downloads 1129 Views 1MB Size Report

This content was uploaded by our users and we assume good faith they have the permission to share this book. If you own the copyright to this book and it is wrongfully on our website, we offer a simple DMCA procedure to remove your content from our site. Start by pressing the button below!
Report copyright / DMCA form

DOWNLOAD PDF

Colec]ia PLURAL

Coperta: Silviu Lupescu Pe copert\: Gerrit van Honthorst, Crist `n gr\dina Ghetsimani (detaliu), 1617, Muzeul Ermitaj, Sankt Petersburg

Editura POLIROM, B-dul Copou nr. 3 P.O.Box 266, 6600 Ia[i, ROMANIA ISBN 973-97108-3-2 Printed in ROMANIA

Lev {estov

NOAPTEA DIN GR|DINA GHETSIMANI

• PRIVILEGIA}II {I DEZMO{TENI}II ISTORIEI Traducere de Liviu Antonesei [i Gabriela Gavril-Antonesei, cu o prefa]\ de Liviu Antonesei

POLIROM Ia[i, 1995

4

LEV {ESTOV


5

PREFA}| Peregrinarea prin sufletele omene[ti (Eseu despre metoda lui Lev {estov) O veche cuno[tin]\ redescoperit\ {estov este o veche cuno[tin]\ a culturii noastre, dac\ ne g`ndim c`t de mult a fost citit, citat, folosit ca surs\ de inspira]ie [i comentat `n anii ‘20 – ’30, mai ales `n mediile `n care s-a format „tr\irismul” [i `n celelalte medii preocupate de „spiritualitate”. ~n anii ’20, a `nceput, de altfel, traducerea sistematic\ a c\r]ilor sale `n francez\ – [i pe aceast\ „filier\” a [i sosit {estov `n Rom^nia. ~n textul despre Fondane/Fundoianu din Exerci]ii de admira]ie, Cioran aminte[te aceast\ intens\ frecventare a marelui filosof rus de c\tre mediile intelectuale rom^ne[ti interbelice. De altfel, el `nsu[i `[i aminte[te, de la `nt`lnirile cu Fundoianu, mai ales discu]iile despre {estov: „l-am vizitat prima oar\ pentru a-i pune `ntreb\ri despre {estov”. E adev\rat, Cioran uit\ s\ pun\ `ntreb\rile preg\tite [i prefer\ s\-i spun\ poetului ra]iunile propriei sale sl\biciuni fa]\ de autorul Revela]iilor mor]ii. ~n ceea ce-l prive[te pe Fundoianu, acesta `[i `ncepe „experien]a [estovian\” `n 1922, c`nd scrie, una dup\ alta, nu mai pu]in de [ase cronici la Revela]iile mor]ii, `n publicistica din ]ar\! Dup\ doi ani, `n prim\vara lui 1924, `l cunoa[te pe filosof acas\ la Jules de Gaultier. A[a cum m\rturise[te `n ~nt`lniri cu {estov, a fost atunci un fel de translator, a mediat `nt`lnirea dintre cei doi filosofi – {estov nu `n]elegea prea bine terminologia filosofic\ a francezului, iar acesta nu era prea obi[nuit cu franceza vorbit\ de rus. P`n\ la moartea lui {estov, `n 1938, contactele s`nt frecvente [i regulate – s`nt contacte de la maestru la discipol, care-i provoac\ `n 1936 o revela]ie bulversant\: „am avut sentimentul profund [i tulbur\tor c\ nimeni nu `n]elesese g`ndirea lui {estov”. Este momentul `n care `ncepe s\ noteze,

6

LEV {ESTOV PREFA}|

imediat ce ajunge acas\, esen]ialul din discu]iile purtate cu {estov. Cioran are dreptate c`nd `l socote[te pe Fundoianu discipolul nu cel mai fidel, ci cel mai inspirat al marelui rus. Ce-a preluat Fundoianu de la {estov? Nu idei, nu o problematic\ anume, ci un fel de metodologie, o manier\ de lucru intelectual: „Ca [i {estov, el pornea de la un citat, simplu pretext la care nu `nceta s\ se raporteze [i din care extr\gea concluzii nea[teptate” [i, mai departe, „De fapt, el nu se interesa de ceea ce un autor a spus, ci de ceea ce ar fi putut spune, de ceea ce el ascunde, `nsu[indu-[i metoda lui {estov, adic\ peregrinarea prin suflete, mai degrab\ dec`t de-a lungul doctrinelor”. Observa]iile lui Cioran s`nt exacte [i vom reveni la ele c`nd vom aborda metoda [estovian\ mai pe larg. P`n\ atunci, s\ mai semnal\m c\, dup\ o at`t de intens\ frecventare a lui {estov `n epoca interbelic\ – de la Blaga la Eliade, de la Nae Ionescu la Sebastian [i de la Cioran la Eugen Ionescu este citat mai de toat\ lumea –, urmeaz\ o sincop\ aproape perfect\ de o jum\tate de secol. Cu excep]ia unui articol al lui Dan Alexe, publicat `n Opinia studen]easc\, nu cunosc un alt text despre {estov publicat `n ]ara noastr\. {i c`teva cit\ri, mai degrab\ ru[inate dec`t entuziaste. Leg\tura a fost reluat\ – [i `n aceast\ privin]\ – tot dup\ decembrie 1989. Au `nceput s\ apar\ traducerile rom^ne[ti [i comentariile. Prin grija d-lor Silviu Lupescu [i Luca Pi]u, la Institutul European din Ia[i, au ap\rut deja Revela]iile mor]ii [i ~nceputuri [i sf`r[ituri, `mpreun\ cu o parte a exegezei „clasice” despre filosoful rus: Boris de Schloezer, Benjamin Fondane, Albert Camus etc. Aventura continu\ la Polirom, aceast\ nou\ editur\ [i, deja, am curajul s\-mi imaginez o edi]ie complet\, dup\ modelul celei de la Flammarion... Peregrinarea prin sufletele omene[ti ~n studiul despre {estov – Un g`nditor rus –, Boris de Schloezer descrie marea tradi]ie filosofic\ inaugurat\ acum 2500 de ani `n Grecia [i `ncununat\ `n marile sisteme filosofice europene clasice – un curent care traseaz\ „drumul principal al filosofiei”. Dar, mai semna-

NOAPTEA DINPREFA}| GR|DINA GHETSIMANI

7

leaz\ exegetul lui {estov, au existat [i o mul]ime de g`nditori care au ocolit acest „drum principal”, „aventurierii g`ndului”, un fel de outlaws, deci de „`n afara legii”: Pascal, Kierkegaard, Nietzsche, bine`n]eles {estov. Ei nu pot fi „`ncadra]i” `n tradi]ia filosofic\, pe care o supun de altfel discu]iei [i h\r]uielii, dar nici nu pot fi trecu]i sub t\cere – et pour cause! Dac\ mai ad\ug\m pe Sf`ntul Pavel, pe Luther, pe profe]ii biblici, vom vedea c\ este vorba chiar de autorii cei mai frecventa]i de {estov. Pentru c\ el chiar asta este – fratele aventurierilor g`ndirii, al r\t\citorilor, al non-conformi[tilor, al acelora care s-au pus de-a curmezi[ul istoriei [i al ra]iunii. Pentru {estov nu poate exista o afirma]ie mai absurd\ dec`t „tot ceea ce este real este [i ra]ional”, cum absurd\ este [i reciproca. De aceea, „marile spirite”, de la Platon la Descartes, Spinoza [i Hegel nu s`nt frecventate dec`t pentru a fi comb\tute, pentru a fi relevate fisurile spectaculoaselor lor construc]ii filosofice, pentru a fi demascat\ inconsisten]a credin]ei lor netulburate `n puterile „atotputernice” ale ra]iunii. S\ apel\m din nou la Boris de Schloezer: „Lev {estov apar]ine aceluia[i mic grup de spirite s\lbatice, subtile, arz\toare [i libere, care v`neaz\ adev\ruri pe cont propriu, f\r\ a se `nfeuda vreunui sistem. Aidoma lui Pascal sau Nietzsche, el poate fi, evident, `ncadrat, dac\ ]inem neap\rat, la cutare sau cutare tradi]ie; `ns\ raporturile pe care vom izbuti s\ le stabilim `n acest fel nu ne-ar ajuta deloc s\-i `n]elegem g`ndirea, opera, `ntruc`t ceea ce este mai pre]ios `n aceast\ oper\ este tocmai individualitatea ei, lipsa ei de asem\nare cu opera celorlal]i g`nditori”. De ce? Pentru c\ pe {estov `l intereseaz\ la om, inclusiv la „oamenii mari” interoga]i de el, „particularul, excep]ia, inexplicabilul, `n chiar sensul etimologic al termenului”, cum adaug\, peste c`teva pagini, acela[i exeget. De aici, provine [i originalitatea metodei [estoviene, acea „peregrinare prin sufletele omene[ti”, mai degrab\ dec`t prin corpusurile doctrinare, despre care vorbea [i Cioran. De altfel, acest principiu metodologic este amintit de Lev {estov `nsu[i `ntr-un pasaj din Privilegia]ii [i dezmo[teni]ii istoriei: „Istoria filosofiei [i filosofia `ns\[i trebuie

8

LEV {ESTOV PREFA}|

s\ fie [i n-a fost adesea altceva dec`t o peregrinare prin sufletele omene[ti, iar marii filosofi au r\mas, `ntotdeauna, pelerini prin suflete”. Dac\ {estov are dreptate, dac\ a[a stau lucrurile, m\ tem c\ s`nt mai pu]ini „mari filosofi” dec`t obi[nuim noi s\ num\r\m! Dar nu aceasta este, de fapt, problema. Exist\ una mult mai serioas\ formulat\ `nc\ de Berdiaev `n discu]iile sale cu {estov: „el (Berdiaev, n.m. L.A.) `mi repro[eaz\ f\r\ `ncetare c\ [estovizez autorii despre care vorbesc; pretinde c\ nici Dostoievski, nici Kierkegaard n-au spus niciodat\ ceea ce ì fac eu s\ spun\”. Obiec]ia este, trebuie s\ recunoa[tem, redutabil\. C`t am putut eu verifica – `n cazul traducerilor de fa]\, mai ales – ea nu se sus]ine. Cel pu]in nu a[a cum este ea formulat\. {estov nu inventeaz\ nimic. Citatele folosite s`nt, `n general, corecte. Cel pu]in `n spiritul, dac\ nu totdeauna [i `n litera lor. {estov nu inventeaz\, prin urmare, nimic pe seama autorilor iubi]i sau huli]i, `ns\ el [estovizeaz\ destul de mult [i destul de des. Cum anume? Mai ales, prin dou\ procedee. Unul este clasic – decupajul. ~n genere, autorii nu s`nt foarte unitari, ci contradictorii. Iar {estov are abilitatea cu totul remarcabil\ s\ selecteze mereu ceea ce se potrive[te cu propriile sale teze [i convingeri. ~n fond, la fel procedeaz\ to]i interpre]ii [i nu este nimic de obiectat `n aceast\ privin]\. Poate cel de-al doilea procedeu s\ fie repro[abil. Adesea, {estov ì face pe autorii comenta]i s\ spun\ ([i) ceea ce n-au spus. Dar nu invent`nd pe seama lor, ci tr\g`nd ultimele consecin]e, pe care autorii n-au `ndr\znit s\ le trag\ ei `n[i[i, din propriile lor afirma]ii. Nici acesta nu este, totu[i, un procedeu repro[abil. Este uzat [i de al]i comentatori, poate nu cu veritabila m\estrie a lui {estov, dar este utilizat. P`n\ la urm\, este bine ca autorii `n[i[i s\ afle ce-ar fi putut spune dac\ [i-ar fi dus propriul g`nd p`n\ la cap\t! Nu stric\ s\ afle acest lucru m\car `n eternitate, dac\ `n temporalitate n-a fost posibil. O mul]ime de autori pot s\ aib\ surprize postume mari prin aplicarea consecvent\ a acestui procedeu. Berdiaev `nsu[i c`te surprize ar putea s\ aib\ dac\ ar fi trecut prin sita „[estoviz\rii”...


9

O filosofie a dezr\d\cin\rii umane Radu Enescu, autorul prefe]ei la edi]ia rom^neasc\ a Revela]iilor mor]ii, are dreptate s\-l smulg\ pe {estov din linia existen]iali[tilor cre[tini, unde, `mpreun\ cu Soloviov [i Berdiaev, `l introdusese Emmanuel Mounier. Are dreptate [i Camus c`nd semnaleaz\ deosebirile inechivoce dintre filosoful rus [i filosofia absurdului: „Pentru {estov, ra]iunea e van\, dar exist\ ceva dincolo de ea. Pentru spiritul absurd, ra]iunea e van\, dar dincolo de ra]iune nu mai exist\ nimic”. {i, totu[i, aceast\ filosofie a dezr\d\cin\rii umane [i a unui Dumnezeu „absurd”, `n sens veterotestamentar, este infinit mai „radical\” dec`t filosofia absurdului. Pentru c\, aceasta din urm\ este `n felul ei „democratic\” [i consolatoare – to]i oamenii se lovesc `n egal\ m\sur\ de acest absurd, mai mult sau mai pu]in abstract. La {estov, pe urmele lui Pascal – [i `n contra lui Descartes – apare problema „celor ale[i”, deci a „inechit\]ii lui Dumnezeu”. Pentru Descartes, culme a g`ndirii ra]ionaliste [i partizan al „reconcilierii” Logos-ului grec cu Biblia, Dumnezeu nu poate [i nu vrea s\-i `n[ele pe oameni, el acord\ un tratament egal tuturora. Pascal – [i {estov `mpreun\ cu el, `mpreun\ cu Sf`ntul Pavel [i Luther – dovedesc c\ reconcilierea nu este posibil\, c\ trebuie ales `ntre lumen naturale [i lumen supranaturale, `ntre ra]iune [i credin]\ [i c\, prin urmare, Dumnezeu ì „lumineaz\” pe unii [i ì „`n[al\” pe al]ii. Exist\, deci, „ale[i” [i „refuza]i”. Mai mult chiar, {estov continu\ aceast\ „teorie a cunoa[terii” descoperit\ de Pascal `n Sf`nta Scriptur\, ar\t`nd c\ Dumnezeu ì poate „lumina” [i „`n[ela” pe unii [i aceia[i, `n momente diferite ale vie]ii lor. Care s`nt, `n fond, marile teme ale filosofiei lui {estov? Nu s`nt mai mult de patru [i toate s`nt „agonale”: lupta cu morala imperativului categoric; lupta cu puterile absolute ale ra]iunii, a[a cum s`nt elogiate acestea `n tradi]ia filosofic\; lupta `mpotriva imaginii armoniei [i a ordinii realit\]ii obiective; `n sf`r[it, lupta `mpotriva ipostazierii lui Dumnezeu ca treapt\ suprem\ a Binelui. Toate aceste teme vor fi reg\site `n cele dou\ texte reunite `n edi]ia de fa]\, cum le vom reg\si pretutindeni

10

LEV {ESTOV PREFA}|

`n opera lui {estov. Aici, ele s`nt interogate prin „sufletele” confraterne ale lui Pascal, Luther, Nietzsche, Sf`ntului Pavel [i cele inamice ale unor Hegel, Descartes, Spinoza. Vom afla `nc\ o dat\ de ce {estov a ales Ierusalimul [i nu Atena, ira]ionalul [i nu ra]iunea, un Dumnezeu „inechitabil” `n locul celui „ra]ionalizat” de tradi]ia filosofico-teologic\. Vom afla, prin urmare, de ce se afl\ al\turi de Pascal `n judecata pe care acesta a declan[at-o, la tribunalul lui Dumnezeu, `mpotriva Romei, lumii [i ra]iunii st\p`nitoare peste ele. Ad tuum, Domine Jesu, tribunal appello! Acesta nu este doar strig\tul lui Pascal. Este, `n egal\ m\sur\, [i strig\tul lui {estov. Pentru c\ [i {estov [tie c\ Iisus se afl\ `n agonie p`n\ la sf`r[itul lumii... * * * Nu am „povestit” cele dou\ texte reunite `n volumul de fa]\. Pe de o parte, nu cred c\ acesta este rostul unei prefe]e. Pe de alt\ parte, {estov `[i „poveste[te”, el `nsu[i, subiectul at`t de bine `nc`t riscam s\ `nlocuiesc dou\ „povestiri” excelente cu un rezumat prost. Nu pot, totu[i, s\ nu semnalez c`teva locuri `n care argumenta]ia [estovian\ atinge culmi ale subtilit\]ii [i rafinamentului greu de atins: statutul ambiguu al Sf`ntului Augustin `ntre logosul grec [i cel johanic; studiul comparativ al mult-credinciosului Pascal [i al „ateului” Nietzsche; rela]ia „boal\” [i „abis” la Pascal; infinitele nuan]e cu care este abordat „cazul Spinoza”; interpretarea p\catului originar [i completarea „teoriei cunoa[terii” pascaliene [.a.m.d. Nu spun c\ nu s-ar putea polemiza cu {estov, dar m\ `ndoiesc c\ acest lucru ar putea fi f\cut numai bizuindu-te pe puterile „`ng`mfatei” ra]iuni. Cu alte cuvinte, o critic\ „ra]ionalist\” a lui {estov ar fi lipsit\ de sens. Pentru c\ `n alt plan este purtat\ discu]ia. Chiar [i discu]ia despre ra]iune. Liviu ANTONESEI Not\: ~n redactarea acestei prefe]e, au fost utilizate, pe l`ng\ textele lui {estov, urm\toarele surse: Dan Alexe, Paucitas Clavium, `n „Opinia studen]easc\”, 4-5, 1983, reluat ca prefa]\ `n Lev {estov, ~nceputuri [i sf`r[ituri, E.I.E., 1993; E.M. Cioran, Benjamin


11

Fondane, `n Exercices d’admiration, Gallimard, 1986; Albert Camus, Mitul lui Sisif, E.L.U., 1968; Radu Enescu, Prefa]\ la Revela]iile mor]ii, E.I.E., 1993; B. Fundoianu, ~nt`lniri cu Lev {estov, `n ~nceputuri [i sf`r[ituri, edi]ia citat\; Lev {estov, martor al acuz\rii, `n Benjamin Fundoianu, Con[tiin]a nefericit\, Ed. Humanitas, 1993; Boris de Schloezer, Un g`nditor rus, `n ~nceputuri [i sf`r[ituri, edi]ia citat\; Miguel de Unamuno, Credin]a pascalian\, `n Agonia cre[tinismului, E.I.E., 1993.

Not\ asupra edi]iei Volumul de fa]\ cuprinde dou\ din cele mai importante „mici” studii filosofice publicate de Lev {estov, `n 1923, `n Fran]a – [i `n limba francez\, mai `ntì. Noaptea din gr\dina Ghetsimani. Eseu despre Pascal a fost tip\rit la Grasset, unde ocup\ pozi]ia 23 `n celebra colec]ie „Les Cahiers Verts”, iar Privilegia]ii [i dezmo[teni]ii istoriei. Destinul istoric al lui Descartes [i Spinoza a ap\rut `n num\rul 600, din 15 iunie 1923, al revistei „Mercure de France”. Ambele trateaz\ distinc]ia spiritual\ dintre filosofia ra]ionalist\ `ncununat\ de Descartes [i cea cre[tin\ ilustrat\ de Pascal. De aceea, au [i fost reeditate [i traduse, `n general, `mpreun\. Pentru traducerea de fa]\ am folosit Pe balan]a lui Iov, cel de-al optulea volum al „integralei {estov” `n 13 volume, editat\ la Flammarion. Pe l`ng\ studiile traduse, volumul mai cuprinde Revela]iile mor]ii, ~ndr\zneli [i supuneri [i Discursuri exasperate (Extazele lui Plotin). Noaptea din gr\dina Ghetsimani a fost tradus de Liviu Antonesei, iar Privilegia]ii [i dezmo[teni]ii istoriei de Gabriela Gavril-Antonesei. Traduc\torii s-au pus de acord asupra unei „unific\ri a echivalen]elor” absolut necesar\. Ei mul]umesc d-lui Valeriu Gherghel pentru lectura integral\ a traducerii [i d-nei Ana Cojan pentru verificarea traducerilor citatelor din limbile greac\ [i latin\. Am`ndoi lectorii i-au ajutat s\ g\seasc\, `n mai multe locuri, echivalen]e mai bune. (L.A.)

Noaptea din gr\dina Ghetsimani Eseu despre filosofia lui Pascal

14

LEV {ESTOV


15

Iisus va fi `n agonie p`n\ la sf`r[itul lumii : nu trebuie s\ dormim tot acest timp. Pascal Misterul lui Iisus (553)

I Trei sute de ani s-au scurs de la na[terea lui Pascal, [i nu cu mult mai pu]ini de la moartea sa : Pascal a tr\it numai treizeci [i nou\ de ani. ~n timpul acestor trei sute de ani, oamenii au progresat mult : ce-am putea noi `nv\]a de la un om din veacul al XVII-lea ? Nu el, ci noi l-am instrui dac\ ar `nvia. Cu at`t mai mult cu c`t, printre contemporanii s\i, Pascal era un „`nt`rziat” : el nu se sim]ea atras, ca to]i ceilal]i oameni, `nainte, c\tre un viitor „mai bun”, ci `napoi, c\tre profunzimile trecutului. Ca Iulian Apostatul, el voia s\ dea `napoi „roata timpului”. ~n fapt, Pascal era un apostat ; el a abandonat, a renegat tot ceea ce umanitatea c`[tigase prin eforturi comune vreme de dou\ str\lucitoare secole, acele veacuri pe care posteritatea recunosc\toare le-a numit „Rena[tere”. Totul se re`nnoia [i to]i vedeau `n aceast\ re`nnoire destinul lor istoric. ~ns\ lui Pascal ì era team\ de noutate. Toate eforturile g`ndirii sale, at`t de nelini[tit\ [i, `n acela[i timp, at`t de profund\ [i concentrat\, le folosea pentru a rezista curentelor istoriei, le utiliza `n scopul de a nu se l\sa antrenat de aceste curente. Po]i `ns\ lupta cu istoria, este ra]ional s\ lup]i `mpotriva istoriei ? Ce interes poate prezenta pentru noi un om care `ncearc\ s\ oblige

16

LEV {ESTOV

timpul s\ revin\ la vechea matc\ ? Nu este el dinainte condamnat – [i `mpreun\ cu el `ntreaga lui oper\ – la insucces, la nereu[it\, la sterilitate ? Nu exist\ dou\ r\spunsuri la aceast\ `ntrebare. Istoria este implacabil\ cu aposta]ii. Pascal n-a evitat soarta comun\. E adev\rat c\ operele sale continu\ s\ fie imprimate : ast\zi, el este `nc\ citit, este chiar l\udat, celebrat ; lum`n\rile ard continuu `n fa]a imaginii sale [i vor arde `nc\ mult timp, foarte mult timp. Dar nimeni nu-l ascult\ : al]ii s`nt cei asculta]i, chiar cei `mpotriva c\rora a luptat, pe care ì ura. Iar adev\rul este c\utat nu al\turi de Pascal, care i-a consacrat `ntreaga via]\, ci `n compania altor g`nditori. Nu Pascal, ci Descartes este considerat p\rintele noii filosofii ; nu de la Pascal, ci de la Descartes accept\m adev\rul ; c\ci unde am putea c\uta adev\rul, dac\ nu `n filosofie ? Aceasta este judecata istoriei : `l admir\m pe Pascal [i trecem mai departe. Este o judecat\ f\r\ apel. Dac\ ar putea fi rechemat la via]\, ce-ar r\spunde Pascal la aceast\ judecat\ a istoriei ? ~ntrebare o]ioas\, s-ar zice ; istoria ]ine seama de vii, nu de mor]i. O [tim ; dar cred c\ m\car o dat\, [i `ntruc`t e vorba de Pascal, este legitim s\ oblig\m istoria s\ ]in\ seama [i de mor]i. E adev\rat c\ aceast\ `ncercare este foarte dificil\ [i incomod\ ; e adev\rat c\ istoria va trebui s\ inventeze, pentru a se justifica, o filosofie nou\, pentru c\ filosofia istoriei a lui Hegel, admis\ p`n\ [i de cei care, `n alte privin]e, s`nt `n dezacord cu el [i care exista cu mult `naintea na[terii lui Hegel, se va revela ca neadecvat\. P`n\ la urm\, este aceast\ `ncurc\tur\ at`t de teribil\ ? {i trebuie s\-l ap\r\m pe Hegel cu orice pre] ? P`n\


17

acum, istoria se scria plec`nd de la aceast\ presupunere (pe care nimeni, de altfel, n-a verificat-o), c\ oamenii, odat\ mor]i, nu mai au nici o [ans\ de existen]\, c\ ei s`nt, prin urmare, dezarma]i `n fa]a judec\]ii posterit\]ii [i f\r\ nici o influen]\ asupra vie]ii. Dar va veni timpul c`nd, chiar istoricii vor sim]i, poate, c\ cei care nu mai tr\iesc s`nt oameni asem\n\tori cu ei `n[i[i. Atunci, vor deveni mai pruden]i [i mai circumspec]i `n judec\]ile lor. ~n momentul de fa]\, noi avem sentimentul, noi s`ntem chiar convin[i, c\ mor]ii tac [i vor t\cea `ntotdeauna, orice am spune despre ei, `n orice fel i-am trata. Dar dac\, `ntr-o zi, vom pierde aceast\ convingere, dac\ vom sim]i subit c\ mor]ii ar putea reveni `n orice clip\ la via]\, c\ ei ar putea ie[i din morm`nt, c\ ar putea p\trunde `n existen]a noastr\, prezent`ndu-se ca ni[te egali, ce am mai spune noi, oare, atunci ? Trebuie s\ admitem c\ este posibil ca defunc]ii s\ nu fie at`t de slabi, at`t de spolia]i de orice drepturi, at`t de mor]i pe c`t ì credem. ~n orice caz, filosofia care, a[a cum s`ntem `nv\]a]i, nu trebuie s\ emit\ judec\]i f\r\ probe, n-ar putea garanta istoricilor, in saecula saeculorum, c\ nu exist\ nici un motiv s\ se team\ de mor]i. ~ntr-un amfiteatru de anatomie, po]i diseca lini[tit cadavrele. ~ns\ istoria nu este un amfiteatru de anatomie [i este posibil ca, `ntr-o zi, istoricii s\ fie nevoi]i s\ dea socoteal\ defunc]ilor. Dac\ le este team\ de o asemenea responsabilitate [i, dac\ nu vor s\ se transforme ei `n[i[i din judec\tori `n acuza]i, istoricii ar trebui s\-l resping\ pe Hegel [i s\ caute alte metode de investigare a trecutului.

18

LEV {ESTOV

Nu [tiu dac\ `mp\ratul Iulian ar consim]i la judecata istoriei ; dar Pascal, c`nd era `nc\ aici, [i-a preg\tit r\spunsul pentru genera]iile trecute [i viitoare. Iat\ acest r\spuns : „Voi `n[iv\ s`nte]i coruptibili. Este mai bine s\ te supui Domnului dec`t oamenilor. Mi-e team\ s\ nu fi scris gre[it, v\z`ndu-m\ condamnat, `ns\ exemplul at`tor scrieri pioase m\ fac s\ cred contrariul” (920). {i mai departe : „Chiar dac\ scrierile mele s`nt condamnate de Roma, ceea ce condamn eu este condamnat `n ceruri. Ad tuum, Domine Jesu, tribunal appello” (920). Astfel r\spundea Pascal, pe c`nd era viu, Romei amenin]\toare ; astfel ar r\spunde, f\r\ `ndoial\, judec\]ii istoriei. ~n ale sale Scrisori provinciale (a [aptesprezecea scrisoare) el declara peremptoriu : „Nu sper nimic de la lume, nu `nv\] nimic, nu vreau nimic ; n-am nevoie, prin gra]ia Domnului, nici de binele, nici de autoritatea nim\nui.” Po]i crede cu adev\rat c\ mai poate fi speriat prin condamn\ri ori constr`ns prin amenin]\ri s\ se renege el `nsu[i, un om care nu a[teapt\ nimic de la aceast\ lume, care nu are nevoie nici de bunurile acestei lumi [i nici de sprijinul cuiva ? ~]i po]i imagina c\ istoria ar putea reprezenta pentru el ultima instan]\ a adev\rului ? Ad tuum, Domine, tribunal appello. Cred c\ `n aceste cuvinte este cuprins\ solu]ia enigmei reprezentate de filosofia lui Pascal. Judec\torul suprem, `n toate diferendele, nu este omul, ci Acela care este deasupra oamenilor. {i, prin urmare, pentru a g\si adev\rul, trebuie s\ te eliberezi de ceea ce oamenii consider\ de obicei ca fiind adev\r.


