Indrumator de practica botanica, Muntii Bucegi-Baiului

CUPRINS Introducere 1. Staţiunea Zoologică Sinaia la 80 de ani de activitate 2. Masivul Bucegi – Munţii Baiului (Gârbova). Consideraţii generale 3. Caractere comune organismelor vegetale 4. Unităţi taxonomice utilizate în sistematica vegetală 5. Talofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 5.1. Licheni 5.2. Briofite 6. Cormofite 6.1. Organe vegetative – caractere morfologice 6.1.1. Rădăcina 6.1.2. Tulpina 6.1.3. Frunza 6.2. Structuri implicate în reproducerea sexuată 6.3. Cormofite prezente în Munţii Bucegi – Baiului 6.3.1. Încrengătura Pteridophyta 6.3.2. Încrengătura Pinophyta 6.3.3. Încrengătura Magnoliophyta 7. Forme biologice. Caracterizarea ecologică a plantelor – forme ecologice 8. Etaje de vegetaţie din Munţii Bucegi – Baiului 9. Plante periclitate, vulnerabile şi rare; endemite; plante ocrotite. Rezervaţii naturale din Munţii Bucegi 10. Herborizarea, prepararea şi întocmirea herbarelor

1

Bibliografie INTRODUCERE Îndrumătorul de practică botanică este o lucrare didactică ce se adresează în primul rând studenţilor de la secţiile de Biologie, Biochimie şi Ecologie ce realizează activitatea de practică pe teren, în zona masivelor muntoase Bucegi şi Baiului. Reprezintă totodată un material deosebit de util profesorilor din învăţământul preuniversitar care organizează aplicaţii botanice cu elevii, în scopul cunoaşterii diversităţii plantelor şi a relaţiilor pe care acestea le au cu mediul înconjurător. Elaborată în scopul de a sprijini în mod real aprofundarea cunoştinţelor teoretice dobândite de către studenţi, prezenta lucrare oferă un cuantum de noţiuni concrete şi sintetice facilitând desfăşurarea eficientă a activităţii didactice adiţionale pe care o reprezintă practica botanică. Îndrumătorul structurat pe capitole include atât informaţii privind caracteristicile morfoanatomice utilizabile în identificarea speciilor pe teren, a formelor biologice şi ecologice cât şi o imagine cât mai completă a diversităţii organismelor vegetale ce populează diferitele sisteme ecologice, a distribuţiei lor pe etaje de vegetaţie, a plantelor endemice şi rare, a rezervaţiilor naturale şi a speciilor ocrotite. Referinţele geografice şi climatice ale zonei, prezentate încă de la început facilitează înţelegerea distribuţiei şi structurii comunităţilor de plante. O serie de indicaţii privind herborizarea, întocmirea herbarelor şi importanţa lor ca sisteme de referinţă în studiile taxonomice şi în evaluarea evoluţiei diversităţii plantelor sunt de asemenea incluse. Atât prin conţinutul său cât şi prin ilustraţia bogată, adecvată şi uşor utilizabilă, prezenta lucrare se doreşte a fi un instrument real de eficientizare a practicii botanice în zona masivelor Bucegi şi Baiului. Autorii

2

1. STAŢIUNEA ZOOLOGICĂ SINAIA LA 80 DE ANI DE ACTIVITATE CP I DR. CONSTANTIN CIUBUC Staţiunea Zoologică Sinaia, prima staţiune de cercetări biologice din România a fost înfiinţată la 22 martie 1922 (conform unui act de vânzare–cumpărare) de către prof. AndreiPopovici Bâznoşanu. Staţiunea a funcţionat continuu în ciuda vicisitudinilor vremurilor, mai cu seamă în anii războiului, în anii de criză şi în anii dictaturii, când a fost supusă diferitelor restricţii atât în ce priveşte întreţinerea spaţiilor de cercetare şi cazare, cât mai cu seamă asupra finanţării posturilor de cercetători şi cadre tehnice, permanente sau temporare. Imediat după terminarea primului război mondial şi după înfăptuirea Unirii, când România se afla încă în perioada de criză economică, tânărul conferenţiar Andrei Popovici-Bâznoşanu de la Catedra de Zoologie Descriptivă a Facultăţii de Biologie a Universităţii din Bucureşti, reuşea să convingă

autorităţile

vremii,

prin

mai

multe

scrisori

succesive

adresate

Ministerului

Instrucţiunii, de necesitatea înfiinţării unui „laborator în mijlocul naturii”. Ajutat la Ministerul Instrucţiunilor Publice de colegul său de studenţie Constantin Kiriţescu, a obţinut suma necesară (280.000 lei) pentru cumpărarea unei case neterminate, cu etaj şi subsol, la poalele muntelui Cumpătul, Sinaia, la altitudinea de 860 m. Clădirea fusese construită înaintea primului război mondial, începând cu anul 1914, după o documentaţie, modificată (existentă în arhivele staţiunii), realizată de arhitectul Radu Culcer. Suprafaţa de teren pe care era construită casa (973 m2) era insuficientă pentru extindere şi pentru finalizarea anexelor clădirii, de aceea, concomitent, a achiziţionat (conform actelor din arhiva staţiunii) şi un teren în pantă (923 m2) în partea vestică, în imediata vecinătate. În toată această activitate a fost susţinut permanent şi de rectorul Universităţii din Bucureşti profesorul dr. Mihai Vlădescu. Intenţiile ce aveau să fie transpuse în realitate sunt explicate într-o adresă către Ministrul Instrucţiunii Publice (datată 18 martie 1922), redactată în manuscris de prof. Andrei PopoviciBâznoşanu, după ce clădirea fusese achiziţionată:

3

„Domnule Ministru, Prin jurnalul Consiliului de Miniştrii Nr. 46 înregistrat la nr. 2634/1922 s-a aprobat crearea unei staţiuni de Zoologie pe lângă catedra de zoologie descriptivă ce ocup la Facultatea de Ştiinţe. Această staţiune, laborator în mijlocul naturii, va înlesni pe de o parte studiile ştiinţifice ale cercetătorilor, iar pe de altă parte va servi mai ales pentru a îndruma pe studenţi cu observarea animalelor în mediul lor şi cu înţelegerea raporturilor strânse dintre faună şi floră. În ţările din apus şi mai ales din Franţa, pe lângă catedrele de zoologie sunt ataşate staţiunile de zoologie maritimă. Eu am ales ca localitate unde să fie instalată staţiunea lângă regiunea Bucegilor. Prin varietatea lor (torenţi, păduri, plaiuri alpine etc.) Bucegii oferă naturalistului o comoară nepreţuită de forme animale şi vegetale şi afară de aceasta, distanţa de la Bucureşti e destul de scurtă. M-am gândit în primul rând să cumpăr o casă proprie pentru laborator şi fericirea a făcut să găsesc la poalele muntelui Cumpătu, lângă Sinaia o casă construită înainte de război şi care ar putea corespunde cu necesităţile unui laborator, e casa doamnei A. C. Nacu care a consimţit să o vândă pe preţul de 280.000 lei şi jumătate din cheltuieli. Alătur raportul de evaluare a serviciului de Arhitectură din Ministerul nostru. Pentru crearea staţiunii mi s-a ordonanţat prin ordonanţa 19023 din 17 ianuarie 1922 suma necesară, aşa încât am de unde achita cumpărarea casei. Vă rog domnule Ministru să binevoiţi a delega pe dl. Avocat al Ministerului cu întocmirea actului de cumpărare pe seama Ministerului de Instrucţie rămânând ca din restul sumei să fac complectările şi instalaţiunile”. În vara anului 1929 prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu construieşte „Cabana Naturaliştilor” fiind ajutat de proprietarul Fabricii de Hârtie Buşteni, Karol Shill. Cabana, o modestă cameră de 13 m2, aflată lângă Cantonul Jepi (Cantonul Shill), la altitudinea de 1960 m, avea să fie un minunat loc de cazare pentru aproape toţi cercetătorii care au desfăşurat activitate de cercetare, de la înfiinţare până în zilele noastre, în masivul Bucegi. Deşi scopul înfiinţării staţiunii era foarte clar şi bine conturat, au existat totuşi momente de criză, cu dificultăţi economice, când activităţile de cercetare şi didactice erau vădit stânjenite din lipsă de fonduri (pentru întreţinere, reparaţii, fonduri de salarii etc). Cu toate acestea activitatea de cercetare nu a încetat niciodată, nici chiar în timpul războiului, când o parte din camere au fost ocupate pe rând de trupele româneşti, germane şi ruseşti. În funcţie de etapele parcurse de staţiune în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată, caracterul permanent sau temporar al activităţii de aici, în funcţie de caracteristicile cercetării

4

şi domeniile abordate, de modificările şi îmbunătăţirile aduse staţiunii, impuse de organizatorii diriguitori, directori sau şefi de staţiune (Andrei Popovici-Bâznoşanu, Constantin Motaş, Mircea-Alexandru Ieniştea, Adriana Murgoci, Lucian Gruia, Margareta Cantoreanu, Constantin Ciubuc) în viaţa staţiunii pot fi decelate mai multe etape. Etapa pregătitoare (1922–1927) se caracterizează printr-o activitate de amenajare, dotare, aprovizionare cu instrumente şi echipamente necesare activităţilor de cercetare din teren şi din laborator. În această activitate profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu a fost continuu susţinut de soţia sa şi de tinerii studenţi şi cercetători: Wilhelm K. Knehtel (entomolog),

Gheorghe

Brandza,

Gheorghe

Potişel

(specialistul

în

microscoape),

Constantin Bogoescu, E. Iorgulescu şi Florin Scărlătescu. Prima lucrare ştiinţifică de referinţă realizată la staţiune, este în domeniul zoologiei nevertebratelor din apele pâraielor de munte realizată în anul 1927 de Witold Stefanski, profesor la Universitatea din Varşovia, lucrare cu un profund caracter monografic, intitulată: „Les Nématodes des torrents de Sinaia avec les Considerations sur les Nematodes des torrents en general”. În lucrare sunt analizate sistematic, cu note ecologice şi adaptări la viaţa reocrenă majoritatea speciilor de Nematode din regiunea Bucegilor şi sunt analizate comparativ cu speciile din regiunea Zakopane (Polonia). Demn de menţionat este faptul că această monografie rămâne până azi singura publicaţie din România făcută asupra acestui important grup de organisme acvatice. În perioada 1927–1941 în staţiune s-a desfăşurat o activitate de cercetare şi educaţie biologică efervescentă, cu caracter temporar (numai în perioada de vară şi toamnă înainte de începerea cursurilor universitare), la care participau cercetătorii, apropiaţii profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu şi colegii de la catedra de Zoologie descriptivă proaspăt înfiinţată. În afara celor amintiţi mai sus s-au alăturat Ecaterina Dobreanu şi Raul Călinescu. Despre caracterul formativ al instituţiei, de specializare a viitorilor specialişti sunt grăitoare, încă de la începutul activităţii, nume recunoscute care au ocupat posturi de entomologi în alte institute de cercetări: Cornelia Hrisafi, Florica Dimitriu Manolache şi Constantin Manolache care au făcut carieră la Institutul de Cercetări Agronomice din Bucureşti. Prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu însoţit de botanişti (Simion St. Radian, Marcel Branza, Th. Solacolu, Constantin T. Popescu, Gh. Grinţescu) şi geologi (Victor Anastasiu, Otto

5

Protescu, Miltiade Filipescu, Ilie Mircea) ai vremii efectua excursii deosebit de instructive atât pentru propria pregătire cât şi pentru pregătirea tuturor participanţilor la aceste activităţi. Relaţiile stabilite cu universităţile din străinătate nu au rămas fără urmări în viaţa staţiunii. Profesorul invita cercetători străini şi cadre didactice universitare, să lucreze la staţiune: W. Polinski şi H. Iawlowski de la Universitatea din Varşovia (cercetează Gastropodele din Bucegi şi respectiv Miriapodele din Cumpătu); prof. Jivoin Georgevitch de la Universitatea din Belgrad – protistolog; Th. Geburtig de la Strassburg – cecidolog care realizează un stagiu de specializare; Roger Heim şi Panca Eftimiu-Heim, micologii de la Muzeul Naţional de Istorie Naturală din Paris. Raul Călinescu face cercetări de sistematică şi ecologie a vertebratelor, precum şi asupra distribuţiei acestora pe teritoriul masivelor muntoase apropiate şi pe întreg teritoriul României, publicând într-un interval de timp scurt, un număr de 14 lucrări ştiinţifice. În anul 1930 publică prima teză de doctorat realizată la staţiune intitulată „Contribuţiuni sistematice şi zoogeografice la studiul amphibiilor şi reptilelor din România”. Colaboratorul apropiat, asistentul Constantin Bogoescu îşi orientează de la începutul activităţii sale, ca domeniu de preocupare, ordinul de insecte acvatice din apele de munte, Ephemeroptera şi astfel publică într-un interval de câţiva ani, 11 lucrări ştiinţifice. În anul 1932 Constantin Bogoescu publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul morphologic şi biologic al phanerelor larvelor de Ephemerine” lucrare realizată exclusiv la staţiune, asupra morfologiei şi biologiei fanerelor de Ephemeroptere, autorul punând accent pe importanţa chetotaxiei în taxonomie şi evoluţia filogenetică a acestui grup de insecte adaptat la condiţiile de torenţi. Tot în anul 1932 Mihai A. Ionescu îşi publică teza de doctorat intitulată „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului (pătura de frunze moarte) de fag”, această lucrare fiind prima cercetare cu caracter ecologic din pădurile de fag din România, introducând de altfel şi termenul de „frunzar”. Deşi, în documentele existente, nu sunt informaţii cu privire la activitatea didactică, pentru perioada 1927–1941, totuşi, se presupune că în perioadele de vară, studenţii, viitori naturalişti de la Facultatea de Ştiinţe, făceau vizite scurte, de 2–3 zile pentru observarea speciilor de nevertebrate şi vertebrate în mediul lor natural.