19

Mult\ vreme a dominat legenda potrivit c\reia Pascal ar fi fost cartezian. Ast\zi, toat\ lumea este de acord c\ aceast\ interpretare este fals\ ; nu numai c\ Pascal n-a fost niciodat\ un discipol al lui Descartes, dar, dimpotriv\, Descartes `ncarna acel ceva `mpotriva c\ruia lupta Pascal. O spune deschis `n Pensées : „S\ scriu `mpotriva celora care aprofundeaz\ prea mult [tiin]ele, Descartes” (76). {i `nc\ : „Descartes inutil [i nesigur” (78). {i, `n sf`r[it, `ntr-o manier\ decisiv\ [i cu expunerea motivelor judec\]ii : „Nu pot s\-l iert pe Descartes ; `n `ntreaga sa filosofie, el a dorit s\ se poat\ dispensa de Dumnezeu ; dar el nu s-a putut opri s\-l fac\ s\ dea un bob`rnac, care s\ pun\ lumea `n mi[care ; dup\ aceea, n-a mai avut ce face cu Dumnezeu” (77). Este evident c\ acest „nu pot s\-l iert pe Descartes” se aplic\ nu numai lui Descartes, ci `ntregii filosofii, at`t aceleia din care a ie[it g`ndirea lui Descartes, c`t [i celei ce avea s\ se nasc\ din g`ndirea acestuia. Ce reprezenta aceast\ filosofie, dac\ nu convingerea c\ lumea este „naturalmente explicabil\” ; convingerea c\ omul poate „s\ se dispenseze de Dumnezeu” (pelagienii au formulat aceast\ idee `n fraza : homo emancipatus a Deo) ; [i `n ce consta ideea fundamental\ a Romei dac\ nu `n aceea[i convingere, odat\ ce Pascal a trebuit s\ fac\ apel la Dumnezeu ? Pascal a sim]it asta foarte devreme, iar ultimii ani ai vie]ii sale n-au fost altceva dec`t o lupt\ continu\ [i dureroas\ `mpotriva lumii [i `mpotriva Romei, care `ncercau s\ se elibereze de Dumnezeu. De unde caracterul paradoxal, at`t de enigmatic, al filosofiei sale [i al concep]iei sale despre via]\. Ceea ce, de obicei, ì lini[te[te

20

LEV {ESTOV

pe oameni, suscit\ `n el o imens\ nelini[te [i, dimpotriv\, ceea ce ì `nsp\im`nt\ mai mult face s\ se nasc\ `n el cele mai mari speran]e. {i, odat\ cu trecerea timpului, se `nt\re[te `n el aceast\ concep]ie asupra vie]ii. Astfel, devine tot mai str\in [i tot mai `nsp\im`nt\tor pentru oameni. Nimeni nu-l contest\ : Pascal este un mare om, un om genial [i inspirat, fiecare r`nd al scrierilor sale depune m\rturie. Dar fiecare din r`ndurile sale, opera sa `n `ntregime, s`nt inutile, s`nt ostile oamenilor. Nu numai c\ nu aduc nimic, dar ele r\pesc totul. Oamenii au nevoie de ceva „pozitiv”, de ceva care rezolv\, care calmeaz\. Ce pot s\ a[tepte ei de la Pascal care, `n elanul unei sumbre inspira]ii, proclam\ sau, mai degrab\, arunc\ acest mare strig\t : „Iisus va fi `n agonie p`n\ la sf`r[itul lumii ; nu trebuie s\ dormim tot acest timp” (553). II Agonia lui Iisus va dura p`n\ la sf`r[itul lumii [i, prin urmare, nu trebuie s\ dormim tot acest timp. Asta se poate spune, orice se poate spune. Dar un om se poate d\rui, poate el s\ duc\ la bun sf`r[it o asemenea sarcin\, au aceste cuvinte un sens ? Pascal, ca [i Macbeth, vrea „s\ asasineze somnul” ; mai mult `nc\, el pare a pretinde tuturor s\ se asocieze la aceast\ teribil\ oper\. Ra]iunea omeneasc\ declar\, f\r\ s\ ezite, c\ exigen]a lui Pascal este cu neputin]\ [i smintit\. {i nu po]i s\ nu te supui ra]iunii. Pascal `nsu[i ne `nva]\ : „Ra]iunea ne comand\ mult mai imperios dec`t un st\p`n ; c\ci, dac\ nu te supui aceluia, e[ti nefericit, dar dac\ nu te supui ra]iunii, e[ti un prost” (345). Deci, cum s\ refuzi


21

supunerea la ra]iune ? Cine ar `ndr\zni s\ o fac\ ? Sf`ntul Petru, Apostolul, c`nd a fost rugat de Iisus s\ r\m`n\ cu el pentru a-i alina suferin]ele, n-a avut puterea s\-[i `nfr`ng\ somnul ; Petru dormea `n timp ce Iisus se ruga : „~ndep\rteaz\ paharul acesta de mine...”, `n timp ce el clama : Tristis est anima mea usque ad mortem. C`nd Iisus a fost luat de solda]i [i t`r`t spre c\l\ii s\i, Petru dormea mai departe : c\ci numai dormind un om putea, `ntr-o singur\ noapte, s\-[i renege de trei ori Dumnezeul s\u. {i totu[i, El, care [tia c\ Petru trebuia s\ doarm\ [i, `n somnul s\u, s\-l renege de trei ori, El l-a proclamat vicarul s\u pe p\m`nt [i i-a `nm`nat cheile terestre ale regatului ceresc. Deci, dup\ deciziile insondabile ale Creatorului, vicarul s\u pe p\m`nt nu poate fi dec`t cel care [tie s\ doarm\ at`t de profund, cel care se `ncrede at`t de total `n ra]iune `nc`t nu se treze[te nici m\car atunci c`nd, `ntr-un co[mar, `[i reneag\ Dumnezeul s\u. Se pare c\ a[a stau lucrurile [i c\ acesta a fost g`ndul lui Pascal [i atunci c`nd compunea Scrisorile provinciale, [i atunci c`nd scria notele pentru Apologia cre[tinismului : aceste note ce ne-au fost p\strate [i care formeaz\ Pensées. Iat\ de ce, credem noi, Arnauld, Nicole [i ceilal]i singurateci de la Port Royal, tovar\[ii lui Pascal care i-au publicat dup\ moarte cartea, s-au sim]it obliga]i s\ scurteze, s\ schimbe [i s\ taie multe lucruri din cele scrise. G`ndul, monstruos potrivit `n]elegerii omene[ti, c\ Judecata de Apoi ce ne a[teapt\ nu va avea loc pe p\m`nt, ci `n ceruri, deci c\ oamenii nu trebuie s\ doarm\, c\ nimeni nu trebuie niciodat\ s\ doarm\, se manifest\ `ntr-o manier\ prea [ocant\ `n notele pe care

22

LEV {ESTOV

le-a l\sat. Nici Arnauld, nici Nicole, nici `nsu[i Jansénius, dac\ ar mai fi fost `n via]\, n-ar fi putut suporta acest g`nd. Se pare c\ [i pentru Pascal `nsu[i a fost o povar\ insuportabil\. El `l accepta [i `l respingea alternativ, f\r\ s\-l poat\ abandona vreodat\. Dac\ `l ve]i consulta pe Sf`ntul Augustin, v\ ve]i convinge c\, `n ciuda respectului s\u pios pentru Sf`ntul Pavel, nici el nu `ndr\znea s\ priveasc\ `n fa]\ cuv`ntul lui Dumnezeu. C\ci el a spus [i a repetat adesea : Ego vero evangelio non crederem, ni si me catholicae (ecclesiae) commoveret auctoritas 1. Omul nu poate, nu `ndr\zne[te s\ priveasc\ lumea cu „proprii” s\i ochi ; are nevoie de ochii „comuni”, de sprijinul, de autoritatea semenilor s\i. Omul accept\ mai u[or ceea ce-i este str\in, chiar demn de ur\, dar acceptat de to]i, dec`t ceea ce-i este apropiat [i iubit, `ns\ respins de to]i. Iar Sf`ntul Augustin, se [tie, a fost p\rintele lui fides implicita, adic\ al doctrinei dup\ care omul n-are nevoie s\ intre `n comuniune el `nsu[i cu adev\rul Domnului, fiindu-i suficient s\ respecte principiile ce-au fost declarate adev\ruri de c\tre Biseric\. Dac\ traducem termenul fides implicita 2 `n limbaj filosofic sau, ceea ce `nseamn\ acela[i lucru, `n limbajul bunului sim], aceasta ar vrea s\ spun\ c\ omul are dreptul, c\ omul este obligat s\ doarm\, `n timp ce Divinitatea agonizeaz\ ; acest lucru este impus imperios de ra]iune, c\reia nimeni nu poate s\ nu i se supun\. ~n al]i termeni : dep\[ind anumite 1. „Eu n-a[ fi crezut `n Evanghelie dac\ autoritatea Bisericii catolice nu m-ar fi constr`ns”. 2. Credin]a implicit\.


23

limite, curiozitatea omului devine inoportun\. Aristotel a formulat acest lucru `ntr-o vorb\ celebr\ : s\ nu accep]i nimic f\r\ dovezi, este un semn de lips\ de educa]ie filosofic\. ~n fapt, numai un om r\u educat din punct de vedere filosofic sau un om lipsit de bun sim] ar dori s\ interogheze [i s\ caute la infinit. C\ci e evident c\, chestion`nd astfel, nu va ajunge niciodat\ la r\spunsul ultim. {i cum – alt\ eviden]\ – nu chestionezi dec`t pentru a avea un r\spuns, trebuie s\ [tii s\ te opre[ti la timp, s\ renun]i la interoga]ie. Trebuie s\ fii gata s\ consim]i, la un moment dat, la aceast\ renun]are [i s\ supui libertatea ta individual\, periculoas\ [i inutil\, unei personalit\]i, unei institu]ii oarecare, unui principiu de nezdruncinat. Sub acest raport, ca [i sub multe altele, Sf`ntul Augustin a r\mas fidel `nv\]\turilor filosofiei grece[ti. El n-a f\cut altceva dec`t s\ `nlocuiasc\ principiile generale, ce alc\tuiau pentru Cei Vechi ra]iunea, cu ideea de Biseric\, la fel de infailibil\, din punctul s\u de vedere, cum era ra]iunea, din punctul de vedere al Celor Vechi. ~ns\ valoarea teoretic\ [i practic\ a ideii de Biseric\ [i a ideii de Ra]iune era `n mod esen]ial aceea[i. Ra]iunea garanta Celor Vechi siguran]a [i fermitatea, acest drept la somn pe care Evul Mediu `l g\sea `n Biserica catolic\. Importan]a „istoric\” a Sf`ntului Augustin este determinat\ `n bun\ parte de faptul c\ a acceptat [i a [tiut s\ creeze aici, pe p\m`nt (c\ci se g`ndea pu]in la cer ; nu este dintre credincio[ii care s\ nu fi apreciat p\m`ntul mai mult dec`t s-ar putea presupune), fundamente ce s`nt, sau cel pu]in par s\ fie, at`t de puternice `nc`t nici m\car por]ile Infernului nu le-ar putea zdruncina. Sf`ntul

24

LEV {ESTOV

Augustin n-ar fi repetat niciodat\ `mpreun\ cu Pascal : ad tuum, Domine, tribunal appello, iar Port Royal, dup\ cum [tim, a omis aceast\ fraz\. Port Royal ar fi `ndr\znit, `n cel mai bun caz, s\ cear\ o decizie a Romei la viitorul conciliu ecumenic. F\c`nd apel la Dumnezeu, nu `nseamn\ a atenta la „unitatea” Bisericii ? Este ceea ce i s-a `nt`mplat lui Luther. C`nd acesta, ca [i Pascal, a v\zut cu proprii s\i ochi c\ cheile terestre ale regatului ceresc se aflau `n mìnile aceluia care, de trei ori, l-a renegat pe Dumnezeu, c`nd, `nsp\im`ntat de descoperirea sa, [i-a `ntors ochii de la p\m`nt [i a c\utat adev\rul `n ceruri, atunci a rupt-o cu Biserica. Luther, ca [i janseni[tii [i Pascal, se raporta mereu la Sf`ntul Augustin. Nici unii, nici ceilal]i nu erau deloc autoriza]i s-o fac\. Sf`ntul Augustin luptase contra lui Pelagius [i a ob]inut condamnarea acestuia. Dar c`nd [i-a dat seama c\ Biserica, precum orice institu]ie omeneasc\, nu putea exista f\r\ aceast\ moral\ greceasc\ propov\duit\ de Pelagius, Sf`ntul Augustin a luat ap\rarea tezelor pe care tocmai le comb\tuse cu geniu. Pascal, f\c`nd apel la tribunalul lui Dumnezeu, a mers mult mai departe dec`t p\rea necesar prietenilor s\i de la Port Royal ; adev\ratul Pascal, cel care se manifest\ acum `n fa]a noastr\, era, pentru janseni[ti, mai periculos dec`t iezui]ii [i dec`t `nsu[i Pelagius. C\ci, cu adev\rat, un asemenea om care nu a[teapt\ nimic de la lume, nu are nevoie de nimic, nu se teme de nimic, c\ruia nu i se poate impune nici o autoritate, care g`nde[te f\r\ s\ ]in\ seama de nimic [i nu se conformeaz\ la nimic, ar putea fi `nsp\im`ntat de vreo idee ? Ast\zi ne-am obi[nuit


25

cu Pascal, toat\ lumea `l cite[te `nc\ din copil\rie, se `nva]\ pe de rost citate din Pensées. Cine nu cunoa[te a sa „trestie g`nditoare” (347) ; cine n-a auzit : „arunc\m `n sf`r[it p\m`nt pe cre[tet, [i iat\ pentru totdeauna” (210) ; cine n-a admirat spiritualul s\u paradox despre istoria universal\ [i nasul Cleopatrei etc. Se ascult\ acestea ca [i cum ar fi vorba de observa]ii inofensive, fine [i `mbucur\toare, dup\ care putem tr\i [i dormi la fel de lini[ti]i ca dup\ orice lectur\ agreabil\. Se iart\ totul „mizantropului sublim” [i, probabil, aceast\ nep\sare a noastr\ a permis istoriei „inteligente” s\ conserve p`n\ la noi operele lui Pascal, cu toate c\ ele nu r\spund `n nici un fel scopurilor „elevate” pe care ea le urm\re[te. Istoria „[tie” c\ oamenii nu v\d ceea ce nu s`nt chema]i s\ vad\, chiar dac\ li s-ar ar\ta expres. Pascal o spune cu acea franche]e natural\ a omului care nu se teme de nimic [i care nu a[teapt\ nimic de la lume : „Lumea judec\ o mul]ime de lucruri, pentru c\ se afl\ `n ignoran]a natural\, care este adev\rata `n]elepciune a omului” (327). {i se pare c\ nu avem nici un mijloc de a lupta `mpotriva acestei ignoran]e naturale, care este adev\rata `n]elepciune de pe p\m`nt : „Nu aici se afl\ ]ara adev\rului, ea r\t\ce[te necunoscut\ printre oameni” (843). Chiar dac\ adev\rul s-ar ar\ta ast\zi omului, eliberat de orice v\l, el nu ar fi recunoscut, c\ci dup\ „criteriile” adev\rului, adic\ dup\ totalitatea semnelor prin care, potrivit convingerilor noastre, distingem adev\rul de eroare, omul ar fi obligat s\-l recunoasc\ drept eroare. ~nainte de orice, el se va convinge nu doar de faptul c\ adev\rul nu este util, dar c\ acesta este chiar

26

LEV {ESTOV

d\un\tor. Aproape toate adev\rurile descoperite de Pascal, dup\ ce a schimbat tribunalul lumii [i pe cel al Romei cu tribunalul lui Dumnezeu, tribunal de la care a `nv\]at c\ omul nu trebuie s\ doarm\ p`n\ la sf`r[itul lumii, toate aceste adev\ruri se dovedesc a fi d\un\toare, periculoase, cumplit de `nsp\im`nt\toare [i distructive. Din acest motiv, o repet\m, Port Royal le-a cenzurat at`t de sever. Port Royal, p`n\ [i ne`mbl`nzitul Arnauld, erau convin[i c\ adev\rurile trebuie s\ fie utile [i nu d\un\toare. Voi fi de acord c\ [i Pascal `nsu[i avea aceast\ convingere. ~ns\ Pascal nu f\cea mare caz de convingerile sale, cum el nu f\cea caz de aproape nimic (acest „aproape”, din p\cate, nu menajeaz\ pe nimeni, nici m\car pe Pascal !), de aproape nimic din ceea ce este drag oamenilor. Iar aceast\ capacitate de a sacrifica propriile sale convingeri omene[ti [i pe cele ale altora este, poate, una din tr\s\turile cele mai enigmatice ale filosofiei sale care, s-o spunem limpede, ne-ar fi r\mas probabil necunoscut\ dac\, `n loc de notele dezordonate, ce constituie ale sale Pensées, am avea cartea sa `nchegat\, Apologia cre[tinismului, pe care-a vrut s-o scrie. C\ci o „apologie” trebuia s\ apere pe Dumnezeu `n fa]a oamenilor ; ar fi trebuit prin urmare s\ recunoasc\, vr`nd-nevr`nd, ra]iunea omeneasc\ drept ultim\ instan]\. Pascal, dac\ [i-ar fi putut termina munca sa, n-ar fi putut s\ exprime dec`t ceea ce este acceptabil pentru oameni [i pentru ra]iunea lor. Chiar [i `n g`ndurile sale deta[ate, Pascal `[i aminte[te, din c`nd `n c`nd, drepturile suverane ale ra]iunii ; atunci, el se gr\be[te s\-i m\rturiseasc\ sentimentele sale de supunere ; ì e team\ s\ treac\ `n fa]a


27

semenilor s\i, `n fa]a sa drept un prost. ~ns\ aceast\ supunere r\m`ne cu totul exterioar\. ~n profunzimile sufletului s\u, Pascal dispre]uie[te [i ur\[te acest autocrat, el nu g`nde[te dec`t cum s\ lepede jugul tiranului detestat c\ruia i se supun at`t de voluntar contemporanii s\i, p`n\ [i marele Descartes. „C`t mi-ar pl\cea s\ v\d aceast\ superb\ ra]iune umilit\ [i rug\toare” (388). Pascal n-a g`ndit dec`t cum s\ umileasc\ ra]iunea noastr\ at`t de m`ndr\ [i at`t de sigur\ pe ea, cum s\-i r\peasc\ puterea de a judeca pe Dumnezeu [i pe oameni. Toat\ lumea considera c\, pentru a ne servi de limbajul pelagienilor, e dat ra]iunii s\ dicteze legile : quibus nos ([i nu doar nou\, ci [i lui Dumnezeu `nsu[i !) laudabiles vel vituperabiles sumus 3. Pascal dispre]uie[te laudele ra]iunii [i r\m`ne indiferent la blamul acesteia. „Ra]iunea strig\ `n van, ea nu poate da un pre] lucrurilor” (82). III Vedem c\ Pascal cheam\ `n fa]a tribunalului divin nu doar Roma, ci ra]iunea `ns\[i. {i tocmai `n fa]a tribunalului lui Dumnezeu, nu `n fa]a celui al ra]iunii, cum o f\cuser\ `naintea lui (unii `nc\ o mai fac) filosofii pe care-i cuno[tea Pascal, cu toate c\, la drept vorbind, n-a cunoscut prea mul]i. El nu era un erudit, este [tiut faptul c\ era dator `ndeosebi lui Montaigne pentru toate cuno[tin]ele sale de istoric-filosof. ~ns\, l\ud`ndu-l mereu pe Montaigne, `nclin`ndu-se `n fa]a acestuia, Pascal `n]elegea foarte bine c\ e inutil s\ apelezi la ra]iune pentru a lupta `mpotriva 3. Prin care noi s`ntem l\udabili sau demni de condamnat.

28

LEV {ESTOV

ra]iunii : c\ci, dac\ ra]iunea este judec\torul suprem, po]i fi sigur c\ ea nu-[i va recunoa[te de bun\voie vinov\]ia [i se va justifica mereu. Cum trebuie s\ `n]elegem aceast\ judecat\ a lui Dumnezeu cu privire la ra]iune ? ~n ce const\ aceast\ judecat\, ce poate ea s\ aduc\ oamenilor ? Ra]iunea ne ofer\ siguran]\, certitudine, fermitate, judec\]i clare [i distincte, solide [i bine definite. Putem spera c\, odat\ renegat\ [i detronat\ ra]iunea, vom ajunge la o stabilitate [i o certitudine mai mari ? Dac\ ar fi a[a, cu to]ii l-am urma de bun\voie pe Pascal. El ne-ar fi accesibil, apropiat, comprehensibil. ~ns\ Judecata de Apoi nu seam\n\ prin nimic cu judec\]ile cu care ne-am obi[nuit pe p\m`nt, iar sentin]ele tribunalului suprem nu seam\n\ prin nimic cu sentin]ele tribunalelor p\m`nte[ti ; la fel cum adev\rul ceresc nu seam\n\ prin nimic cu adev\rul p\m`ntesc. Adev\rul p\m`ntesc este mereu egal cu el `nsu[i – cel mai savant filosof [i cel mai umil dintre muncitorii manuali `l [tiu `n egal\ m\sur\, c\ci este legea principal\ [i constant\ nu numai a g`ndirii, ci [i a existen]ei noastre. Esen]a adev\rului este stabilitatea [i invariabilitatea. Oamenii s`nt at`t de convin[i `nc`t n-ar putea [ti nici m\car s\-[i reprezinte un alt gen de adev\r. „Ne place siguran]a, spune Pascal, ne place ca Papa s\ fie infailibil `n credin]\, iar doctorii gravi `n moravuri, pentru a avea aceast\ siguran]\” (880). Nimic nu este mai stimat pe p\m`nt dec`t fermitatea, siguran]a. Iar stima f\g\duit\ lor, tocmai ra]iunea le-o d\ruie[te, aceast\ ra]iune care le ofer\ toate temeiurile [i toate certitudinile gra]ie c\rora pot tr\i lini[ti]i [i dormi ad`nc. S\ ne amintim c\ cheile p\m`nte[ti ale regatului cerurilor au ajuns


29

la Sf`ntul Petru [i la succesorii acestuia tocmai pentru c\ Petru [tia s\ doarm\ [i dormea `n timp ce Dumnezeu, cobor`t printre oameni, se preg\tea s\ moar\ pe cruce. Dar agonia lui Christos `nc\ nu s-a sf`r[it. Ea continu\, ea va dura p`n\ la sf`r[itul lumii. „Nu trebuie s\ dormim”, ne spune Pascal. „Nimeni nu trebuie s\ doarm\. Nimeni nu trebuie s\ caute fermitatea [i siguran]a.” „Dac\ n-am urm\ri dec`t certitudinea, n-ar trebui s\ facem nimic pentru religie ; c\ci ea nu este sigur\” (234). Poate vorbi a[a doar un om care a `ncercat nu s\-[i apropie semenii `nspre „religie”, ci dimpotriv\ s\-i deturneze. Ai impresia unei erori, a unei ne`n]elegeri, ai impresia c\ Pascal n-a spus ceea ce voia s\ spun\. Nu, nu este nici o eroare ; `n alt loc, Pascal se exprim\ `ntr-un mod [i mai hot\r`t, [i mai decisiv `nc\ : „Noi ardem de dorin]a de a g\si un sprijin ferm, o ultim\ baz\ constant\, pentru a construi aici un turn care s\ se `nal]e la infinit, `ns\ `ntreaga noastr\ temelie crap\ [i p\m`ntul se deschide p`n\ `n abis. S| NU C|UT|M DECI NICI SIGURAN}| {I NICI FERMITATE” (72). Iat\ ce simte, iat\ ce vede [i aude omul care s-a decis sau, mai degrab\, care a fost condamnat s\ nu doarm\ p`n\ la sf`r[itul suferin]elor lui Christos, suferin]e ce nu vor `nceta dec`t odat\ cu sf`r[itul lumii. Acestea s`nt poruncile, acestea s`nt adev\rurile ce i se reveleaz\ ? Dar poate fi numit adev\r ceea ce i s-a revelat ? C\ci adev\rul are drept semn principal „siguran]a” [i „fermitatea”. Un adev\r nesigur [i lipsit de fermitate este o contradictio in adjecto, ori aceastea s`nt chiar semnele dup\ care poate fi recunoscut\ minciuna. Minciuna nu-[i r\m`ne niciodat\ fidel\

30

LEV {ESTOV

sie[i : ea este c`nd asta, c`nd cealalt\. A[adar, Pascal a ajuns s\ adore „minciuna” [i s\ resping\ „adev\rul” ? Nici n-ar putea fi altfel, pentru c\ el exulta la g`ndul c\ a putut s\ umileasc\ ra]iunea. Noi `l auzim : „C`t mi-ar pl\cea s\ v\d aceast\ superb\ ra]iune umilit\ [i rug\toare” (388). {i tot el nu s-a temut s\ recomande oamenilor, ca mijloc de atingere a adev\rului, o renegare complet\ a ra]iunii, `n aceste cuvinte ce-au f\cut at`t zgomot [i-au provocat at`ta indignare : „Asta v\ va face s\ crede]i [i v\ va `ndobitoci” (233). Cunoa[tem numeroase tentative de a sc\dea importan]a acestor cuvinte ; nici una nu este satisf\c\toare, nici una nu este de altfel necesar\. S\ renun]\m odat\ pentru totdeauna s\-l mai apreciem „istorice[te” pe Pascal. S\ nu-l judec\m. Noi nu estim\m c\ „am [ti” mai mult sau mai bine dec`t el [i, prin urmare, c\ am avea dreptul s\ nu re]inem din el dec`t ceea ce corespunde nivelului [tiin]ei vremurilor noastre. Acest orgoliu, aceast\ lips\ de m\sur\ `n a judeca ar putea fi justificate dac\ ne-am ]ine de punctul de vedere al lui Hegel, dac\ am c\uta `n istorie urmele unei „dezvolt\ri”, dac\ oamenii trecutului ar fi pentru noi ni[te inculpa]i, iar noi, oamenii prezentului, am fi ni[te judec\tori execut`nd f\r\ pasiune poruncile ra]iunii eterne [i invariabile, neav`nd de dat nim\nui vreo socoteal\. ~ns\ Pascal nu consimte s\ recunoasc\ deasupra lui puterea legislativ\ a ra]iunii ; Pascal nu ne recunoa[te dreptul de a judeca, el ne someaz\ s\ ap\rem `mpreun\ cu el `n fa]a tribunalului ceresc. Iar siguran]a noastr\, siguran]a unor oameni veni]i pe lume mult mai t`rziu dec`t el, nu-l tulbur\ deloc, nu mai mult


31

dec`t faptul c\ noi s`ntem vii, iar el este mort. Vocea sa, sever\ [i imperioas\, ne vine de dincolo de morm`nt, unde sufletul s\u, nealinat pe p\m`nt, [i-a g\sit azil. Adev\rurile noastre cele mai incontestabile, cele mai solide, mai evidente, aceste veritates aeternae, cum le numea, `nainte de Pascal, Descartes, aceste „vérités de raison” cum se exprima, dup\ Pascal, Leibniz [i, dup\ acesta, p`n\ `n zilele noastre, at`]ia al]i gardieni legitimi ai ideilor mo[tenite de la Rena[tere, nu i s-au putut impune niciodat\ `n timpul vie]ii. Putem fi siguri c\ [i mai pu]in i s-ar putea impune ast\zi c`nd Pascal este, cu siguran]\, mult mai liber [i mult mai `ndr\zne] dec`t a fost odinioar\, atunci c`nd viu [i tr\itor printre cei vii, el chema `n fa]a tribunalului Domnului Roma, ra]iunea, oamenii [i universul. Roma [i ra]iunea ì comandau : deci, el nu trebuie s\ o fac\ ; aceasta este „logica” lui Pascal. ~n mod aparent, el proceda, precum `n alte timpuri, Tertullian c`nd striga, parc\ presim]indu-l pe Pascal : Crucifixus est Dei filius ; non pudet, quia pudendum est. Et mortuus est Dei filius ; prorsus credibile est, quia ineptum est. Et sepultus resurrexit ; certum est quia impossibile est 4. Adic\ : Nu trebuie s\ ne fie ru[ine c`nd ra]iunea spune : este ru[inos ; c`nd ea afirm\ : este inept, trebuie s\ ne a[tept\m s\ vedem ap\r`nd adev\rul ; [i acolo unde ea semnaleaz\ o imposibilitate perfect\, acolo [i numai acolo, se afl\ suprema 4. Fiul lui Dumnezeu a fost crucificat; nu e ceva ru[inos, tocmai pentru c\ e de ru[ine. {i fiul lui Dumnezeu a murit; merit\ s\ fie crezut, tocmai pentru c\ e de necrezut. {i fiind `ngropat, el a `nviat; nu e nici o `ndoial\, pentru c\ e imposibil. (De Carne Christi, V).

32

LEV {ESTOV

certitudine. A[a vorbea Tertullian cel viu, acum aproape dou\ mii de ani. Crede]i c\ Tertullian cel mort [i-ar fi renegat cuvintele [i c\ el, ast\zi, crede c\, atunci c`nd ra]iunea decide : „este ru[inos”, lui trebuie s\-i fie ru[ine ; c\, atunci c`nd ea decide : „este inept”, el trebuie s\ se `ndep\rteze, [i atunci c`nd ea decide : „este imposibil”, el trebuie s\-[i `ncruci[eze bra]ele ? G`ndi]i, poate, c\ Descartes, Leibniz [i Aristotel, maestrul lor, continu\, ast\zi `nc\, s\-[i men]in\ ale lor „adev\ruri eterne” [i c\, `n fa]a lui Dumnezeu, logica lor se dovede[te la fel de irezistibil\ pe c`t a fost `n fa]a tribunalului oamenilor ? Toat\ povestea asta este fantastic\ la culme, s-ar putea spune ; nu putem confrunta pe unii cu al]ii, ni[te oameni care nu mai tr\iesc demult ; nici Pascal [i Tertullian, nici Descartes [i Leibniz nu mai ap\r\ nici o cauz\ ; dac\ ar fi avut vreuna de ap\rat, aici, `n timpul vie]ii lor p\m`ntene, ar fi trebuit s-o fac\, iar istoria, n\scut\ pe p\m`nt, nu poate fi `n nici un fel antrenat\ c\tre cer. Aceasta pare a fi o obiec]ie just\, ce poate fi considerat\ adev\rat\, ast\zi, printre oameni. Dar s\ o amintesc iar\[i ? Cu Pascal, am decis s\ aducem diferendul `n fa]a altei instan]e. Noi nu mai s`ntem judeca]i de ra]iune cu ale sale : „permis”, „interzis”, „ru[inos” [i cu alte legi [i principii. Acum, noi `n[ine s`ntem al\turi de legi [i principii, pe banca acuza]ilor. Am recunoscut mor]ilor drepturi egale cu ale celor vii ; judecata nu mai apar]ine oamenilor. E posibil ca noi nici s\ nu auzim sentin]a : Pascal ne-a spus c\ nu exist\ aici nici fermitate, nici siguran]\ ; poate c\ nu exist\ nici justi]ie. Toate aceste bunuri p\m`n-


33

te[ti trebuie uitate. Ceea ce v\ va fi revelat „v\ va face s\ crede]i [i v\ va `ndobitoci”. Vre]i s\ continu\m s\-l urm\m pe Pascal ori r\bdarea voastr\ este la cap\t [i prefera]i s\ trece]i la al]i mae[tri, mai `n]eleg\tori [i mai pu]in exigen]i ? Nu a[tepta]i de la Pascal nici bl`nde]e, nici indulgen]\. El este infinit de crud fa]\ de el `nsu[i [i la fel este [i fa]\ de ceilal]i. Dac\ dori]i s\ cerceta]i `n compania sa, el v\ va lua cu el, dar v\ declar\ de la bun `nceput c\ aceste cercet\ri nu v\ vor provoca nici o bucurie : „Nu-i aprob dec`t pe cei care caut\ gem`nd” (421). Adev\rurile sale, ceea ce el nume[te adev\ruri, s`nt dure, ap\s\toare, implacabile. El nu aduce nici u[urare, nici consolare. El ucide orice consolare. Atunci c`nd omul se opre[te pentru a se odihni [i a reveni la sine, Pascal este acolo cu nelini[tea sa : nu trebuie s\ te opre[ti, nu trebuie s\ te odihne[ti, trebuie s\ mergi, s\ mergi la nesf`r[it ; e[ti obosit, e[ti extenuat, exact asta trebuie s\ se `nt`mple ; trebuie s\ fii obosit, trebuie s\ fii extenuat. „Este bine s\ fii plictisit [i obosit de c\utarea inutil\ a adev\ratului bine, a[a vei `ntinde bra]ele c\tre eliberator” (422). Dumnezeu `nsu[i, crede Pascal, o cere. „Cel mai crud r\zboi pe care Dumnezeu `l poate duce `mpotriva oamenilor `n aceast\ via]\ este s\-i lase f\r\ acest r\zboi pe care a venit s\-l aduc\. «Am venit s\ aduc r\zboiul» spune El, iar ca instrument al acestui r\zboi : «Am venit s\ aduc sabia [i focul»” (498). ~naintea lui, lumea tr\ia `ntr-o pace fals\. A[a ne `nva]\ Pascal sau, pentru a o spune mai bine, a[a traduce el ceea ce a auzit la tribunalul lui Dumnezeu. El evit\ tot ceea ce este scump oa-

34

LEV {ESTOV

menilor. Oamenii iubesc fermitatea – el accept\ insecuritatea ; oamenii iubesc p\m`ntul solid – el alege abisul ; oamenii apreciaz\ mai presus de orice pacea interioar\ – el celebreaz\ r\zboiul [i zbuciumul ; oamenii aspir\ spre odihn\ – el promite oboseala, o oboseal\ f\r\ sf`r[it ; oamenii urmeaz\ adev\ruri clare [i distincte – el amestec\ toate c\r]ile, el confund\ totul, el transform\ via]a p\m`ntean\ `ntr-un haos teribil. Ce-i trebuie ? Ne-a spus-o deja : nimeni nu trebuie s\ doarm\. IV Toate acestea, o repet, Pascal le-a auzit la tribunalul divin. Le-a auzit [i le-a acceptat f\r\ rezisten]\ cu toate c\ nu le-a „`n]eles” mai bine dec`t cei care-l critic\ [i se indigneaz\ `mpotriva caracterului conservator al g`ndirii sale. Oamenii `l considerau, [i `nc\ `l mai consider\, drept un exaltat, un fanatic. El `nsu[i se considera a[a, [i era `n fapt un posedat [i un fanatic. Deci, dac\ ne-am fi p\strat dreptul de a-l judeca, ne-ar fi u[or s\-l acuz\m. Dar ([ans\ sau ne[ans\) tocmai ne amintim c\ non pudet quia pudendum est, c\, m\car uneori, nu trebuie s\ ne fie ru[ine chiar dac\ `ntreaga lume proclam\ `ntr-o singur\ voce : „este ru[inos”. Noi [tim, de altfel, c\ Pascal [i-a transferat cauza `n fa]a tribunalului lui Dumnezeu, care a acceptat cu toat\ bun\voin]a lucrul cel mai ru[inos dintre toate lucrurile considerate ru[inoase printre oameni. C\ vrem ori nu vrem, s`ntem obliga]i, amintindu-l pe Pascal, s\ verific\m toate „adev\rurile noastre eterne” : pudet, ineptum, impossibile.


35

Nu trebuie s\ uit\m c\ Pascal nu [i-a ales destinul. Destinul l-a ales pe el. Glorific`nd cruzimea [i caracterul implacabil, Pascal `l sl\vea pe `nsu[i Dumnezeu, pe Dumnezeu care i-a trimis, precum alt\dat\ lui Iov, `ncerc\ri nemaiauzite. Aduc`nd laude „inep]iei”, `l celebra tot pe Dumnezeu, cel care `l privase de consol\rile ra]iunii. Iar atunci c`nd `[i punea toate speran]ele `n „imposibil”, doar Dumnezeu putea s\-i inspire o asemenea nebunie. {i, `n fapt, s\ ne amintim care a fost via]a sa. Biografii s\i ne spun : „Cu toate c\ din 1647 [i p`n\ la moartea sa au trecut aproape cincisprezece ani, putem spune c\ el n-a tr\it dec`t foarte pu]in `n tot acest timp, bolile [i suferin]ele continue l\s`ndu-i doar doi sau trei ani `n acest interval, nu ani de s\n\tate perfect\, pe care n-a avut-o niciodat\, ci de un fel de langoare ceva mai suportabil\, `n timpul c\reia nu a fost cu totul incapabil s\ lucreze”. Iar sora sa poveste[te : „Ne spunea c`teodat\ c\, de la v`rsta de optsprezece ani, nu [i-a petrecut nici o zi f\r\ durere”. Prefa]a edi]iei de la Port Royal m\rturise[te acela[i lucru : „Bolile sale nu l-au l\sat f\r\ durere aproape niciodat\ `n `ntreaga sa via]\”. Ce era aceast\ tortur\ continu\, cine a creat-o ? {i de ce ? Credem c\ nu se poate pune `ntrebarea `n acest fel. Nimeni n-a premeditat tortura lui Pascal, ea nu putea servi la nimic. Dup\ p\rerea noastr\, aici nu exist\, nici nu poate exista vreo `ntrebare. ~ns\ pentru Pascal, la fel de bine ca [i pentru miticul Iov sau pentru Nietzsche, care a tr\it printre noi, aici, doar aici se disimuleaz\ toate `ntreb\rile ce pot avea importan]\ pentru om. Dac\ nu-l credem pe „retrogradul” Pascal sau pe primitivul Iov, s\ accept\m

36

LEV {ESTOV

m\rturia „avansatului” Nietzsche. El ne va spune : „C`t despre boala mea, ì datorez ei mai mult dec`t s\n\t\]ii mele. ~i datorez `ntreaga mea filosofie. Numai o mare durere este ultima eliberatoare a spiritului. Ea te `nva]\ o mare suspiciune, ea face din fiecare U un X, un adev\rat, un veritabil X, adic\ penultima liter\ `nainte de ultima. Numai o mare durere, aceast\ lung\ [i lent\ durere ce pare s\ ne mistuie pe un rug umed, numai aceast\ durere ne oblig\, pe noi filosofii, s\ cobor`m `n ultimele noastre profunzimi [i s\ arunc\m tot ceea ce este `ncrez\tor, cumsecade, conven]ional, calmant [i `n care, poate, noi `n[ine am pus alt\dat\ umanitatea noastr\”. Pascal ar fi putut repeta textual aceste cuvinte ale lui Nietzsche, [i cu drepturi egale. De altfel, o spune el `nsu[i `n admirabila sa Rug\ciune pentru a cere lui Dumnezeu buna folosin]\ a bolilor (Opuscul I, 3). „Credinciosul” Pascal [i „necredinciosul” Nietzsche, Pascal ce [i-a `ndreptat toate g`ndurile sale `n urm\, c\tre Evul Mediu, [i Nietzsche care nu tr\ia dec`t `n viitor, s`nt `ntru totul de acord `n m\rturiile lor. {i nu doar `n m\rturii s`nt ei at`t de apropia]i : „filosofiile” lor, pentru cel care este gata s\ se deta[eze de cuvinte [i care [tie s\ disting\, sub ve[tminte diferite, o esen]\ identic\, par aproape s\ coincid\. Trebuie doar s\ ne amintim ceea ce oamenii uit\ cu u[urin]\ [i care a fost exprimat, alt\dat\, cu at`ta for]\, de c\tre c\lug\rul Luther `n comentariul s\u la epistola c\tre romani, comentariu pe care l-a scris mult timp `naintea rupturii sale cu Biserica : Blasphemiae... aliquanto gratiores sonent in aure Dei quam ipsum Alleluya vel quaecumque laudis jubilatio. Quanto enim


37

horribilior et taedior est blasphemia, tanto est Deo gratior 5. Compar`nd acele horribiles blasphemiae ale lui Nietzsche cu laudis jubilationes ale lui Pascal, at`t de diferite `ntre ele, at`t de indiferente urechii omului din vremea noastr\ [i, dac\ trebuie s\-l credem pe Luther, at`t de familiare, at`t de pre]ioase lui Dumnezeu, `ncepem s\ g`ndim c\ istoria „inteligent\” a fost poate `n[elat\ de data aceasta [i c\, `n ciuda judec\]ilor sale, Pascal, pe care ea l-a ucis, a resuscitat dou\ secole mai t`rziu `n persoana lui Nietzsche. Sau istoria, `n ciuda a toate, [i-a atins scopul ? Nietzsche este, oare, destinat sor]ii lui Pascal ? Toat\ lumea `l admir\, dar cine `l `n]elege ? Nimeni, f\r\ `ndoial\. Se poate, e chiar probabil c\ lucrurile stau astfel. {i Nietzsche ne-a `ndemnat s\ renun]\m la ra]iune pentru accidental, spre capricios, incert, la „judec\]ile sintetice a priori” ale lui Kant pentru „dorin]a de putere” ; [i el `nv\]a : non pudet quia pudendum est ; ceea ce el a tradus : „dincolo de bine [i de r\u” ; [i el `[i g\sea bucuria `n „inep]ie” [i c\uta certitudinea acolo unde restul oamenilor vedeau „imposibilul”. Iat\ ce ne poveste[te, `ntre altele, abatele Boileau despre Pascal : „Acest mare spirit credea mereu c\ vede un abis `n partea sa st`ng\ [i punea acolo un scaun pentru a se lini[ti : [tiu povestea din surs\ sigur\. Prietenii s\i, confesorul, directorul degeaba ì spuneau c\ nu are motiv de team\, c\ nu erau dec`t semnele unei 5. Blasfemiile... sun\ c`teodat\ mai agreabil urechii Domnului dec`t `nsu[i Aleluia sau dec`t toat\ jubila]ia laudei. {i cu c`t este mai oribil\ [i dezgust\toare o blasfemie, cu at`t este mai pl\cut\ lui Dumnezeu (Ad.Rom. 9,19. Weimar 56, 401).

38

LEV {ESTOV

imagina]ii epuizate de studiul abstract al metafizicii ; el era de acord cu ei, iar un sfert de or\ mai t`rziu `[i s\pa din nou pr\pastia care-l `nsp\im`nta”. Nu putem verifica aceast\ povestire ; dar, judec`nd dup\ operele lui Pascal, abatele a spus adev\rul. Tot ceea ce-a scris Pascal ne dovede[te c\, `n locul terenului solid sub picioarele sale, el vedea [i sim]ea `ntotdeauna un abis (`nc\ o analogie stranie `ntre destinul lui Pascal [i cel al lui Nietzsche). Nu se poate nota `n aceast\ povestire dec`t o singur\ inexactitate : se pare c\ abisul nu se g\sea „`n partea st`ng\” a lui Pascal, ci sub picioarele sale. Restul este intuit [i povestit veridic. Pare adev\rat c\ Pascal, pentru a se feri de pr\pastie, folosea un scaun : „Ne gr\bim nep\s\tori” – nu abatele, ci Pascal `nsu[i o spune – „spre pr\pastie, dup\ ce am pus ceva `naintea noastr\ pentru a ne `mpiedica s\ o vedem” (183). Astfel c\, dac\ povestirea abatelui e o inven]ie, este o inven]ie f\cut\ de un vizionar, de un spirit care [tia s\ vad\ `n aceste tenebre `n care, pentru al]ii, totul se confund\ `ntr-o indiferen]\ cenu[ie. Este sigur c\ Pascal n-a petrecut nici o singur\ zi f\r\ suferin]\, c\ el a ignorat aproape somnul (Nietzsche la fel) ; e sigur, de asemenea, c\ `n loc s\ simt\ un teren solid sub picioare, senza]ie comun\ tuturor muritorilor, Pascal se sim]ea f\r\ sprijin deasupra unei pr\pastii, amenin]at s\ cad\ `ntr-un abis f\r\ fund, dac\ s-ar fi abandonat for]ei „naturale” a gravita]iei. Toate r`ndurile din Pensées ne povestesc aceasta, [i nimic altceva dec`t aceasta. De aici vin spaimele sale at`t de cumplite, at`t de nea[teptate [aminti]i-v\ de stri-


39

g\tul s\u : „T\cerea etern\ a acestor spa]ii infinite m\ `ngroze[te” (206)], c\rora nici prietenii s\i, nici duhovnicul nu puteau s\ le vin\ de hac. „Realitatea” sa nu seam\n\ prin nimic cu cea a restului lumii. De obicei, to]i oamenii se simt bine, ei nu `ncearc\ dec`t arareori o durere ap\s\toare sau o nelini[te [i nu tr\iesc spaime ne`ntemeiate ; ei simt mereu sub picioarele lor un teren solid [i nu cunosc c\derile `n abis dec`t din auzite sau, dac\ au experien]a lor, este o experien]\ scurt\ ce scap\ memoriei. ~ns\ realitatea `nceteaz\ s\ mai fie real\ c`nd `nceteaz\ s\ fie obi[nuit\ ? Avem dreptul s\ respingem condi]iile de existen]\ ce nu se `nt`lnesc dec`t foarte rar ? ~n mod natural, oamenii practici nu se intereseaz\ de excep]ii – doar regula conteaz\, ceea ce o respect\, ceea ce se repet\ continuu. Dar filosofia are alte sarcini. Dac\, `n mod nea[teptat, un om ar c\dea pe p\m`nt, venind din lun\ sau de pe vreo planet\, [i dac\ acel om ar putea s\ ne povesteasc\ cum tr\iesc, `n alte lumi, fiin]e care nu ne seam\n\, acest om ar fi pentru noi o descoperire uluitoare. Pascal, ca [i Nietzsche, ca [i mul]i al]ii despre care nu pot vorbi aici, s`nt astfel de oameni, venind dintr-o alt\ lume, la care viseaz\ filosofia noastr\, o lume complet neasem\n\toare lumii `n care tr\im, unde ceea ce pentru noi este o regul\ apare drept o excep]ie, unde se `nt`mpl\ constant ceea ce la noi nu se petrece dec`t foarte rar, dac\ nu cumva niciodat\. La noi, nu se `nt`mpl\ niciodat\ ca oamenii s\ mearg\ deasupra unui abis ; la noi, se merge pe un teren solid. De aceea legea fundamental\ a lumii noastre este legea gravita]iei : totul tinde c\tre centru. Nu se

40

LEV {ESTOV

`nt`mpl\ niciodat\ ca un om s\ tr\iasc\ `ntr-o tortur\ perpetu\. La noi, `n general, lucrurile dificile alterneaz\ cu cele facile, iar efortul este urmat de calm [i repaos. Dincolo, nimic nu este u[or, totul este dificil ; nu exist\ acolo nici calm, nici repaos, ci o nelini[te etern\ ; nu exist\ somn, ci o veghe f\r\ sf`r[it. Putem spera s\ g\sim acolo aceste adev\ruri pe care s`ntem obi[nui]i s\ le vener\m aici ? Oare nu ne spune totul c\ adev\rurile noastre de aici s`nt acolo minciuni [i c\ tot ceea ce respingem aici este considerat dincolo drept o `ncununare suprem\ ? Aici tribunalul suprem este Roma, iar criteriul suprem, ra]iunea. Dincolo, judec\tor este doar cel chemat de Pascal : Ad te, Domine, appello. „S\ nu c\ut\m, deci, siguran]a [i fermitatea” (920 [i 72). V Pascal s-a lovit `ntìa oar\ de ne`n]elegerea Romei `n Scrisorile provinciale. Se vede c\, deja `n aceste scrisori ce l-au f\cut cunoscut, Pascal `ncepe s\-[i apere cauza. Dar lucrurile nu stau chiar a[a. ~n Provinciale, Pascal ap\r\ Port Royal-ul (Jansenius, Arnauld, Nicole), opera „comun\”, nu pe el `nsu[i. De aceea este at`t de mare importan]a lor istoric\ : chiar [i ast\zi, mul]i critici v\d `n ele adev\ratul merit al lui Pascal. ~n lupta cu iezui]ii, el uzeaz\ de arma argumentelor ra]ionale [i morale : el recunoa[te, deci, deasupra lui `nsu[i [i a Romei, instan]ele admise de to]i, adic\ ra]iunea [i morala. E adev\rat c\ `n una din ultimele scrisori, las\ s\-i scape m\rturisirea c\ el n-are nevoie de nimic [i c\ nu-i este team\ de nimeni ; dar nu cu aceast\ arm\ `[i combate inamicii. Nici Port Royal, nici nimeni altcineva,


41

chiar spiritul cel mai p\trunz\tor n-ar putea distinge `n Provinciale cuvinte amenin]\toare : ad te, Domine Jesu, appello, cuvintele ce-au inspirat Pensées. Dimpotriv\, Pascal, ca [i Arnauld, Nicole [i ceilal]i, nu are `n scrisorile sale dec`t o singur\ preocupare, aceea de a nu spune dec`t ceea ce semper ubique et ab omnibus creditum est 6. El `[i extrage for]a, pe drept sau pe nedrept, nu din sprijinul problematic al unui Dumnezeu `ndep\rtat, pe care nu l-a v\zut nimeni, ci din sprijinul real al celor ce g`ndesc ra]ional [i corect. Toat\ lumea `n]elege c\ o „gra]ie suficient\ [i, totu[i, insuficient\ pentru a m`ntui” este un non-sens evident [i ridicol. Mai t`rziu, c`nd `[i va scrie Pensées, Pascal va dob`ndi convingerea c\ nu po]i s\ te bizui pe sprijinul „`ntregii lumi”, [i c\ acel semper, ubique et ab omnibus nu valoreaz\ mai mult dec`t „gra]ia suficient\ care nu m`ntuie[te”. El va spune : „S`ntem at`t de plini de sine `nc`t dorim s\ fim cunoscu]i pe `ntreg p\m`ntul, chiar de oamenii ce vor veni dup\ noi ; s`ntem at`t de vanito[i `nc`t stima a cinci sau [ase persoane din preajma noastr\ ne amuz\ [i ne mul]ume[te” (148). S\ nu crede]i c\ acest „noi” este spus din polite]e, c\ prin „noi” Pascal `n]elege „ei”, adic\ numai ceilal]i, excluz`ndu-se pe sine `nsu[i. Nu, el vorbe[te chiar despre sine. C`nd scria Provincialele, lui ì era de ajuns recunoa[terea a cinci sau [ase persoane din jurul s\u pentru a avea sentimentul c\ e aprobat de `ntreg universul – de to]i oamenii `n via]\, dar [i de cei care urmau s\ se nasc\. Dac\ ave]i vreo `ndoial\, citi]i un alt fragment, 6. Este crezut mereu, pretutindeni [i de toat\ lumea.

42

LEV {ESTOV

unde a disp\rut orice obscuritate, iar acest g`nd e exprimat limpede : „Vanitatea este at`t de bine `nfipt\ `n inima omului, `nc`t un soldat, un servitor, un buc\tar, un `mpletitor se laud\ [i `[i doresc admiratori ; chiar [i filosofii vor asta ; cei care scriu `mpotriva gloriei doresc gloria de a fi scris bine ; cei care ì citesc vor s\ aib\ gloria de a-i fi citit ; chiar [i eu care scriu aici am, poate, aceast\ dorin]\...” (150). Aici totul este clar [i incontestabil : dac\ omul vorbe[te, scrie, chiar dac\ numai g`nde[te, nu o face pentru a `nv\]a [i a g\si adev\rul. Nimeni nu se intereseaz\, `n aceast\ lume, de adev\r : avem nevoie nu de adev\r, ci de judec\]i utile sau pe gustul celui mai mare num\r de oameni. Mai precis cel mai mare num\r posibil, astfel `nc`t, dac\ nu po]i vorbi urbi et orbi, dac\ e imposibil ca Roma [i `ntreg universul s\ te aud\ [i s\ te accepte, aprobarea a cinci, [ase persoane trebuie s\-]i ajung\ : Port Royal pentru Pascal, un s\tuc izolat pentru Cezar. ~n acest fel iluzia lui semper, ubique et ab omnibus va fi salvat\, iar noi ne vom putea socoti de]in\torii unui adev\r „ecumenic”. ~n Provinciale, nu g\sim nici un cuv`nt despre „abis”. Pascal nu are dec`t un singur scop : s\ atrag\ ra]iunea [i morala de partea sa [i a prietenilor de la Port Royal. ~n ansamblu, Provincialele s`nt la nivelul cuno[tin]elor epocii, iar istoricii socotesc aceste scrisori drept un eveniment `nscris perfect `n evolu]ia omeneasc\. Nu exist\, repet, `n aceste scrisori, nici urm\ de „abis” [i, cu at`t mai pu]in, vreo tentativ\ de a substitui ra]iunii arbitrariul unei fiin]e fantastice. De aceea, la drept vorbind, nu s`nt de g\sit `n Provinciale nici adev\ratul Pascal, nici „ideea” sa


43

principal\. Polemiz`nd cu iezui]ii, nu spune nimic despre el `nsu[i, nu face altceva dec`t s\-[i arate dispre]ul fa]\ de tezele ridicole [i revolt\toare ale adversarilor s\i sau, mai exact, ale inamicilor Port Royal-ului. ~i cheam\ pe iezui]i la tribunalul bunului sim] [i al moralei ; dac\ nu se pot justifica `n fa]a acestui tribunal, `nseamn\ c\ s`nt vinova]i [i trebuie s\ tac\. E posibil oare ca, fiind condamnat de un asemenea tribunal, s\ r\mì totu[i `n drepturile tale ? Despre asta Pascal nu spune nimic. Aceea[i t\cere asupra „salv\rii prin credin]\”, asupra concep]iei enigmatice despre „gra]ie”, potrivit c\reia trebuie s\ renegi tot ceea ce oamenii au considerat [i consider\ ra]ional [i just. Aceste cuget\ri s`nt rezervate unei c\r]i viitoare, acelei „Apologii a cre[tinismului” care, dac\ Pascal ar fi reu[it s-o duc\ la bun sf`r[it, ar fi r\spuns [i mai pu]in menirii sale dec`t g`ndurile ce nu s-au p\strat. Atunci c`nd le nota, Pascal uita c\ pe p\m`nt oamenii nu g`ndesc [i nu trebuie s\ g`ndeasc\ dec`t pentru al]i oameni. Or nu po]i uita asta `ntr-o apologie ; scopul unei apologii este ob]inerea unei recunoa[teri „universale”, dac\ nu real\ cel pu]in imaginar\, dac\ nu a „`ntregului univers”, m\car, cum spunea Pascal, a unui grup intim, de cinci sau [ase persoane. ~ns\, o bun\ parte din Pensées nu poate conta pe o astfel de recunoa[tere, chiar limitat\. Noi [tim c\ Port-Royal le-a cenzurat sever. Deci, chiar cei de la Port-Royal erau incapabili s\ suporte aceste noi adev\ruri. ~n sf`r[it, o apologie nu poate fi scris\ dec`t de un om care nu are sub picioarele sale un abis, ci un teren solid, de un om ce-l poate justifica pe Dumnezeu `n fa]a Romei [i a lumii [i nu de unul

44

LEV {ESTOV

care aduce Roma [i lumea `ntreag\ `n fa]a tribunalului ceresc. Iat\ de ce, interpretarea revela]iei biblice pe care o propune Pascal `n Pensées nu convenea, nu doar Romei ce dicta legi, dac\ nu `ntregului univers, atunci m\car unei bune jum\t\]i, dar nici micii comunit\]i janseniste, care, cu toate c\ era fidel\ Sf`ntului Augustin sau, poate, tocmai de aceea, avea [i ea preten]ii, `n maniera Romei, la potestas clavium. Am spus deja c\ Sf`ntul Augustin n-a `ndr\znit niciodat\ s\-i refuze ra]iunii drepturile sale suverane : prea puternic\ era puterea exercitat\ asupra lui de tradi]iile stoicismului [i neo-platonismului ce adopt\ integral ideile stoicilor. Pascal nu ignora acest fapt. El scria : „Sf`ntul Augustin. Ra]iunea nu se va supune niciodat\, dac\ nu va judeca ea `ns\[i c\ exist\ `mprejur\ri `n care trebuie s\ se supun\. E deci adev\rat c\ ea se supune, c`nd crede c\ trebuie s\ se supun\” (270). Aceste cuvinte, corect notate de un comentator al lui Pascal, s`nt direct legate de pasajul urm\tor din Scrisoarea CXX a Sf`ntului Augustin : „Credin]a trebuie s\ precead\ ra]iunea, acesta este el `nsu[i un principiu ra]ional. Dac\ acest precept n-ar fi ra]ional, `nseamn\ c\ este smintit ; iar asta nu-i place lui Dumnezeu ! Prin urmare, dac\ e ra]ional ca, pentru a atinge `n\l]imi la care nu putem `nc\ ajunge, credin]a s\ precead\ ra]iunea, este evident c\ ra]iunea care ne convinge de acest lucru trebuie s\ precead\ ea `ns\[i credin]a”. Pascal, cel care dorea s\-l urmeze pe Sf`ntul Augustin, repet\ aceast\ g`ndire sub diferite forme. De pild\ : „Nu exist\ nimic mai conform ra]iunii dec`t aceast\ t\g\duire a ra]iunii” (272). {i apoi,


45

ca [i cum [i-ar fi aruncat sie[i o sfidare : „Prea marea inteligen]\ [i s\r\cia duhului trec, deopotriv\, drept sminteal\. Doar mediocritatea este bun\... a ie[i din medie `nseamn\ a ie[i din umanitate...” (378). C`nd Montaigne propov\duie[te idei precum : „P\stra]i-v\ pe calea comun\” etc., el se comport\ foarte natural. „Filosofia” lui Montaigne, dup\ cum m\rturise[te el `nsu[i, nu este dec`t o dulce pern\ ce favorizeaz\ somnul profund. El era destinat s\ laude „calea de mijloc” pe care o l\sase mo[tenire umanit\]ii p\rintele filosofiei „[tiin]ifice”, Aristotel. ~ns\ Pascal nu doarme [i nici nu va dormi : suferin]ele lui Christos nu-l vor l\sa s\ doarm\ p`n\ la sf`r[itul lumii. Ar putea ra]iunea s\ binecuv`nteze sau m\car s\ justifice o decizie at`t de nebuneasc\ ? Ra]iunea nu este dec`t `ncarnarea „c\ii de mijloc”. {i niciodat\, cu nici un chip, ea nu va semna de bun\voie actul abdic\rii sale. O po]i constr`nge, `ns\ toate mijloacele de persuasiune vor r\m`ne f\r\ efect asupra ei c\ci, prin `ns\[i natura sa, ea este singura surs\ a argumentelor. {i orice ar spune Sf`ntul Augustin, ceea ce-i repugn\ cel mai mult este faptul de a-[i ceda drepturile sale suverane inamicului s\u etern – „credin]a”. Cea mai bun\ ilustrare a acestui adev\r este faimosul diferend dintre Sf`ntul Augustin [i Pelagius, diferend ce a servit drept punct de plecare c\ut\rilor lui Pascal. Ce doreau pelagienii ? Un singur lucru : „s\ reconcilieze” credin]a cu ra]iunea. Dar cum reconcilierea nu putea fi dec`t iluzorie, ei s-au v\zut p`n\ la urm\ constr`n[i s\ supun\ credin]a ra]iunii. Teza lor principal\ era urm\toarea :

46

LEV {ESTOV

Quod ratio arguit non potest auctoritas vindicare 7. Afirm`nd acest principiu, pelagienii nu f\ceau altceva dec`t s\ repete concluzia la care ajunsese filosofia greceasc\ sau, mai exact, filosofia comun\ a umanit\]ii care, pentru `ntìa oar\ `n Europa, s-a aflat `n fa]a dilemei fatale : ce trebuie s\ fac\ omul ? S\ se `ncread\ `n ra]iunea de neclintit ce-i este imanent\ [i care g\se[te `n ea `ns\[i principiile eterne, sau s\ recunoasc\ mai presus de ea puterea unei Fiin]e vii [i, deci, „`nt`mpl\toare” [i „capricioas\” (pentru c\ tot ce este viu este „`nt`mpl\tor” [i „capricios”). Atunci c`nd Platon afirma c\ nefericirea cea mai mare ce poate s\ i se `nt`mple unui om este aceea de a deveni misovlogo", el spunea deja ceea ce va ar\ta mai t`rziu Pelagius. Aceast\ tez\ o mo[tenise de la marele [i incomparabilul s\u maestru, Socrate. {i nu o mo[tenise doar el ; toate [colile filosofice ale Greciei vor primi acela[i testament de la Socrate : nu po]i s\ te `ncrezi `n nimic [i `n nimeni ; totul ne poate `n[ela ; doar ra]iunea nu ne `n[al\, numai ra]iunea poate pune o grani]\ nelini[tii noastre, ne poate oferi un teren solid, siguran]a. E adev\rat c\ Socrate n-a fost niciodat\ at`t de consecvent pe c`t ne place s\ credem. ~n anumite `mprejur\ri importante, foarte importante ale vie]ii sale, f\r\ s\ vrea s\ ascund\ acest lucru, el a refuzat supunerea fa]\ de ra]iune [i a ascultat vocea unei fiin]e enigmatice pe care o numea demonul s\u. E la fel de adev\rat c\ Platon a fost, sub acest aspect, `nc\ [i mai pu]in 7. Ceea ce probeaz\ ra]iunea, nu poate fi revendicat de autoritate (credin]\).


47

consecvent dec`t Socrate. Filosofia sa se `nvecineaz\ mereu cu mitologia [i, adesea, se confund\ cu aceasta. ~ns\ „istoria” nu a acceptat demonul lui Socrate, ba chiar a „purificat” filosofia lui Platon de miturile sale. „Viitorul” apar]inea lui Aristotel, pe de o parte, iar, pe de alt\ parte, stoicilor, ace[ti socratici `ngu[ti care, `n `ngustimea lor, au [tiut s\ satisfac\ mai bine gusturile istoriei [i au reu[it astfel s\ acapareze con[tiin]a umanit\]ii g`nditoare. Stoicii au luat din Socrate [i din Platon tot ce se putea chema `n ap\rarea ra]iunii. Ei se foloseau `ntotdeauna de acela[i argument pe care-l dezvoltase, cu c`teva ore `naintea mor]ii, `n fa]a discipolilor `ndurera]i, Socrate, cel mai `n]elept dintre oameni, recunoscut ca atare de Zeul `nsu[i (Zeul p\g`n care-i `ncredin]ase, prin intermediul oracolului s\u, cheile regatului ceresc) : cea mai mare nefericire ce poate lovi un om este aceea de a deveni misovlogo". V-a]i pierdut averea, gloria, p\rin]ii, patria, toate acestea nu `nseamn\ nimic. Dar dac\ renun]a]i la ra]iune, a]i pierdut totul. C\ci prietenii, gloria, patria, bog\]ia s`nt trec\toare ; cineva, un „hazard” ne-a dat toate acestea, f\r\ s\ ne cear\ acordul, [i el poate, `n orice moment, s\ ne retrag\ darul, tot f\r\ s\ ne consulte. Pe c`nd ra]iunea nu ne-a fost dat\ de nimeni, ea nu este nici a mea [i nici a ta, ea nu se afl\ nici la prieteni, nici la du[mani, nici la rude, nici la str\ini, nici aici, nici acolo, nici `nainte, nici `n urm\. Ea este pretutindeni [i totdeauna, la to]i [i deasupra tuturor. Trebuie doar s\ `nve]i s\ iube[ti aceast\ etern\ ra]iune, `ntotdeauna egal\ cu ea `ns\[i, niciodat\ supus\ cuiva ; trebuie ca omul s\ vad\ `n ea propria sa

48

LEV {ESTOV

esen]\ ; a[adar, `n aceast\ lume, p`n\ acum at`t de enigmatic\ [i teribil\, nu va mai exista nimic misterios, nici `nsp\im`nt\tor. Nu va mai fi motiv de team\ fa]\ de St\p`nul invizibil care, alt\dat\, era izvorul tuturor bunurilor [i creatorul destinelor omene[ti. At`ta vreme c`t darurile sale erau pre]uite, iar amenin]\rile sale provocau teama, acest St\p`n era puternic, mai mult chiar, atotputernic. Dar dac\ te decizi s\ nu iube[ti dec`t darurile ra]iunii, s\ nu recuno[ti drept pre]ioase dec`t laudele [i blam\rile sale (ra]iunea este cea prin care nos laudabiles vel vituperabiles sumus, spuneau pelagienii), consider`nd darurile St\p`nului neimportante – ajdiav;ora – cine ar mai putea, atunci, s\-l egaleze pe om ? Omul care tocmai s-a eliberat de Dumnezeu ! Sub acest aspect, Socrate, Platon, Aristotel, epicureicii (aminti]i-v\ cartea De rerum natura de Lucre]iu) [i stoicii, toate [colile eline au fost de acord. Stoicii n-au f\cut altceva dec`t s\-[i concentreze aten]ia asupra vechii g`ndiri (mai ales stoicii platonizan]i, Epictet, Marc Aureliu) : ei au ap\sat, ca s\ spunem a[a, au ap\sat prea mult pe aceast\ g`ndire. Or acest lucru, [tim bine, este inacceptabil pentru g`ndirea omeneasc\ : ceea ce este „prea mult” ì repugn\. R\m`ne totu[i faptul c\ Socrate [i Platon pot fi socoti]i drept str\mo[i ai stoicilor, iar Aristotel este la fel de apropiat de stoicism ca [i oricare dintre cei mai aprigi stoici. S\ spunem chiar c\ Aristotel e cel care a reu[it s\ ia aceast\ povar\ [i s\ salveze ra]iunea obiectiv\ [i autonom\ „descoperit\” de Socrate. C\ci el a creat teoria „c\ii de mijloc”, el i-a `nv\]at pe oameni acest mare adev\r c\, dac\ vor s\-[i p\streze intact\ ra]iunea, nu trebuie s\ [i-o oboseasc\ prin


49

probleme ce-i dep\[esc for]ele. Mai mult : Aristotel ì `nva]\ pe oameni s\ pun\ orice `ntrebare `n a[a fel `nc`t s\ nu lezeze drepturile suverane ale ra]iunii. C\ci el a inventat fic]iunea (veritatem aeternam) c\ `ntreb\rile la care este imposibil s\ se r\spund\ s`nt, prin natura lor, lipsite de sens, deci inadmisibile. De la Aristotel [i p`n\ `n zilele noastre, oamenii nu mai pun dec`t acele `ntreb\ri permise de ra]iune. Restul este pentru noi ajdiav;oron, indiferent, ca [i pentru stoici. Reprezentantul cel mai remarcabil al noii g`ndiri ce se considera (pe bun\ dreptate) drept continuatorul operei lui Aristotel, ofer\ ca prim\ [i neclintit\ porunc\ a filosofiei indiferen]a stoic\ fa]\ de tot ceea ce se petrece `n lume. ~n logica sa – care este [i o ontologie – Hegel ridic\ la rang de principiu regula lui Hora]iu : Si fractus illabatur orbis, impavidum ferient ruinae 8. Mai mult, oricare dintre contemporanii no[tri „g`nditori” va trebui, dac\ e dispus s\ vorbeasc\ franc, s\ repete cuvintele lui Hegel. Altfel spus, ceea ce este adev\rat pentru Cei Vechi, r\m`ne adev\rat [i pentru noi ; ideile `n care tr\im s`nt ideile stoicismului. Pot s\ piar\ oamenii [i lumile, regatele [i popoarele ; poate s\ dispar\ `n neant `ntreg realul, animat, in-animat, totul este indiferent, ajdiav;oron ; totul este salvat odat\ ce nimeni nu atenteaz\ la regatul idealului `n care domnesc `n chip absolut ra]iunea [i legile sale. Ra]iunea este anterioar\ lumii, iar legile sale ideale, principiile sale s`nt eterne ; n-au fost 8. Dac\ lumea se va pr\bu[i `n buc\]i, ruinele sale `l vor lovi (pe `n]elept, n.n.) f\r\ s\-l `nsp\im`nte (Ode, Cartea a III-a, III, 7-8).

50

LEV {ESTOV

`mprumutate de la nimeni. C`nd ea decide : pudet, toat\ lumea trebuie s\ se ru[ineze ; c`nd ea decide : ineptum, to]i trebuie s\ se indigneze ; c`nd ea decide : impossibile, to]i trebuie s\ se `ncline. Pl`ngerea este lipsit\ de sens, nici un apel nu poate fi primit. Pelagius a spus-o : quod ratio arguit, non potest auctoritas vindicare 9 ; iar Sf`ntul Augustin, ne amintim, ì repet\ cuvintele ; [i chiar Pascal avea `n unele momente impresia c\ e mai bine s\ nu te supui St\p`nului dec`t ra]iunii. C\ci o laud\ a ra]iunii este cel mai mare bine ce i se poate `nt`mpla omului pe p\m`nt, ca [i `n cer. Iar un blam al ra]iunii este pentru om cel mai mare r\u. Ar putea s\ fie altfel ? E posibil ca, `n domeniul filosofiei, s\ `nvingem stoicismul, s\ respingem pelagianismul ? S-ar putea spune, relu`nd g`ndul lui Pascal : are porunca St\p`nului mai mare greutate dec`t cea a ra]iunii ? C\ci, nesupun`ndu-te ra]iunii, vei fi un prost, dar nesupun`ndu-te St\p`nului, `]i vei pierde sufletul... VI Pascal a `ndr\znit ; de aici, caracterul paradoxal, de aici, de asemenea, for]a, atrac]ia puternic\ a filosofiei sale. Laudele [i aprobarea, blamul [i repro[urile ra]iunii, ale acestei ra]iuni qua nos laudabiles vel vituperabiles sumus, [i care, dup\ doctrina stoicilor [i a pelagienilor, este singura `n stare s\ ridice sau s\ coboare omul, devine subit pentru Pascal ajdiav;ora, acest „indiferent” 9. Ceea ce dovede[te ra]iunea, nu poate fi revendicat de autoritate (credin]\).