6

Într-un interval scurt de timp, de numai 10 ani (1922–1932) în staţiune sunt realizate un număr de 37 lucrări ştiinţifice originale printre care enumerăm doar câteva dintre acestea: „Une nouvelle espece d’ AcentrellaBgtss, Acentrella sinaica n.sp.” (Bull. De la Sec. Sc. de l’Acad. Roumanie, XIV-éme, 1931) autor Constantin Bogoescu; „Polycladodes voinovi, n. sp.; nouveau Triclade obscuricole de Roumanie” (C. R. Soc. Biologie Paris, t. XCIII, 1925, p. 1435), autor Radu Codreanu; „Nouvelles galles pour Roumanie. Note preliminaire” (Publicaţiile naturaliştilor din România, vol. 10, 1931) autor Th. Geburtig;„Solurile de pe Cumpătu şi Bucegi” (prima lucrare în domeniu apărută până în acel timp) autor, Nicolae Cernescu (1932); „Contribuţiuni la studiul faunei frunzarului de conifere de la Sinaia” autor Constantin Manolache (1932), lucrare ce avea să fie dezvoltată mai târziu (1937) în teza sa de doctorat intitulată „Cercetări cantitative asupra macrofaunei frunzarului de Larix (Valea Zgarburei – Sinaia) şi stejar (Căscioare – Vlaşca)”. Era binecunoscută amabilitatea şi generozitatea profesorului Andrei Popovici-Bâznoşanu care invita şi oferea condiţii de lucru pentru pasionaţi ai naturii de la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti şi din alte centre universitare, sau chiar de pe băncile liceului. Astfel Radu Codreanu, fiind atras de frumuseţile oferite de „varietatea formelor de viaţă” încă din timpul adolescenţei şi de stilul de muncă deosebit oferit de profesor, avea să-şi realizeze teza de doctorat, susţinută în anul 1939 la Paris, şi publicată în Archives de Zoologie Experimentale et Generale intitulată „Cercetări biologice asupra Chironomidului Symbiocladius rhitrogenae (Zavr.) ectoparazit cancerigen pe Efemerele torenticole”. Sub conducerea ştiinţifică a prof. Bâznoşanu, Alexandru V. Grossu îşi elaborează teza de doctorat

(1939)

intitulată

„Contribuţiuni

sistematice,

ecologice

şi

biologice

asupra

Gastropodelor din regiunea Sinaia (Masivele Bucegi şi Gârbova)”. Lucrarea citează 117 specii de Gastropode, unele dintre ele endemice pentru Carpaţi, iar altele pentru Bucegi. Ecaterina Dobreanu îşi începe activitatea ştiinţifică de sistematician zoolog şi freatolog, la staţiune,

prin

publicarea

a

numeroase

lucrări

de

sistematică

entomologică

asupra

amphipodelor ce avea să se încununeze mai târziu (1955) ca volum de faună în colaborare cu Sergiu Cărăuşu şi Constantin Manolache asupra Crustaceelor Amphipode, forme salmastre şi de apă dulce.

7

Păsările din Carpaţi şi în special din masivul Bucegi încep să fie cercetate, tot în această perioadă, de Ion Cătuneanu, un precursor al ornitologiei româneşti care publică trei liste ce cuprind majoritatea speciilor din această zonă. Deşi titulatura staţiunii de „Staţiune Zoologică” ar sugera preocupări limitate, cercetări axate doar asupra componentelor faunistice din ecosistemele de munte acvatice şi terestre, totuşi aici s-au desfăşurat încă de la început, activităţi ştiinţifice complexe asupra altor domenii biologice: sistematica cormofitelor, fiziologie vegetală şi animală, petrografie etc. Astfel Nicolae Sălăgeanu studiază nutriţia plantelor semiparazite (Rhinanthaceae) şi îşi elaborează teza de doctorat intitulată „Despre nutriţia la Rhinanthacee” în anul 1936 la Staţiunea Zoologică. Sunt elucidate procesele fiziologice ale acestor plante şi aspectele practice legate de parazitarea cormofitelor cu specii ale genului – de aici mari neajunsuri aduse producţiei vegetale a pajiştilor montane şi submontane din Carpaţii româneşti. Profesorul de fiziologie animală Dimitrie Călugăreanu, de la Facultatea de Ştiinţe Bucureşti face cercetări temeinice, asupra fiziologiei planariilor încă din primii ani ai existenţei staţiunii („Action de la lumiere sur la Planaria gonocephala”, 1934). Botanistul Gheorghe Grinţescu studiază genul Aconitum din Bucegi. Geologul Otto Protescu studiază geologia şi paleobiologia chihlimbarului de Buzău. S. Sturdza studiază ecologia furnicii roşii din regiune. Naturalistul, medicul şi pictorul Ion Ţuculescu face cercetări fiziologice de adaptare la nevertebrate (Tenebrio molitor şi Catocala electa; Insecta) dar şi cercetări de hidrobiologie şi protozoologie, în special asupra protozoarelor Ciliate. Primele preocupări asupra protecţiei frumuseţilor naturale, a asociaţiilor vegetale, a pajiştilor alpine, a pădurilor de Pinus mugo de pe platoul Bucegilor datează de la începutul secolului trecut, imediat după organizarea turismului de pe Valea Prahovei şi acestea sunt datorate prof. Andrei Popovici-Bâznoşanu şi câtorva botanişti: Ion Şerbănescu, Valeriu Puşcariu, Alexandru Beldie. Ei au organizat, pentru prima dată pe teritoriul României (1927–1928), un „alpinetum”, existent şi astăzi, în imediata vecinătate a Cabanei Naturaliştilor, la altitudinea de 2000 m. O mică zonă cu jneapăn (Pinus mugo) a fost împrejmuită şi au fost plantate şi alte

8

specii de plante erbacee, mai rare, de pe platou: Leontopodium alpinum, Gentiana punctata, Gentiana lutea etc. Perioada cuprinsă între 1941–1951 se caracterizează, mai ales în primul interval, printr-o revigorare şi o creştere a personalului, cu alţi tineri absolvenţi ai Facultăţii de Ştiinţe Naturale a Universităţii din Bucureşti. În anul 1941 profesorul Andrei Popovici-Bâznoşanu se pensionează şi în funcţia de director a fost numit naturalistul „descriitor al naturii” cum era numit de profesor, Constantin Motaş, care avea să conducă cu mare pricepere destinele staţiunii până în iunie 1945. În anii de activitate la staţiune profesorul Constantin Motaş, absolvent al Universităţii din Grenoble, organizează atât activitatea stiinţifică cât şi pe cea administrativă, obţine fonduri importante pentru reparaţiile staţiunii şi anexei, aducându-le la un grad ridicat de confort şi dotare. Face nenumărate demersuri, rămase fără succes, pentru realizarea extinderii anexei cu spaţii de cazare suplimentare, realizând chiar un proiect care avea să fie abandonat, în cele din urmă, datorită lipsei fondurilor. În plan ştiinţific, Constantin Motaş desfăşoară o deosebită activitate de cercetare asupra acarienilor freatici şi hidracarienilor din România, fie ca unic autor fie în colaborare cu alţi viitori cercetători şi cadre didactice (Jana Tanasachi, Traian Orghidan). Cadre didactice universitare din străinătate întreprind şi în această etapă, cercetări asupra unor grupe de organisme neabordate, până la vremea aceea. Astfel prof. Willy Ramme de la Muzeul de Ştiinţe Naturale din Berlin, realizează primele cercetări asupra Ord. Ortoptera (1942). În afară de tinerii cercetători care activează în continuare, schema este suplimentată cu alţi tineri absolvenţi. Anul 1941 găseşte staţiunea cu un număr impresionant de cadre (14 cadre cu studii de specialitate), în ciuda condiţiilor de cazare destul de dificile: Mircea-Alexandru Ieniştea (venit de la Universitatea din Cernăuţi), Bujor Florescu, Gheorghe T. Dornescu, Adriana Murgoci, Margareta Dumitrescu, Florica Mezincescu, Maria Dornescu, Vasile D. Homeiu, Jana Tanasachi şi Nicolae Botnariuc, iar mai târziu Valeriu Puşcariu, Traian Orghidan, Eugen Niculescu şi Elena Chiriac-Roman.

9

Viitorul întemeietor al Grădinii Botanice din Cluj, profesorul Alexandru Borza face cercetări fitosociologice asupra rezervaţiei din abruptul prahovean al Bucegilor şi asupra rezervaţiei „Arinişul de la Sinaia” din vecinătatea staţiunii. Elocventă este caracterizarea făcută de autor a bogăţiei specifice floristice din Munţii Bucegi, încă în anul 1944 în prima lucrare de fitosociologie apărută la noi, intitulată „Florile Bucegilor – Contribuţii la cunoaşterea repartiţiei plantelor vasculare”. Contribuţia profesorului Alexandru Borza alături de a celorlalţi botanişti ai vremii (Valeriu Puşcariu, Ion Şerbănescu, Alexandru Beldie), a fost hotărâtoare în obţinerea statutului de rezervaţie naturală pentru Munţii Bucegi (1948). În anul 1945 directorul staţiunii Constantin Motaş fusese înlocuit cu bunul său coleg şi prieten Constantin Bogoescu. În ciuda urmărilor nefaste ale războiului, activitatea de cercetare desfăşurată în intervalul 1941–1948 s-a materializat prin două volume de lucrări apărute în 1944 şi 1948 şi nenumărate lucrări şi teze de doctorat (14 articole în intervalul 1941–1944, vol. I şi 26 articole în intervalul 1944–1948, vol. II). Cele două volume de articole au fost realizate prin grija deosebită a directorului staţiunii Constantin Motaş. Lucrările de început asupra nevertebratelor din pânza freatică făcute de Constantin Motaş şi Jana Tanasachi, aveau să prevestească cariera deosebită a acestor doi cercetători în domeniul biospeologiei şi freatologiei. Cercetătorii tineri din perioada 1927–1951 fac ucenicia în cercetare la Staţiunea Zoologică după care ajung cadre didactice ale Facultăţii de Biologie: Constantin Motaş, Gh. T. Dornescu, Elena Chiriac, Nicolae Botnariuc, Adriana Murgoci, Bujor Florescu, Mihai A. Ionescu,

Constantin

Bogoescu,

Maria

Dornescu,

Vasile

D.

Homeiu,

Florica

Mezincescu, Mircea-Alexandru Ieniştea, Nicolae Sălăgeanu. Alţii ajung cercetători în institute nou înfiinţate, cum este cazul lui Traian Orghidan, reorganizatorul Institutului de Speologie. Perioada 1951–1961 şi mai ales 1951–1953, considerată cea mai nefastă din istoria staţiunii, se caracterizează printr-o diminuare a activităţii de cercetare şi didactice, urmare a consecinţelor războiului şi reorganizării învăţământului. Cu toate acestea intervalul 1953–1961

10

este cunoscut ca o perioadă nouă, atât din punct de vedere al activităţii de cercetare cât şi al administraţiei şi mai ales al caracterului permanent al cadrelor angajate la staţiune. În acest interval, în funcţia de director este numit mai vechiul colaborator al staţiunii, în persoana

profesorului

Mircea-Alexandru

Ieniştea,

iar

ca

preparatori

sunt

angajaţi

permanent la Sinaia Cleopatra Sterghiu, Ştefana Roman, Doina Dinescu, Margareta Diaconescu. În anul 1955 schema este suplimentată cu încă trei cadre noi, tinere, Eugen Şerban, Ion Tăbăcaru şi Margareta Cantoreanu iar în 1957 cu ing. Ştefan Negru, un foarte bun cunoscător al entomofaunei forestiere şi a artropodelor malofage, de la care a rămas o frumoasă colecţie de insecte coleoptere din pădurile de conifere şi foioase. Dintre tinerele cadre numite, doar Margareta Cantoreanu avea să rămână în activitate la staţiune până la pensionare (1994). După realizarea unei ucenicii în domeniul cercetării sistematicii, faunisticii, sistematicii vegetale majoritatea specialiştilor au fost asimilaţi la diferite instituţii de profil biologic din Bucureşti. Aceşti specialişti au evoluat mai târziu, pe direcţii de cercetare oarecum înrudite cu activităţile desfăşurate în primii lor ani de la staţiune. Astfel Ştefana Roman a continuat cercetările în domeniul floristic la Institutul de Biologie Bucureşti. La numai câţiva ani de activitate Ştefana Roman (1959) împreună cu Ana Paucă realizează primul îndrumător botanic ce caracterizează flora alpină montană, îndrumător valabil nu numai pentru masivul Bucegi ci şi pentru întreaga floră montană din România. În lucrare sunt caracterizate taxonomic peste 800 specii de plante din flora montană, lucrarea fiind de mare importanţă practică mai ales pentru cadrele didactice universitare de la disciplinele botanice dar şi pentru studenţi şi tinerii naturalişti. Sub egida Academiei Române, în anul 1956, un colectiv format din cercetători botanişti sistematicieni, fiziologi, unii dintre ei cadre didactice la Facultatea de Biologie din Bucureşti (Dimitrie

Puşcaru,

Evdochia

Puşcaru-Soroceanu,

Ana

Paucă,

Ion

Şerbănescu,

Alexandru Beldie, Traian Ştefureac, Nicolae Cernescu, F. Saghin, V. Creţu, L. Lupan şi V. Tascenco) elaborează monografia „Păşunile Alpine din Munţii Bucegi” în care, pentru prima dată, sunt identificate toate asociaţiile vegetale din Bucegi. În lucrare sunt caracterizaţi

11

detaliat factorii pedoclimatici care influenţează producţia păşunilor alpine supuse proceselor de eroziune, proces determinat de păşunatul intensiv şi turismul necontrolat. Activitatea de bun organizator şi cercetător a lui Mircea-Alexandru Ieniştea a făcut ca staţiunea să cunoască modificări resimţite până în zilele noastre. În perioada primului an de activitate ca director (1955–1956), Mircea-Alexandru Ieniştea reuşea să introducă încălzirea cu gaze naturale, ce avea să crească simţitor confortul şi să îmbunătăţească condiţiile de lucru în laboratoarele staţiunii. În plan local, contribuţia staţiunii la organizarea şi funcţionarea Muzeului de Ştiinţe Naturale din Ploieşti este ilustrată printr-o scrisoare a primului director al muzeului, în persoana prof. Margareta Moşneaga. Începând cu anul 1954, Margareta Moşneaga a făcut nenumărate deplasări la staţiune, pentru documentare bibliografică, pentru obţinerea unor coli de herbar cu plante determinate şi exponate zoologice, insecte, nevertebrate etc. identificate de către specialiştii staţiunii, absolut necesare unui început de muzeu. Perioada

1951–1961

se

caracterizează

prin

două

categorii

importante

de

activităţi:

continuarea cercetărilor fundamentale asupra faunei şi florei din zonă, cu completări şi extinderi a arealelor şi în celelalte zone ale României; activitate didactică de teren a studenţilor, prevăzută în planul de învăţământ, cu precădere asupra componentelor faunistice şi floristice. Perioada 1961–1989 corespunde, în plan general cu dezvoltarea ecologiei ca ştiinţă de sine stătătoare şi creerea disciplinei şi apoi a catedrei de ecologie de la Facultatea de Biologie a Universităţii din Bucureşti. Un merit deosebit în acest sens l-a avut şi titulara disciplinei de Ecologie Generală prof. Adriana Murgoci, ce a ocupat şi funcţia de director ştiinţific al Staţiunii Zoologice Sinaia în tot acest interval. În intervalul 1961–1970 conducerea staţiunii a fost asigurată de dr. Lucian Gruia, timp în care îşi trece şi teza de doctorat în domeniul ecologiei şi taxonomiei algelor terestre „Cercetări comparative asupra algelor din solurile Masivelor Bucegi şi Gârbova”. Şi în această perioadă staţiunea a sprijinit logistic (prin acordarea spaţiilor de cazare, punerea la dispoziţie a diferitelor echipamente, a laboratoarelor, a Cabanei Naturaliştilor) majoritatea

12

cercetătorilor din alte sectoare de cercetare înrudite, de la alte institute de cercetare: I.C.A.S., Institutul de Biologie, Institutul de Speologie etc. Astfel Alexandru Beldie (I.C.A.S.) elaborează lucrarea intitulată „Flora şi vegetaţia Munţilor Bucegi” (1967), iar mai târziu (1972) „Determinatorul plantelor din Munţii Bucegi”, lucrări indispensabile oricărui botanist pentru identificarea speciilor din flora şi vegetaţia din regiune; Elena Traciuc (Institutul de Biologie Bucureşti) face cercetări asupra Araneelor din regiune, Francisc Botea (Institutul de Speologie) face cercetări asupra grupului Oligochaeta (terestre şi acvatice) din Bucegi şi Gârbova etc. De numele prof. Adriana Murgoci şi de cel al dr. Margareta Cantoreanu este legată omagierea semicentenarului staţiunii, în anul 1972, la care au participat majoritatea biologilor de la catedrele Facultăţii de Biologie, institute de cercetări de profil din Bucureşti, Cluj şi Iaşi, cadre didactice din şcolile gimnaziale şi liceale din oraşele Ploieşti, Vălenii de Munte etc. Sărbătorirea semicentenarului s-a desfăşurat în 27–29 octombrie 1972 la Bucureşti, la Facultatea de Biologie şi la Staţiunea Zoologică Sinaia, printr-o largă sesiune de comunicări ştiinţifice din diferite domenii biologice: zoologie, botanică, genetică, ecologie şi metodica predării ştiinţelor biologice în învăţământul gimnazial, preuniversitar şi universitar. Din nefericire la sfârşitul perioadei 1961–1970, funcţia îndeplinită de staţiune, aceea de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie din Bucureşti şi cercetători pentru principalele institute de cercetări din Bucureşti, funcţie îndeplinită de-a lungul celor cinci decenii de activitate a staţiunii, este complet abandonată. Cauzele acestui proces constau în restrângerea schemei organizatorice a staţiunii şi apariţia diferitelor forme de pregătire postuniversitare de la Facultatea de Biologie, a formelor de doctorate cu frecvenţă şi fără frecvenţă, a cultivării unui concept la modă pentru acea perioadă a „stabilităţii cadrelor cu studii superioare, în localitatea de domiciliu” şi nu în ultimul rând a scăderii interesului tinerilor absolvenţi pentru disciplinele de sistematică animală şi vegetală. O altă cauză care a dus la dispariţia funcţiei de „pepinieră” pentru viitoarele cadre didactice ale Facultăţii de Biologie a fost şi scăderea vertiginoasă a numărului de posturi din învăţământul superior în general, scăderea numărului de catedre, comasarea unor discipline etc., în ciuda faptului că la Facultăţile de Biologie de la cele trei Universităţi mari din România, începând cu anii 1960, apăruse deja disciplina de ecologie.

13

După pensionarea prof. Adriana Murgoci (1970) de îndrumarea ştiinţifică a staţiunii a răspuns neoficial titularul disciplinelor Biologie Generală şi Ecologie de la Facultatea de Biologie prof. Nicolae Botnariuc, îndrumătorul nenumăratelor teze de doctorat realizate la Catedra de Ecologie, iar la conducerea staţiunii, a fost numită Margareta Cantoreanu care avea să rămână pe post de director până la pensionare (1994). În plan general această perioadă se caracterizează printr-o creştere a numărului cercetărilor ecologice realizate atât asupra ecosistemelor din lunca inundabilă a Dunării, Delta Dunării dar şi asupra ecosistemelor terestre şi acvatice, montane şi alpine. Activitatea de cercetare din staţiune nu putea să rămână departe de tot acest proces, iar o parte dintre puţinii cercetători din staţiune, Margareta Cantoreanu, Lucian Gruia (care părăseşte staţiunea în anul 1977) şi Constantin Ciubuc (încadrat pe post de biolog la 1 septembrie 1976) sunt integraţi în proiectele de cercetare realizate la Catedra de Ecologie a Facultăţii de Biologie Bucureşti. În tot acest interval funcţia didactică îndeplinită de Staţiunea Zoologică nu a fost abandonată, la staţiune făcându-se aplicaţii practice cu studenţii anului I şi II de la secţiile de Biologie şi Biochimie. Personalul de specialitate din staţiune a condus nemijlocit, în foarte multe momente, această activitate didactică. În anii 1984–1989, urmare a scăderii excesive a numărului de cadre didactice de la disciplinele botanice şi zoologice de la Facultatea de Biologie practica studenţilor era asigurată de multe ori exclusiv de cele două, trei cadre de la staţiune. Pentru această muncă se impunea ca o condiţie esenţială cunoaşterea temeinică a diversităţii specifice şi a diversităţii ecosistemelor din Munţii Bucegi şi Gârbova în ciuda preocupărilor diferite pe care le avea fiecare dintre aceste cadre, astfel încât se poate spune că nici o generaţie de studenţi nu a rămas fără efectuarea acestui stagiu de practică, foarte util pentru formarea tinerelor cadre didactice şi cercetători de la Facultatea de Biologie. În anii 1980–1989 la staţiune sunt cazate cadre didactice de la Facultatea de Biologie din Bucureşti, unele dintre ele elaborând lucrări în domeniile respective. La finele anului 1970 Margareta Cantoreanu îşi susţine teza de doctorat intitulată „Contribuţii la studiul subordinului Cicadoidea (Homoptera Auchenorrhycha) din R. S. România”. Lucrarea se axează asupra taxonomiei, morfologiei şi ecologiei populaţiilor mai importante ale

14

subordinului Auchenorrhycha de pe întreg teritoriul României, neabordat până atunci de cercetătorii români. În anul 1984 Constantin Ciubuc susţine teza de doctorat, coordonată de prof. Nicolae Botnariuc membru al Academiei Române, intitulată „Ecologia populaţiilor de Gammarus balcanicus (Crustacea, Amphipoda) din bazinul superior al Prahovei, zona Sinaia – Buşteni”. Teza de doctorat are meritul de a fi realizată de pe principii moderne, atât din punct de vedere metodologic, dar mai ales din punct de vedere conceptual, deoarece interpretarea parametrilor structurali şi funcţionali a fost făcută numai pe baza statisticii matematice. În intervalul 1984–1989, specialiştii Staţiunii Zoologice Sinaia (dr. Margareta Cantoreanu şi dr. Constantin Ciubuc) au publicat 25 de lucrări ştiinţifice, în reviste interne şi în străinătate. Începând cu anul 1970, staţiunea a îndeplinit doar două funcţii importante: centru de cercetare; centru de practică ştiinţifică a studenţilor, viitori naturalişti sau cadre didactice din învăţământul gimnazial, liceal şi universitar. Perioada 1989–prezent. Din anul 1994, după pensionarea dr. Margareta Cantoreanu, se reânfiinţează funcţia de director şi, urmare a contribuţiei deosebite a rectorului Universităţii Bucureşti prof dr. Ioan Mihăilescu, în staţiune sunt realizate modificări majore atât din punct de vedere al revigorării activităţii dar mai ales în ceea ce priveşte modernizarea şi dotarea spaţiilor

existente.