51

care, dup\ concep]ia lumii elene, `ngloba „realul”. Pot fi g\site [i alte pasaje, destul de multe, `n care el vorbe[te cu dispre] despre summum bonum al filosofilor. „Cei care ì cred (pe filosofi), scrie el, s`nt cei mai goi [i cei mai pro[ti...”. Dar cel mai frapant, prin tonul provocator [i acerb, este urm\torul pasaj : „Animalele nu se admir\ deloc. Un cal nu-[i admir\ deloc tovar\[ul. Nu pentru c\ n-ar exista `ntre ei o emula]ie la curse, `ns\ aceasta este lipsit\ de consecin]e ; c\ci, afla]i `n fa]a ieslei, cel mai voinic [i cel mai sl\b\nog nu-[i cedeaz\ niciodat\ unul altuia f`nul, cum ar dori oamenii s\ se `nt`mple. Virtutea lor `[i afl\ `n ea `ns\[i r\splata”. Idealul stoicilor – virtutea care-[i este sie[i recompens\ –, Pascal, `l afl\ doar la animale. {i Sf`ntul Augustin, de altfel, `ncerca un dezgust extrem fa]\ de stoicism [i `l denigra mereu, `n toate felurile, chiar f\r\ s\ fi fost provocat. Dac\ nu a pronun]at fraza ce i s-a atribuit mult\ vreme : virtutes gentium splendida vitia sunt 10, a emis, cel pu]in, o judecat\ aproape identic\ : virtutes gentium potius vitia sunt 11. Totu[i, nu i-a trecut niciodat\ prin minte s\ caute [i s\ g\seasc\ realizarea idealului stoic la animale ; era prea intim legat de filosofia veche, iar „cre[tinismul” s\u era prea impregnat de elenism. Nici lui Pascal nu i-a fost foarte u[or s\ scape de puterea ideologiei care-i domina epoca. El `[i bate joc de stoici ; iar virtutea „satisf\cut\ de ea `ns\[i” sau, pentru a vorbi limbajul modern, „morala autonom\” `l indigneaz\ ; cre10. Virtu]ile gentililor s`nt ni[te splendide vicii. 11. Virtu]ile gentililor s`nt, mai degrab\, vicii.

52

LEV {ESTOV

de c\ locul ei este `n grajd, c\ e potrivit\ doar cailor [i nu oamenilor. Asta nu-l `mpiedic\ s\ afirme p`n\ la sa]ietate : „Eul este demn de ur\” (455), principiu `n care morala stoic\ este la fel de bine cuprins\ ca [i `n cel\lalt principiu pe care Pascal `l ridiculizeaz\ [i respinge : „Virtutea `[i este sie[i suficient\”. C\ci orice moral\, fie ea a lui Epictet sau Marc Aureliu, a lui Kant sau Hegel, `[i trage for]a `n ura fa]\ de Eul omenesc. Ce se poate spune ? Revine Pascal la moral\, ca [i Sf`ntul Augustin ? {i la pelagianism ? Mul]i s`nt cei care g`ndesc a[a [i vor s\ vad\ `n Pascal, `nainte de orice, un moralist ; `ns\ gre[esc profund. Ideea c\ „Eul este demn de ur\” a fost mo[tenit\ de Pascal de la filosofia veche. {i, totu[i, ura fa]\ de Eul nostru are pentru el o cu totul alt\ semnifica]ie dec`t pentru filosofii vechi sau moderni. Supunerea sa fa]\ de destin nu seam\n\ deloc cu cea a stoicilor, nici ascetismul s\u care a provocat – [i care provoac\ `nc\ – at`ta iritare chiar [i la admiratorii s\i cei mai zelo[i. Stoicii v`nau Eul [i `l persecutau cu adev\rat, pentru a-l ucide [i nimici, c\ci doar cu acest pre] puteau asigura triumful final al „ideilor” [i principiilor lor. Un principiu nu-[i poate celebra victoria definitiv\ dec`t dac\ nimeni nu mai lupt\ `mpotriva sa, dac\ nimeni nu-l mai contrazice. Or, cine, de la `nceputul secolelor, a luptat [i a comb\tut principiul stoicismului, dac\ nu Eul ? Ce adversar i-a provocat mai multe griji [i nelini[ti ? Eul este tot ce poate fi mai „ira]ional” `n crea]ia Domnului ; el `ncarneaz\ nesupunerea. Pascal o [tie, el nu uit\ cuvintele : Subjicite et dominamini (Geneza I, 28) – supune]i [i


53

st\p`ni]i – pe care Domnul le-a adresat primului om dup\ binecuv`ntare. Va consim]i el s\ lase omul sub puterea principiilor absolute [i moarte ? Asculta]i-l : „Omul nu va fi mai aproape de m`ntuire c`nd va fi convins c\ propor]iile numerelor s`nt adev\ruri imateriale, eterne [i dependente de un prim adev\r `n care subzist\, prim adev\r pe care-l numim Dumnezeu” (556). A[a vorbe[te Pascal, `n timp ce toat\ filosofia nou\, n\scut\ din cea veche, de la Descartes `ncoace ([i chiar dinainte), n-a visat dec`t s\ exprime `n formule matematice esen]a crea]iei. Un adev\r unic, etern [i imaterial din care s\ ias\, cu necesitate natural\, multe alte adev\ruri la fel de imateriale [i eterne : nu ve]i g\si o defini]ie mai bun\ a idealului noii filosofii. E adev\rat c\ nici ast\zi, trei sute de ani dup\ Descartes, oamenii n-au avansat nici m\car cu un pas `n direc]ia `mplinirii acestui ideal. Doar c\ el le este at`t de drag `nc`t `l venereaz\ [i `l consider\ ca [i cum ar fi deja realizat : Nasciturus pro iam nato habetur 12. ~ns\ Pascal, care a adus acest ideal `n fa]a tribunalului suprem, care nu ]ine seama nici de „mizerabila noastr\ justi]ie”, nici de „ra]iunea iremediabil orgolioas\”, declar\ : chiar dac\ ve]i reu[i s\ ob]ine]i aceste adev\ruri eterne [i imateriale, str`ns legate unele de altele, nu ve]i avea nici un folos. Ele nu v\ vor ajuta s\ v\ m`ntui]i. Ra]iunea [i morala vor protesta : pentru c\ este inutil sufletului, adev\rul este mai pu]in adev\rat ? Adev\rul trebuie, oare, s\ slujeasc\ sufletul ? Exist\ pe lume o fiin]\ at`t de `ndr\z12. Cel pe cale s\ se nasc\ este socotit deja n\scut.

54

LEV {ESTOV

nea]\ `nc`t s\ nu se supun\ moralei [i s\ def\imeze justi]ia ? Dimpotriv\, adev\rul [i morala s`nt prin ele `nsele autonome [i legiuitoare. Ele nu se supun, ele nu ascult\ de nimeni, ci poruncesc. S-au n\scut din ra]iunea fa]\ de care nelegiuirea suprem\, Pascal `nsu[i o spune, e nesupunerea. {i cine se ridic\ `mpotriva ra]iunii, `mpotriva adev\rurilor eterne [i materiale ? Sufletul ! Adic\ acest Eu infim, pe care Pascal, care a trecut prin [coala lui Epictet, ne `nva]\ s\-l ur`m ! C\ci este mai mult dec`t evident c\ nimic n-ar putea s\ umileasc\ mai puternic tendin]ele „egoiste” ale omului dec`t adev\rul etern [i imaterial proclamat de filosofi ; prin urmare, dac\ trebuie s\ c\ut\m un principiu capabil s\ rezolve nemul]umirile indivizilor revolta]i, nu s-ar putea inventa un Dumnezeu mai eficace dec`t Dumnezeul elenic, pe care „filosofii” `l propun lui Pascal. Nimeni n-ar putea fi un mai bun alin\tor dec`t acel summum bonum al lor, `ndeosebi cel al lui Epictet [i al discipolilor s\i, inclusiv Marc Aureliu, filosoful `ncoronat. C\ci a tr\i `n maniera stoicilor, `n conformitate cu natura – th` ;uvsei – vrea s\ spun\ : a tr\i `n conformitate cu ra]iunea, deci `n contra naturii. Ei ar fi aprobat chiar [i centura cu ghimpi de fier a lui Pascal, care simbolizeaz\ voin]a sa de a-[i supune eul unuia sau mai multor adev\ruri eterne [i imateriale. Stoicii, ca [i Pascal, vedeau foarte limpede c\, dac\ nu omor`m mai `ntì Eul nostru, nici o unitate, nici o ordine nu vor fi vreodat\ ob]inute. Eurile omene[ti s`nt nenum\rate ; fiecare se consider\ drept centrul universului [i pretinde s\ ne comport\m fa]\ de el ca [i cum ar fi singurul


55

existent. Nu exist\ nici o posibilitate de a concilia [i de a satisface toate aceste exigen]e. At`t timp c`t Eul nostru nu va fi ucis, nu va exista nici unitate, nici armonie, ci numai un haos [i o „inep]ie” incredibile. Dar ra]iunea are chiar sarcina de a ordona crea]ia [i, tocmai de aceea, a primit puterea de a pretinde supunere. Ca s\ ordoneze lumea, a creat morala, `mp\r]ind cu ea prerogativele supreme. Destinul ultim al omului este acela de a se umili `n fa]a exigen]elor ra]iunii [i ale moralei, de a se supune principiilor lor autonome. Pentru c\ aceast\ supunere `nseamn\ binele nostru suprem, summum bonum. Toate acestea, subliniez, Pascal le-a aflat la ceilal]i filosofi, repet`ndu-le mai apoi. ~ns\ maniera sa de a-i urma este stranie : prelu`nd cuvintele filosofilor, el spune exact contrariul `nv\]\turii lor. Lini[tea pe care ra]iunea [i morala o promit oamenilor nu-l intereseaz\ deloc pe Pascal. Pentru el, nu semnific\ dec`t sf`r[itul, ne-fiin]a, moartea. De aici provine enigmatica sa regul\ „metodologic\” : „a cerceta gem`nd” de care nu ve]i auzi nici `n manualele de logic\ din vremea lui Pascal, nici `n lucr\rile moderne. Dimpotriv\ : savantul trebuie s\ uite dorin]ele sale, spaimele sale, speran]ele sale, el trebuie s\ fie gata s\ accepte orice adev\r care, prin `ns\[i esen]a sa, ignor\ nevoile omene[ti. Este at`t de evident acest fapt, `nc`t abia dac\ e pomenit `n Discurs despre metod\. E adev\rat c\ la Bacon vom g\si considera]ii despre tot felul de idola care jeneaz\ investiga]iile noastre obiective. ~ns\ numai Spinoza, ca [i cum i-ar r\spunde lui Pascal, despre care n-a auzit probabil niciodat\ vorbindu-se, declar\ cu ner\bdare [i iritare : Non ridere, non

56

LEV {ESTOV

lugere, neque detestari, sed intelligere 13. Pascal cere altceva : trebuie, neap\rat, ridere, lugere [i detestari ; dac\ nu, cercet\rile noastre nu vor valora nimic. De unde [i-a luat Pascal dreptul de a formula asemenea exigen]e ? Au ele vreun sens ? ~ntrebarea este fundamental\ pentru noi ; sursa tuturor divergen]elor dintre Pascal [i filosofia modern\ se afl\ aici. Dac\ adopta]i regula metodologic\ a lui Pascal, ve]i avea un adev\r ; dac\ adopta]i regula lui Spinoza, ve]i avea cu totul altul. Idealul lui Spinoza era intelligere. Dar pentru Spinoza, `n fapt, Eul a fost `ntotdeauna demn de ur\. C\ci, nu trebuie s\ uit\m, Eul nostru este lucrul cel mai greu de mul]umit, cel mai incomprehensibil, cel mai ira]ional din c`te s`nt pe lume. „Comprehensiunea” nu este posibil\ dec`t atunci c`nd Eul omenesc este privat de toate drepturile sale particulare [i de toate prerogativele sale, c`nd el devine un „lucru” sau un „fenomen” printre celelalte lucruri [i fenomene ale naturii. Trebuie s\ alegi : pe de o parte, ordinea ideal\ [i intangibil\, cu adev\rurile sale eterne [i imateriale, ordine ce-a fost respins\ de Pascal, [i a c\rei acceptare ne determin\ s\ consider\m ideea „medieval\” a m`ntuirii sufletului drept `ncarnarea tuturor absurdit\]ilor ; pe de alt\ parte, un Eu capricios, nemul]umit, nelini[tit, agitat, care nu consimte niciodat\ s\ recunoasc\ de bun\voie deasupra lui puterea „adev\rurilor”, at`t materiale c`t [i ideale. Cel ce-[i asum\ sarcina s\ ating\ comprehensiunea trebuie, `mpreun\ cu stoicii [i ceilal]i mae[tri 13. Nu trebuie s\ r`zi, nici s\ pl`ngi, nici s\ ur\[ti, numai s\ `n]elegi.


57

antici, s\ fug\ de Eu, s\-l urasc\ [i s\-l ucid\, pentru a face posibil\ ordinea obiectiv\ a lumii. ~ns\ cel care, ca [i Pascal, nu vede `n „comprehensiune” dec`t principiul mor]ii, g\sindu-[i voca]ia `n lupta `mpotriv\-i, poate, oare, ur` Eul ? Numai Eul, ira]ionalitatea acestui Eu, garanteaz\ posibilitatea de a te elibera de hipnoza adev\rului matematic pe care filosofii, sedu[i de „materialitatea” [i „eternitatea” sa, l-au pus `n locul lui Dumnezeu. VII Cu toate c\ Pascal se str\duie s\ ne conving\ c\ „eul este demn de ur\”, de fapt, cu toate for]ele, el ap\r\ Eul nostru `mpotriva preten]iilor adev\rurilor imateriale [i eterne. Centura sa plin\ de cuie nu este dec`t o arm\ `n aceast\ lupt\ ; alte arme, boala [i „abisul” pe care admiratorii voiau s\ le elimine din biografia sa. Se poate afirma, aproape cu certitudine, c\ Pascal, dac\ n-ar fi `nt`lnit „abisul”, ar fi r\mas Pascal cel din Scrisorile provinciale. At`ta vreme c`t un om simte terenul solid sub picioare, el nu `ndr\zne[te s\ refuze supunerea fa]\ de ra]iune [i moral\. Doar condi]iile excep]ionale de existen]\ ne pot elibera de adev\rurile imateriale [i eterne care st\p`nesc universul. F\r\ „nebunie” nu exist\ revolt\ `mpotriva legii. S\ revenim iar\[i la contemporanul nostru Nietzsche, care cerea zeilor „nebunia”, pentru c\ trebuia s\ ucid\ „legea”, s\ anun]e Romei [i lumii al s\u „dincolo de bine [i de r\u”. S`nt lucruri pe care trebuie s\ le avem `n spiritul nostru dac\ vrem s\ `n]elegem ura pur-

58

LEV {ESTOV

tat\ de Pascal stoicismului, pelagismului, precum [i ceea ce-l atr\gea la Sf`ntul Augustin [i, dincolo de Sf`ntul Augustin, c\tre Sf`ntul Pavel [i c\tre ceea ce acesta a descoperit `n Isaia [i `n povestirea biblic\ a c\derii. ~ntrebarea ce era pus\ cu un secol `nainte de Luther, `l fr\m`nt\ din nou pe Pascal : de unde-i vine omului m`ntuirea ? Din faptele sale, adic\ din supunerea sa legilor eterne, sau din aceast\ for]\ misterioas\ pe care o numim, `n limbajul nu mai pu]in misterios al teologilor, harul lui Dumnezeu ? ~ntrebarea lui Luther a f\cut s\ tresar\ Europa, toat\ lumea cre[tin\. P\rea atunci c\ nu mai poate exista nici o `ntrebare, c\ de mult\ vreme istoria le-a dat tuturor r\spuns. Pelagius era condamnat de mai bine de o mie de ani ; Sf`ntul Augustin era socotit de toat\ lumea o autoritate incontestabil\. Ce mai trebuia ? ~n fapt, cum am spus-o deja, victoria nu era de partea Sf`ntului Augustin, ci de cea a lui Pelagius ; lumea accepta mai cur`nd s\ existe f\r\ Dumnezeu, dec`t f\r\ „lege” ; puteai venera pe Sf`ntul Pavel [i Sf`nta Scriptur\, dar trebuia s\ tr\ie[ti dup\ morala stoicilor [i doctrina lui Pelagius. Aceasta a ap\rut cu claritate `n faimoasa disput\ despre liberul arbitru dintre Luther [i Erasmus. Erasmus, cu fine]ea [i perspicacitatea caracteristice, a pus de la bun `nceput `n fa]a lui Luther, `n Diatribae de libero arbitrio, teribila dilem\ : dac\ faptele noastre bune (adic\ o via]\ conform\ legilor ra]iunii [i moralei) nu ne pot m`ntui, dac\ nu ne poate m`ntui dec`t harul lui Dumnezeu care, arbitrar [i liber, `l d\ruie[te unora [i `l refuz\ altora, unde se mai afl\ atunci justi]ia ? Cine-[i va mai da atunci silin]a s\ fac\ binele ? Cum s\ justifici un Dumnezeu


59

care nu ]ine seama de justi]ie [i formuleaz\, ca principiu, un arbitrar absolut ? Erasmus nu voia s\ discute Biblia sau pe Sf`ntul Pavel. Ca toat\ lumea, el condamna pelagianismul [i accepta doctrina Sf`ntului Augustin asupra harului, dar nu putea admite g`ndul monstruos c\ Dumnezeu se g\se[te „dincolo de bine [i de r\u” ; c\ „liberul nostru arbitru”, consim]irea noastr\ de a ne supune legilor s`nt neglijate la tribunalul suprem ; c\, `n fa]a lui Dumnezeu, omul nu este ap\rat de nimic, nici m\car de justi]ie. Astfel scria Erasmus, astfel g`ndeau [i g`ndesc `nc\ aproape to]i oamenii, poate chiar to]i, f\r\ excep]ie. La diatribele lui Erasmus, Luther r\spundea prin cartea sa cea mai puternic\ [i teribil\ : De servo arbitrio. Luther, fapt rar `n discu]ii, nu doar c\ nu `ncearc\ s\ sl\beasc\ argumentarea adversarului, ci dimpotriv\ face tot posibilul pentru a o `nt\ri. El subliniaz\ cu mai mult\ insisten]\ dec`t o f\cuse Erasmus „inep]ia” doctrinei Sf`ntului Pavel despre gra]ie. Luther este cel care afirm\ cu o `ndr\zneal\ nemaiauzit\ : Hic est fidei summus gradus, credere illum esse clementem qui tam paucos salvat, tam multos damnat ; credere justum qui sua voluntate nos necessario damnabiles facit, ut videatur, referente Erasmo, delectari cruciatibus miserorum et odio potius quam amore dignus. Si igitur possem ulla ratione comprehendere, quomodo is Deus misericors et justus, qui tantam iram et iniquitatem ostendit, non esset opus fide 14. Erasmus este `nsp\im`ntat 14. Aceasta este cea mai `nalt\ treapt\ a credin]ei, s\-l crezi milos pe cel care salveaz\ at`t de pu]ine suflete [i

60

LEV {ESTOV

de „inep]ie” [i „injusti]ie” ; pe Luther, se poate vedea, toate acestea `l entuziasmau ; Erasmus, prin obiec]iile sale, i-a dat aripi, i-a dat `ndr\zneala s\ spun\ ceea ce t\cuse p`n\ atunci. Luther, ca [i Pascal, avea „abisul” s\u ; ca [i Pascal, el s-a ap\rat ani la r`nd cu „scaunul” s\u – „scaunul” s\u era „legea”. Iar experien]a sa cea mai profund\, cea mai terifiant\ a fost descoperirea nea[teptat\ c\ legea nu m`ntuie[te, c\ ea nu ne fere[te de abis, c\ ea nu este dec`t o sub]ire p`nz\ de p\ianjen care, pentru un timp limitat, ascunde oamenilor profunzimile pierzaniei. Luther era un om religios, el a acceptat [i [i-a `ndeplinit con[tiincios asprele leg\minte monahale, `n speran]a c\ prin „fapte bune” `[i va m`ntui sufletul. {i acela[i Luther, cum o va povesti mai t`rziu, a ajuns pe nea[teptate la convingerea c\, tocmai prin acceptarea acelor leg\minte, el a contrariat voia lui Dumnezeu [i [i-a pierdut sufletul. Aceast\ viziune, aceast\ „experien]\” s`nt at`t de extraordinare, seam\n\ at`t de pu]in cu ceea ce se `nt`mpl\ `n general oamenilor, `nc`t mul]i refuz\ s\ cread\, sau le interpreteaz\ `n a[a fel `nc`t s\ le poat\ „reconcilia” cu p\rerile noastre obi[nuite despre via]a interioar\ a oamenilor. Dar trebuie s\-l credem pe Luther. Nu avem dreptul s\ respingem o experien]\, chiar extraordinar\, chiar contrar\ tuturor care condamn\ at`t de multe; s\-l crezi drept pe cel care prin voin]a sa ne face cu necesitate condamnabili, astfel `nc`t pare, cum o zice Erasmus, s\ se bucure de chinurile neferici]ilor [i, mai degrab\, demn de ur\ dec`t de iubire. Or, dac\ a[ putea `n]elege, pe cale ra]ional\, cum poate fi milos [i drept acest Dumnezeu ce dovede[te at`ta m`nie [i nedreptate n-ar mai fi nevoie de credin]\ (De servo arbitrio 124. Weimar 18, 633).


61

ideilor noastre a priori. Am ar\tat deja c\ Nietzsche a tr\it aceea[i experien]\, care a f\cut s\ se nasc\ `n el ideea lui „dincolo de bine [i de r\u”, care nu este dec`t o traducere modern\ pentru sola fide a lui Luther. Sau ne `n[el\m enorm, sau viziunea Sf`ntului Pavel pe drumul Damascului ne transmite un mesaj identic : Sf`ntul Pavel, care-l persecuta pe Christos `n numele „legii”, [i-a dat seama „deodat\” (oh ! c`t de pre]ioase s`nt aceste „deodat\”, [i c`t de pu]in [tie filosofia, din pricina metodelor tradi]ionale [i din teama pe care o resimte ea `n fa]a Eului ira]ional, s\ le foloseasc\ !) c\ „legea a venit [i ea ca s\ se `nmul]easc\ gre[eala” (ivna pleonavsh toV paravptwma) 15. Este dificil s\ ne imagin\m [ocul ce-l reprezint\ pentru om o asemenea „descoperire”. E [i mai dificil s\ ne imagin\m c\, dup\ o asemenea descoperire, omul mai poate continua s\ tr\iasc\. Legea, legile conduc lumea ; Hora]iu, ne amintim, afirma `mpreun\ cu stoicii : si fractus illabatur orbis, impavidum ferient ruinae 16 ; [i Hegel se laud\ c\ nu este mao prejos dec`t filosofii p\g`ni [i c\ va r\m`ne netulburat chiar dac\ s-ar pr\bu[i cerul peste el. Dar atunci c`nd cad legile care sprijin\ cerul, ele antreneaz\ `n c\dere [i legile care sus]in curajul [i celelalte virtu]i p\g`ne. Dar aceste virtu]i s`nt, oare, ni[te adev\rate virtu]i ? Oare Sf`ntul Augustin n-are dreptate c`nd spune : virtutes gentium potius vitia sunt 17 ? ~n acest caz, Hora]iu, Epictet, Marc Aureliu [i contemporanul nostru Hegel nu 15. Epistola c\tre Romani a Sf`ntului Apostol Pavel, 5, 20. 16. Dac\ lumea se va pr\bu[i `n buc\]i, ruinele sale `l vor lovi (pe `n]elept) f\r\ s\-l `nsp\im`nte (Ode, III, III, 7-8). 17. Virtu]ile gentililor s`nt, mai degrab\, ni[te vicii.

62

LEV {ESTOV

s`nt deloc ni[te oameni virtuo[i, demni de a fi imita]i. Ei ar trebui s\ repete, pe urmele lui Luther, m\rturisirea teribil\ : Ecce, Deus, tibi voveo impietatem et blasphemiam per totam meam vitam 18. Supunerea fa]\ de lege este `nceputul oric\rei impiet\]i. Iar `ncununarea necredin]ei este divinizarea legilor, a acelor „adev\ruri eterne [i imateriale dependente de adev\rul unic”, despre care ne vorbea Pascal. Dar, ni se va spune, [i `n Biblie exist\ legile pe care Moise le-a adus de pe muntele Sinai etc. ; la ce folosesc ele ? S\-i d\m cuv`ntul lui Luther ; el ne va spune ce anume a auzit Pascal la tribunalul suprem la care a f\cut el apel `mpotriva Romei [i a lumii : Deus est Deus humilium, oppressorum, desperatorum et eorum, qui prorsus in nihilo redacti sunt, ejusque natura est exaltare humiles, cibare esurientes, illuminare coecos, miseros et afflictos consolari, peccatores justificare, mortuos vivificari, desperatos et damnatos, salvari etc. Est enim creator omnipotens ex nihilo faciens omnia. Ad hoc autem suum naturale et proprium opus non sinit eum pervenire nocentissima pestis illa, opinio justitiae, quae non vult esse peccatrix, immunda, misera et damnata, sed justa, sancta etc. Ideo oportet Deum adhibere malleum istum, legem scilicet, quae frangat, contundat, conterat et prorsus ad nihilum redigat hanc beluam cum sua vana fiducia, sapientia, justitia, potentia, ut tandem suo malo discat se perditam et damnatam19. Acestea s`nt originea [i 18. Iat\, Doamne, eu `]i dedic, pentru `ntreaga mea via]\, impietatea [i basfemia. 19. Dumnezeu este Dumnezeul umili]ilor, oprima]ilor, dispera]ilor [i al celor `ntrutotul redu[i la nimic; natura sa este aceea de a-i exalta pe umili, de a-i hr\ni pe


63

scopul „legii”, a acestei legi venerat\ de filosofi ca adev\r etern [i imaterial, fiind prin urmare ultim [i divin. Dar iat\ [i concluzia lui Luther : Ideo quando disputandum est de justitia, vita et salute aeterna omnino removenda est ex oculis lex, quasi nunquam fuerit aut futura sit, sed prorsus nihil est 20. Nu pot, de[i a[ vrea, s\ citez tot ceea ce spune Luther, `n comentariul la Epistola c\tre Galateni, `n leg\tur\ cu cuvintele Sf`ntului Pavel : Lex propter transgressionem apposita est 21. ~ntreaga sa lupt\ `mpotriva Romei, o lupt\ incredibil de tenace, a fost una `mpotriva „legii”, `mpotriva „adev\rurilor eterne [i imateriale”, la care catolicismul, chiar [i dup\ condamnarea lui Pelagius, n-a putut niciodat\ s\ renun]e. Sim]ea mai bine chiar dec`t adversarii s\i p`n\ unde a `nfometa]i, de a-i lumina pe orbi, de a-i consola pe s\raci [i pe cei lovi]i, de a-i ierta pe p\c\to[i, de a-i `nvia pe mor]i, de a-i m`ntui pe dispera]i [i pe condamna]i... El este Creatorul Atotputernic care a f\cut din nimic toate lucrurile. ~ns\ el este `mpiedicat s\-[i des\v`r[easc\ actul s\u propriu [i natural de aceast\ cium\ grozav\ `ntre toate, con[tiin]a justi]iei, care nu vrea s\ se recunoasc\ p\c\toas\, imund\, mizerabil\ [i condamnat\, ci dreapt\, sf`nt\... De aceea, Dumnezeu aduce acest ciocan, adic\ legea, s\ sparg\, s\ striveasc\ [i s\ reduc\ la nimic aceast\ fiar\ s\lbatec\ cu toat\ goala sa `ncredere, cu `n]elepciunea sa, cu justi]ia sa, cu puterea sa, pentru ca ea s\ se [tie `n sf`r[it pierdut\ [i condamnat\ din cauza r\ului din ea. (Commentarium in Epistolam S.Pauli ad Galatas II, 70, Weimar, volum 40). 20. Iat\ de ce, c`nd trat\m despre justi]ie, despre via]\ [i despre m`ntuirea etern\, trebuie s\ [tergem complet legea din fa]a ochilor no[tri, ca [i cum ea n-ar fi fost niciodat\ nimic [i nu va fi niciodat\ nimic, pentru c\ nu e absolut nimic (Ibidem, II, 73). 21. Legea a fost ad\ugat\ pentru c\lc\rile de lege (Galateni, 3,19).

64

LEV {ESTOV

ajuns. Vedea limpede c\ sub picioarele sale se c\sca un abis, ce amenin]a s\-l `nghit\, [i `mpreun\ cu el `ntreaga lume. El [tia la fel de bine ca [i ceilal]i c\ „legea” este fundamentul a toate. {i el scria : Nec ego ausim ita legem appellare, sed putarem esse summam blasphemiam in Deum, nisi Paulus prius hoc fecisset 22. Or, Sf`ntul Pavel `nsu[i n-a fost mai pu]in `nsp\im`ntat de descoperirea sa ; nici el n-ar fi `ndr\znit s\ spun\ ceea ce a spus dac\, la r`ndul s\u, nu s-ar fi putut „sprijini” pe profetul Isaia, a c\rui temeritate `l `nsp\im`nta pe c`t `l [i atr\gea. Sf`ntul Pavel spune : „Isaia a `ndr\znit [i a spus ( &Hsaià" deV ajpotolha` –aiv levgei) : am fost g\sit de cei care nu m-au c\utat. M-am ar\tat `n toat\ slava celor ce nu se interesau deloc de mine”. Cum s\ fie acceptate aceste afirma]ii temerare ? Dumnezeu, Dumnezeu `nsu[i `ncalc\ suprema lege a justi]iei : el se arat\ celor care nu cerceteaz\, el este g\sit de cei care nu-l caut\. Po]i, oare, renun]a la un asemenea Dumnezeu pentru Dumnezeul filosofilor, adev\rul imaterial unic ? Oare Rena[terea care s-a `ndep\rtat de Dumnezeul Bibliei, oare Descartes cel ce, supun`ndu-se dorin]elor timpului s\u, a `ncercat s\ se „lipseasc\ de Dumnezeu”, n-au avut dreptate ? Iar Pascal, chem`ndu-ne `n fa]a tribunalului Celui Atotputernic, n-a tr\dat opera comun\ a oamenilor, nu este el un apostat ? Unde este adev\rul ? Ce este, oare, mai bine ? 22. Eu n-a[ fi `ndr\znit s\ calific legea `n acest fel, m-a[ fi crezut vinovat de cea mai mare blasfemie `mpotriva lui Dumnezeu, dac\ Pavel n-ar fi f\cut-o mai `ntì. (Comm. in Ep.S.Pauli ad Galatas, II, 207).