Fondurile

necesare în

dificila

activitate

de

reparaţie, consolidare,

modernizare, extindere etc. au provenit în marea majoritate de la Universitatea Bucureşti. În anul 1994 este numit în funcţia de director, dr. Constantin Ciubuc. Aceasta perioadă se caracterizează prin: – implicarea colectivului la programele de cercetare realizate la Departamentul de Ecologie al Universităţii Bucureşti, sub conducerea fondatorului acestui departament, prof. dr. Angheluţă Vădineanu; – dezvoltarea unor programe de cercetare ce se desfăşoară aproape exclusiv în laboratoarele staţiunii; – modernizarea spaţiilor de cercetare – laboratoare; – modernizarea spaţiilor de cazare destinate atât studenţilor cât şi cadrelor didactice, printr-o judicioasă reorganizare a spaţiilor ce erau utilizate în alte scopuri;

15

– afilierea colectivului staţiunii la consorţii internaţionale de cercetare, cu prilejul realizării unor proiecte de cercetare finanţate de Comisia Europeană de Cercetare a Uniunii Europene; – crearea în staţiune, a unor spaţii de instruire în sistem de training de scurtă durată, simpozioane, „workshop”-uri, întruniri ale diferiţilor specialişti din domeniul protecţiei mediului, cercetare ştiinţifică, programe TEMPUS, programe de educaţie ecologică de scurtă durată, susţinute în cadrul unor proiecte internaţionale. În staţiune, în ultimii 3 ani (2000–2002) au fost organizate peste 15 module de conferinţe în cadrul programelor TEMPUS conduse de prof. dr. Angheluţă Vădineanu şi conf. dr. Anca Sârbu având diferite teme în funcţie de programele respective. La aceste module au participat specialişti, cadre didactice, experţi, din diferite domenii, din întreaga ţară şi din străinătate. Staţiunea Zoologică Sinaia, de la înfiinţare şi până în prezent a îndeplinit funcţii importante pentru cercetare şi învăţământul biologic românesc: – centru de cercetare; – centru de practică ştiinţifică pentru studenţii de la Facultatea de Biologie din Bucureşti şi pentru studenţii din alte centre universitare; – pepinieră pentru cadre didactice de la facultăţile de biologie şi cercetători din diferite institute de biologie din România. Ca urmare a perspectivei ce se întrevede în ceea ce priveşte extinderea activităţilor de la staţiune, prin înţelegerea acordată staţiunii de către Rectoratul Universităţii din Bucureşti, în special de către dl. prof. dr. Ioan Mihăilescu, Rectorul Universităţii (căruia îi aducem respectuoasele noastre mulţumiri) aici se va construi un nou corp pentru cazarea studenţilor şi a cadrelor didactice, cu 15 camere de locuit, un amfiteatru cu 50 locuri şi o modernă sală de mese cu toate anexele necesare.

2. MASIVUL BUCEGI - MUNŢII BAIULUI (GÂRBOVA) Consideraţii generale Masivul Bucegi* Cetatea de piatră a Bucegilor se înalţă deasupra obârşiilor văilor Prahovei şi Ialomiţei străjuind cu latura dinspre nord-vest trecătoarea Branului.

16

Privit în ansamblu, masivul este format dintr-un arc de culmi în formă de „U”, cu deschiderea către sud. Cele două ramuri ale arcului, de direcţie generală N-S, aproape paralele pe o distanţă de circa 15 km, cuprind între ele bazinul superior al Ialomiţei şi converg la extremitatea lor nordică în Vf. Găvanele (2472 m), nu departe de Vf. Omul (2507 m) punctul culminant al masivului. Ramura dinspre răsărit, înălţată deasupra văii Prahovei, este denumită culmea principală a Bucegilor, iar cea dinspre apus culmea Strunga. Culmea principală a Bucegilor este cuprinsă între adâncile depresiuni ale văilor Prahovei şi Ialomiţei şi se caracterizează, în primul rând, prin formele sale de relief puternic contrastante: versantul prahovean şi platoul Bucegilor (Fig. 1). Versantul prahovean este în cea mai mare parte stâncos şi abrupt, pe o diferenţă de nivel de 500–900 m şi pe o lungime de circa 10 km. Impresionantul peisaj al abruptului prahovean este alcătuit din pereţi stâncoşi înalţi, brăzdaţi de văi şi hornuri adânci şi încinşi de numeroase brâne, ţancuri ascuţite, creste zvelte şi ferăstruite înălţate între adâncile văgăuni ale văilor. Specific acestui versant şi în general abrupturilor Bucegilor sunt „brânele”, pridvoare de regulă înierbate care înlănţuie pieptul muntelui, adesea ca nişte praguri succesive la diferite înălţimi şi care, pe alocuri, sunt unicele căi pentru străbaterea „de-a coasta” a versanţilor abrupţi. În contrast izbitor cu versantul prahovean abrupt, în creştetul culmii principale se întinde un podiş înalt, platoul Bucegilor, larg de 1–3 km şi desfăşurat pe o distanţă de aproximativ 10 km. Platoul acoperit cu pajişti şi jnepenişuri, este în cea mai mare parte uşor ondulat, înclinat de la nord către sud şi situat între 1600–2400 m altitudine. Platoul este străbătut în lung de uşoara depresiune a pârâului Izvorul Dorului care îşi trage apele de sub creasta Babele. Valea Izvorul Dorului, cât şi viroaga ce formează în platou obârşia văii Jepilor, despart două şiruri paralele de înălţimi, spre răsărit şirul prahovean şi spre apus şirul ialomiţean.

17

Fig. 1. Munţii Bucegi - Baiului (Gârbova) - Aria de efectuare a practicii botanice

Şirul prahovean este alcătuit din următorii munţi, ale căror înălţimi descresc de la nord către sud: Coştila (2480 m), Caraiman (2325 m), Jepii Mici (2143 m), Jepii Mari (2071 m), Piatra Arsă (2044 m), Furnica (2103 m), Colţii lui Barbeş (2020 m) şi Vânturiş (1942 m). Între Coştila şi Piatra Arsă şirul are orientarea generală NNV-SSE, iar versantul prahovean este în întregime stâncos şi abrupt. De la Piatra Arsă în continuare însă, şirul se încovoaie puţin, luând direcţie NNE-SSV, iar versanţii exteriori dinspre Sinaia sunt mai puţin stâncoşi şi cu o înclinare generală mai mică. Şirul ialomiţean este format din: Babele (2292 m), Cocora (2182 m), Pietrosul (1932 m), Lăptici (1872 m), Blana (1875 m), Nucetu (1861 m), Oboarele (1707 m). La sud de vârfurile Vânturiş şi Oboarele, platoul Bucegilor ia sfârşit prin muntele Vânturiş.

Şirul prahovean

18

Coştila se ridică ca o imensă cetate de piatră la colţul de N-E al culmii principale şi reprezintă ca întindere, bogăţie de aspecte şi vegetaţie alpină, cel mai însemnat munte al masivului. La nord, muntele Coştila se mărgineşte cu porţiunea superioară a Văii Cerbului, care îl desparte de muntele Moraru, iar la sud cu muntele Caraiman, de care este despărţit prin Valea Albă. Caraiman. Cu creştetul încununat de Crucea Eroilor, Caraimanul domină Valea Prahovei deasupra Buştenilor, oferind una dintre cele mai măreţe privelişti din abruptul prahovean al Bucegilor. Versantul răsăritean sau „Faţa Caraimanului” se înalţă deasupra pădurilor pe o diferenţă de nivel de 500–700 m. Spre deosebire de celelalte flancuri, versantul sudic şi S-E dinspre Valea Jepilor este străbătut de numeroase brâne cu vegetaţie deosebit de bogată (Brâna Portiţei, Brânele Mici ale Caraimanului, Brâna Mare a Caraimanului). Caraimanul este despărţit de muntele vecin dinspre sud, Jepii Mici, prin adânca depresiune formată de Valea Jepilor, numită şi Valea Caraimanului. Jepii Mici se întind între Valea Jepilor şi Valea Urlătoarea Mare şi reprezintă o evidentă treaptă inferioară ca altitudine faţă de Caraiman şi Coştila. Specificul Jepilor este determinat în primul rând de abundenţa vegetaţiei lemnoase. Jepii pot fi consideraţi munţi ai contrastelor. Pe clinele nordice, pâlcurile întunecate ale jnepenişurilor şi covoarele de smirdar, întretăiate de tufărişuri de arin de munte şi de rarişti de larice, se aştern printre ţancurile şi muchiile stâncoase ivite dintre vâlcele şi hornuri adânci, cu buruienişuri luxuriante. Feţele sudice însă, se deschid luminoase, cu cleanţuri golaşe de stâncă şi brâne înierbate, împodobite cu nenumărate flori. Între numeroasele brâne ale Jepilor Mici, una singură, Brâna Mare a Jepilor încinge prin mijloc întreg abruptul între Valea Urlătoarea Mare şi Valea Jepilor. Această brână prezintă un deosebit interes prin vegetaţia bogată, remarcabilă mai ales prin grupări mixte între pajişti de brâne şi buruienişuri. Jepii Mari se înalţă între Jepii Mici şi Piatra Arsă, fiind despărţiţi de aceasta din urmă prin Valea Babei. Începând cu Piatra Arsă şi continuând cu Furnica, Colţii lui Barbeş şi Vânturiş, munţii din şirul prahovean al culmii principale se ridică deasupra Sinaiei, iar versanţii exteriori au înclinări medii, mai mici şi sunt mai puţin stâncoşi.

19

Din Vf. Pintenul Pietrei Arse (2007 m), de la limita platoului, se desprinde coama Plaiul Pietrei Arse, care mai jos coboară între văile Piatra Arsă şi Peleşului. La circa 1300 m altitudine, plaiul prezintă o platformă largă pe care se întinde Poiana Stânei. Valea Peleşului desparte Piatra Arsă de muntele Furnica, luând naştere din platoul Pietrei Arse. Este o vale remarcabilă prin vegetaţia ei luxuriantă din zona păduroasă, unde străbate câteva mici chei stâncoase. La ieşirea din aceste chei, pârâul Peleş se continuă pe marginea Sinaiei şi confluează cu Prahova. Muntele Furnica aşezat în centrul înălţimilor de deasupra Sinaiei, domină oraşul cu clinele sale domoale, acoperite cu întinse pajişti şi presărate cu zone de stâncării. Un larg picior de munte (Plaiul Furnicii) desparte bazinul Peleşului de cel al văii Zgarbura. Pe un bot al acestui plai, la limita superioară a pădurii, se întinde poiana „Sfârşitul lumii”, la marginea căreia se află hotelul turistic „Cota 1400”. Valea Zgarburei desparte Furnica de muntele Colţii lui Barbeş, al cărui vârf răsăritean este Vârful cu Dor. Colţii lui Barbeş prezintă o largă coamă împădurită (Plaiul Colţilor), care coboară repede între Valea Zgarburei şi Valea Izvorul Dorului. Remarcabilă ca peisaj şi vegetaţie este zona abruptă, puternic frământată, a versanţilor dinspre Valea Izvorul Dorului, adâncă depresiune care desparte Colţii lui Barbeş de Vânturiş şi Păduchiosul. Valea Izvorul Dorului este cea mai sălbatică şi mai pitorească vale din acest şir de munţi. Şirul prahovean sfârşeşte cu muntele Păduchiosul, cumpănă de ape între bazinul Prahovei şi cel al Ialomiţei. Munţii Baiului (Gârbova) În faţa şirului prahovean (spre est), pe cealaltă parte a Prahovei se întind Munţii Baiului (Fig. 1), cu înălţimea maximă de 1908 m în Vârful Baiul Mare. De la Sinaia spre Buşteni se disting următoarele culmi muntoase: muntele Piscul Câinelui (Vf. Piscul Câinelui 1658 m), muntele Cumpătul (Vf. Cumpătul 1651 m), muntele Zamora (Vf. Zamora 1521 m).