65

VIII ~nfrunt\m aici cele mai mari dificult\]i din istoria g`ndirii omene[ti. Chiar modul de a pune `ntrebarea, cum am mai spus-o, pare inacceptabil. Ce-ar fi mai bine ? Ca [i cum adev\rul „obiectiv” ar ]ine seama de ceea ce este mai bine sau mai r\u ! Ca [i cum ar depinde de oameni s\ aleag\ `ntre Dumnezeu, Creatorul Atotputernic care, prin propria sa voin]\, a creat lumea din nimic, [i „lege”, principiu etern [i nematerial din care deriv\ universul [i oamenii ce-l locuiesc, la fel de necesar cum deriv\, `n matematic\, teoremele din defini]ii [i axiome. Care este importan]a acestor „mai bine” [i „mai r\u” omene[ti fa]\ de adev\rul obiectiv ? {i apoi, dac\ putem pune aceast\ `ntrebare, cine are dreptul s\ r\spund\ ? Aristotel [i Descartes ori Isaia [i Sf`ntul Pavel ? De[i s`nt g`nditori de geniu [i profe]i inspira]i, ei r\m`n [i oameni, deci nu le putem `ncredin]a, nici fiec\ruia `n parte, nici tuturor laolalt\, puterea de a decide asupra destinului crea]iei. ~n fapt, au fost destul de numero[i g`nditorii de geniu [i profe]ii inspira]i ; cine poate garanta c\ se vor pune de acord pentru o singur\ solu]ie ? Ei nu se vor pune `n acord, cu siguran]\, ei s`nt deja `n dezacord. Pentru a face acordul posibil, ar trebui s\ fie distruse toate aceste „mai bine” [i „mai r\u”, care au fost `ntotdeauna, [i mai s`nt, un principiu de dezbinare [i de lupt\ (ca toate Eurile omene[ti), [i s\ ne supunem unui principiu rece, impersonal, care ar avea, `n acela[i timp, un caracter obligatoriu ce-i poate asigura supunerea in saecula saeculorum, chiar [i din partea fiin]elor celor mai

66

LEV {ESTOV

`nd\r\tnice. Este drumul ales de filosofi, desigur nu f\r\ „ra]iuni suficiente”. Laudele [i amenin]\rile ra]iunii i-au for]at s\ uite cu des\v`r[ire de existen]a St\p`nului. Cazul lui Pascal este cu totul diferit. Lui nu i-a fost dat s\ aleag\, cum nu le-a fost dat s\ aleag\ nici profetului Isaia [i Sf`ntului Pavel. El nu avea o „ra]iune suficient\” pentru a lua o decizie. La un moment dat, o for]\ incomprehensibil\ l-a `mpins `ntr-o direc]ie cu totul opus\ aceleia urmate de oameni. Iar [ocul enigmatic pe care Pascal l-a resim]it nu seam\n\ prin nimic cu ceea ce, `n mod obi[nuit, semnific\ acest cuv`nt ; chiar [i cuv`ntul direc]ie a c\p\tat un sens nou, pe care nu l-a mai avut niciodat\. S\ ne amintim ce ne povestesc biografii lui Pascal [i vizionarii ce s-au apropiat de el : teribila sa boal\, absurd\ ; abisul s\u la fel de teribil, absurd ; p`n\ [i confesorii s\i, janseni[tii, au `ncercat s\-l vindece [i s\-i ascund\ abisul. Mi se pare, totu[i, c\ „boala” [i „abisul” au fost acel [oc enigmatic, acel dar binef\c\tor, f\r\ de care Pascal nu [i-ar fi descoperit vreodat\ adev\rul. Pascal, ca [i Nietzsche, ar fi putut spune : suferin]a mi-a d\ruit filosofia. Pensées nu s`nt dec`t descrierea abisului. Un uria[ miracol se petrece sub ochii no[tri. Pascal se obi[nuie[te, pu]in c`te pu]in, s\ iubeasc\ abisul. P\m`ntul ferm ì fuge de sub picioare, iar asta-i provoac\ teama, o team\ teribil\. R\m`ne f\r\ vreun sprijin, simte pr\pastia deschiz`ndu-se, gata s\-l `nghit\. Teroarea mor]ii inevitabile smulge un strig\t disperat : „Doamne, Doamne, de ce m-ai p\r\sit ?”. Pare c\ totul s-a sf`r[it. ~n fapt, ceva s-a sf`r[it, dar altceva `ncepe. For]ele noi [i in-


67

comprehensibile s-au manifestat, noile revela]ii au izbucnit. Picioarele nu-[i mai g\sesc un sprijin, ca `nainte. Nu trebuie, deci, s\ mai mergi – trebuie s\ zbori. Evident, vechile adev\ruri imateriale, at`t de solid legate `ntre ele prin efortul milenar al g`ndirii, nu numai c\ nu pot ajuta omul `n aceast\ `ntreprindere, mai mult `l deranjeaz\. S`nt pentru el obstacolul cel mai dificil ; ele nu `nceteaz\ s\ repete, inexorabil, acele veritates aeternae c\ omul, potrivit naturii sale, nu trebuie s\ zboare, ci s\ mearg\ ; s\ aspire spre p\m`nt, nu spre cer ; c\ binele nu-[i afl\ locul acolo unde domnesc oroarea [i angoasa. Iar cel mai teribil fapt fiind violarea „legii” [i a supunerii fa]\ de suveranul autocrat – ra]iunea – sursa tuturor legilor, qua nos laudabiles vel vituperabiles sumus, trebuie s\ abandon\m, a[adar, ispitirile temerare, s\ ne supunem umili inevitabilului, v\z`nd `n aceast\ umilin]\ o virtute [i c\ut`nd `n aceast\ virtute „binele nostru suveran”. Scopul suprem al omului este supunerea fa]\ de legile ra]iunii [i fa]\ de morala n\scut\ din ra]iune. Dumnezeu, Dumnezeu `nsu[i pretinde omului, `nainte de orice, supunere [i ascultare. Se `nt`mpl\ ca Pascal s\ fie unul din acei ale[i, rari [i ne`n]ele[i de oameni, care au sim]it, sau c\rora le-a fost dat s\ simt\, c\ „ascultarea” este `nceputul tuturor ororilor p\m`nte[ti, `nceputul mor]ii. „Legea a venit [i ca s\ se-nmul]easc\ gre[elile”, ne spune Sf`ntul Pavel. Legea nu este dec`t un ciocan `n mìnile lui Dumnezeu pentru a zdrobi aceast\ siguran]\ natural\ a omului c\, deasupra fiin]elor vii, ar exista principii eterne, nemateriale [i suverane. Sau `nc\ : legea vine

68

LEV {ESTOV

atunci c`nd omul, uit`nd sfatul dat de Dumnezeu, se apropie de arborele cunoa[terii binelui [i r\ului, ì culege fructele [i le gust\, aceste nenum\rate pudet, ineptum, impossibile, pe care este edificat\ [tiin]a noastr\. Lumina [tiin]ei, necunoscut\ `nainte de c\dere, i-a adus omului con[tiin]a limitelor sale, indic`ndu-i pretinsele frontiere dintre posibil [i imposibil, dintre ceea ce este permis [i ceea ce este interzis, i-a revelat `nceputul enigmatic [i sf`r[itul inevitabil. C`t\ vreme nu exista „lumin\”, nu exista nici limitare ; totul era posibil, totul era „foarte bine”, cum este scris `n Biblie ; existau `nceputuri, dar nu existau sf`r[ituri, iar cuv`ntul „necesitate” avea tot at`t de pu]in sens c`t are, ast\zi, cuv`ntul libertate. Lumina a adus odat\ cu ea ru[inea `n fa]a goliciunii paradisiace [i teama fa]\ de moarte. Este imposibil s\ „explici” toate acestea oamenilor. Orice explica]ie este o clarificare, iar claritatea face s\ apar\ tocmai acel ceva de care trebuie s\ te eliberezi [i `mpotriva c\ruia trebuie s\ lup]i. Descartes c\uta clarul [i distinctul, vechii filosofi divinizaser\ ra]iunea, iar noi, noi to]i dorim claritatea [i urm\m ra]iunea care ne dezv\luie toate misterele, `n afara unuia singur, existen]a unui abis sub picioarele noastre. Chiar [i singuratecii de la Port Royal, tovar\[ii lui Pascal, refuz\ s\ accepte povestirea biblic\ a c\derii `n toat\ plenitudinea sa enigmatic\. Ei consider\ – [i Pascal vorbe[te c`teodat\ la fel – c\ p\catul primului om n-a constat `n faptul de-a fi gustat fructul cunoa[terii binelui [i r\ului. Asta n-ar fi fost ceva r\u, dimpotriv\, ar fi fost un bine `ntruc`t cunoa[terea este summum bonum, deasupra c\ruia nu mai exist\ nimic pe lume.


69

R\ul ar fi venit doar din faptul c\ Dumnezeu a f\cut gestul arbitrar de a interzice omului s\ se ating\ de acel arbore. Iar p\catul originar este neascultarea lui Adam. C\ci Dumnezeu, la fel ca oamenii, ca [i acele specii ideale pe care le-a creat omul, morala [i ra]iunea, iart\ totul – cu excep]ia neascult\rii. Astfel c\, dac\ Dumnezeu ar fi interzis s\ se m\n`nce prune sau pere, iar Adam nu i-ar fi dat ascultare, consecin]ele ar fi fost acelea[i : boli, suferin]e, p`n\ la urm\ moartea. Iar urma[ii lui Adam ar fi r\spuns pentru neascultarea acestuia a[a dup\ cum o fac ast\zi. Astfel este interpretat\, de obicei, c\derea, dup\ ce aceast\ interpretare a fost formulat\ de oamenii forma]i de elenism. Se dore[te a se vedea `n Dumnezeu principiul „absolut” [i „imaterial” care, ca toate principiile pe care le cunoa[tem, pedepse[te automat, deci implacabil, toate tentativele fiin]elor vii de a se `ndep\rta, urm`nd liberul lor arbitru, de legile pe care el le-a stabilit. Astfel interpret\m Biblia, `n ciuda cuvintelor profetului Isaia [i a epistolelor Sf`ntului Pavel. Nimic nu ne mir\ `n aceast\ privin]\ : din momentul `n care „ra]iunea”, aceast\ ra]iune care a p\truns `n lume prin gre[eala lui Adam, `ncepe s\ interpreteze Biblia, ea `nlocuie[te cu propriile sale adev\ruri o revela]ie ce-i este str\in\. C\ci [i revela]ia `ns\[i trebuie s\ fie „ra]ional\”, Dumnezeu `nsu[i este prudent cu verdictele ra]iunii [i g\se[te `n laudele acesteia pe al s\u summum bonum !

70

LEV {ESTOV

IX Efortul pe care-l face Pascal pentru a se elibera de ra]iune este aspectul cel mai uimitor al filosofiei sale, aceast\ filosofie ce seam\n\ at`t de pu]in cu ceea ce s-a convenit, `ntre oameni, s\ fie considerat drept adev\r. Oric`t s-ar supune controlului celor de la Port Royal [i tradi]iei elenice a teologiei, oric`t de dornic ar fi s\ dea afirma]iilor sale un caracter „obligatoriu”, adic\ s\ le justifice `n fa]a tribunalului ra]iunii, g`ndirea sa „ultim\” sf`r[e[te `ntotdeauna prin a exploda `ntr-o disonan]\ acut\, prin argumentele la care a recurs. A[a trebuie s\ procedeze un apologet ce-[i ia drept punct de plecare supozi]ia c\ adev\rul divin, ca [i cel uman, se g\se[te `n „legea” c\reia toate Eurile demne de ur\ trebuie s\ i se supun\ `n mod absolut. Chiar [i `n faimosul s\u „pariu”, `n care Pascal se str\duie s\ probeze matematic c\ ra]iunea pretinde omului credin]a, chiar `n acel ra]ionament, constituit at`t de „[tiin]ific”, Pascal, ca [i cum [i-ar fi uitat brusc scopul, pronun]\ aceste cuvinte care au scandalizat pe toat\ lumea : „Asta v\ va face s\ vede]i [i s\ v\ `ndobitoci]i”. Iar c`nd interlocutorul s\u imaginar r\spunde : „De asta `mi [i este team\”, Pascal `l prive[te limpede [i lini[tit, ca [i cum ar fi fost vorba despre ceva foarte natural, [i ì replic\ : „De ce ? Ce ave]i de pierdut ?” (233). Ce pierde]i renun]`nd la ra]iune ? Dac\ aceste cuvinte n-ar fi fost pronun]ate de Pascal, am ridica din umeri, am izbucni `n r`s. E evident c\ par spusele unui prost sau ale unui nebun. Nu este `ns\ deloc lipsit de importan]\ c\ expresiile lui Pascal „a se `ndobitoci” [i „ce ave]i de pierdut ?” provoac\


71

at`ta nelini[te chiar [i printre contemporanii no[tri pe jum\tate adormi]i [i vr\ji]i de farmecele teoriilor moderne ale cunoa[terii. C\ci `n aceste propozi]ii, precum `n cutia Pandorei, s`nt con]inute tot felul de absurdit\]i, deci, `n opinia noastr\, tot felul de orori. Deschide]i cutia [i, deodat\, vor ie[i la lumina zilei toate acele non pudet, quia pudendum est, prorsus credibile quia ineptum, certum quia impossibile, [i `mpreun\ cu ele toate Eurile umane ce-au fost subjugate [i reduse la t\cere [i de care Pascal `nsu[i era `nsp\im`ntat, detest`ndu-le at`t. {i totu[i, Pascal, uit`nd toate terorile [i toate nefericirile ce ne amenin]\ (ajpotolma` –aiV levgei)23, spune ceea ce are de spus. ~n fapt, el nu uita, ci `nfrunta `n cuno[tin]\ de cauz\ ace[ti inamici amenin]\tori. Degeaba a `ncercat ra]iunea s\-l conving\ : nici laudele, nici criticile acesteia n-au avut efect asupra lui. Este vorba aici de ceea ce este desemnat de Platon prin cuv`ntul onorabil – ajnavmnhsi"24 – ori de ceea ce numim, ast\zi, cu dispre], atavism ! Pascal `[i aminte[te povestirea biblic\ a c\derii `n p\cat, iar ra]iunea nu are nici o putere asupra lui. Nu-i este team\, ca altora, cum ì fusese [i lui `nsu[i team\, s\ treac\ drept un prost ; el `[i r`de de virtutea satisf\cut\ `n ea `ns\[i [i de fidelii s\i subiec]i, locuitorii staulelor. S\ ne amintim retragerea sa din fa]a adev\rului unic imaterial proclamat de Rena[tere, de ura sa `mpotriva lui Descartes, de dispre]ul s\u pentru acel summum bonum al vechilor filosofi... Pentru a evita toate acestea, nu exist\ dec`t un mijloc : renun]area la veritates aeternae, la 23. ~ndr\zne[te [i spune. 24. Reminiscen]\, amintire.

72

LEV {ESTOV

fructele arborelui cunoa[terii ; fuga de locurile luminate, c\ci lumina face s\ apar\ minciuna ; iubirea tenebrelor : „S\ nu ni se repro[eze lipsa de claritate, c\ci asta e chiar profesiunea noastr\” (751). Inspirat de revela]ia biblic\, Pascal creeaz\ o „teorie a cunoa[terii”, care rupe definitiv cu ideile noastre despre esen]a adev\rului. Prima presupunere fundamental\, axioma cunoa[terii, este c\ orice om poate s\ vad\ adev\rul, dac\ ì este ar\tat. Pascal, pentru care Biblia este izvorul principal al cunoa[terii, declar\ : „Nu `n]elegi nimic din lucrarea lui Dumnezeu, dac\ nu ai drept principiu faptul c\ el a vrut (Port Royal a omis, bine`n]eles, acest „a vrut”) s\ orbeasc\ pe unii [i s\-i lumineze pe ceilal]i” (566). Cred c\, `n `ntreaga istorie a filosofiei, nimeni n-a `ndr\znit s\ proclame un principiu mai violent pentru ra]iunea noastr\, [i c\ nici m\car Pascal n-a dep\[it vreodat\ acest nivel de temeritate, poate doar numai atunci c`nd vorbe[te de summum bonum al filosofilor [i de caii ce realizeaz\ `n grajdul lor idealul stoic al virtu]ii. Condi]ia fundamental\ a posibilit\]ii cunoa[terii umane const\, o repet, `n aceea c\ adev\rul poate fi perceput de orice om normal. Descartes a formulat-o astfel : Dumnezeu nu vrea [i nici nu poate s\ fie un `n[el\tor. Or, Pascal afirm\ c\ Dumnezeu poate [i vrea s\ fie un `n[el\tor. C`teodat\, unor oameni, el le reveleaz\ adev\rul ; dar ì orbe[te deliberat pe cei mai mul]i dintre ei pentru a nu-l putea afla. Cine are dreptate, Pascal sau Descartes ? Iat\ iar\[i blestemata `ntrebare ce ne-a pus `n `ncurc\tur\ de at`tea ori : cum s\ decidem [i cine va decide unde este adev\rul ? Nu te mai


73

po]i adresa ra]iunii ; nu te mai po]i adresa, cum a f\cut-o Descartes, nici moralei : morala ne-ar spune c\ nu este demn de Dumnezeu s\-i `n[ale pe oameni ; iar Pascal vine s\ ne spun\ c\ locul moralei este `n grajd. S`ntem dispera]i, iar Pascal triumf\. A[tepta aceast\ clip\. Poate, `n sf`r[it, s\ strige beat de bucurie : „Umile[te-te, ra]iune neputincioas\ ; taci, tu, natur\ imbecil\ : `nv\]a]i c\ omul este om la modul infinit [i afla]i, de la st\p`nul nostru, care este condi]ia noastr\ adev\rat\, pe care o ignora]i” (434). Este exact ce ì trebuia lui Pascal. El simte c\ „aceast\ frumoas\ [i corupt\ ra]iune a corupt totul” [i c\ unica salvare a omului este s\ se elibereze de ea. At`ta vreme c`t ra]iunea va r\m`ne cea prin care nos laudabiles vel vituperabiles sumus, at`ta vreme c`t vom g\si summum bonum `n laudele ra]iunii, iar `n blamul s\u pe summum malum, nu vom putea ie[i din situa]ia noastr\ disperat\. „Ra]iunea poate s\ strige mult [i bine, ea nu poate da un pre] lucrurilor” (82). Prin adev\rurile sale, ra]iunea transform\ lumea noastr\ `ntr-un ]inut vr\jit al minciunii. Tr\im cu to]ii parc\ vr\ji]i, sim]im asta, dar mai mult dec`t de orice ne este team\ de trezire. Orbi]i de Dumnezeu sau, mai exact, de „adev\rurile” culese de str\mo[ul nostru din arborele oprit, vedem c\ eforturile f\cute pentru a r\m`ne `n amor]eal\ ar fi activitatea natural\ a sufletului nostru. ~i consider\m drept prieteni [i binef\c\tori pe cei care ne ajut\ s\ dormim, ne leag\n\, ne laud\ somnul, `n timp ce acei care `ncearc\ s\ ne trezeasc\ ni se par cei mai mari r\uf\c\tori, du[mani de moarte. Nu vrem s\ g`ndim, nu vrem s\ privim `n noi `n[ine, ca s\ nu percepem adev\rata realitate. De aceea

74

LEV {ESTOV

omul prefer\ orice altceva dec`t singur\tatea. El `[i caut\ asem\n\torii, pe cei care viseaz\, `n speran]a c\ „visurile `n comun” (Pascal n-a ezitat s\ vorbeasc\ de „vise `n comun”) vor `nt\ri [i mai mult `n el convingerea realit\]ii iluziilor sale. Astfel, omul ur\[te mai presus de orice revela]ia, c\ci revela]ia `nseamn\ „trezirea”, eliberarea de lan]urile impuse de adev\rurile „imateriale”, adev\ruri cu care urma[ii pedepsitului Adam c\zut s-au obi[nuit at`t de mult `nc`t, `n afara lor, via]a `ns\[i li se pare de neconceput. Filosofia vede binele suprem `ntr-o odihn\ netulburat\ de nimic, adic\ `ntr-un somn profund f\r\ viziuni nelini[titoare. De aceea `ndep\rteaz\ de ea, cu at`ta grij\, incomprehensibilul, enigmaticul [i misteriosul, [i evit\ `ntotdeauna `ntreb\rile pentru care nu are r\spunsuri gata preg\tite. Pascal, dimpotriv\, vede `n lucrurile incomprehensibile [i enigmatice ce ne `nconjoar\ garan]ia unei existen]e superioare, iar orice `ncercare de a simplifica via]a, pentru a reduce necunoscutul la cunoscut, i se pare blasfematorie. Aminti]i-v\ ce spune Pascal `n Pensées `n leg\tur\ cu problemele cele mai diverse. Tot ceea ce este atins de el se de[ir\, se sparge, `[i pierde semnifica]ia, unitatea misterioas\ : dac\ nasul Cleopatrei ar fi fost pu]in mai scurt, istoria universal\ ar fi fost cu totul altfel. Justi]ia noastr\ are drept limit\ un p`rìa[ : nu ai voie s\ ucizi de partea aceasta a p`rìa[ului, dar de cealalt\ parte `]i este permis. Regii [i judec\torii s`nt la fel de lipsi]i de importan]\ ca [i supu[ii ori acuza]ii etc. Iar aceasta nu e un simplu un „joc al spiritului”, totul este profund `nr\d\cinat `n sufletul lui Pascal. El este `ntr-adev\r convins, vede c\ istoria


75

universal\ este determinat\ de accidente infime. Chiar dac\ ar fi tr\it `n zilele noastre c`nd to]i, repet`ndu-l pe Hegel, v\d `n istoria universal\ dezvoltarea spiritului, el nu [i-ar renega cuvintele ; iar dac\ Hegel [i el se confrunt\, acum, undeva (noi am admis c\ o astfel de ipotez\ nu e deloc imposibil\), putem presupune c\ tribunalul suprem a descoperit `n scurta fraz\ a lui Pascal mai mult\ „clarviziune” dec`t `n masivele volume ale lui Hegel. Pentru noi este de ne`n]eles, inacceptabil. Dar dac\ vre]i s\ fi]i al\turi de Pascal, n-ave]i alt\ alegere dec`t s\ v\ „`ndobitoci]i” [i s\ repeta]i, f\r\ `ncetare, `mpreun\ cu el, cuvintele incantatorii : „Umile[te-te, ra]iune neputincioas\ ; taci, tu, natur\ imbecil\” (434). Ale noastre veritates aeternae nu s`nt recunoscute de tribunalul suprem. C\ci acolo a `nv\]at Pascal s\ recuze ra]iunea neputincioas\ [i natura noastr\ stupid\. Iat\ ce ne spune despre acest subiect : „E uimitor, totu[i, c\ misterul cel mai `ndep\rtat de cunoa[terea noastr\, cel al transmiterii p\catului, este un fapt `n absen]a c\ruia nu putem avea nici o cunoa[tere despre noi `n[ine ! C\ci nu este nimic care s\ [ocheze mai mult ra]iunea noastr\ dec`t spusa c\ p\catul primului om i-a f\cut vinova]i pe cei care, fiind at`t de `ndep\rta]i de aceast\ surs\, par incapabili s\ participe la el. Aceast\ transmitere nu ni se pare doar imposibil\, ci [i foarte injust\ ; c\ci ce este, oare, mai contrar regulilor bietei noastre justi]ii dec`t s\ condamn\m pentru eternitate un copil incapabil de voin]\, pentru un p\cat de care e at`t de pu]in vinovat, ce s-a comis cu [ase mii de ani `nainte de na[terea sa ? Cu siguran]\, nimic nu ne

76

LEV {ESTOV

love[te mai r\u dec`t aceast\ doctrin\ ; [i, totu[i, f\r\ acest mister, cel mai de nep\truns dintre toate, s`ntem de ne`n]eles pentru noi `n[ine. S`mburele condi]iei noastre `[i cap\t\ contururile... `n acest abis ; astfel `nc`t omul este mai de neconceput f\r\ acest mister dec`t ar fi acest mister pentru om” (434). Este evident c\ g`ndul fundamental din aceast\ pagin\ nu va fi niciodat\ socotit de oameni ca fiind unul din acele adev\ruri eterne ce ne-au fost revelate de lumina ra]iunii. Pascal o [tie prea bine : subliniaz\ el `nsu[i c\ nimic n-ar putea indigna mai mult ra]iunea [i con[tiin]a noastr\, c\rora le este dat s\ decid\ ceea ce este adev\rul [i ceea ce este justi]ia, dec`t misterul c\derii [i al p\catului originar. P\catul originar ni se prezint\ drept o `ncarnare a tot ceea ce consider\m imoral, ru[inos, absurd, imposibil. {i, totu[i, ne spune Pascal, cel mai mare adev\r se afl\ aici. Ca [i Tertullian sau Luther, el vede clar toate aceste pudet, ineptum, impossibile, care constituie povestirea biblic\ ; [i totu[i, Pascal declar\ : non pudet, prorsus credibile est... [i re]ine chiar, trimfalul : certum. „Conversiunea” lui Pascal este exprimat\ `n aceast\ ultim\ afirma]ie ; h`rtia ce o purta cusut\ `n haina sa o confirm\. El se desprinde definitiv de adev\rul elenic : „Dumnezeul lui Abraham, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacob – nu filosofii [i savan]ii” (Opuscule, 2, 13), astfel formula el, `n expresii scurte, notate `n grab\, ceea ce reu[ise s\ `ncheie. Vom reg\si aici `ntotdeauna acela[i „abis” ; acela[i amestec inextricabil de contradic]ii ireconciliabile. Vom `nt`lni, de asemenea, cumplitele cuvinte : Doamne, de ce m-ai p\r\sit ?, lacri-


77

mile de bucurie, `ndoielile [i certitudinile. {i deasupra tuturor acestora, o unic\ dorin]\ nebuneasc\ [i pasionat\ : s\ uite universul, s\ uite totul, `n afara lui Dumnezeu. S\ uite regulile, toate legile, toate adev\rurile eterne [i nemateriale, `n supunerea fa]\ de care filosofii vedeau scopul vie]ii noastre ; s\ suporte toate suferin]ele fizice, chiar pe cele morale, pentru a-[i atinge scopul suprem : „`n etern\ bucurie pentru o zi de lucru pe p\m`nt” (Opuscule, 2, 13). Libertatea pierdut\ prin Adam [i prima binecuv`ntare a lui Dumnezeu trebuie acordate „eului demn de ur\”. {i ce conteaz\, pe l`ng\ aceste mari daruri ale Creatorului, adev\rurile noastre „eterne” [i `naltele noastre virtu]i ! X Observ\m c\, `n Pascal, totul s-a schimbat radical. Odinioar\, ì era team\ de „ra]iune” [i de deciziile sale, de con[tiin]\ [i de judec\]ile sale „implacabile”. Acum, deciziile [i judec\]ile `nceteaz\ s\ mai existe pentru el. Mai mult chiar : Pascal p\rea s\ simt\ c\ tot ceea ce este interzis de ra]iune [i de con[tiin]\ ne este, de fapt, cel mai necesar. Totu[i, pentru a nu da pretext unor false interpret\ri, s`nt tentat s\ introduc, `n aceast\ privin]\, o anume rezerv\. Ne amintim c\ Pascal, contrar lui Descartes [i altor filosofi, nu considera adev\rul drept ceva ce putea fi v\zut de oricine, cu condi]ia s\-i fie ar\tat. Dumnezeu, afirma el, a dorit ca unii s\ vad\, iar al]ii s\ fie orbi ; iar faptul de a fi orb sau v\z\tor nu depinde de voin]a noastr\ : Dumnezeu `l `n[eal\ pe cel pe care vrea s\-l `n[ele [i nu-l `n[eal\ pe cel pe care nu vrea s\-l

78

LEV {ESTOV

`n[ele, iar noi nu avem nici un mijloc de a-l obliga pe Dumnezeu s\ arate adev\rul tuturor. Prin urmare, adev\rul nu are trebuin]\ s\ se ascund\ de oameni. Adev\rul r\t\ce[te printre ei, f\r\ nici un v\l, iar cel care nu trebuie s\-l vad\ nu-l va vedea : nu are ochi potrivi]i pentru a-l vedea. Poate n-ar fi deplasat s\ remarc\m aici c\ teoria cunoa[terii a lui Pascal nu este at`t de original\ pe c`t pare la prima vedere. Nu pentru c\ Pascal ar fi `mprumutat-o de la cineva. A inventat-o el `nsu[i sau, mai degrab\, a g\sit-o acolo unde nimeni n-a c\utat o teorie a cunoa[terii : `n Sfintele Scripturi. Dar [i al]i filosofi, chiar printre cei p\g`ni, s-au `ndoit de c`te ceva. Platon ì spunea lui Diogene c\ nu are „organul” necesar pentru a vedea „ideile”, iar Plotin [tia c\ adev\rul nu este o judecat\ „obligatorie pentru to]i”. Pentru a vedea adev\rul, propov\duia el, trebuie s\ „zbori” deasupra tuturor lucrurilor obligatorii, trebuie s\ ie[i din limite, s\ treci „dincolo” de ra]iune [i con[tiin]\. Aceste lucruri au fost spuse de Platon [i Plotin, `ns\ istoria a re]inut cu totul altceva din scrierile lor. Platon, ne spune istoria, instruie[te c\ r\ul cel mai mare este acela de a deveni misovlogo" (adic\ ostil ra]iunii), iar Plotin ne spune c\ ajrchV ou`n lovgos kaiV pavnta lovgo" (`nceputul este ra]iunea, [i totul este ra]iune, Enneadele, III, 2, 15). Istoria a aruncat restul ca fiind inutil pentru oameni, iar teoriile contemporane ale cunoa[terii, cu toate c\ se sprijin\ aproape toate pe Platon [i ]in seama `n bun\ m\sur\ de Plotin, iau drept punct de plecare judecata lui Aristotel : adev\rul este ceea ce poate fi `nv\]at de toat\ lumea.


79

Or, Pascal afirma c\ nu putem `n]elege actele lui Dumnezeu f\r\ a avea `n minte faptul c\ el vrea s\ „orbeasc\” pe unii [i s\-i „lumineze” pe ceilal]i. Se pare `ns\ c\ nici Pascal n-a spus totul. Se pare c\ Dumnezeu ba „lumineaz\”, ba „orbe[te” pe unul [i acela[i om ; de aceea omul poate ba s\ vad\, ba s\ nu vad\ adev\rul. {i chiar, lucru ce se `nt`mpl\ adesea, el poate s\ vad\ [i s\ nu vad\ `n mod simultan. De asemenea, ne spune Pascal, `n problemele „ultime”, nu exist\, nu poate exista [i nici nu trebuie s\ existe ceva ferm, nici sigur. De aceea, `nsu[i Pascal este modelat de contradic]ii. „G`ndurile”, zice el, ì vin [i `l p\r\sesc dup\ propriul lor capriciu. ~n suita sistematic\ de deduc]ii sobre ce alc\tuiesc teoria sa despre „pariu”, deodat\ irumpe vorba bizar\, absurd\ : „a te `ndobitoci”. Pe o `ntreag\ pagin\, el glorific\ ra]iunea, pe alta, o pune la locul s\u, brutal [i dispre]uitor. Iar Eul, despre care spune c\ este „demn de ur\” (455), ceea ce are drept consecin]\ c\ „adev\rata [i unica virtute este aceea de a te ur`” (485), acela[i Eu devine lucrul cel mai pre]ios din lume, mult mai pre]ios dec`t toate virtu]ile pe care Pascal le abandoneaz\ pelagienilor [i animalelor. Maxima : „Inima are ra]iunile sale, pe care ra]iunea nu le cunoa[te” (277) se amestec\ `n toate [i produce transform\rile cele mai nea[teptate [i miraculoase. E adev\rat c\ s-ar putea r\sturna teza [i s\ proclam\m, cu egal\ `ndrept\]ire : „Ra]iunea are ra]iunile sale pe care inima nu le cunoa[te”. ~n fapt, chiar a[a este. Ra]iunea `[i afirm\ exigen]ele f\r\ s\ ]in\ seama de inim\, a[a cum inima [i le afirm\ pe ale sale f\r\ s\ ]in\ seama de ra]iune. „Inima” – ce este oare aceast\ misterioas\ ini-

80

LEV {ESTOV

m\ ? – spune `mpreun\ cu Iov : dac\ a[ pune durerea mea pe o balan]\, ea ar fi mai grea dec`t tot nisipul m\rii. Ra]iunea r\spunde : durerea, chiar cea a `ntregului univers, pus\ pe o balan]\, n-ar putea ridica nici m\car un fir de nisip. ~nc\ un diferend, pe care iar\[i nu [tim cine `l va c`[tiga. Ra]iunea insist\ : omul este o trestie fragil\ pierdut\ `n spa]iile infinite ; cea mai slab\ b\taie de v`nt, o pic\tur\ de ap\ l-ar putea ucide ; este evident... Da, r\spunde Pascal, este evident ; `ns\ nici v`ntul, nici pic\tura de ap\, nici imensul univers nu-[i simt propria for]\ [i nici sl\biciunea omului ; deci for]a lor este iluzorie [i infim\. Este acesta un argument ? Putem discuta astfel, putem lupta `mpotriva eviden]ei ? Desigur, ra]iunea se opune ; ea nu recunoa[te dec`t for]a argumentativ\ a acelor adev\ruri nemateriale care nu pot nimici nici pic\tura de ap\, nici v`ntul, nici imensul univers. Pentru ra]iune, aceast\ putere care nimice[te este o putere `n fa]a c\reia ea se `nclin\ cu pio[enie [i `n fa]a c\reia, dup\ legile sale, to]i trebuie s\ se `ncline la fel de pios. Ea, ra]iunea l-a `nv\]at pe Pascal – [i `naintea lui Pascal pe vechii filosofi – c\ „eul este demn de ur\”, pentru c\ nu este etern, pentru c\ el cunoa[te gevnesi" [i ;qorav, na[terea [i moartea ; [i tot ea i-a inspirat lui Pascal preceptul fundamental : „Trebuie s\ tinzi c\tre general” ; precept din care s-a hr\nit [i care este fundamental `ntregii filosofii vechi [i moderne, [i f\r\ de care nu s`nt posibile nici etica, nici teoria cunoa[terii. ~ns\ „inima” ur\[te „generalul” ; ea nu vrea, oricare ar fi amenin]\rile ori promisiunile ra]iunii, s\ tind\ spre „general”, a[a cum nu vrea s\ recunoasc\ ra]iunii calitatea de


81

judec\tor suprem. Pascal recurge la „adev\rurile” pe care le extrage din Biblie pentru a dobor`, cu ajutorul lor, ra]iunea [i exigen]ele sale. Considera]i o eviden]\ c\ orice are un `nceput trebuie s\ aib\ un sf`r[it, crede]i c\ moartea este un eveniment la fel de „natural” ca toate celelalte fenomene naturale. Dar „eviden]a” voastr\ nu este dec`t orbirea voastr\. Descartes, `n naivitatea sa savant\, a v\zut c\ Dumnezeu nu vrea [i nici nu poate s\-i `n[ele pe oameni : aceasta ì era Lui interzis de teoria cunoa[terii [i de etica p\g`nilor. Or, noi [tim c\ exist\ o alt\ teorie a cunoa[terii [i o alt\ etic\ [i c\ Dumnezeu poate [i dore[te s\ `n[ele oamenii. Iar cea mai mare `n[el\torie, c\reia i-a c\zut victim\ p`n\ [i divinul Platon, este convingerea noastr\ c\ tot ceea ce are un `nceput are, trebuie s\ aib\ un sf`r[it [i c\ moartea, prin urmare, este un eveniment natural `ntre alte evenimente naturale. Desigur, multe lucruri care au un `nceput au [i un sf`r[it ; dar nu toate. Iar moartea, pe care ra]iunea o „`n]elege” ca o consecin]\ necesar\ a principiilor de ea stabilite, este de fapt lucrul cel mai incomprehensibil, cel mai pu]in natural din tot ceea ce putem observa `n lume. {i este `nc\ [i mai pu]in „natural” c\ oamenii au putut s\ accepte adev\rurile ra]iunii, s\ iubeasc\ „generalul”, „legile” [i s\-[i urasc\ propriul Eu ; c\ ei au putut s\ se intereseze de adev\rurile „imateriale” p`n\ la a-[i uita complet propriul lor destin : „Nemurirea sufletului este un lucru at`t de important, care ne prive[te at`t de profund, c\ trebuie s\ ne fi pierdut orice sentiment pentru a fi indiferen]i la a [ti despre ce este vorba” (194). {i `nc\ : „Nimic nu este mai important pentru om dec`t

82

LEV {ESTOV

starea sa, nimic nu i se pare mai redutabil dec`t eternitatea ; astfel `nc`t, nu este deloc natural s\ existe oameni indiferen]i la pierderea fiin]ei proprii [i la amenin]area unei eternit\]i plin\ de suferin]e. Ei s`nt cu totul altfel fa]\ de toate celelalte lucruri : le este team\ chiar de cele mai u[oare, le prev\d, le simt ; [i acela[i om care-[i petrece zile [i nop]i `n m`nie [i disperare pentru pierderea unui bun [i pentru o ofens\ imaginar\ adus\ onoarei sale, este [i cel care [tie c\ va pierde totul prin moarte, f\r\ s\ se nelini[teasc\, f\r\ nici o emo]ie. E un lucru monstruos s\ vezi, `n aceea[i inim\ [i `n acela[i timp, aceast\ sensibilitate pentru lucrurile cele mai m\runte [i aceast\ stranie insensibilitate pentru cele cu adev\rat mari. E o vraj\ de ne`n]eles [i o adormire supranatural\, semn al unei for]e atotputernice ce le genereaz\” (194). Observa]i cum, `n spiritul lui Pascal, totul se degradeaz\. Etica [i teoria cunoa[terii grece[ti, cu aversiunea lor fa]\ de tot ce e ira]ional, cu afirma]ia lor c\ „eul este demn de ur\”, cu tendin]a lor spre „general”, cu credin]a lor `n caracterul „natural” al mor]ii, `[i pierd orice putere asupra lui. Acolo unde „filosofia” g\se[te adev\rul [i vede eviden]a absolut\, acolo Pascal vede „fermecare” [i „adormire supranatural\”. {i, acum, noi poate nu vom mai `ndr\zni s\ respingem exorcismul s\u : „Umile[te-te, ra]iune neputincioas\” (434). C\ci, dac\ „adev\rurile eterne” nu conduc dec`t la „fermecare” [i la „adormire”, dac\ noi tr\im `ntr-un regat vr\jit, cum ar mai putea omul s\ se elibereze de farmecele supranaturale ? Dispre]uim supersti]ia, s`ntem convin[i c\ exorcismele s`nt absurde, iat\ `nc\ unul din „adev\rurile eterne”. ~ns\ toate aceste nu pot fi


83

valabile dec`t numai atunci c`nd teoria cunoa[terii [i etica noastr\ s-ar fonda pe presupunerea c\ Dumnezeu trebuie s\ fie veridic [i s\ se supun\, ca [i oamenii, unei legi ce-i este superioar\. ~ns\, din momentul `n care am aflat c\ dore[te ca unii s\ fie orbi]i iar al]ii clarv\z\tori, situa]ia se schimb\. „Exorcismul” apare atunci drept unic mijloc, de[i „supranatural”, de a sparge eviden]ele-erori create de o for]\ de asemenea supranatural\, iar c\utarea adev\rului nu mai poate fi o investiga]ie lini[tit\ [i lipsit\ de pasiune. Atunci, va trebui s\ admitem c\ singurii care caut\ corect s`nt cei care „caut\ gem`nd” ; de atunci, chinul de care nu se putea ap\ra Pascal, [i teama sa nebun\ fa]\ de abis, devin mai de dorit dec`t p\m`ntul ferm [i lini[tea spiritului. Doar oroarea pe care o `ncearc\ omul c`nd simte c\ p\m`ntul ì fuge de sub picioare [i cade `ntr-un abis f\r\ fund, `l poate conduce la „nebuneasca” decizie de a respinge „legea” [i de a se revolta `mpotriva tuturor adev\rurilor recunoscute. De aceea vorbe[te at`t de mult Pascal, `n Pensées, despre teribilele condi]ii ale existen]ei noastre p\m`ntene. Ra]iunea repet\ adev\rurile sale : A=A, partea este mai mic\ dec`t `ntregul, dou\ m\rimi egale cu a treia s`nt egale `ntre ele, ceea ce are un `nceput trebuie s\ aib\ un sf`r[it etc. Morala pretinde ca virtutea s\-[i g\seasc\ r\splata `n sine, ca Eul omenesc, ostil prin esen]a sa tuturor legilor, s\ fie adus la ascultare, ca Dumnezeu `nsu[i s\ se supun\ legii... Pascal `n]elege toate acestea, s`nt lucruri pe care le [tie : el a tr\it `n cele dou\ Rome, secular\ [i spiritual\, l-a cunoscut pe Montaigne, a trecut prin [coala lui Epictet [i a urmat `nv\]\tura timizilor s\i prieteni

84

LEV {ESTOV

de la Port Royal. Aici [i dincolo, [i-a `nsu[it toate adev\rurile nemateriale [i eterne, a `nv\]at s\ le reduc\ la un singur adev\r pe care oamenii `l numesc Dumnezeu. A `nv\]at c\ nu a existat niciodat\ un alt Dumnezeu printre oameni, [i c\ „puterea cheilor” a fost `nm`nat\ de Dumnezeu `nsu[i celui care, `ntr-o singur\ noapte, L-a renegat de trei ori. Dar la Judecata de Apoi, Pascal a `nv\]at altceva. Drept r\spuns la rug\ciunea sa : „F\, Doamne, s\ m\ socotesc `n boala mea ca `ntr-un fel de moarte, desp\r]it de lume, dezlegat de toate leg\turile mele, singur `n prezen]a ta” (Opuscule, I, 3), Dumnezeu i-a d\ruit aceast\ „conversiune a inimii sale” pe care at`t a sperat-o. „Singur `n prezen]a ta” : din aceast\ dorin]\ de a se afla fa]\ `n fa]\ cu Dumnezeu (la Plotin, ;ughV movnou proV" movnon)25 s-a n\scut hot\r`rea lui Pascal s\ convoace, `n fa]a tribunalului lui Dumnezeu, Roma [i lumea. Iat\ ce l-a proiectat `n afara c\r\rii comune, ce i-a dat for]a [i `ndr\zneala necesare pentru a-i vorbi la modul imperativ ra]iunii, ce nu recuno[tea nici un st\p`n, ce l-a `nv\]at s\ aplice judec\]ilor clare [i distincte magicul s\u : „Dispari, umile[te-te ra]iune neputincioas\” (434). Po]i s\ sacrifici totul pentru a-l g\si pe Dumnezeu ; [i `n primul r`nd adev\rurile noastre eterne [i nemateriale, pe care „filosofia pozitiv\”, `n virtutea imaterialit\]ii lor reale [i a pretinsei lor eternit\]i, `ncearc\ s\ le substituie lui Dumnezeu. Nu va putea fi niciodat\ iertat Descartes, el nu trebuie iertat : prin gre[eala sa, oamenii au fost din nou orbi]i, readu[i c\tre 25. Fuga unului spre Unu (Enneade, VI, 9, 11).


85

aceast\ minunat\ „fermecare” [i aceast\ „adormire” despre care ne-a vorbit Pascal. Cum s\ sco]i lumea din aceast\ toropeal\ ? Cum s\ smulgi oamenii din puterea mor]ii ? Cine va insufla o for]\ care s\ declan[eze exorcismul : „Dispari !” ? Cine ne va ajuta s\ facem din „lipsa de claritate” o „profesie” ? Cine ne va da marea `ndr\zneal\ de a renun]a la darurile ra]iunii, de a ne „`ndobitoci” ? Cine va face ca durerea lui Iov s\ fie mai grea dec`t tot nisipul m\rii ? Pascal r\spunde : „Iisus va fi `n agonie p`n\ la sf`r[itul lumii” (553). Dumnezeu `nsu[i a ad\ugat suferin]ele sale la suferin]ele lui Iov [i, la sf`r[itul lumii, greutatea durerii divine [i umane va dep\[i greutatea nisipului m\rii. A[tept`nd – [i aici se afl\ esen]ialul filosofiei lui Pascal, at`t de diferit\ de ceea ce numim de obicei cu acest nume –, „s\ nu c\ut\m siguran]a [i fermitatea” (72) `n lumea noastr\ vr\jit\. Nu trebuie s\ fim lini[ti]i, nu trebuie s\ dormim... Aceast\ porunc\ nu este pentru noi to]i, ci doar pentru pu]inii „ale[i” sau „martiri”. C\ci, dac\ ar dormi [i ei, cum a adormit `n timpul nop]ii memorabile marele apostol, sacrificiul lui Dumnezeu va fi fost inutil, iar moartea ar triumfa definitiv, pentru totdeauna.

Privilegia]ii [i dezmo[teni]ii istoriei Destinul istoric al lui Descartes [i Spinoza

Et audivi vocem Domini dicentis : Quem mittam ? Et quis ibit nobis ? Et dixi : ecce ego, mitte me. Et dixit : Vade et dices populo huic : Audite audientes et nolite intelligere, et videte visionem et nolite cognoscere. Excaeca cor populi hujus aures ejus aggrava ; et oculos ejus claude ; ne forte videat oculis suis et corde suo intelligat 1 Isaia, VI, 8-10.

I Pu]ini s`nt cei care ar `ndr\zni, ast\zi, s\ repete spusele lui Hegel, cum c\ istoria filosofiei dezv\luie treptele de evolu]ie ale spiritului. Istoricii contemporani ai filosofiei privesc de sus construc]iile abstracte de acest fel. Ei vor s\ fie, `nainte de toate, istorici, adic\ s\ povesteasc\ veridic „ceea ce s-a `nt`mplat” [i `nl\tur\, de la bun `nceput, orice premis\ `n stare s\ le `ngr\deasc\ libertatea de investigare. Dac\ ar fi s\ credem ceea ce se afirm\ adesea, am putea g`ndi c\, niciodat\ p`n\ acum, elanul c\tre cercetarea 1. {i am auzit glasul Domnului care zicea «Pe cine `l voi trimite [i cine va merge pentru Noi?» {i am r\spuns: «Iat\-m\, trimite-m\ pe mine!» {i El a zis: «Du-te [i spune poporului acestuia: Cu auzul ve]i auzi [i nu ve]i `n]elege [i, uit`ndu-v\, v\ ve]i uita, dar nu ve]i vedea. C\ s-a `nv`rto[at inima poporului acestuia [i cu urechile sale greu a auzit [i ochii s\i i-a `nchis, ca nu cumva cu ochii s\ vad\ [i cu urechile s\ aud\...»

90

LEV {ESTOV

liber\ n-a fost at`t de puternic. Prima porunc\ a filosofiei contemporane este : trebuie s\ te eliberezi de orice fel de premis\. Premisele s`nt considerate un p\cat de moarte, iar cei care le accept\ devin du[mani ai adev\rului. Se pune `ns\ `ntrebarea : am avut cu adev\rat de c`[tigat introduc`nd o nou\ porunc\, o nou\ lege ? La Sf`ntul Pavel `nt`lnim aceast\ spus\ enigmatic\ : „Legea a fost dat\ pentru a `nmul]i p\catul”. {i, `ntr-adev\r, numai acolo unde exist\ lege, exist\ [i crim\. De[i e greu de imaginat, s`ntem, totu[i, obliga]i s\ admitem : dac\ n-ar fi lege, n-ar fi nici crime. ~n acest caz, oamenii ar spune deschis c\, pentru ei, premisele s`nt mai importante dec`t filosofia lor, c\ ele reprezint\ cel mai important lucru din lume, iar menirea lor este afirmarea [i ap\rarea acestor premise. Descartes, p\rintele „noii filosofii”, primul care a decretat c\ premisele nu-[i au locul `n filosofie (de omnibus dubitandum 2 erau cuvintele sale) avea cu siguran]\, o premis\ proprie. O for]\ extraordinar\ [i irezistibil\, pe care n-ar fi putut s-o numeasc\ [i, `n plus, nici nu i-ar fi c\utat vreun nume, dar care `l st\p`nea `n `ntregime, `l `mpingea, f\r\ putin]\ de sc\pare, spre un singur deznod\m`nt : alungarea cu orice pre] a misterului din via]a noastr\. Adev\rul, spunea filosoful, nu e de g\sit dec`t `n ceea ce poate fi reprezentat clar [i distinct (clare et distincte). Tot ceea ce este vag perceput, tot ceea ce e misterios nu ar putea fi adev\rat. Iar aceast\ afirma]ie – `n opinia g`nditorului – nu mai este o premis\. Este ceva de care nimeni, nic\ieri, nu se `ndoie[te [i 2. Trebuie s\ te `ndoie[ti de tot.

NOAPTEA DIN GR|DINA GHETSIMANI PRIVILEGIA}II {I DEZMO{TENI}II ISTORIEI

91

nici nu s-a `ndoit vreodat\ : nici oamenii, nici `ngerii, nici Dumnezeu `nsu[i. Pentru a anula din start orice posibilitate de a se ajunge la obiec]ii [i repro[uri, filosoful a `nceput, a[a cum o afirm\, prin a se `ndoi de tot. {i, numai atunci c`nd s-a convins c\ exist\ un adev\r `n stare s\ reziste asaltului oric\ror `ndoieli, a `nceput s\ filosofeze, f\r\ a mai fi p`ndit de r\t\cire, c\p\t`nd nu un talisman, ci o busol\ la care oamenii au visat aproape dintotdeauna, de la `nceputurile lumii. Dumnezeu `nsu[i, predica Descartes, dore[te, trebuie s\ doreasc\ s\ ajungem `n posesia adev\rului. {i aceasta era pentru el o judecat\ tot at`t de clar\, distinct\ [i, deci, evident\, ca [i prima judecat\ pe care a descoperit-o [i formulat-o `n cuvintele : cogito, ergo sum 3. Dumnezeu nu voie[te s\-i `n[ele pe oameni – velle fallere vel malitiam vel imbecillitatem testatur, nec proinde in Deum cadit : dorin]a de a `n[ela dovede[te fie r\utate, fie sl\biciune [i, prin urmare, nu ar putea fi atribuit\ divinit\]ii. Dumnezeu nu dore[te s\ fie `n[el\tor [i, ceea ce e esen]ial, chiar dac\ ar dori-o, nu ar putea : cogito, ergo sum. Celui care nu a citit operele lui Descartes, ì vine greu s\-[i imagineze eleva]ia [i entuziasmul lor extraordinare, c`t [i debordanta lor agita]ie interioar\. ~n ciuda caracterului vizibil abstract al tezei, ele nu s`nt tratate, ci poeme inspirate. Chiar celebrul poem filosofic al lui Lucre]iu, De rerum natura este departe de acest mod de a scrie, `n for]\ [i av`ntat, de[i, dup\ cum se [tie, Lucre]iu a avut o premis\ proprie care, `n multe 3. Cuget, deci exist.

92

LEV {ESTOV

privin]e, o aminte[te pe cea a lui Descartes, fiindu-i mult mai aproape dec`t atomismul epicureic expus `n opera sa. Descartes, o repet, nu avea dec`t un singur ]el : acela de a despov\ra lumea, de a elibera existen]a oamenilor de mister [i de for]ele misterioase atotst\p`nitoare. Dependen]a, fie [i de o Fiin]\ absolut perfect\, ì p\rea g`nditorului cumplit de dureroas\ [i de torturant\. Nu avea `ncredere dec`t `n sine `nsu[i. {i la g`ndul c\ nu exist\ nimeni `n univers care s\ doreasc\, s\ poat\ s\-l `n[ele, c\ nu exist\ nimeni `n care trebuie s\ aib\ `ncredere, pe care s\-l cread\ c\ este de acum `nainte (`n sine `nsu[i are o `ncredere absolut\) st\p`nul [i creatorul propriului destin, sufletul s\u se umple de o bucurie extatic\, tratatele se transform\ `n c`ntece de victorie, triumf\toare [i exuberante. Dumnezeu nu voie[te s\-i `n[ele pe oameni, Dumnezeu nu poate, chiar dac\ ar voi, s\-i `n[ele pe oameni. Deasupra divinit\]ii [i a omului exist\ o „lege” etern\. E de ajuns s\ o vezi clar [i distinct [i tot ceea ce e ascuns va deveni manifest, misterul va dispare din lume, iar oamenii vor fi deopotriv\ cu zeii. Oamenii vor fi deopotriv\ cu zeii ! Descartes nu a folosit un asemenea limbaj. Dou\ secole mai t`rziu, Hegel a fost cel care a vorbit astfel. Descartes era `nc\ obligat s\ nu mearg\ p`n\ la cap\tul g`ndirii sale ; a[a cum ni-l prezint\ istoricii, nu uitase cu des\v`r[ire de soarta lui Galilei. Chiar [i contemporanii s\i g`ndeau despre el acela[i lucru. Bossuet scria : „Domnului Descartes ì este mereu team\ s\ nu fie pus la index de c\tre Biseric\ [i `l vedem lu`ndu-[i precau]ii ce merg adesea p`n\ la exces”. {i, totu[i, `n ciuda


93

pruden]ei sale, el [i-a `ndeplinit incomparabil, genial misiunea sa istoric\. Descartes semnaleaz\ prin prezen]a sa sf`r[itul nop]ii milenare a Evului Mediu, marele „`nceput” sau marea r\sturnare ce se afl\ la originea noii istorii, noii g`ndiri. Mai mult, Descartes era un adev\rat „fiu al timpului s\u”. Lui ì pot fi aplicate `n `ntregime sau, dac\ prefera]i, prin excelen]\, spusele lui Hegel : „Fiecare filosofie, tocmai pentru c\ este expresia (Darstellung) unui grad particular de evolu]ie, apar]ine timpului s\u [i este legat\ de limitarea sa (chiar astfel se exprim\ Hegel – Beschraenktheit). Individul este fiul poporului s\u, al ]\rii sale, nef\c`nd altceva dec`t s\ le exprime esen]a prin forma sa particular\. Un individ poate lupta cum va dori, dar ì va fi tot at`t de imposibil s\ se smulg\ timpului s\u, dup\ cum ì va fi s\ ias\ din propria-i piele. C\ci el apar]ine Spiritului Universal unic, care este propria sa fiin]\ [i propria sa esen]\” (HegelsWerke, XIII, 59). Cuvinte remarcabile, asupra c\rora merit\ s\ mai reflect\m. Mai ales v\z`nd `ncrederea deplin\ sau, dac\ prefera]i, credulitatea naiv\ a celui ce le-a pronun]at [i care, e timpul s\ remarc\m, `nso]e[te `ntotdeauna judec\]ile clare [i distincte : ut unusquisque qui certitudinem intellectus gustavit, apud se sine dubio expertus est 4 (Spinoza – Tratat teol.-politic, cap I). Filosofia, ne `nva]\ Hegel, cel mai mare ra]ionalist, este condamnat\ s\ fie limitat\ de spiritul 4. „~nc`t oricine a gustat din certitudinea intelectului, [tie acest fapt `n chip ne`ndoielnic” (~n Tratatul teologico-politic, Ed. {tiin]ific\ [i Enciclopedic\, Bucure[ti, 1960, pag. 17)

94

LEV {ESTOV

timpului s\u, iar omul nu posed\ nici un mijloc prin care s\ se smulg\ acestei limit\ri. {i aceasta nu-l zdruncin\ deloc, ci, dimpotriv\, `l seduce, pentru c\ e tocmai ceea ce aduce cel mai mult cu adev\rul [tiin]ific at`t de mult dorit, at`t de mult a[teptat ; adic\ tot ce poate fi imaginat clare et distincte, at`t de clar [i distinct `nc`t este imposibil de admis chiar [i cea mai mic\ b\nuial\ c\ Dumnezeu `nsu[i, `n ciuda dorin]ei sale, ar putea, de aceast\ dat\, s\ ne induc\ `n eroare. {i, chiar atunci c`nd omul a citit ceea ce a scris Hegel, c\ e un fiu al timpului s\u [i, `n judec\]ile sale, exprim\ nu adev\rul, ci numai ceea ce Spiritul Universal dore[te, la un moment istoric dat, nu numai c\ nu se poate smulge limit\rii, dar nici m\car nu-i este dat s\ resimt\ aceast\ limitare drept un co[mar ap\s\tor [i resping\tor, pe care, chiar dac\ e imposibil s\-l `nfrun]i, `]i po]i spune c\ nu e realitate, ci numai un vis dureros. Proclam\ un adev\r accidental, limitat [i mul]ume[te-te cu at`t ; ar trebui chiar s\ te bucuri de asta, s\ exul]i ! Acela[i Hegel, `n aceea[i oper\ [i `n acela[i capitol din care au fost extrase r`ndurile citate mai sus, scria : die Philosophie ist nicht ein Somnambulismus sondern vielmehr das wachste Bewusstsein 5. ~ns\, dac\ tot ceea ce a afirmat despre Spiritul Timpului este exact, filosofia (sau ceea ce Hegel nume[te astfel) este un pur somnambulism, iar con[tiin]a filosofic\ e cea mai adormit\ con[tiin]\ din c`te exist\. E adev\rat – [i e important s\ not\m aici acest lucru – c\, prin ea `ns\[i, starea de som5. Filosofia nu este o form\ de somnambulism, ci dimpotriv\, starea cea mai treaz\ a con[tiin]ei.


95

nambulism nu poate, la drept vorbind, s\ fie considerat\ drept un r\u at`t de mare, poate chiar con]ine `n ea „fericirea”. Dup\ cum [tim, somnambulii fac lucruri ce par supranaturale persoanelor aflate `n stare de trezie. Poate c\ faptul de a g`ndi `n stare de somnambulism este util, chiar foarte util. ~ns\, `n toate cazurile, oric`t de util ar fi aceasta, chiar dac\ s-ar dovedi c\ marile inven]ii [i descoperiri [tiin]ifice au fost f\cute `n stare de somnambulism (exist\ toate [ansele ca o astfel de supozi]ie s\ fie exact\), filosofia nu trebuie niciodat\ s\ se lase sedus\ de utilitate sau profit, oric`t de mari ar fi acestea. De asemenea, fie c\ o dorim sau nu, noi s`ntem totu[i obliga]i, urm`nd regula lui Descartes `nsu[i, de omnibus dubitandum, s\ ne `ndoim de premisa sa [i s\ ne `ntreb\m : e adev\rat c\ judec\]ile clare [i distincte nu ne `n[eal\ niciodat\ ? Nu cumva tocmai contrariul e adev\rat ? Nu este, poate, caracterul clar [i distinct al judec\]ilor tocmai un semn al falsit\]ii lor ? ~n al]i termeni : dac\ Dumnezeu voie[te [i poate s\-i `n[ele pe oameni ? {i dac\, tocmai atunci c`nd e `n[el\tor, le trimite filosofi, profe]i care le sugereaz\ judec\]i false, `ns\ clare [i distincte ? {i, totu[i, Hegel are dreptate, [i chiar mai mult dec`t `[i `nchipuia el `nsu[i. Descartes era fiul timpului s\u, iar timpul s\u era condamnat la limitare [i la erori pe care el a fost chemat s\ le fac\ vizibile [i s\ le proclame drept adev\ruri. Este foarte semnificativ c\, dintre toate atributele lui Dumnezeu, Descartes nu se intereseaz\ dec`t de unul singur, cel negativ. Dumnezeu nu ar putea fi `n[el\tor. Descartes nu-i cerea dec`t un singur lucru : s\ nu-l `mpiedice s\-[i urmeze

96

LEV {ESTOV

investiga]iile [tiin]ifice, adic\ s\ nu se amestece `n treburile omene[ti. ~n orice caz, el nu va putea s\-l `n[ele `n totalitate pe om. Cogito, ergo sum. Chem`ndu-l pe om la via]\, adic\ la g`ndire, chiar prin aceasta Dumnezeu a fost obligat s\-i reveleze c\ el, omul, exist\ ; [i acesta este primul adev\r. Dar, dezv\luindu-i un prim adev\r, Dumnezeu ì arat\ chiar prin aceasta adev\rul asupra a ceea ce s`nt criteriile adev\rului, oferindu-i deci posibilitatea de a `n]elege c\ adev\rurile nu pot fi dec`t percep]ii clare [i distincte. Punctul de sprijin a fost g\sit, iar noii Arhimede puteau s\-[i continue, `n deplin\ siguran]\, opera. Ei nu se mai roag\ : „D\-ne nou\ pìnea noastr\ cea de toate zilele” sau „izb\ve[te-ne de cel R\u”, ei nu fac dec`t s\-i propun\ respectuos lui Dumnezeu s\ nu se mai amestece `n treburile lor lume[ti : noli tangere circulos nostros. Astfel ne `nva]\, cu bucurie [i entuziasm, Descartes, ca un fiu supus Spiritului timpului s\u. Astfel ne-au `nv\]at, `nainte de Descartes [i dup\ el, mul]i al]i oameni remarcabili ai secolelor al XVI-lea [i al XVII-lea. Erau cu to]ii convin[i c\ Dumnezeu nici nu voie[te [i nici nu poate s\ ne `n[ele, c\ noi `n[ine, cu liberul nostru arbitru, s`ntem la originea gre[elilor noastre, c\ judec\]ile clare [i distincte nu ar avea cum s\ fie false : a[a o cerea atotputernicul Spirit al timpului... Dar iat\ un alt fapt. Pascal era un contemporan, mai t`n\r, al lui Descartes. {i, asemenea lui Descartes, era unul din reprezentan]ii de seam\ ai g`ndirii [tiin]ifice a timpului s\u. Cuno[tea perfect doctrina judec\]ilor clare [i distincte sus]inut\ de c\tre Descartes. {tia desigur, `n egal\ m\sur\, c\ Spiritul timpului era al\turi de


97

Descartes [i putea s\ ghiceasc\ cu u[urin]\ – [i probabil c\ a [i ghicit – ceea ce spiritul timpului a[tepta de la fiii s\i ; dar a refuzat s\ r\spund\ acestor exigen]e. Ca replic\ la spusa triumf\toare a lui Descartes : clare et distincte, el a r\spuns t\ios, posomor`t, `ncruntat : „n-am nevoie de claritate” [i „nu-mi mai repro[a]i lipsa de claritate, c\ci din ea mi-am f\cut o profesiune...” Deci claritatea [i limpezimea ucid adev\rul... Astfel vorbea Pascal, cel care era, ca [i Descartes, un fiu al secolului al XVII-lea, un francez [i, subliniez, un savant remarcabil... Cum s-a `nt`mplat, deci, ca doi oameni care ar fi trebuit s\ apar]in\ aceluia[i Spirit Universal [i, prin urmare, s\ dezv\luie esen]a timpului [i a poporului lor, s\ proclame lucruri at`t de diferite ? Sau poate c\ Hegel n-a avut „`n totalitate” dreptate ? Probabil, nimeni nu poate ie[i din propria-i piele [i, totu[i, omul reu[e[te c`teodat\ s\ nesocoteasc\ poruncile Spiritului, s\ scape de limitarea timpului s\u. {i, pe urm\, o a doua `ntrebare : unde trebuie c\utat adev\rul ultim [i definitiv ? De partea `ntuneca]ilor [i posomor`]ilor rebeli `mpotriva Spiritului care, f\c`nd imposibilul, scap\ domina]iei puterii timpului lor sau, dimpotriv\, de partea celor care nu `ncearc\ imposibilul [i, ferm convin[i c\ ra]iunea uman\ nu este prin nimic diferit\ de cea divin\, se av`nt\ triumf\tori [i ferici]i pe marele drum al istoriei ? C\ci probabil nimeni nu se va `ndoi c\ marele drum al istoriei nu este deschis dec`t celor supu[i. Pascal, cu enigmatica sa „profesiune” este departe de evenimente, de ideea `n evolu]ie. Doar din `nt`mplare ni s-au p\strat, fragmentar [i `n dezordine, „pensées”-urile sale ; `ns\ Descartes [i nu

98

LEV {ESTOV

Pascal a fost [i a r\mas, p`n\ ast\zi, st\p`nul sufletelor. Descartes a fost adev\ratul promotor al Spiritului unic [i universal despre care a vorbit Hegel. {i, prin urmare, dac\ trebuie s\ `n]elegem prin adev\r ceea ce suport\ `ncercarea secolelor, adev\rul se afl\ de partea lui Descartes. II Filosofia contemporan\, dup\ cum am mai spus, nu accept\ premise. {i, mai mult, se teme de legende [i mituri. A[a cum am v\zut deja, filosofia nu a putut niciodat\ s\ se lipseasc\ de premise. Vom vedea, `n continuare, c\ legendele [i miturile ì s`nt tot at`t de necesare. Toat\ lumea [tie c\, dup\ `nv\]\turile Bibliei, Dumnezeu a creat omul „dup\ chipul [i asem\narea sa” [i cre`ndu-l, l-a binecuv`ntat. Aceasta constitue alfa [i omega Bibliei, aici e sufletul ei sau, dac\ `ndr\znesc s\ m\ exprim astfel, `n aceasta const\ esen]a filosofiei biblice. ~ns\, probabil, pu]ini s`nt cei care [tiu c\ lumea greac\ a avut [i ea legenda sau mitul ei privind originea omului [i c\ acest mit se afl\ la baza aproape tuturor sistemelor filosofice ale antichit\]ii [i c\, sub o form\ mascat\, a fost `n `ntregime adoptat de filosofia ra]ionalist\ modern\. Tot ceea ce Hegel spune, `n fraza citat\ mai `nainte, despre Spiritul Universal [i despre individ nu este dec`t o parafraz\ a acestui mit adaptat gustului epocii noastre. Anaximandru poveste[te mitul `n felul urm\tor : f\c`ndu-[i apari]ia pe scena lumii, adic\ ie[ind din proprie voin]\ din izvorul unic [i comun [i cucerindu-[i o existen]\ individual\, lucrurile particulare au comis, prin aceasta, o


99

mare crim\. {i, ca urmare, ele trebuie s\ suporte cea mai mare pedeaps\, s\ cunoasc\ nimicirea. „Toate lucrurile particulare”, adic\, `nainte de toate, fiin]ele vii [i, bine`n]eles, `n primul r`nd printre fiin]ele vii, oamenii. Nu Dumnezeu a creat oamenii din proprie voin]\, dup\ cum se poveste[te `n Biblie [i, cre`ndu-i, i-a binecuv`ntat ; nu cu binecuv`ntarea, ci `mpotriva voin]ei lui Dumnezeu, oamenii, prin propria lor voin]\ [i `ntr-un chip nelegiuit au purces c\tre existen]a la care nu aveau nici un drept. ~n consecin]\, via]a individual\ `n chiar esen]a ei este o impietate [i, de aceea, ascunde `n sine cumplita amenin]are a celei mai mari pedepse, moartea. Aceasta era `nv\]\tura primului filosof grec, Anaximandru. Tot astfel ne `nva]\ [i ultimul mare filosof al antichit\]ii, Plotin : ajrchv meVn tou` –a–ou` hJ tovlma –aiV hJ gevnesi"6 (originea r\ului st\ `n `ndr\zneala nes\buit\ [i `n na[terea celor particulare). Acela[i lucru, repet, `l afirm\ [i filosofia contemporan\. Atunci c`nd Hegel spune c\ individul apar]ine Spiritului Universal (de aceast\ dat\ „conceptul” nu e mai clar ci, dimpotriv\, mai pu]in clar dec`t „reprezentarea”, fiind tot at`t de mitologic, de aceea scriu cuv`ntul spirit cu liter\ mare) nu face dec`t s\ repete spusele lui Anaximandru. {i a[ mai ad\uga un detaliu. Legenda lui Anaximandru n-a fost inventat\ de el, nici de greci. Ea a fost adus\ `n lumea greac\ din Orient, aceast\ patrie a tuturor legendelor [i miturilor, prin care, f\r\ s\ vrea s-o recunoasc\, a tr\it [i tr\ie[te `nc\ Occidentul. 6. ~n Enneade, V, I, I.