20

Între munţii Piscul Câinelui şi Cumpătul se află Valea Rea, străbătută de pârâul cu acelaşi nume, afluent al Prahovei.

Condiţii climatice Presiunea atmosferică Valoarea presiunii atmosferice diferenţiază climatul munţilor de cel al regiunilor inferioare, influenţând în mare măsură, direct şi indirect, asupra celorlalte elemente climatice. Presiunea atmosferică scade cu altitudinea în raporturi bine determinate, aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos.

Punctul geografic

Altitudine

Presiunea atmosferică

–m–

– mm Hg – (medii anuale)

Bucureşti

80

752

Sinaia

900

690

Cabana Babele

2200

590

Vf. Omul

2507

560

Rarefierea şi transparenţa aerului favorizează pătrunderea până la sol a unei mai intense radiaţii solare. De aceea, pe culmile înalte, solul se încălzeşte puternic în zilele cu soare. În nopţile senine însă, pierderea căldurii prin radiaţie este mai accentuată, având ca efect răcirea rapidă a solului. Astfel, rarefierea aerului determină o amplitudine diurnă relativ mare a temperaturilor solului şi deci un microclimat excesiv la suprafaţa acestuia. Temperatura aerului În mod normal, temperatura aerului scade cu altitudinea (circa ½ grad pentru fiecare sută de metri). Temperaturile maxime şi minime arată acest sens de variaţie, aşa cum se observă şi în tabelul de mai jos.

21

Staţiunea Temperatura Temperatura

Temperatura minimă absolută

medie anuală maximă absolută Sinaia

+ 60 C

+ 320C

– 270C

Vf. Omul

– 30 C

+ 220C

– 380C

Variaţiile de temperatură în cursul anului se reduc simţitor cu altitudinea. În regimul normal, local, al temperaturii se produc anual oscilaţii puternice şi neregulate, datorită invaziilor întâmplătoare de aer rece sau cald, ca urmare a deplasării maselor de aer continentale sau oceanice. Astfel, uneori în plină vară survin zile foarte reci sau chiar cu ninsoare şi viscol, iar iarna zile neobişnuit de călduroase. Distribuţia verticală a temperaturii aerului este influenţată nu numai de altitudine, ci şi de formele de relief. În zilele senine şi fără vânt, în special iarna, aerul mai rece de pe culmi coboară în fundul văilor. Se produc astfel inversiuni de temperatură, datorită cărora iarna, pe culmile Bucegilor, la altitudini de peste 2000 m, temperatura aerului este uneori mai ridicată cu 10–150 decât în valea superioară a Ialomiţei situată cu 500–600 m mai jos. Pe crestele cele mai înalte ale Bucegilor oscilaţiile termice sunt relativ mici şi se produc în jurul unor valori medii reduse. Vântul Culmile Bucegilor sunt supuse aproape în permanenţă acţiunii vânturilor. Numai în fundul văilor adânci frecvenţa şi intensitatea vânturilor este mai redusă. Intensitatea vântului creşte odată cu altitudinea. Astfel, pe creste şi vârfuri se înregistrează frecvent vânturi violente care întrec adesea viteza de 30 m/s. Vitezele maxime ale vântului sunt atinse obişnuit spre sfârşitul iernii şi începutul primăverii, vara fiind anotimpul cel mai liniştit. Transportând grăunţe de nisip sau ace de ghiaţă, vântul şlefuieşte necontenit stâncile, în special cele din roci friabile (gresii) modelându-le în forme variate (turnuri, coloane, ciuperci), răscoleşte pământul moale, îmbibat cu apă, primăvara, producând acele „scurmături de vânt”, rupe pe alocuri covorul vegetal, iar în timpul iernii spulberă zăpada, depozitând-o în cantităţi mari în zonele adăpostite şi expunând la îngheţ solul dezgolit. Direcţia vânturilor dominante în zona subalpină şi alpină a Bucegilor, aproape constantă în tot timpul anului, este de la V-NV către E-SE. Numeroase efecte ale vântului asupra vegetaţiei,

22

solului şi zăpezilor dovedesc această direcţie dominantă. Astfel, coastele cu expoziţie vestică de sub Vf. Omul sunt brăzdate de scurmături rectilinii, care nu se întâlnesc pe versanţii opuşi; către limita superioară a pădurii, ultimele exemplare izolate de molid sau larice prezintă coroana „în drapel”, cu toate ramurile îndreptate unilateral, spre E-SE, apoi, pe platou, trunchiurile târâtoare ale jnepenilor sunt obişnuit culcate spre SE. Nebulozitatea Norii şi ceaţa sunt formaţi din picături de apă sau cristale de gheaţă foarte mici, în continuă agitaţie. Ceaţa (negura), nu se deosebeşte de nori decât prin raportul faţă de sol; ceaţa care învăluie frecvent culmile, nu este altceva decât un nor în contact cu solul. Blocul Bucegilor stă relativ izolat şi este lovit de toate masele de aer în mişcare; acestea, fiind nevoite să se înalţe pe coastele muntelui pentru a trece obstacolul, se răcesc şi îşi condensează surplusul de umiditate sub formă de nori. Din această cauză regiunile înalte ale masivului sunt în general mai înnorate decât împrejurimile depresionare. Iarna, nebulozitatea culmilor Bucegilor este mai redusă decât la câmpie, iar primăvara şi vara mai ridicată. În general primăvara este foarte noroasă şi toamna senină. Ceaţa reprezintă un fenomen foarte frecvent în zona alpină a Bucegilor. Vârful Omul este în medie 260 zile pe an acoperit de neguri. În afară de ceaţa joasă din fundul văilor, produsă prin condensarea vaporilor de apă în aerul rece, ca urmare a inversiunilor de temperatură, în regiunile înalte ceaţa persistă uneori zile întregi şi se datoreşte înglobării culmilor în masa norilor. Dar cea mai frecventă ceaţă la munte este ceaţa orografică. Astfel, în dimineţile senine de vară, pe măsură ce soarele se ridică, aerul de pe versanţii însoriţi se încălzeşte, devine mai uşor şi ia o mişcare ascendentă. Ajungând la altitudini mai mari, datorită presiunii atmosferice mai reduse şi temperaturii mai scăzute, vaporii de apă din aceste mase de aer se condensează sub formă de ceaţă, care începe să învăluie crestele, fiind purtată de curenţi. Aşa se explică de ce negurile se formează adeseori „din senin”. Ascensiunea bruscă a aerului cald şi umed pe coastele muntelui, sub acţiunea insolaţiei puternice şi a vântului poate determina frecvent şi formarea de nori care provoacă averse de ploaie torenţială, cu descărcări electrice. Precipitaţiile

23

Masivul Bucegi este situat într-o zonă în care se înregistrează anual, în medie, între 810–1350 mm precipitaţii atmosferice totale (la Bucureşti, în medie 588 mm). Cele mai bogate precipitaţii, în tot cuprinsul masivului, se realizează în luna iulie (168 l/mp), iar perioada cea mai săracă în precipitaţii este luna octombrie (53 l/mp).

* Text adaptat din BELDIE AL., 1968.

3. CARACTERE COMUNE ORGANISMELOR VEGETALE Organismele vegetale – talofite şi cormofite – prezintă o serie de caractere comune.

24

Fig. 2. Simetria organismelor vegetale: 1 - simetria radiară (floare de Geranium sp.); 2 - simetria bilaterală (floare de Dicentra spectabilis); 3 - monosimetria (frunză); 4 - simetria zigomorfă (floare de Viola sp. şi Lamium maculatum); 5 – simetria dorsiventrală; d - faţa dorsală; v - faţa ventrală. 1. Simetria. Proprietatea organismelor (sau a părţilor componente) prin care întregul respectiv poate fi împărţit în părţi mai mult sau mai puţin identice prin planuri de simetrie. Simetria radiară (actinomorfă, polisi-metrie). Prin organul respectiv se pot duce mai multe planuri de simetrie rezultând tot atâtea părţi aproximativ egale. Acest tip de simetrie se

25

întâlneşte la organe cilindrice, alungite (rădăcină, tulpină, peţiol), unele flori şi fructe (Fig. 2.1.). Semn convenţional: *. Simetria bilaterală (bisimetrie). Se caracterizează prin existenţa a două planuri de simetrie, perpendiculare unul pe altul, ce împart organul respectiv în două părţi corespunzătoare, egale (dreapta – stânga, anterior – posterior). Acest tip de simetrie este întâlnit la tulpini metamorfozate (cladodii la Genistella sagittalis – grozamă), unele flori (Dicentra spectabilis – cerceii Doamnei, Galium aparine – lipicioasă) ş.a. (Fig. 2.2.). Semn convenţional: +. Monosimetria (simetria dorsiventrală). Se caracterizează prin existenţa unui singur plan de simetrie. Structurile cu simetrie dorsiventrală prezintă o parte dorsală şi una ventrală. Florile monosimetrice se numesc zigomorfe. Ex.: organe turtite (talul lichenilor, eutalul hepaticelor, tulpini modificate, frunzele), unele flori (Fig. 2: 3–5). Semn convenţional: ·|·; ÷. Organe asimetrice: unele frunze (Ulmus sp. – ulm), flori (Valeriana sp. – odolean) ş.a. 2. Orientarea în spaţiu. Particularitate comună tuturor organismelor vegetale. În funcţie de direcţia de creştere se deosebeşte: – creştere ortotropă – structurile au o poziţie verticală, cu geotropism pozitiv (cresc de sus în jos; ex. rădăcina) sau negativ (cresc de jos în sus; ex. tulpina); în general aceste structuri au simetrie radiară sau bilaterală; – creştere plagiotropă – structuri ce cresc mai mult sau mai puţin paralel (orizontal sau oblic) cu solul. Aceste structuri au în general simetrie dorsiventrală. Ex.: tulpini repente, ramuri culcate la pământ, majoritatea frunzelor ş.a. 3. Sisteme de ramificaţie; ramificaţia cormului Ramificaţia dicotomică (terminală). Ramificaţie alcătuită dintr-o axă principală, comună (picior) care se ramifică din vârf în două axe egale sau inegale de ordin I; acestea la rândul lor, se ramifică, tot din vârf, în alte două axe egale sau inegale de ordin II etc. Tip primitiv de ramificaţie întâlnit şi la unele pteridofite actuale (Lycopodium sp., Selaginella sp.). Ramificaţia isotomă (eudicotomică, izopodială, monopodială). Axele succesive de diferite ordine sunt egale (Fig. 3.1.).

26

Ramificaţia anisotomă (anizopodială, simpodială). Pe picior se formează două axe inegale. De regulă numai axa mai mare se dezvoltă şi se ramifică la rândul său. Axele de vârste diferite sunt dispuse cap la cap şi dau naştere unei axe compuse numite simpodiu (Fig. 3.2.). Ramificaţia laterală. Axele succesive pornesc subterminal, lateral de pe axa principală. Ramificaţia monopodială (racemoasă) se caracterizează printr-o axă principală unitară ce trece prin întregul sistem de ramificaţie pe care se dezvoltă axe secundare (Fig. 3.3.). Ex.: tulpini de conifere (Abies sp., Picea sp., Pinus sp., Larix sp.). În cazul rădăcinii, rădăcina principală dă naştere la rădăcini laterale (radicele) care la rândul lor se pot ramifica generând rădăcini de ordin superior. Ramificaţia simpodială (cimoasă). „Axa principală” nu trece prin întregul sistem de ramificaţie ci este de fapt alcătuită dintr-o succesiune de axe de vârste şi ordine diferite; axele au o creştere determinată (definită) (Fig. 3.4.). Acest tip de ramificaţie se întâlneşte în sfera vegetativă şi reproducătoare atât la plantele lemnoase cât şi la cele erbacee.