100

LEV {ESTOV

Astfel exist\ dou\ legende. Omul, ca fiin]\ individual\, a venit pe lume conform voin]ei [i cu binecuv`ntarea lui Dumnezeu. Existen]a individual\ a ap\rut `n Univers `mpotriva voin]ei lui Dumnezeu [i, tocmai de aceea, este chiar `n esen]a sa un sacrilegiu, iar moartea, aneantizarea, devin o pedeapsa just\, fireasc\ pentru o nesupunere criminal\. Atunci, cum s\ se decid\ [i cine va decide unde e adev\rul ? Dumnezeu a creat oamenii pentru via]\ sau ei au purces c\tre via]\, cu `ndr\zneal\, prin vicle[ug [i `n[el\torie ? Sau, s-ar putea continua : unii au fost crea]i de Dumnezeu, `n vreme ce ceilal]i [i-au croit ei `n[i[i drumul spre existen]\, dispre]uind voin]a divin\ ? {i nu exist\, `n opinia comun\, dec`t ra]iunea omeneasc\ pentru a r\spunde acestor `ntreb\ri nelini[titoare [i fatale. {i ea r\spunde : ultima supozi]ie este total inacceptabil\. „Nu e cu putin]\” ca esen]a metafizic\ s\ nu fie identic\ la to]i oamenii. Dar, `n acela[i timp, este evident c\ oamenii n-au venit pe lume cu binecuv`ntarea lui Dumnezeu. Experien]a zilnic\ ne `nva]\ c\ tot ceea ce `ncepe s\ existe e menit descompunerii [i tot ceea ce se na[te moare. Chiar mai mult dec`t at`t : tot ce se na[te, deci are un `nceput, trebuie s\ moar\, deci s\ cunoasc\ sf`r[itul. Nici nu mai este experien]a cea care ne spune acest lucru : este evident, aici `nt`lnim acel adev\r clar [i distinct, veritas aeterna, `mpotriva c\ruia nici o obiec]ie nu e cu putin]\, adev\r care are, chiar [i pentru Dumnezeu, acela[i caracter obligatoriu ca pentru oameni. Moartea este sf`r[itul natural, conform naturii lucrurilor a ceea ce are drept `nceput na[terea.


101

{i pentru c\ e astfel, devine de net\g\duit faptul c\ omul, fiin]\ particular\, s-a `ndreptat `n chip nelegiuit c\tre existen]\ [i, `n consecin]\, nu are nici un drept la via]\. Iar ceea ce poveste[te Biblia este `n mod evident fals. A adopta povestea biblic\ ar `nsemna a renun]a la adev\rurile clare [i distincte ale lui Descartes [i a face profesiune de credin]\ din lipsa de limpezime a lui Pascal. Mai mult chiar : `nsu[i Dumnezeul Bibliei, despre care se spune c\ a creat omul dup\ chipul [i asem\narea sa, nu este dec`t un mit, o inven]ie mincinoas\. C\ci acest Dumnezeu dup\ chipul [i asem\narea c\ruia a fost creat omul, adic\ un Dumnezeu personal, un Dumnezeu individualizat este o reprezentare „obscur\” [i, `n consecin]\, fals\. Un concept adev\rat este un concept clar [i distinct cum ar fi Spiritul Universal (sau Spiritul Universalului) cum ì spunea Hegel. Astfel „g`ndeau” vechii greci, astfel g`ndeau oamenii care au f\cut s\ renasc\, `n timpurile moderne, [tiin]ele [i artele, astfel g`ndesc contemporanii no[tri. ~ns\ Spinoza este cel dintì care a g\sit pentru toate acestea numele adev\rat. „Nam intellectus et voluntas qui Dei essentiam constituerent, a nostro intellectu et voluntate toto coelo differre deberent, nec in ulla re, praeterquam in nomine, convenire possent, non aliter scilicet quam inter se conveniunt canis signun coeleste et canis animal latrans.” 7 7. „C\ci intelectul [i voin]a care ar constitui esen]a lui Dumnezeu ar trebui s\ se deosebeasc\ cu totul de intelectul [i de voin]a noastr\ [i, `n afar\ de nume, s\ aib\ comun `ntre ele tot at`t c`t au `n comun Cìnele, constela]ia de pe cer, [i cìnele, animalul care latr\.” (Etica, I, prop. 17, Scholie)

102

LEV {ESTOV

Acesta este limbajul folosit de discipolul lui Descartes. C\ Spinoza a fost discipolul lui Descartes nu poate fi contestat, a[a dup\ cum nu poate fi contestat faptul c\ a fost un fiu al timpului s\u. Pentru a folosi un limbaj figurat, nici n-a avut timp s\ se mistuie rugul lui Giordano Bruno, c\ Spinoza `ndr\znea deja s\ proclame hot\r`t c\ toate povestirile din Biblie despre Dumnezeu nu s`nt altceva dec`t pure inven]ii fanteziste. Dou\ secole mai t`rziu, Hegel va repeta spusele lui Spinoza (Hegel e prezent aproape `n `ntregime `n Spinoza), `ns\ el nu a `ncercat niciodat\ s\ vorbeasc\ at`t de deschis [i de hot\r`t. {i nu din pruden]\ : el nu mai era intimidat nici de soarta lui Giordano Bruno, nici de cea a lui Galilei. ~ns\ Hegel nu sim]ea nevoia, nu avea imboldul interior de a vorbi astfel. ~naintea lui, Spinoza spusese [i f\cuse deja ceea ce trebuia. {i, dac\ Descartes n-a avut limbajul lui Spinoza, aceasta nu se datoreaz\, cu siguran]\, numai fricii de persecu]iile bisericii, a[a cum presupunea Bossuet. Chiar dac\ nu i-ar fi fost team\ de nimic, el n-ar fi sus]inut niciodat\ c\ voin]a [i inteligen]a lui Dumnezeu nu au mai mult de a face cu voin]a [i inteligen]a omului, dec`t Constela]ia Cìnelui cu animalul care latr\, cìnele. Omul nu vorbe[te astfel dec`t atunci c`nd simte c\ spusele sale nu mai con]in o simpl\ judecat\, ci o condamnare – o condamnare la moarte, o ultim\ condamnare, fatal\. Am ales un scurt fragment din Etica lui Spinoza. Nu pretind c\ e u[or s\ g\se[ti prea multe „judec\]i” de acest fel `n operele [i scrisorile sale. Dimpotriv\, confesiunile directe, afirma]iile


103

tran[ante [i provocatoare s`nt, la Spinoza, destul de rare [i, chiar atunci c`nd apar, o fac `ntr-un mod cu totul nea[teptat, ca [i cum ar ie[i la iveal\, `mpotriva voin]ei sale, din zona profund\, enigmatic\ [i necunoscut\ chiar sie[i a fiin]ei. Iar la suprafa]\, mereu aceea[i „metod\ matematic\”, dovezi clare, prezentate calm, pe un ton egal. Nu vorbe[te dec`t de clare et distincte, ca [i cum nimic nu l-ar preocupa `n afara a ceea ce se prezint\ min]ii `n chip clar [i distinct. Trebuie s\ credem c\, dac\ ar fi putut s\-l citeasc\ pe Pascal afirm`nd c\ putem face o profesiune din lipsa de claritate, ar fi spus – e expresia lui preferat\ – c\ Pascal este unul din cei care dorm cu ochii deschi[i [i viseaz\ `n starea de trezie. Spinoza nu l-a cunoscut pe Pascal, `ns\ ordinea „pensée”-urilor, la care el ]inea sau, dac\ v\ place mai mult, de care se ag\]a cu disperare, ì era cu siguran]\ prea bine cunoscut\ unui Spinoza, care-[i f\cuse din lupta `mpotriva ei o misiune istoric\. C\ci, atunci c`nd Pascal afirma c\ nu accept\ claritatea, el respingea tocmai legea dat\ de Spiritul timpului fiilor tuturor popoarelor luminate din Europa veacurilor al XVI-lea [i al XVII-lea. Giordano Bruno urcase deja pe rug pentru a se supune exigen]elor atotputernicului Spirit. Campanella `[i petrecuse toat\ via]a `n `nchisori [i suferise cele mai cumplite torturi. Galilei n-a evitat soarta lui Bruno dec`t datorit\ unei retract\ri simulate. Cei mai remarcabili oameni ai epocii respective erau purta]i de o for]\ irezistibil\ spre un singur ]el, comun tuturor. To]i c\utau cu bucurie, cu un entuziasm debordant, ceea ce Descartes botezase prin termenii clare et distincte. Trebuiau, cu orice pre], aruncate, smul-

104

LEV {ESTOV

se, dezr\d\cinate, via]a, misterul [i misteriosul. Misterul `nseamn\ lumea tenebrelor, du[manul de moarte al umanit\]ii. {i n-au existat dec`t c`]iva singuratici, de felul lui Pascal, care n-au `mp\rt\[it bucuria [i entuziasmul general, ca [i cum ar fi presim]it c\ aceste cuvinte, clare et distincte [i lumen naturale ascund `n ele o cumplit\ amenin]are, iar Spiritul timpului, care domina, f\r\ excep]ie, cele mai luminate min]i ale epocii era Spiritul minciunii [i al r\ului, nu cel al adev\rului [i al binelui. ~ns\ Pascal, dup\ cum am spus deja, se afla `n afara istoriei : poate pentru c\ era grav bolnav sau poate pentru c\ boala sa grav\ era pedeapsa (sau recompensa ? – [i asta e posibil !) pentru nesupunerea sa la Spiritul timpului. Istoria e mult mai complicat\, mai complex\ dec`t credea Hegel, iar istoria filosofiei – dac\ nu s-ar l\sa sedus\ de construc]ii simplificate ce par conving\toare, ar putea s\ z\reasc\ ceva mult mai interesant [i mai important dec`t treptele evolu]iei [i dialectica suficient\ sie[i. Atunci, poate c\ ne-am l\muri, m\car `n parte, de unde vine for]a prin care Spiritul supune oamenii [i care este orientarea lui. Atunci, poate, vom `n]elege c\ sarcina istoriei [i a filosofiei nu este aceea de a prezenta „procesul de dezvoltare” a sistemelor filosofice [i c\ un asemenea proces, de[i poate fi observat, nu numai c\ nu ne introduce `n sanctuarul filosofilor, adic\ `n g`ndurile [i sentimentele lor cele mai intime, dar ne r\pe[te [i posibilitatea de a comunica cu oamenii cei mai remarcabili din trecut. Istoria filosofiei [i filosofia `ns\[i trebuie s\ fie [i n-au fost adesea altceva dec`t o pere-


105

grinare prin sufletele omene[ti, iar marii filosofi au r\mas, `ntotdeauna, pelerini prin suflete. ~ns\ istoria noastr\ p\streaz\ t\cerea asupra lui Pascal filosoful. Iar importan]a istoric\ a lui Spinoza a fost determinat\ nu de ceea ce credea el a fi esen]ial, ci de tot ce a spus [i f\cut `mpotriva voin]ei sale, pentru a se supune exigen]elor Spiritului timpului. C\ci – [i trebuie s\ o repet\m mereu – istoria noastr\ [i, `n primul r`nd, istoria filosofiei nu se ocup\ dec`t de „general”, ca s\ folosim expresia lui Hegel, datorit\ convingerii inspirate de g`nditorii greci, c\ numai „generalul” este real [i adev\rat, iar particularul, prin chiar originea sa, nu poate fi dec`t criminal, blasfematoriu [i iluzoriu. Influen]a lui Spinoza asupra filosofiei moderne a fost imens\ tocmai datorit\ faptului c\ el, spre deosebire de Pascal, [i-a asumat misiunea impus\ de Spiritul timpului. Cred c\ nu e exagerat s\ afirm\m c\ nu Descartes, ci chiar Spinoza trebuie s\ fie numit p\rintele noii filosofii, dac\ `n]elegem prin filosofie concep]ia asupra universului [i a vie]ii, `n cel mai larg sens al acestei expresii, dac\ trebuie s\ c\ut\m aici ceea ce Grecii numeau prw~taiV ajrcaiV, rJizwvmata pavntwn 8 sau, la Plotin, toV timiwvtaton 9. S\ ne amintim c\ Descartes nu a fost deloc tulburat de reflec]ia asupra lui Dumnezeu. Dac\ Dumnezeu nu dore[te, nici nu poate s\-i `n[ele pe oameni, dac\ Dumnezeu, prin chiar natura sa, nu este supus schimb\rii [i r\m`ne `ntotdeauna egal cu sine (ace[ti doi „dac\” au aceea[i 8. Principiile lumii, r\d\cina a tot ce exist\. 9. Ceea ce e esen]ial.

106

LEV {ESTOV

valoare, s`nt [i unul [i cel\lalt condi]ia posibilit\]ii unei cunoa[teri pozitive, [tiin]ifice), asta e tot ce putem cere. Descartes nu a[tepta [i nu voia s\ a[tepte mai mult de la o „fiin]\ perfect\”. C`nd a proclamat de omnibus dubitandum nu avea, cu adev\rat, inten]ia de a se `ndoi de tot. Era de ajuns s\ pun\ sub semnul `ndoielii existen]a `n univers a cuiva `n stare s\-l `mpiedice pe om s\ creeze [tiin]a : fizica, geometria analitic\, primam philosophiam. Era, de la bun `nceput, sigur c\ dac\ ar putea s\ r\m`n\ singur cu sine [i dac\ puternicele genii ale r\ului sau zeii buni, dar instabili nu l-ar `mpiedica, ar reu[i s\ creeze o [tiin]\ perfect\... Cum de un om singur, abia n\scut [i menit `n cur`nd mor]ii a putut s\ se decid\ s\ preia asupr\-i – sub responsabilitatea sa personal\, individual\, rezolvarea unei probleme infinite, p\r`nd mult peste puterile sale ? {i, totu[i, iat\ : a luat aceast\ decizie f\r\ a manifesta nici cea mai mic\ temere. Dimpotriv\, se bucur\, exult\ : Dumnezeu nu se amestec\ `n treburile noastre, Dumnezeu r\m`ne `n afara noastr\ sau, chiar mai bine, Dumnezeu nu exist\. Este evident c\ Descartes nici nu b\nuia ceea ce a realizat proclam`nd de omnibus dubitandum, clare et distincte [i un Dumnezeu constant, imuabil, un Dumnezeu care nu voie[te, nici nu poate, chiar dac\ ar voi, s\-i `n[ele pe oameni. Nu se `ndoia c\ tot ceea ce i s-a `nt`mplat, i se `nt`mplase deja b\tr`nului Adam. Iar rolul [arpelui a fost jucat aici de spiritul invizibil al timpului (at`t de invizibil `nc`t Hegel `nsu[i, [i dup\ el noi to]i, am fost gata s\-l consider\m ca fiind nu o fiin]\ mitologic\, ci un pur concept). Eritis sicut dei scientes bonum et


107

malum10. Hegel, mult mai nep\s\tor dec`t Descartes, spunea foarte direct c\, dup\ ce au cules fructul arborelui [tiin]ei, oamenii au devenit asemeni zeilor. Misterul a disp\rut din lume, totul a c\p\tat contururi sigure [i bine definite, a devenit clar [i distinct. ~l `n]elege]i acum pe Pascal ? El sim]ea cu toat\ fiin]a sa c\ distinctul [i clarul, c`t [i Dumnezeul constant, care nu voie[te, nici nu poate s\-i `n[ele pe oameni s`nt `nceputul mor]ii, al nimicirii. {i Spinoza sim]ea acest lucru. ~ns\ necunoscute s`nt c\ile Domnului. Ca [i profetul Isaia, Spinoza auzi glasul lui Dumnezeu : pe cine voi trimite [i cine va merge pentru Mine ? Iar el r\spunse : iat\-m\, trimite-m\ pe mine. {i c`nd Dumnezeu ì porunci : mergi [i spune tuturor popoarelor p\m`ntului, Spinoza a mers [i a spus cuvintele cumplite pe care le-am citat deja : voin]a [i `n]elepciunea lui Dumnezeu s`nt tot at`t de pu]in asem\n\toare cu voin]a [i `n]elepciunea omului, c`t Constela]ia Cìnelui cu animalul l\tr\tor, cìnele. Cu alte cuvinte : ceea ce este scris `n Biblie „omul a fost f\cut dup\ chipul [i asem\narea lui Dumnezeu” nu e dec`t o inven]ie, o minciun\. Adev\rul acesta era cunoscut de grecii la care `n]elepciunea `ndep\rtatului Orient ajunsese. Nu Dumnezeu a creat omul, ci omul `nsu[i, `n chip criminal [i blasfematoriu a purces c\tre existen]\. Un Dumnezeu creator al cerului [i al p\m`ntului, care ar fi z\mislit de bun\voie omul nu trebuia s\ existe, un asemenea Dumnezeu este un mit. Un asemenea Dumnezeu trebuie ucis. {i, `n virtutea unui destin inexplicabil, el trebuia s\ fie 10. Ve]i fi asemeni zeilor [i ve]i cunoa[te binele [i r\ul.

108

LEV {ESTOV

ucis tocmai de cel care-l iubea mai mult dec`t to]i ceilal]i oameni. S\ ne amintim legenda potrivit c\reia Dumnezeu, pun`ndu-l la `ncercare pe Abraham, i-ar fi poruncit s\-[i sacrifice unicul fiu, pe Isaac. ~n ultima clip\, `ngerul opre[te m`na p\rintelui asasin. Dar Spinoza trebuie s\-[i duc\ p`n\ la cap\t opera sa `nsp\im`nt\toare. ~ngerul n-a ap\rut [i nu i-a `ndep\rtat m`na, astfel `nc`t cel care l-a iubit pe Dumnezeu mai presus de orice, a devenit asasinul s\u. III ~nc\ o informa]ie istoric\, desigur sumar\. Acum dou\ mii de ani, lumina, adic\ Biblia a venit dinspre Orient spre popoarele Europei – lux ex oriente. Iar popoarele occidentale, a[a cum ne `nva]\ istoria noastr\, au acceptat aceast\ lumin\ [i i-au recunoscut adev\rul. ~ns\, cu dou\ decenii `naintea erei noastre, la Alexandria ap\ruse un ins enigmatic, pe numele s\u Filon. Nu era un g`nditor puternic sau original, nu era un Plotin, un Descartes sau un Spinoza. {i, totu[i, lui i-a impus destinul sau, folosind terminologia lui Hegel, Spiritul timpului, o enorm\ misiune istoric\. Era destinat s\ „reconcilieze” Biblia cu filosofia greceasc\, `n al]i termeni, logos-ul cu Dumnezeu. Filon [i-a `ndeplinit misiunea, Biblia a recunoscut Logosul [i a fost mai apoi acceptat\ de popoarele europene. Dar `n ce const\ aceast\ reconciliere ? Doctrina logosului, a[a cum este acceptat\ acum de toat\ lumea, a atins apogeul `n filosofia stoic\ [i este legat\ indisolubil de aceasta din urm\. De fapt, filosofia stoic\ a determinat destinul g`ndirii europene `ntr-o m\sur\ mult mai mare dec`t se


109

crede `n mod obi[nuit. Dup\ stoici, un filosof nu mai avea dreptul s\ nu fie stoic. Stoicii au proclamat : paV" a[;rwn maivnetai, orice om care nu se supune ra]iunii este un nebun sau, dup\ o expresie mai r\sp`ndit\, dar [i mai direct\ a lui Seneca : Si vis tibi omnia subjicere, te subjice rationi 11. ~n aceasta const\, `n cele din urm\, esen]a stoicismului : trebuie s\ te supui o dat\, o singur\ dat\, s\ renun]i la tine `nsu]i `n fa]a ra]iunii impersonale, `n fa]a „legii” – [i atunci victoria, toate victoriile posibile `]i s`nt asigurate. M\ g`ndesc c\ nici nu e nevoie s\ mergi prea departe pentru a descoperi `nd\r\tul normelor stoice vechea g`ndire a lui Anaximandru : oamenii au purces, `n chip criminal [i blasfematoriu, spre existen]a liber\, iar blestemul acestei crime nu va putea fi `nl\turat at`ta vreme c`t crima nu va fi recunoscut\, iar `ndr\zneala (tovlma) nu va fi r\scump\rat\ printr-o supunere etern\ la un principiu suprapersonal sau, mai bine zis, impersonal. Dar ce a fost la `nceput ? Plotin, ultimul mare filosof al antichit\]ii, cel care a sintetizat tot ceea ce, `naintea sa, a creat g`ndirea greac\, spunea : ajrchv ou`n oJ lovgo" –aiv pavnta lovgo"12 – la `nceput a fost ra]iunea [i totul e ra]iune. {i, potrivit acestei afirma]ii, `nceputul r\ului este refuzul temerar al omului de a se supune acestei legi de dinaintea lumii logosului. Dar exist\ la Plotin [i alte idei. ~nt`lnim la el, `ntocmai ca la Platon [i Spinoza, cel mai enigmatic complexio oppositorum ; `n el se reunesc tendin]e total opuse. Acela[i Plotin ar\ta c\ trebuie 11. Dac\ vrei ca totul s\ ]i se supun\, tu supune-te ra]iunii. 12. Enneade, III, 2, 15.

110

LEV {ESTOV

dramei`n uvpeVr thVn ejpisthvmhn (s\ zbori deasupra cunoa[terii, deci deasupra logosului primordial)13 [i celebra, `n psalmii s\i incomparabili „ie[irile” extatice, eliberarea de acela[i logos-lege, impersonal, f\r\ suflet. ~ns\ Plotin psalmistul nu are nici o importan]\ „istoric\”. N-a reu[it s\ inspire dec`t pu]ini oameni, de[i remarcabili, asemeni Sf`ntului Dionisie Areopagitul, Sf`ntului Augustin [i misticilor Evului Mediu. C`t prive[te filosofia, acest aspect al lui Plotin i-a r\mas cu des\v`r[ire str\in : ea nu are nevoie de psalmi inspira]i, ci de idei adecvate, deci clare [i distincte. Filosofia dore[te, `n egal\ m\sur\, s\ fie o for]\ istoric\, s\ aib\ influen]\, s\ `nving\, s\ domine spiritele, s\ conduc\ umanitatea. Dar s\ ne amintim de m\rturisirea lui Seneca : dac\ vrei s\-]i fie totul supus, supune-te pe tine `nsu]i ra]iunii, adic\ logosului. Iar Biblia, filosofia biblic\, p\strat\ p`n\ atunci cu gelozie de un popor mic [i r\mas\ departe de larga scen\ istoric\, s-a v\zut obligat\, `n momentul `n care a fost chemat\ s\ urce pe scena lumii [i s\ cucereasc\ umanitatea, s\ se supun\ logosului. Altfel, victoria ar fi fost imposibil\... Cine va fi trimisul ? Cine `[i va lua asupr\-i o asemenea oper\ ? Filon va fi acela. El, primul apostol al gentililor va aduce Biblia `n fa]a ra]iunii, oblig`nd-o s\ i se `nchine. ~n Biblie se g\se[te tot ceea ce au predicat `n]elep]ii vo[tri : astfel lux ex oriente a fost reconciliat cu acel lumen naturale care, timp de veacuri, a luminat lumea greceasc\. Aceasta `nseamna c\ lux ex oriente trebuia s\ se sting\ `n fa]a soarelui nemuritor al ra]iunii naturale. 13. Eneade, VI, 9, 4.


111

~n cea de-a patra evanghelie a fost introdus\ urm\toarea fraz\ : ejn ajrch` h`n oJ lovgo"14 [i popoarele civilizate au consim]it s\ accepte Biblia, c\ci `n ea g\seau, ca [i p`n\ atunci, tot ceea ce ì ajuta s\ `nving\. ~n timpul celor cincisprezece veacuri de domnie a ra]iunii, umanitatea european\ a `ncercat s\ sting\, prin toate mijloacele, lumina venit\ din Orient. ~ns\ lumina se `nc\p\]`na s\ reziste. {i iat\ c\ se f\cu auzit\, din nou, chemarea misterioas\ : pe cine Voi trimite [i cine va merge pentru Mine ? Zeci, sute de oameni remarcabili au r\spuns cu bucurie [i entuziasm la aceast\ chemare. Istoricii au dat acestui fenomen un nume pompos : rena[terea [tiin]elor [i artelor. ~ns\ nimeni, nici chiar, se pare, genialul Descartes, n-a `n]eles ce anume se cerea. To]i au `mplinit opera doar pe jum\tate. To]i continuau s\ „reconcilieze” Biblia cu Logosul. To]i preferau s\ nu pun\ `ntrebarea fatal\. Era mai la `ndem`n\ s\ consideri, cum se `nt`mpla de la Filon `ncoace, c\ ra]iunea nu contrazice revela]ia. Sau, cum ar\ta Descartes, c\ Dumnezeu nu voie[te, nici nu poate s\-i `n[ele pe oameni [i tot ceea ce descoperim prin lumen naturale nu poate s\ nu fie `n concordan]\ cu tot ceea ce dezv\luie lumen supernaturale. Descartes era un ins profund sincer. Nu se r\zvr\tea `mpotriva Bibliei nu pentru c\ s-ar fi temut de persecu]iile Bisericii, a[a cum scria Bossuet [i o repet\ dup\ el, istoricii. El se temea – [i `nc\ `n ce m\sur\ ! – nu de Biseric\, ci de ceea ce, `n limbaj contemporan, e numit examenul con[tiin]ei, iar `n limbajul mai 14. La `nceput a fost cuv`ntul.

112

LEV {ESTOV

expresiv al Evului Mediu, Judecata de Apoi. S\ mergi spre oameni pentru a-i anun]a c\ Dumnezeu nu exist\ ! S\ mergi [i cu mìnile tale s\-l ucizi pe Dumnezeul viu timp de milenii [i prin care to]i oamenii tr\iau. De omnibus dubitandum, propov\duia Descartes. {i el putea s\ se `ndoiasc\ de multe, multe lucruri. ~ns\ de un lucru era sigur : chiar dac\ Dumnezeu `nsu[i i-ar fi poruncit s\-L ucid\, nu ar fi comis aceast\ crim\. Po]i, la porunca lui Dumnezeu, s\ comi]i un asasinat, po]i s\-i sacrifici lui Dumnezeu p\rintele t\u, mama ta, primul n\scut, chiar universul `ntreg, `ns\ omul nu-L poate ucide, `n chip deliberat, pe Dumnezeu, chiar dac\ El `nsu[i ar cere aceasta, clar [i distinct, excluz`nd orice ne`n]elegere... ~ns\, nu putem s\ nu respect\m voia Domnului. Descartes a luat parte la marea crim\ comis\ de timpurile moderne. Dumnezeu nu poate s\-i `n[ele pe oameni – n-a fost aceasta prima lovitur\ dat\ lui Dumnezeu de nenum\ra]ii conjura]i sau, dac\ vre]i, de somnambulii lipsi]i de voin]\ din perioada Rena[terii ? Dumnezeu nu poate s\ `n[ele, nu poate `nc\ o mul]ime de lucruri. Deasupra lui Dumnezeu exist\ o `ntreag\ serie, un `ntreg sistem de interdic]ii pe care oamenii, pentru a le ascunde sensul [i for]a le-au botezat, onorabil, veritates aeternae. Ucig`ndu-l pe Dumnezeu, Descartes credea c\ nu sluje[te dec`t [tiin]a. {i, dup\ cum ne amintim, se bucura, triumfa, c`nta. Toat\ epoca Rena[terii, al c\rei ultim reprezentant era Descartes, se bucura [i triumfa. Noaptea Evului Mediu lua sf`r[it. O diminea]\ senin\, limpede, vesel\ sosi... {i glasul tun\tor continua s\ se aud\ : pe cine Voi trimite, cine va merge pentru Mine ? Cine va


113

da ultima lovitur\ ? Unde e acel Brutus care-[i va ucide cel mai bun prieten [i binef\c\torul, pe Cesar ? {i iat\ c\ Spinoza a r\spuns la aceast\ chemare, s-a decis s\ fac\ ceea ce nimeni, `naintea lui, nu a `ndr\znit. Filon, o [tim, a „reconciliat” Biblia cu `n]elepciunea greceasc\, l\s`nd s\ se `n]eleag\ c\, printr-o interpretare p\trunz\toare a lui Platon, Aristotel [i a stoicilor, am putea g\si o justificare a Bibliei `n filosofia veche. Rena[terea – p`n\ la Descartes, inclusiv – a mers pe urmele lui Plotin. ~ns\ lui Spinoza i s-a cerut [i mai mult. {i, ciudat, i s-a cerut lui un lucru cumplit, de care ceilal]i fuseser\ absolvi]i, poate tocmai pentru c\ lui ì era mai greu, mai cu neputin]\ dec`t oricui s\-l `ndeplineasc\, oricine ar fi fost. El, cel care-[i iubise Domnul-Dumnezeul cu toat\ fiin]a, cu tot sufletul – de c`te ori [i cu c`t\ patim\ vorbe[te despre aceasta [i `n primele sale opere [i `n Etica – a fost ales de Dumnezeu `nsu[i pentru a-l ucide. Timpul se `mplinise, cineva trebuia s\-l ucid\ pe Dumnezeu, dar cine ar fi putut s\ o fac\ mai bine dec`t cel care l-a iubit mai presus de orice. Sau, mai bine spus : Dumnezeu nu putea fi ucis dec`t de cel care l-a iubit mai mult dec`t toate comorile lumii. Trebuia un astfel de ins pentru ca oamenii s\ poat\ crede c\, `ntr-adev\r [i numai `n vorbe, el a comis aceast\ cumplit\ fapt\, aceast\ crim\ a crimelor. {i, `n sf`r[it, e de ajuns s\ prive[ti ochii lui Spinoza, desigur, nu cei din portretul s\u, ci acei ochi bl`nzi [i necru]\tori oculi mentis – care v\ ]intuiesc de-a lungul paginilor c\r]ilor [i scrisorilor sale, e de ajuns s\ auzi pa[ii s\i rari [i grei, pa[ii statuii de marmur\ a Comandorului [i orice `ndoial\ va dispare : acest om a comis cea mai

114

LEV {ESTOV

cumplit\ crim\ [i a luat asupr\-i toat\ povara supraomeneasc\ a responsabilit\]ii pentru ceea ce a f\cut. Compara]i-l, repet, pe Spinoza cu marele s\u predecesor [i maestru, Descartes : nu exist\, la el, nici o urm\ din bucuria turbulent\ [i din entuziasmul lipsit de griji de care s`nt impregnate tratatele – poeme ale acestuia din urm\, acele principia, meditationes, discours. Compara]i-l pe Spinoza cu mo[tenitorul s\u `ndep\rtat, Hegel. Hegel tr\ie[te `n totalitate din ceea ce a primit de la Spinoza. ~ns\ crima n-a fost comis\ de el, ci de cel\lalt. Hegel este un posesor „legal” de bunuri „spirituale” [i se bucur\ de ele `n deplin\ lini[te [i `n siguran]\, f\r\ a se `ndoi de ceva [i f\r\ a-[i da m\car osteneala de a afla prin ce mijloace au fost dob`ndite bog\]iile pe care a pus m`na prin dreptul de succesiune. ~ns\ Spinoza nu face dec`t s\ repete : non ridere, non lugere, neque detestari, sed intelligere : nu trebuie nici s\ r`zi, nici s\ pl`ngi, nici s\ blestemi, ci s\ `n]elegi. Ce pot schimba lacrimile [i blestemele ? Opera cumplit\ a fost dus\ la bun sf`r[it, s-a `ncheiat, nu mai putem `ndrepta nimic. C`t despre r`s, omul care l-a ucis pe Dumnezeu mai poate el r`de ? Nu mai putem r`de, nimeni `n aceast\ lume nu va mai r`de vreodat\. ~ns\, de fapt, lucrurile nu stau chiar a[a. Ceilal]i oameni nu s`nt vinova]i de crima lui Spinoza [i nu-i poart\ r\spunderea. Iar Spinoza, cel care tocmai spusese c\ nu trebuie nici s\ r`zi, nici s\ blestemi, nici s\ te `ntristezi, f\r\ s\ remarce c\ ar putea fi acuzat de contradic]ie – are `ns\ probleme mai grave dec`t cea a contradic]iei – ì `nva]\ pe apropia]ii s\i c\ pot s\ fie veseli, s\ r`d\, s\-[i ofere toate bucuriile lumii obi[nuite.