Fig. 3. Sisteme de ramificaţie: 1 - ramificaţia dicotomică isotomă (monopodială); 2 - ramificaţia dicotomică anisotomă (simpodială); 3 - ramificaţia laterală monopo-dială (racemoasă); 4 - ramificaţia laterală simpodială (cimoasă); p - picior; 1-5 - axe succesive de vârste şi ordine diferite.

4. UNITĂŢI TAXONOMICE UTILIZATE ÎN SISTEMATICA VEGETALĂ

27

Sistematica este acea parte a botanicii care se ocupă cu inventarierea speciilor de plante şi clasificarea lor, pe baza principiilor filogenetice promovate de taxonomie (ştiinţa principiilor clasificării). Unitatea taxonomică de bază utilizată în toate sistemele de clasificare este specia. Taxonii de ordin inferior se numesc subspecifici (ex. subspecia), iar cei de rang superior se numesc supraspecifici (gen, familie, ordin, clasa etc.).

5. TALOFITE PREZENTE ÎN MUNŢII BUCEGI – BAIULUI 5.1. LICHENI (Regnul Fungi, Încreng. Lichenophyta)

28

Lichenii sunt un grup aparte de organisme, rezultate în urma convieţuirii permanente dintre o ciupercă (ascomicetă sau mai rar o bazidiomicetă) şi o algă verde sau o algă albastră. Corpul vegetativ rezultat (talul) este total diferit morfologic, structural şi fiziologic faţă de cei doi parteneri care participă la simbioză. Din punct de vedere morfologic se deosebesc mai multe tipuri de licheni. Licheni gelatinoşi. Talul gelatinos are aspect subţire, membranos şi foarte friabil la uscăciune şi gros, gelatinos în stare umedă. Consistenţa talului umed se datorează tecii mucilaginoase a componentei algale (algă albastră; ex. Nostoc sp.) care este foarte dezvoltată şi în care sunt înglobate hifele ciupercii. Ex.: Collema sp. Licheni crustoşi. Tal sub formă de crustă ce aderă puternic de suprafaţa substratului sau este încrustat în acesta (suprafaţa stâncilor, trunchiul arborilor). În numeroase cazuri constituie singuri vegetaţia stâncilor golaşe. Licheni frunzoşi (foliacei). Tal lamelar, foliaceu (de aspectul unei frunze) cu simetrie dorsiventrală, fixat parţial de substrat (sol, scoarţa arborilor) cu ajutorul unor hife asemănătoare unor rizoizi (rizine); corpul său sau cel puţin marginile sunt ridicate de pe substrat. Licheni tufoşi (fruticuloşi). Au aspectul unor tufe mici ± ramificate, verticale sau pendule cu simetrie radiară. Când sunt foarte lungi şi subţiri au aspect filamentos. Culoarea talului, criteriu important în determinarea speciilor este foarte variată: albă, galbenă, cenuşie, brună, neagră, verde, albăstruie, roşie etc. După natura substratului pe care trăiesc lichenii pot fi: saxicoli (pe stânci) – endolitici (cresc chiar în masa stâncii) şi epilitici (cresc pe suprafaţa rocilor); corticoli (pe trunchiul şi ramurile arborilor) – endofloiodici (cresc în grosimea scoarţei) şi epifloiodici (cresc pe suprafaţa scoarţei); tericoli (cresc pe diferite tipuri de sol); lignicoli (pe lemne şi putregaiuri); muscicoli (pe muşchi) etc. Înmulţirea lichenilor se realizează în general pe cale vegetativă (fragmente de tal ş.a.). Ciuperca constitutivă se poate înmulţi şi asexuat prin spori, formând corpuri sporifere: apotecii (frecvent) şi peritecii. Apoteciile se prezintă ca nişte mici discuri, cu diametrul de câţiva milimetri, ce se prind de tal printr-un picioruş (podeţiu). Culoarea apoteciilor variază,

29

fiind de obicei diferită de cea a talului pe care se formează. În apotecii se formează spori care eliberaţi germinează, dând naştere la hife de ciupercă. Dacă aceste hife întâlnesc alga corespunzătoare, vor da naştere unui nou lichen. Observaţii. Lichenii sunt utilizaţi ca materie primă în diferite ramuri industriale (farmaceutică, alimentară, chimică). Utilitatea lor se datorează numărului foarte mare de substanţe chimice pe care le formează în cadrul proceselor metabolice, substanţe cunoscute sub numele de acizi lichenici (termen impropriu deoarece, cu toate că majoritatea acestor substanţe au o reacţie acidă, ele nu au compoziţia acizilor). Lichenii au fost definiţi ca „pionieri ai vegetaţiei” deoarece sunt primii care se instalează în staţiuni improprii pentru alte grupe de plante. Prin intermediul acizilor lichenici, care au o accentuată acţiune corozivă, lichenii reuşesc să dezagrege rocile şi să contribuie astfel la formarea unui strat subţire de sol, pe care ulterior se pot instala alte organisme vegetale. Datorită sensibilităţii lor deosebite, lichenii constituie indicatori valoroşi ai gradului de poluare al atmosferei ca şi ai unor condiţii ecologice staţionare. Lichenii pot avea şi o serie de efecte negative: lichenii crustoşi contribuie la distrugerea ritidomului arborilor; lichenii foliacei şi fruticuloşi sufocă plantele prin blocarea funcţiei stomatelor şi asigură condiţii optime pentru dezvoltarea unor paraziţi animali periculoşi. Lichenii au proprietatatea de a concentra în talurile lor o mare cantitate de substanţe radioactive; în acest context animalele din regiunile polare care consumă aceşti licheni concentrează la rândul lor doze însemnate de elemente radioactive care devin periculoase în special pentru populaţiile umane care se hrănesc cu carnea acestora. Dintre speciile de licheni prezente în masivul Bucegi şi Munţii Baiului enumerăm câţiva reprezentanţi din Cls. Ascolichenes, Ord. Discolichenes. Licheni crustoşi Graphis sp. (Fam. Graphidaceae). Gen bogat în specii corticole ce vegetează pe arbori cu ritidom neted (fag, carpen, tei). Talul apare sub formă de pete crustiforme de culoare verzuie, uneori cu nuanţe brunii sau albăstrui. Prezenţa talului este frecvent marcată de apoteciile caracteristice: liniare, neregulat ramificate, proeminente deasupra talului şi a scoarţei, şanţate, paralele (prin forma şi modul lor de dispunere pe tal amintesc scrierea cuneiformă). Ex.: Graphis scripta (trăieşte pe ritidom de fag).

30

Rhizocarpon geographicum (Fam. Lecideaceae). Lichen saxicol de culoare galben verzuie, cu contur neregulat; apoteciile apar sub forma unor puncte negricioase (Fig. 4.1.). Licheni frunzoşi Lobaria pulmonaria – brâncă (Fam. Stictaceae). Lichen corticol rar saxicol. Tal mare (până la 40 cm), adânc lobat, cu suprafaţa alveolară (aspect de plămân). Pe faţa superioară are culoare verde/verde-brunie, iar pe cea inferioară, gălbuie sau brună, cu aspect pâslos (cu excepţia alveolelor concave, albe şi nude) (Fig. 4.2.). Parmelia furfuracea (Fam. Parmeliaceae). Lichen corticol. Tal cu lobi dicotomic repetat ramificaţi şi uşor recurbaţi spre faţa inferioară. Faţa superioară de culoare cenuşiu-verzuie, netedă, cu aspect prăfos; faţa inferioară de culoarea neagră (Fig. 4.3.). În păduri sunt frecvente de asemenea: P. caperata, P. cetrarioides ş.a. Peltigera canina (Fam. Stictaceae). Lichen corticol sau tericol. Vegetează în staţiuni (locuri) umede şi umbrite. Tal de culoare cenuşie (verde-albăstruie), neted şi lucios pe faţa superioară, alb şi reticulat pe faţa inferioară (Fig. 4.4.). Xanthoria parietina – lichenul galben (Fam. Teloschistaceae). Specie frecvent întâlnită pe scoarţa arborilor, stânci, pietre. Tal foliaceu galben-portocaliu cu marginile ridicate şi apotecii mari, portocalii (Fig. 4.5.). Licheni tufoşi Cetraria islandica – lichenul de Islanda, lichen de munte (Fam. Parmeliaceae). Specie tericolă ce creşte în tufe dese, compacte. Tal erect (până la 12 cm înălţime) cu marginile lobate şi ciliate de culoare brun-verzuie. Răspândit în pajişti montane şi alpine (Fig. 4.6.). În zona alpină vegetează şi Cetraria nivalis. Cladonia rangiferina – lichenul renilor (Fam. Cladoniaceae). Lichen tericol cu tal cilindric de culoare cenuşie cu apotecii brune. Ramificaţii erecte, alb-cenuşii (cenuşiu-albăstrui), netede, cu ramificaţiile terminale curbate în jos, toate în aceeaşi parte (Fig. 4.7.). Răspândit în zona montană şi alpină împreună cu Cladonia pyxidata (trâmbiţa muşchiului) (Fig. 4.8.), Cladonia sylvatica, Cladonia coniocraea ş.a.

31

Fig. 4. Licheni crustoşi (1), foliacei (2-5) şi fruticuloşi (6-10): 1 - Rhizocarpon geographicum; 2 - Lobaria pulmonaria; 3 - Parmelia furfuracea; 4 - Peltigera canina; 5 - Xanthoria parietina; 6 - Cetraria islandica; 7 - Cladonia rangiferina; 8 - Cladonia pixidata; 9 - Thamnolia vermicularis; 10 - Usnea barbata; ap - apotecii.

32

Thamnolia vermicularis (Fam. Usneaceae). Lichen tericol, frecvent întâlnit în pajiştile alpine. Tal cilindric, fistulos, ascuţit la capete, de culoare albă (alb-cenuşiu), simplu sau cu ramificaţii puţine şi scurte (Fig. 4.9.). Usnea florida – mătreaţa bradului, barba ursului (Fam. Usneaceae). Lichen corticol. Tal filamentos, ramificat, de culoare cenuşiu-verzuie ce atârnă pe ramurile brazilor şi a altor conifere. Talul poartă la vârf apotecii mari, disciforme, mai închise la culoare. Usnea barbata (asemănătoare cu prima, dar mai rară) vegetează de asemenea pe ramurile coniferelor (Fig. 4.10.).

5.2. BRIOFITE (MUŞCHI) (Regn Plantae, Subregn. Bryobionta, Încreng. Bryophyta) Briofitele sunt plante autotrofe de dimensiuni reduse. Majoritatea muşchilor preferă biotopuri umede: păduri, pajişti, zone mlăştinoase etc. Gametofitul este dominant şi se identifică cu planta propriu-zisă. Pe gametofit (monoic sau dioic) se formează organe de reproducere (arhegoane şi anteridii) în care se formează gameţii (oosfera şi anterozoizi). După realizarea fecundaţiei se formează zigotul iar ulterior sporofitul/sporogon. Sporofitul mic, de scurtă durată se dezvoltă pe gametofit. După substratul pe care trăiesc muşchii pot fi: tericoli (pe sol), saxicoli (pe stânci) şi corticoli (pe scoarţa copacilor). Corpul vegetativ este taloidic sau cormoidic. Corpul vegetativ taloidic este întâlnit la o serie de muşchi hepatici (Cls. Hepaticae). Ex.: Marchantia polymorpha – fierea pământului, coada rândunicii (Ord. Mar-chantiales, Fam. Marchantiaceae). Muşchi tericol ce vegetează în păduri de amestec, în biotopuri foarte umede şi răcoroase. Tal foliaceu, lamelar, de culoare verde-închis, ramificat dicotomic şi prins de substrat prin rizoizi. Plantă dioică. La maturitate, pe gametofitul masculin se diferenţiază anteridiofori alcătuiţi dintr-un picior lung şi o formaţiune cu aspect discoidal, situată apical, cu marginile ondulate (Fig. 5.1.). Anteridiile se diferenţiază pe faţa superioară a discului, în camere anteridiale (Fig. 5.2.).