115

Pentru ei, pentru ace[ti oameni care nici m\car nu b\nuiesc ce se ascunde sub aceast\ aparen]\ clar\ [i distinct\ [i lucrurile oribile ce se petrec `n lumea sublunar\, via]a trebuie s\ fie bl`nd\ [i lini[tit\. Nu trebuie, spunea Spinoza, nici m\car s\-[i otr\veasc\ existen]a cu speran]e [i spaime. Affectus metus et spei non possunt per se esse boni 15 Tr\i]i f\r\ s\ v\ g`ndi]i la nimic, al]ii g`ndesc pentru voi. Drumul ales de Spinoza `nsu[i este unul dificil, abrupt, dureros [i nu se potrive[te dec`t pu]inor oameni, poate chiar numai unuia : omnia praeclara tam difficilia quam rara sunt 16. Tot ce este „frumos” este at`t de dificil [i, deci, greu accesibil. Despre acest „lucru dificil” nu poveste[te prea mult, aproape nimic. Doar din c`nd `n c`nd, ca [i cum ar fi `mpotriva voin]ei sale, r\zbat la suprafa]\ m\rturisiri care, adunate [i puse fa]\ `n fa]\ cu ceea ce numim, de obicei, „doctrina” lui Spinoza, ne fac s\ `n]elegem sensul Spiritului timpului (l-am numit, `mpreun\ cu Hegel a[a), sensul a ceea ce Hegel ignora, iar Spinoza exprima prin cuvintele sub specie aeternitatis. Atunci c`nd serve[te istoria, c`nd vorbe[te `n el Spiritul timpului, omul – contrar p\rerii lui Hegel – nu-[i exprim\ esen]a sa veritabil\, ci tocmai ceea ce are mai exterior, primit din afar\, superficial, ceea ce `n interioritatea sa ì este total str\in [i chiar ostil. Supus Spiritului timpului, Spinoza expune doctrina lui Descartes [i glorific\ acel clare et distincte. ~ns\, `n str\fundu15. Teama [i speran]a, ca afecte, nu pot fi bune prin ele `nsele. (Etica, IV, prop. 47). 16. Toate cele frumoase s`nt, pe c`t de dificile, pe at`t de rare.

116

LEV {ESTOV

rile sufletului s\u, Spinoza, ca [i Pascal venereaz\ pios Misterul, dispre]uie[te [i ur\[te tot ceea ce e g`ndit clar [i distinct. Eviden]a e necesar\ doar mul]imii despre care singur spunea : terret vulgus nisi paveat. Trebuie s\ ]ii `n m`n\ mul]imea, s\ o amenin]i cu legi [i cu pedeapsa dat\ celor ce nu se supun exigen]elor clare [i distincte. C`t despre Spinoza `nsu[i, el nu a uitat cuvintele Sf`ntului Pavel : „legea a fost dat\ pentru a `nmul]i p\catul”. Profe]ii [i apostolii nu ]in cont nici de timpul, nici de istoria unde s-a dezvoltat, dup\ Hegel, Spiritul timpului. Spiritul profe]ilor [i al apostolilor se arat\ oriunde vrea el. Adev\rul lor, ca s\ folosesc cuvintele lui Spinoza, nu este adev\rul istoriei, ci adev\rul sub specie aeternitatis. IV Unul dintre cei mai remarcabili filosofi contemporani, Dl. Henri Bergson spunea `n prima sa carte : „Eul, infailibil `n constat\rile sale i-mediate se simte liber [i o declar\”. Capitolele acestei admirabile c\r]i consacrate examin\rii libert\]ii voin]ei s`nt printre ceea ce a ap\rut mai bun `n ultimele decenii `n literatura universal\. {i, `n general, profunzimea privirii lui Bergson este uimitoare. E cu at`t mai ciudat c\ a putut s\ scrie fraza citat\ mai `nainte : c\ci constatarea imediat\ presupune nu Eul „nostru”, ci Eul meu. Eul nostru, adic\ Eul `n general, nu mai este el `nsu[i un lucru dat `n chip i-mediat [i, cu at`t mai pu]in, ar putea s\ constate orice s-ar v\di `n chip i-mediat. Dac\ nu dorea s\ dep\[easc\ limitele constat\rii imediate, Dl. Bergson putea s\ spun\ doar : Eul meu se simte liber [i o declar\.


117

~ns\ nu avea dreptul s\ afirme c\ orice eu se simte liber : e o gre[eal\ numit\ `n logic\ metavbasis eij" a[llo gevno"17. C\ci nu e nimic absurd `n presupunerea c\ unele euri se simt libere, iar altele nu. {i dac\ constatarea i-mediat\ este infailibil\, `n cazul `n care ne g\sim fa]\ `n fa]\ cu dou\ afirma]ii contrare, nu ne mai r\m`ne dec`t s\ le accept\m pe am`ndou\, de[i par a se exclude reciproc. Eul lui Bergson se simte liber – nu mai exist\ vreo replic\ posibil\. ~ns\ Eul altui om nu se simte liber – [i nici acest fapt nu poate fi contestat. Astfel, problema libert\]ii [i a voin]ei se complic\ la infinit. ~ns\, `n general, dac\ ar trebui s\ consider\m constat\rile i-mediate drept infailibile, ]in`nd seama chiar de subiectul s\u, filosofia s-ar g\si `ntr-o situa]ie foarte dificil\ : ar trebui – [i cine va fi, vreodat\, de acord s\ o fac\ ? – s\ renun]e la judec\]ile generale. Cum putem fi siguri c\ to]i vor sim]i [i vor constata `ntotdeauna acela[i lucru ? Dl. Bergson, dup\ cum am `n]eles, se simte liber. ~ns\ m\rturia lui Spinoza este cu totul alta. El repet\ adesea, cu insisten]\ [i convingere, ca [i cum ar vrea s\ ne bage asta `n cap cu lovituri de ciocan, c\ nu se simte liber (a se vedea, mai ales, scrisoarea LVIII, unde, printre altele, scrie : ego sane ne meae conscientiae, hoc est ne Rationi ex experientiae contradicam... nego me ulla absolute cogitandi potentia cogitare posse, quod vellem et quod non vellem scribere)18, c\ sentimentul libert\]ii este o 17. Trecere la un alt gen. 18. Pentru mine, desigur, dac\ nu vreau s\ m\ aflu `n contradic]ie cu propria-mi con[tiin]\, deci cu Ra]iunea [i experien]a... m\rturisesc c\ nu pot s\ opresc, cu for]a, `n mine `nsumi acest g`nd, s\ g`ndesc ce anume vreau sau nu s\ scriu.

118

LEV {ESTOV

iluzie, c\, dac\ ar avea con[tiin]\, o piatr\ ar fi convins\ c\ de bun\voie [i liber cade pe p\m`nt de[i, pentru noi, este evident c\ nu poate s\ nu cad\. Toate afirma]iile lui Spinoza nu s`nt o teorie, un „naturalism” sau consecin]e ale considera]iilor generale, ele s`nt o m\rturisire a experien]ei, glasul celor mai profunde [i mai importante evenimente tr\ite. Cu aceea[i for]\ [i insisten]\, acela[i lucru a fost afirmat de numero[i al]i oameni pe care n-avem dreptul s\-i b\nuim de neadev\r, nici nu-i putem, `n vreun fel, trece `n r`ndurile naturali[tilor. Aminti]i-v\, de exemplu, opera lui Luther, De servo arbitrio, scris\ ca r\spuns la Diatribae de libero arbitrio a lui Erasmus din Rotterdam. {i nu e surprinz\tor c\, `n diferite perioade ale vie]ii sale, Spinoza „simte” diferit ? C`nd scria Cogitata metaphysica, el afirma cu hot\r`re c\ voin]a este liber\. ~n Etica [i `n scrisorile sale, afirm\, la fel de energic, contrariul. }in`nd cont de legea contradic]iei, s`ntem obliga]i s\ admitem c\, `ntr-unul din cele dou\ cazuri, autorul a min]it. ~ns\, dac\ nu d\m importan]\ acestei „legi”, dac\ admitem, a[a cum judicios o demonstreaz\ Dl. Bergson, c\ Eul nostru este infailibil `n constat\rile sale i-mediate, ajungem la un rezultat cu totul nea[teptat sau, mai exact, la o mare enigm\ : nu numai c\ voin]a anumitor oameni este liber\, iar cea a celorlal]i nu este, `ns\ chiar voin]a aceluia[i om este liber\ `n anumite perioade ale vie]ii [i nu este `n altele. C`nd Spinoza scria Cogitata metaphysica, voin]a sa era `nc\ liber\. ~ns\, c`nd `[i scria Etica, voin]a sa


119

era deja aservit\ : era dominat de o for]\ c\reia i se supunea la fel de docil cum o piatr\ se supune legii gravita]iei. Nu mai era el cel care vorbea, ci, prin el, vorbea altcineva, poate chiar acela[i Spirit al timpului, `n care Hegel vedea [i saluta for]a motrice a istoriei. Sau, dac\ nu v\ e team\ de metaforele biblice, Spinoza nu spunea ceea ce voia, ci ceea ce Dumnezeu ì poruncise. Din acel moment, era indiferent dac\ accepta sau nu el `nsu[i ceea ce predica oamenilor : nu mai putea s\ nu o fac\. Mergi [i spune poporului t\u sau chiar, nu, nu poporului t\u, ci tuturor popoarelor – Spinoza, asemeni lui Filon, era un apostol al gentililor, deci se adresa umanit\]ii `ntregi – vorbe[te-le `nc`t cu ochii s\ priveasc\, dar s\ nu vad\, cu auzul s\ aud\ [i s\ nu `n]eleag\, inimile lor s\ se `mpietreasc\, iar ochii lor s\ fie orbi. Astfel a fost obligat Spinoza s\ ac]ioneze. Dac\ voi]i s\ afla]i adev\rul, spunea el, uita]i tot [i, `nainte de orice, uita]i revela]ia biblic\, nu v\ mai aminti]i dec`t matematica. Frumosul, ur`tul, binele, r\ul, bucuria, triste]ea, frica, speran]a, ordinea [i dezordinea, totul este „uman”, totul este trec\tor [i nu mai are nici o leg\tur\ cu adev\rul. Crede]i c\ Dumnezeu vegheaz\ asupra nevoilor oamenilor, c\ a creat lumea pentru om, c\ urm\re[te ]eluri `nalte ? ~ns\ acolo unde exist\ ]eluri, unde exist\ grij\, bucurie [i triste]e, acolo nu exist\ Dumnezeu. Pentru a-l `n]elege pe Dumnezeu, trebuie s\ `ncerci s\ te eliberezi de griji, de bucurii, de fric\ [i de speran]e, de toate ]elurile, m\runte sau m\re]e. Adev\ratul nume al lui Dumnezeu este necesitatea. Res nullo alio modo... a Deo produci potuerunt quam produc-

120

LEV {ESTOV

tae sunt 19. Cum `n matematic\ toate teoremele, toate adev\rurile decurg, cu o necesitate care nu cunoa[te mai presus de ea nici o lege, din conceptele fundamentale, tot astfel totul `n lume se petrece cu aceea[i necesitate irezistibil\ [i nu exist\ nici o for]\ care s\ poat\ lupta `mpotriva ordinii existen]ei stabilite de c`nd lumea. Deus ex solis suae naturae legibus et a nemine coactus agit 20, spune Spinoza [i explic\, mai apoi, ce semnific\ aceste cuvinte : Ex sola divinae naturae necessitate, vel (quod idem est) ex solis ejusdem naturae legibus 21. Este supremul adev\r pe care ne e dat s\-l `n]elegem [i, `n]eleg`ndu-l, s\ accedem la binele suprem, la mul]umirea sufletului [i la lini[te, acquiescentia animi. S\ nu crede]i c\ prin virtu]ile voastre ve]i merita `ndurarea lui Dumnezeu. Experien]a zilnic\ ne arat\ c\ succesele [i insuccesele ì ating, `n egal\ m\sur\, pe credincio[i [i pe necredincio[i, pe cei plini de vicii sau pe virtuo[i. A[a e acum, a[a a fost `ntotdeauna, a[a va fi `ntotdeauna. Deci trebuie s\ fie astfel, pentru c\ aceasta decurge din necesitatea divin\ ; [i nu e nici util, nici m\car posibil s\ schimbi ordinea lucrurilor. (Hegel va spune mai t`rziu : was wirklich ist, ist vernünftig) 22. ~n consecin]\ : are virtutea nevoie de vreo recompens\ ? Virtutea `[i este ea `ns\[i propria recom19. Lucrurile n-au putut fi create de Dumnezeu altfel dec`t au fost create. (Etica, I, 33) 20. Dumnezeu lucreaz\ numai dup\ legile naturii sale [i neconstr`ns de nimeni. (Etica, I, prop. 17) 21. Conform necesit\]ii naturii sale divine sau (ceea ce este acela[i lucru) conform numai legilor naturii sale. (Etica, I, prop. 17) 22. Ceea ce este real este [i ra]ional.


121

pens\. Viciul caut\ recompensa [i o prime[te c\ci, de vreme ce virtutea nu are nevoie de recompens\, iar recompensa oricum exist\, ea i se ofer\ `n mod necesar viciului care are nevoie de ea [i o accept\ cu bucurie. Spinoza nu se opre[te aici. El spune : si homines liberi nascerentur, nullum boni et mali formarent conceptum quamdiu liberi essent 23. {i pentru a lumina acest adev\r, el se refer\ la legenda biblic\ a izgonirii din Rai : facultatea de a distinge binele [i r\ul nu-i era proprie primului om, deci „prin natura sa” viciul nu se distinge prin nimic de virtute. {i aceasta nu l-a `mpiedicat pe Spinoza s\-[i consacre `ntregul s\u Tratat teologico-politic, tratat de o importan]\ istoric\ imens\ (el va da na[tere, printre altele, teologiei protestante moderne [i nu numai celei protestante), `ncerc\rii de a demonstra ideea c\ Biblia nu aspir\ nicidecum s\-i `nve]e pe oameni adev\rul, misiunea ei fiind una moral\ : aceea de a-i `nv\]a pe oameni s\ tr\iasc\ `n s`nul binelui... ~ns\ atunci, prin ce `nt`mplare, legenda alung\rii din Rai a putut s\ se insinueze `n Biblie ? {i de ce Biblia `ncepe prin a revela oamenilor acest Adev\r, `n `ntregime de ne`n]eles pentru ra]iunea lor, adic\ faptul c\ no]iunile de bine [i de r\u s`nt cu totul iluzorii, c\, dup\ spusele sf`ntului Pavel, „legea” a ap\rut mai t`rziu, adic\ atunci c`nd istoria `ncepuse deja [i c\ „a fost dat\ pentru a `nmul]i p\catul” ; c\ primul om nu distingea binele de r\u, ignora legea [i c\, 23. Dac\ oamenii s-ar na[te liberi, nu ar crea vreun concept de bine [i de r\u at`ta timp c`t ar r\m`ne `n aceast\ stare. (Etica, IV. prop. 68)

122

LEV {ESTOV

atunci, c`nd a cules [i a gustat fructul arborelui cunoa[terii Binelui [i R\ului, deci atunci c`nd a `nceput s\ disting\ binele de r\u, a primit legea [i, odat\ cu ea, moartea ? Contradic]ia este evident\ [i deloc `nt`mpl\toare, dup\ cum nu s`nt `nt`mpl\toare toate contradic]iile de care s`nt str\b\tute operele lui Spinoza. Ar fi vremea s\ uit\m legenda referitoare la caracterul extraordinar de consecvent al filosofiei lui Spinoza. Aceasta se datoreaz\ doar formei exterioare a expunerii, form\ a[a-zis matematic\ : defini]ii, axiome, postulate, leme, demonstra]ii etc. Sistemul lui Spinoza e ]esut din dou\ idei cu des\v`r[ire ireconciliabile. Pe de o parte, concep]ia „matematic\” despre lume (aceasta a avut o mare importan]\ „istoric\” [i l-a f\cut pe Spinoza at`t de influent) : totul `n lume se produce dup\ aceea[i necesitate interioar\ dup\ care se dezvolt\ adev\rurile matematice. Atunci c`nd unul din coresponden]ii s\i i-a repro[at c\-[i consider\ propria filosofie drept cea mai bun\, i-a replicat tran[ant : nu o consider cea mai bun\, ci cea adev\rat\. {i dac\ m\ vei `ntreba de ce, `]i voi spune : pentru acela[i motiv pentru care suma unghiurilor unui triunghi este egal\ cu dou\ unghiuri drepte. La fiecare pas, Spinoza vorbe[te de matematic\. El declar\ c\ oamenii n-ar fi cunoscut niciodat\ adev\rul dac\ n-ar fi existat matematica. Doar matematica posed\ adev\rata metod\ de investigare, doar ea prezint\ modelul etern [i perfect al g`ndirii, [i aceasta pentru c\ ea nu vorbe[te despre ]elurile [i nevoile omene[ti, ci despre figuri, linii, planuri, `n al]i termeni ea caut\ adev\rul „obiectiv” care exist\ prin el `nsu[i, independent de oameni sau de alte fiin]e con[tiente.


123

Omul [i-a imaginat c\ totul a fost creat pentru el, c\ formeaz\ `n univers un stat `n stat. E adev\rat c\ e scris `n Biblie c\ Dumnezeu, cre`ndu-l pe om, i-a spus c\ `ntreg universul ì apar]ine. ~ns\ nu s`nt dec`t „expresii figurate”, care trebuie `n]elese `ntr-o manier\ metaforic\, nu `n sensul lor literal. Obi[nuit\ de matematic\ cu judec\]ile clare [i distincte, ra]iunea vede c\ omul nu e dec`t una din nenum\ratele verigi ale lan]ului naturii, nedistingindu-se prin nimic de celelalte [i c\ totul, natura `n `ntregime, sau Dumnezeu sau substan]a (c`t de mul]umit\, de eliberat\ s-a sim]it toat\ lumea c`nd Spinoza l-a numit pe Dumnezeu substan]\, dac\ „eliberator” a fost acest cuv`nt !) se afl\ deasupra omului [i exist\ pentru sine ; [i nici nu ar trebui s\ se spun\ pentru sine, c\ci orice „pentru” umanizeaz\ lumea, ci, pur [i simplu, exist\. {i acest tot este Dumnezeu, ale c\rui ra]iune [i voin]\ au tot at`t de a face cu ra]iunea [i voin]a oamenilor c`t constela]ia Cìnelui cu animalul l\tr\tor cìnele, adic\ Dumnezeu nu poate avea nici o ra]iune [i nici o voin]\. Aceasta ar trebui s-o `n]eleag\, `nainte de toate, omul. {i imagin`ndu-[i un astfel de Dumnezeu – aici apare din nou contradic]ia despre care am vorbit deja – el trebuie s\-l iubeasc\, dup\ preceptul biblic, din toat\ inima, din tot sufletul !... S\-l iubeasc\ pe Dumnezeu din toat\ inima [i din tot sufletul ! De ce acest lucru i s-a cerut omului [i nu unei pietre, unui copac, unui plan sau unei linii, de care omul – tocmai am aflat – nu se distinge prin nimic ? ~n egal\ m\sur\, putem s\ ne `ntreb\m : de ce trebuie s\-l iube[ti pe Dumnezeu ? Era firesc ca Biblia s\ ne cear\ s\-l

124

LEV {ESTOV

iubim pe Dumnezeu : Dumnezeul Bibliei avea o ra]iune [i o voin]\. Dar cum s\ iube[ti un Dumnezeu care nu e dec`t o cauz\ [i face tot ceea ce face supun`ndu-se aceleia[i necesit\]i care guverneaz\ orice obiect ne`nsufle]it ? E adev\rat c\ Spinoza `l nume[te pe Dumnezeu liber, pentru c\ el ac]ioneaz\ dup\ legile naturii sale. Dar totul ac]ioneaz\ dup\ legile naturii. Spinoza `nsu[i `ncheie astfel introducerea la cea de a treia parte a Eticii sale : „Prin urmare voi trata despre natura [i puterea pasiunilor, precum [i despre puterea noastr\ asupra lor, dup\ aceea[i metod\ pe care am aplicat-o p`n\ aici trat`nd despre Dumnezeu [i despre suflet [i voi privi ac]iunile [i patimile omene[ti ca [i c`nd ar fi vorba de linii, suprafe]e [i corpuri.” Dar pun din nou `ntrebarea : dac\ judec\]ile noastre asupra lui Dumnezeu, asupra sufletului [i a pasiunilor umane se formeaz\ la fel cu cele asupra liniilor, suprafe]elor [i corpurilor, ce anume ne d\ nou\ dreptul de a cere sau chiar de a sf\tui omul s\-l iubeasc\ pe Dumnezeu [i nu o suprafa]\, o piatr\ sau un bu[tean. {i de ce cererea de a-l iubi pe Dumnezeu i se adreseaz\ omului [i nu unei linii sau unei maimu]e ? Nimic din ceea ce exist\ `n lume nu poate aspira la o situa]ie excep]ional\, toate lucrurile din `ntreg universul decurg, cu egal\ necesitate, din legile eterne ale naturii. De ce deci Spinoza, cel at`t de nemul]umit s\-i vad\ pe oameni opun`ndu-se naturii, ca [i cum ar fi vrut s\ creeze un stat `n stat, distinge omul ca un lucru ce difer\ toto coelo de un plan, o linie, un bu[tean sau o maimu]\, [i ì impune legi, introduce estim\ri, creaz\ idealuri etc. ? De ce formeaz\ un „stat `n stat”, de ce opera sa


125

principal\ – nu `nt`mpl\tor se nume[te Etica – nu s-a supus, f\r\ s\ cr`cneasc\, matematicii [i, `n ciuda angajamentului s\u formulat `n mod solemn, vorbe[te despre om a[a cum un matematician nu a vorbit niciodat\ despre triunghiuri [i perpendiculare ? Dar este acela[i Spinoza c\ruia Dumnezeu i-a poruncit s\ mearg\ spre oameni, s\-i fac\ s\ vad\ f\r\ a vedea ? Nu ar fi `ndeplinit el voia Domnului ? Ar fi rezistat el celui c\ruia nimeni nu a putut s\-i reziste ? Cu siguran]\ c\ nu. Voia Domnului a fost `mplinit\. Spinoza, auzind chemarea : „pe cine Voi trimite ?” [i r\spunz`nd : „iat\-m\, trimite-m\ pe mine”, nu mai putea s\ nu-[i indeplineasc\ „misiunea istoric\”, cum nu au putut s\ o ocoleasc\ Descartes [i al]i mari fii ai primei [i ai celei de a doua Rena[teri. Spinoza L-a ucis pe Dumnezeu, adic\ i-a `nv\]at pe oameni s\ g`ndeasc\ c\ Dumnezeu nu exist\, c\ nu exist\ dec`t substan]a, c\ metoda matematic\ (adic\ metoda cercet\rii impersonale, obiective, [tiin]ifice) este singura adev\rat\, c\ omul nu constituie un stat `n stat. C\ Biblia, profe]ii, apostolii nu au descoperit adev\rul, ci au adus oamenilor doar `nv\]\minte morale, c\ legile [i `nv\]\mintele morale pot s\-L `nlocuiasc\ `n totalitate pe Dumnezeu, de[i omul, dac\ s-ar na[te liber sau n-ar fi cules fructul oprit, n-ar putea s\ disting\ binele de r\u, c\, `n general, nu ar fi nici bine, nici r\u, ci totul ar fi „foarte bine”, adic\ a[a cum i s-a ar\tat lui Dumnezeu atunci c`nd, cre`nd lumea nu dup\ legile naturii, ci dup\ propria voin]\, a privit lumea [i s-a bucurat. ~ns\ aceast\ „privire” divin\ pe care o avea primul om `naintea c\derii, nu mai este dat\ oamenilor.

126

LEV {ESTOV

„C\ s-a `nv`rto[at inima poporului acestuia [i cu urechile sale greu a auzit [i ochii s\i i-a `nchis”. Sau s\ vad\ clare et distincte, `ns\ nu ceea ce exist\, [i s\ fie, `n acela[i timp, convins c\ ceea ce vede clar [i distinct este ceea ce a v\zut Dumnezeu `nsu[i, `n cea de a [aptea zi, de s\rb\toare, atunci c`nd, odihnindu-se dup\ lucrarea Sa, {i-a admirat lumea. Spinoza a f\cut toate acestea. El a sugerat oamenilor c\ pot s\-l iubeasc\ pe Dumnezeu din toat\ inima [i din tot sufletul, cum L-au iubit psalmistul [i profe]ii, chiar atunci c`nd Dumnezeu nu exist\ sau a fost `nlocuit de necesitatea obiectiv\, matematic\ [i ra]ional\, sau de ideea binelui omenesc care nu se distinge prin nimic de necesitatea ra]ional\. Iar oamenii l-au crezut. Toat\ filosofia contemporan\ care exprim\, `n general, ceea ce Spiritul misterios al timpului sugereaz\ oamenilor, nu acel ceva prin care tr\iesc, acest\ filosofie, at`t de convins\ c\ „viziunile” sale, sau, cum se spune ast\zi, „intui]iile” sale reprezint\ plenitudinea viziunii posibile – nu numai pentru om ci [i pentru `ngeri [i chiar pentru zei (a[a se vorbe[te ast\zi, nu e inven]ia mea) – toat\ aceast\ filosofie vine, `n `ntregime, din Spinoza. ~n momentul de fa]\, o „concep]ie despre lume”, alta dec`t „idealismul etic”, e aproape imposibil\. Fichte exprima cu convingere acest lucru spun`nd c\ tot sensul cre[tinismului e cuprins `n primul verset al Evangheliei dup\ Ioan : ejn ajrch` h`n oJ lovgo"24. Tot at`t de lini[tit, Hegel vedea `n spusa stoic\, `ndemn`nd la renun]area la propria personalitate 24. La `nceput a fost cuv`ntul.


127

[i la disolu]ia sa `n substan]\, sarcina suprem\ a omului. Spun „lini[tit” pentru c\ e esen]ial. Nici Fichte, nici Hegel nu L-au ucis pe Dumnezeu. Un altul a f\cut aceasta. Dar ei nici m\car nu b\nuiau c\ au mo[tenit acea certitudinem cucerit\ cu pre]ul celei mai mari crime. Ei [i-au imaginat c\ era certitudinea lor, c\ viziunea lor at`t de sigur\ de sine le-a fost dat\ de natura `ns\[i. C`nd s-au g\sit fa]\ `n fa]\ cu eviden]a, nici m\car nu le-a trecut prin minte c\ originea ei ar putea fi at`t de `nsp\im`nt\toare, at`t de misterioas\. Contemporanul nostru, Dl. Edmund Husserl, mo[tenitor spiritual direct [i legitim al lui Descartes, la care se refer\ `ntotdeauna deschis, declar\ cu solemnitate : Evidenz ist in der Tat nicht irgendein Bewusstseinsindex, der an ein Urteil angeheftet, uns wie eine mystische Stimme aus einer besseren Welt ruft : Hier ist die Wahrheit ! Als ob solch eine Stimme uns freien Geistern etwas zu sagen und ihren Rechtstitel nicht auszuweisen hätte. (E. Husserl, Ideen, p. 300)25 {i nu putea fi alfel. Dumnezeu [i-a trimis profetul pentru a-i orbi [i a-i `nl\n]ui pe oameni [i pentru ca orbii [i cei `nl\n]ui]i s\ se cread\ liberi [i v\z\tori. De ce a fost necesar acest lucru ? {tia Spinoza de ce, [tim oare [i noi, cei care-i citim pe Isaia [i pe Spinoza ? Nu numai c\ nu putem r\spunde la o astfel de `ntrebare, dar nici m\car nu o mai putem pune... 25. Eviden]a nu este, `n fapt, un semn al con[tiin]ei, care, ad\ugat unei judec\]i, ne-ar striga asemeni unei voci venind dintr-o lume mai bun\: „aici se afl\ adev\rul”; ca [i c`nd o astfel de voce ar putea s\ ne spun\ nou\ ceva, nou\ spiritelor libere, [i n-ar trebui s\ se justifice.

128

LEV {ESTOV

Dar nu exist\ `ndoial\ c\, urm`nd drumul ar\tat de c\tre Descartes, „dep\[ind dualismul dintre `ntindere [i g`ndire” [i propun`nd ideea „substan]ei unice”, idee care l-a `nc`ntat pe Hegel [i-i `nc`nt\ ast\zi pe contemporani, Spinoza presim]ea c\ era pe cale s\-L ucid\ pe Cel iubit mai presus de orice [i c\-L ucidea respect`nd porunca divin\ liber\ [i voin]a-i proprie, c`tu[i de pu]in liber\. Urm\ri]i r`ndurile prin care `ncepe Tractatur de emendatione intellectur, din p\cate at`t de pu]in citit. Nu ve]i g\si aici triumf\torul de omnibus dubitandum al lui Descartes, nici idealismul etic al lui Fichte, nici panlogismul maiestuos al lui Hegel, nici chiar credin]a lui Husserl `n ra]iune [i `n [tiin]\. Repet, `n tot ce a scris Spinoza, nu exist\ vreo urm\ de trimf sau bucurie. El merge spre altar nu `n postur\ de sacrificator, ci de victim\. ~l va ucide pe Dumnezeu, L-a ucis pentru istorie, `ns\, `n ad`ncul sufletului, el simte `n chip „obscur” c\, f\r\ Dumnezeu, nu exist\ via]\, c\ adev\rata via]\ se afl\ nu `n perspectiva istoriei, ci `n cea a eternit\]ii – sub specie aeternitatis. {i aceast\ „[tiin]\” obscur\, ascuns\, abia vizibil\ ([i `nc\ nu totdeauna) lui `nsu[i c`t [i celorlal]i se v\de[te `n toat\ filosofia sa. Nu `n acele judec\]i clare [i distincte pe care istoria le-a cules de la el, el `nsu[i primindu-le de la Spiritul timpului, ci `n aceste sunete stranii, misterioase, insesizabile [i imponderabile care, `n limbajul nostru, nu pot fi nici m\car numite „voci clam`nd `n de[ert”, singurul lor nume fiind neauzitul. Exist\ un mare, etern mister `n cuvintele cumplite ale profetului : Et audivi vocem Domini dicentis : quem mittam ? Et qui ibit nobis ? Et dixi : Ecce ego,


129

mitte me. Et dixit : Vade et dices populo huic : Audite audientes et nolite intelligere, et videte visionem et nolite cognoscere. Excaeca cor populis huius et aures ejus aggrava ; et oculos ejus claude ; ne forte videat oculis suis et corde suo intelligat.

130

LEV {ESTOV


131

TABL| DE MATERII Prefa]\ – Peregrinarea prin sufletele omene[ti ......... 5 Not\ asupra edi]iei ............................................... 12 Noaptea din gr\dina Ghetsimani (Eseu asupra filosofiei lui Pascal) .................... 13 Privilegia]ii [i dezmo[teni]ii istoriei (Destinul istoric al lui Descartes [i Spinoza) ... 87

132

LEV {ESTOV

~n colec]ia PLURAL au ap\rut

1. Adrian Marino – Pentru Europa. Integrarea Rom^niei. Aspecte ideologice [i culturale 2. Lev {estov – Noaptea din gr\dina Ghetsimani `n preg\tire Matei C\linescu – Via]a [i opiniile lui Zacharias Lichter Emile Durkheim – Formele elementare ale vie]ii religioase Barbey d'Aurevilly – Dandysmul Henri Bergson – G`ndirea [i mi[carea Virgil Nemoianu – Micro-Armonia Carlo Ginzburg – Poveste nocturn\

Lector : Valeriu Gherghel Bun de tipar : mai 1995 Ap\rut 1995 Editura Polirom, B-dul Copou nr.3, • P.O. Box 266, 6600 Ia[i • Tel. & Fax (032) 214100 ; (032) 214111 Tiparul executat la Polirom S.A. • 6600 Ia[i, Calea Chi[in\ului nr.32 • Tel. & Fax (032) 230323 ; (032) 230485 Valoarea timbrului literar este de 59 lei. Suma se vireaz\ la ASPRO, cont nr. 45.108.012.108 deschis la BCR, filiala sector 1, Bucure[ti

Noaptea din grădina Ghetsimani

Noaptea planctonului

Noaptea samurailor

Noaptea umbrelor

Uydurulan din ve Kuran'daki din

Aik Din

Din Sosyolojisi

Disparitia statuii din parc

Spiritul din Llano Estacado

Grădina din Rama

Garadina din Rama

Rebelul din Dayworld

Noua printi din Amber

Sfântul Nectarie din Eghina

Bir din politikası : lâiklik

Amantii din Bizant

Tartarin din Tarascon

Însemnări din subterană

Întâmplări din grădina mea

Tunurile din Navarone

Din ve vicdan hürriyeti

Monstrul din prag

Afara din adapost

Românii din Peninsula Balcanică

Armele din Avalon

Misterul din Cornwall

Nouă prinţi din Amber

Florile inghetate din martie

Frumoasa din Louisiana

Omul din Castelul Inalt

Din-medeniyet ve laiklik

Noaptea din grădina Ghetsimani

Noaptea planctonului

Noaptea samurailor

Noaptea umbrelor

Uydurulan din ve Kuran'daki din

Aik Din

Din Sosyolojisi

Disparitia statuii din parc

Spiritul din Llano Estacado

Grădina din Rama

Garadina din Rama

Rebelul din Dayworld

Noua printi din Amber

Sfântul Nectarie din Eghina

Bir din politikası : lâiklik

Amantii din Bizant

Tartarin din Tarascon

Însemnări din subterană

Întâmplări din grădina mea

Tunurile din Navarone

Din ve vicdan hürriyeti

Monstrul din prag

Afara din adapost

Românii din Peninsula Balcanică

Armele din Avalon

Misterul din Cornwall

Nouă prinţi din Amber

Florile inghetate din martie

Frumoasa din Louisiana

Omul din Castelul Inalt

Din-medeniyet ve laiklik

Recommend Documents