33

Pe gametofitul feminin se diferenţiază arhegoniofori alcătuiţi din peduncul şi o parte apicală de forma unui disc cu 7–9 braţe alungite (Fig. 5.3.). Pe faţa inferioară a discului se diferenţiază arhegoane (Fig. 5.4.). Sporogonul de dimensiuni reduse, este alcătuit dintr-o capsulă ovală susţinută de o setă scurtă (Fig. 5.4.). Reproducerea asexuată se realizează prin propagule – formaţiuni discoidale pluricelulare care se formează pe gametofit (Fig. 5.1.). După ce se detaşează de pe individul pe care s-au format, propagulele pot genera noi indivizi. Alţi muşchi cu gametofit taloidic: Conocephalum conicum, Metzgeria conjugata ş.a. Corpul vegetativ cormoidic caracterizează muşchii frunzoşi (Cls. Bryatae/Musci). Gametofitul cormoid are simetrie radiară şi este diferenţiat în rizoizi, tulpiniţă şi frunzuliţe. Tulpiniţa ortotropă sau plagiotropă, simplă sau ramificată, scurtă sau lungă (până la circa 30 cm) este fixată de substrat prin rizoizi. Frunzuliţele sunt simple, mici, sesile, ascuţite sau obtuze, cu marginea întreagă sau dinţată.

Fig. 5. Briofite cu eutal – Marchantia polymorpha: 1 - fragment de tal % cu un anteridiofor; 2 - secţiune longitudinală prin anteri-diofor; 3 - fragment de tal &cu arhegoniofori; 4 - sec-

34

ţiune longitudinală prin arhegoniofor; an - anteridie; ar - arhegon; lb - lobi; pc - picior (peduncul); per - pericheţiu; pp - pseudo-periant; pr - propagule; rzi - rizoizi; sp - sporogon cu setă şi capsulă eliberând sporii; st - stomate. Organele de reproducere (arhegoane şi anteridii) sunt grupate în vârful tulpiniţelor. Majoritatea muşchilor frunzoşi sunt dioici, prezentând dimorfism sexual: indivizii masculi sunt mai mici decât cei femeli. Ex.: Polytrichum commune – muşchiul de pământ (Ord. Polytrichales, Fam. Polytrichaceae). Pe tulpiniţa lungă, cilindrică, erectă sunt dispuse spiralat numeroase frunze înguste şi ascuţite la vârf (Fig. 6.1.). Sporofitul (sporogon) este alcătuit din: picior (haustor), setă şi capsulă (Fig. 6: 1a, 1b). Piciorul se prinde de gametofit de unde absoarbe substanţe nutritive. Seta este cilindrică, lungă şi are rolul de a conduce substanţele nutritive absorbite de picior spre capsulă. Capsula este alcătuită din urnă acoperită de un opercul (căpăcel). În urnă se formează celule mame ale sporilor şi în urma meiozei spori (briospori). În dezvoltarea sa sporogonul rupe peretele arhegonului care se transformă într-o structură cu rol protector numită caliptră/scufie (Fig. 6: 1a). Alţi muşchi cu tal cormoid: Dicranum scoparium (Ord. Dicranales, Fam. Dicranaceae), Hylocomium proliferum (Ord. Hypnobryales, Fam. Hypnaceae), Hypnum cupressiforme (Ord. Hypnobryales, Fam. Hypnaceae), Mnium affine, Mnium punctatum (Ord. Eubryales, Fam. Mniaceae), Neckera crispa (Ord. Isobryales, Fam. Neckeraceae), Polytrichum juniperinum (Ord. Polytrichales, Fam. Polytrichaceae), Rhytidiadelphus triquetrus (Ord. Hypnobryales, Fam. Rhytidiaceae) (Fig. 6: 2–7).

35

Fig. 6. Briofite cu tal cormoid: 1 - Polytrichum commune; 1a - fragment de gametofit & cu sporofit/sporogon; 1b - sporogon (detaliu); ap - apofiza; op - opercul; sc - scufie; s - setă; ur - urna; 2 - Dicranum scoparium; 3 - Hylocomium sp.; 4 - Hypnum cupressiforme; 5 Mnium affine; 6 - Neckera crispa; 7 - Rhytidiadelphus triquetrus.

Tulpini supraterane metamorfozate Tuberule şi bulbile. La unele plante mugurii axilari tulpinali sau muguri florali ai inflorescenţei se tuberizează transformându-se în tuberule sau în bulbile. Într-o anumită perioadă de vegetaţie aceste formaţiuni se detaşează de pe planta mamă, cad pe pământ, se înrădăcinează şi generează noi plante. Sepalele pot fi persistente sau caduce. La Papaver sp. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate, în general diferit colorate, dispuse în alternanţă cu sepalele. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă, partea inferioară, îngustată a petalei, cu care aceasta se prinde de receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.

36

Fig. 59. Forma petalelor: 1 - orbiculară (Ranunculus acris); 2 - oval-lanceolată (Nymphaea alba); 3 - unguiculată (Cheiranthus cheiri); 4 - bilobată (Stellaria media); 5 - tetralobată (Lychnis flos-cuculi). Petale transformate în organe nectarifere: 6, 7, 8 - cornet nectarifer la Aconitum sp. (6), Helleborus sp. (7) şi Trollius europaeus (8); 9 - pinten nectarifer la Viola odorata. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp., Solanum sp., Ranunculus acris), ovallanceolată (Nymphaea alba), unguiculată (Cheiranthus cheiri), bilobată (Stellaria media), tetralobată (Lychnis flos-cuculi), emarginată (Rosa sp., Rubus sp.) etc. (Fig. 59: 1–5).

37

Fig. 60. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 - Fragaria vesca; 2 - Sinapis arvensis; 3 - Stellaria media. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 - floare de fabacee (Pisum sativum); 4a - corola etalată; al - alae/aripi (petale laterale); ca carena (petale inferioare); ve - vexilum (petala superioară); 5 - Veronica polita. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară, bazal, câte o glandă nectariferă); cornete nectarifere (Aconitum sp. – omag, Helleborus sp. – spânz, Trollius europaeus – bulbuci); pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp., Orchis sp., Viola sp.) (Fig. 59: 6–9). La Helleborus sp. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Glandele nectarifere (nectarine), ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. Corola este dialipetală, când petalele sunt libere (Ranunculaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Fabaceae, Caryophyllaceae, Apiaceae ş.a.) şi gamopetală, când petalele sunt concrescute (Solanaceae, Ericaceae, Convolvulaceae, Asteraceae ş.a.).

38

Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Rosaceae), Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae), Stellaria media – rocoină (Fam. Caryophyllaceae) (Fig. 60: 1–3).

Fig. 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1, 2 - tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2); 3 - hipocrateriformă (Syringa vulgaris); 4 - infundibuliformă (Calystegia sepium); 5 - globuloasă (Vaccinium myrtillus); 6 - campanulată (Campanula rotundifolia). Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. (Fam. Scrophulariaceae) (Fig. 60.5.). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare, rotundă (steag, stindard, vexilum), două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa, carena). Ex.: Pisum sativum (Fig. 60.4.).

39

Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a floare văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la Leucanthemum vulgare; 4a - floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc - ligula corolei; lbi - labium inferior; lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten; sta - stamine; stg - stigmat; sti - stil. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa, Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa vulgaris); infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp., Convolvulus sp., Datura stramonium); campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.); globuloasă, aproape sferică (Vaccinium sp.); urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61). Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona); la Linaria sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 62.1.); – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior, alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt

40

caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp. (Fig. 62: 2,3).

Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la Muscari sp.; 4 - diali- şi gamotepal la Orchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium; l - labelum. – ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula, rezultat din concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Asteraceae (Compositae). Ex.: Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5). Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale, Galanthus nivalis, Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp., Polygo-natum latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3). La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară, nepereche, liberă; în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 63.4.). Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.). Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp., Carpinus sp., Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64).

41

Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O stamină este alcătuită din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 Carex sp., floare %; 2a - floare &. Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă, simplu sau ramificat (Fig. 65: 1,2). Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.);

42

4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4).

43

Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus).

44

Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae). Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente

florale

–

flori

hipogine

(Ranunculaceae,

Fabaceae,

Violaceae,

Lamiaceae,

Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După

numărul

carpelelor

care

participă

la

formarea

gineceului

acesta

poate

fi

monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele,

reprezentanţi

ai

Fam.

Apiaceae,

Asteraceae),

tricarpelar

(Tulipa

sp.),

pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană

45

care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11 - G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului; ovr - ovar; sti - stil; stg - stigmat. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar, stil şi stigmat (Fig. 69: 1,2). Ovarul este partea bazală, voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. Stilul este o prelungire a ovarului, variabil ca formă, ce face legătura între ovar şi stigmat. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor); lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.); ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp., Fragaria sp., Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. Boraginaceae) (Fig. 70: 1– 3). După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii, ovarul se continuă cu stil lung

46

(longistil) sau scurt (brahistil). Ex.: Primula sp. (Fig. 70.4.). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.

Fig. 70. Stil ginobazic: 1 - Alchemilla sp.; 2 - Fragaria vesca; 3 - Symphytum officinale. Hetero-stilie la Primula veris: 4 - floare longistilă; 4a - floare brevistilă; sti - stil. Stigmatul este partea terminală a stilului, adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp., Primula sp.), bifid (Arnica montana, Lamiaceae), trifid (Campanula sp., Crocus sp.), cvadrifid (Epilobium sp.), pentafid (Geranium sp.), lobat (Lilium sp.), disciform şi stelat (Papaver sp.), filiform şi papilos (Plantago sp., Nardus stricta), papilos (Festuca sp.), gol/găunos (Viola sp.), foliaceu (Iris sp.) etc. (Fig. 71).

Fig. 71. Tipuri de stigmat: 1 - globoid (Primula sp.); 2 - bifid (Arnica montana); 3 - trifid (Crocus sativus); 4 - trilobat (Lilium sp.); 5 - disciform şi stelat (Papaver sp.); 6, 7 - filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7); 8 – papilos (Festuca sp.); 9 gol/găunos (Viola tricolor); 10 - foliaceu (Iris germanica). Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae, Poaceae). Tipuri de flori după repartiţia sexelor

47

După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme); flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu; flori asexuate (agame) – flori sterile, fără androceu sau gineceu. Tipuri de plante după repartiţia sexelor

Fig. 72. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 - plante cu flori bisexuate/ hermafrodite; 2 - plantă agamonoică; 3 - plantă monoică; 4 - plantă dioică; 5 - plantă ginandromonoică (trimonoică); 6 - plantă ginomonoică; 7 - plantă andromonoică; 8 - plantă ginandrodioică; 9 - plantă androdioică; 10 - plantă ginodioică. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii, se deosebesc (Fig. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite; plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee); plante monoice – au flori unisexuate, masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp., Corylus avellana, Fagus sylvatica ş.a.); plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba, Urtica dioica ş.a.); plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii.

48

După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ, pe doi sau trei indivizi, plantele poligame pot fi: poligam-monoice, poligam-dioice şi poligam-trioice. Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine, feminine şi bisexuate (Acer sp., Leontopodium alpinum, Saponaria sp.); ginomonoice – pe acelaşi individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis); andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp., Veratrum album). Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii; ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp., Salvia pratensis, Thymus sp.); androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala, Pulsatilla montana). Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi, având flori bisexuate, masculine şi feminine sau alte combinaţii. Ex.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine, indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale, dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae); – verticilată (ciclică, în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor); – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri, iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris, Ranunculus sp., Trollius europaeus). În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele; Fraxinus sp., Salix sp.), diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G; Betulaceae,

Corylaceae,

Fagaceae,

Urticaceae),

49

triciclice,

tetraciclice

(Apiaceae,

Boraginaceae,

Iridaceae,

Primulaceae,

Solanaceae,

Scrophulariaceae),

pentaciclice

(Aceraceae, Lamiaceae, Liliaceae), hexaciclice (Brassicaceae). Majoritatea angiospermelor sunt tetra- şi pentaciclice. În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp.), dimere (Papaveraceae), trimere (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.), tetramere (Rubiaceae), pentamere (Primulaceae, Linaceae), polimere (Crassulaceae). Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor, raporturile dintre ele), având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale, litere şi cifre. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă; ·|· – simetrie zigomorfă; + – simetrie bilaterală; 5 – flori spirociclice; P – perigon; K – caliciu; C – corola; A – androceu; G – gineceu; } – flori bisexuate; |, ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Poziţia gineceului. G superior – Ex.: G(5) G semiinferior – Ex.: G

(5)-

;

inferior – Ex.: G(5).

Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Ex.: K5, C5, A5, G5. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite, sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Ex.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5), C(5), A(5), G(5). Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori; ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care, reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc, pe faţa externă, o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane;

50

staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei; gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului; bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele; axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic. Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică, iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri; se reprezintă axa florală şi bracteea, iar pe cercurile concentrice trasate, de la exterior spre interior, caliciul, corola, androceul şi gineceul, utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii. Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-albăstruie, albăstrui-cenuşiu (suriu), pruinos (brumat), olivacee (de culoare verdebruniu). Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense, Lamium maculatum). Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii); rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra); sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens); lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea), ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca).

51

Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale, tuberculi, rizomi). Fructul Fructul, organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.), stigmatul (Papaver sp.), receptaculul (Fragaria sp.), hipsofilele (Corylus sp.). Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior), mezocarp (zona mijlocie, în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

Fig. 73. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - folicula la Helleborus sp.; 1a - dehiscenţa ventricidă; 2 - păs-taie la Pisum sativum; 2a - dehiscenţa dorsi-ventricidă; 3 - păstaie la Vicia sp.; 4 - lomenta la Coronilla varia; 5 - silicva la Cheiranthus cheiri; 5a -dehiscenţa silicvei; 6 - silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris; 6a - dehiscenţa siliculei; 7 silicula latiseptă la Lunaria annua; 7a - dehiscenţa siliculei.

52

Ţinând seama de consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor, se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula, nuca, baca şi drupa. Capsula este un fruct cu pericarp uscat, dehiscent la maturitate. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. Ex.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73.1.). Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Ex.: Pisum sativum (mazăre), Vicia sp. (măzăriche) (Fig. 73: 2,3).

Fig. 74. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - septicidă (Colchicum autumnale); 1a dehiscenţa septicidă; 2 - loculicidă (Tulipa sp.); 2a - dehiscenţa loculicidă; 3 - septifragă (Datura stramonium); 3a - dehiscenţa septifragă; 4 - septifragă la Viola tricolor; 4a – dehiscenţa septifragă; 5 - pixidă (Anagallis arvensis); 6 - poricidă (Papaver somniferum); 7 - denticidă (Primula veris); 8 - capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense; af - axa florii; ca - carpele la maturitatea fructelor; sm - sămânţă; stg - stigmate; rst - rostru.

53

Lomenta

–

fruct

asemănător

unei

păstăi,

gâtuite

între

seminţe;

la

maturitate

se

fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 73.4.). Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar, bilocular; între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Fructul matur se deschide în două valve, prin 4 linii longitudinale, de jos în sus, câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Ex.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. 73.5.). Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.: Capsella bursapastoris (traista ciobanului), Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 73: 6,7). Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve, prin linii longitudinale în peretele fructului, de la vârf până la bază. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă); capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.); capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie, Viola sp.) (Fig. 74: 1–4). Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis, Hyoscyamus niger, Plantago sp.) (Fig. 74.5.). Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.) (Fig. 74.6.). Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Ex.: Primula sp. (Fig. 74.7.). La Geranium sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. 74.8.). Nuca este un fruct cu pericarp uscat, indehiscent la maturitate. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.

54

Fig. 75. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 - achenă cu papus (Asteraceae); 2 - achenă (Matricaria perforata); 3 - diachenă (Carum carvi); 4 - poliachenă (Ranunculus sp.); 4a achenă; 5 - tetraachenă (Symphytum sp.); 6 - cariopsă (Triticum sp.); 7, 8, 9 - samara la Ulmus glabra (7), Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9); 10 - disamara (Acer pseudoplatanus); 11 - poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos);12 - poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos, cupuliform); em - embrion; p - peri; pp - papus; r - rostru; s - şanţ. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă, neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana, Aste-raceae) (Fig. 75: 1,2). Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.). Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. Apiaceae (Fig. 75.3.). Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp., Boraginaceae, Lamiaceae) (Fig. 75.5.). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp., Ranunculus sp., Rosa sp.) (Fig. 75.4.). La Fragaria sp., Rosa sp. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.75: 11,12). Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. 75.6.).

55

Fig. 76. Tipuri biologice de fructe. Baca: 1 - Atropa belladonna; 2 - Solanum dulcamara; 3 - fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia); 4 - Convallaria majalis; 5 - fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere; 5a - fruct deschis. Drupa: 6 - polidrupă la Rubus idaeus; 6a secţiune longitudinală prin polidrupă; 6b - drupeolă în secţiune longitudinală; dr - drupeolă; end - endocarp; ep - epicarp; mz - mezocarp; r - receptacul cărnos; sm - sămânţa. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.), bilateral la mesteacăn (Betula sp.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.) (Fig. 75: 7–9). Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.) (Fig. 75.10.). Baca este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ex.: Atropa belladonna, Convallaria majalis, Solanum dulcamara (Fig. 76: 1,2,4). La o serie de specii (Impatiens noli-tangere, Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 76: 3,5). Drupa este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Ex.: Rubus idaeus (Fig. 76.6.). Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).

6. CORMOFITE

56

(Regn Plantae, Subregn. Cormobionta, Încreng. Pteridophyta, Pinophyta şi Magnoliophyta) Cormul este alcătuit din organe vegetative, ce asigură nutriţia plantei (rădăcina, tulpina şi frunzele) şi organe reproducătoare ce asigură perpetuarea speciei.

6.1. ORGANE VEGETATIVE – CARACTERE MORFOLOGICE 6.1.1. RĂDĂCINA Rădăcina este un organ de formă cilindrică cu creştere geotropic pozitivă. Funcţii principale: fixează planta în sol, absoarbe apa cu sărurile minerale şi determină conducerea sevei brute în toată planta. Funcţii secundare: organ de înmagazinare a substanţelor de rezervă, de multiplicare vegetativă ş.a. După origine şi funcţii se deosebesc mai multe tipuri de rădăcini. 1. Rădăcini normale. Se dezvoltă din radicula embrionului şi îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Baza lor se racordează la baza tulpinii. 2. Rădăcini adventive. Nu se formează din radicula embrionului şi nici pe o altă rădăcină ci pe tulpini (supraterane sau subterane), ramuri sau frunze dar, îndeplinesc funcţiile principale ale rădăcinii. Pe tulpină, rădăcinile adventive se formează în anumite locuri bine determinate (la baza frunzelor sau la noduri), în număr determinat sau nedeterminat. La pteridofite radicula embrionului are o viaţă foarte scurtă. Pteridofitele mature nu prezintă, de obicei, rădăcină principală. Rădăcinile obişnuite sunt adventive, formate pe rizomi (mai multe la fiecare nod). La magnoliofite rădăcinile adventive se pot forma: la nodurile tulpinale apropiate de sol, câte două de o parte şi de alta (Urtica dioica – urzica mare); câte două, de o parte şi de alta a peţiolului (Saponaria officinalis – săpunariţă); una sau mai multe la baza unui mugure (Ranunculus

ficaria

–

untişor,

Cardamine

pratensis

–

stupitul

cucului);

pe

porţiuni

nedeterminate ale tulpinii (Salix sp. – salcie); mai multe la fiecare nod al tulpinii supraterane (Hedera helix – iederă, Veronica beccabunga – bobornic) (Fig. 7.1.).

57

Fig. 7. Tipuri de rădăcini: 1 - rădăcini adventive la Veronica beccabunga; 2 - rădăcini contractile la Crocus sativus; 3 - rădăcini adventive fixatoare la Hedera helix; A, B - bulb la suprafaţa solului şi retras în sol; f - frunză; raf - rădăcini adventive fixatoare; ra - rădăcini adventive; rc - rădăcini contractile; spt - suport; t - tulpină. Numeroase magnoliofite dicotiledonate prezintă rădăcini adventive: Circaea lutetiana (tilişcă), Galium odoratum (vinariţă), Rosa sp., Viola sp. (viorele, toporaşi) ş.a. La majoritatea monocotiledonatelor rădăcina normală dispare repede după germinaţie şi este înlocuită de rădăcini adventive. La orhidee embrionul nu are radiculă. Rădăcinile se formează de la început pe tulpiniţă astfel încât toate rădăcinile sunt adventive. 3. Rădăcini metamorfozate. Prezintă modificări adaptative, morfologice şi structurale (metamorfoze), cauzate de condiţiile mediului în care trăiesc; sunt adaptate la alte funcţii decât cele specifice. 3.1. Rădăcini contractile. Au capacitatea de a se scurta (uneori până la 40% din lungimea lor) după terminarea creşterii lor în lungime. Scurtarea se datorează micşorării dimensiunilor celulelor scoarţei interne. Scoarţa externă, alcătuită din elemente care nu se mai pot micşora, se încreţeşte. Rădăcinile contractile au un aspect exterior încreţit. Sunt caracteristice geofitelor şi criptofitelor. Rolul rădăcinilor contractile: fixează mai bine planta în sol (Polygonatum odoratum – pecetea lui Solomon); etalează mai bine frunzele în cazul plantelor cu rozete foliare (Leontodon sp. –

58

capul/potcapul călugărului, Plantago media – pătlagină, Taraxacum officinale – păpădie); servesc la adâncirea în sol a plantulelor, bulbilor, tuberculilor pentru ca rădăcinile să se dezvolte în cele mai bune condiţii sau în vederea trecerii acestora peste perioada de iarnă (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă, Crocus vernus – brânduşe de primăvară, Crocus sativus – şofran, Lilium martagon – crin de pădure, Scilla bifolia – viorele) (Fig. 7.2.). 3.2. Rădăcini fixatoare. La plantele care se dezvoltă pe sol, tulpina repentă (târâtoare) emite rădăcini adventive cu rol de fixare şi absorbţie. Când planta urcă pe trunchiul unui arbore, tulpina generează rădăcini adventive mai scurte, exclusiv fixatoare. Ex.: Hedera helix – iederă (Fig. 7.3.). 3.3. Rădăcini tuberizate. Prezintă o creştere particulară în grosime, prin formarea de ţesuturi parenchimatice, în care se acumulează substanţe de rezervă. Astfel se pot tuberiza: rădăcina principală în întregime (Daucus carota – morcov); radicele, (Filipedula vulgaris – aglică); rădăcinile adventive (Ranunculus ficaria, Orchis sp.) (Fig. 8: 1–4).

Fig. 8. Rădăcini tuberizate: 1 - rădăcina principală tube-rizată la Daucus carota; 2 - radicele tuberizate la Filipen-dula vulgaris; 3, 4 - rădăcini adventive tuberizate la Ranun-culus ficaria (3) şi Orchis sp. (4). 3.4. Rădăcini purtătoare de muguri (rădăcini gemifere). Marea majoritate a rădăcinilor nu poartă muguri. Unele plante diferenţiază însă pe rădăcini muguri din care se formează axe tulpinale supraterane. După rolul pe care îl îndeplinesc, mugurii radicali pot fi adiţionali – servesc la îmbogăţirea aparatului vegetativ sau la înmulţirea plantelor pe cale vegetativă şi reparativi – au rol în conservarea individului în caz de leziuni grave. Mugurii adventivi sunt întâlniţi atât la plantele

59

erbacee cât şi la cele lemnoase (Fig. 9). Ex.: Cirsium arvense (pălămidă), Neottia nidus-avis (trânji), Populus sp. (plop), Rosa canina (măceş), Rubus idaeus (zmeur), Rumex acetosella (măcriş mărunt), Taraxacum officinale (păpădie), Vaccinium myrtillus (afin) ş.a.

Fig. 9. Rădăcini purtătoare de muguri: 1 - Rumex acetosella; 2 - plante lemnoase (arbori). Silvicultorii şi pomicultorii numesc lăstarii proveniţi din muguri radicali drajoni, iar acest mod de îmmulţire vegetativă, drajonare. Tipuri morfologice de rădăcini În funcţie de raportul dintre rădăcina principală şi radicele se deosebesc trei tipuri de rădăcini: pivotantă, rămuroasă şi fasciculată. Rădăcini pivotante. Rădăcina principală este bine dezvoltată, având formă de pivot (ţăruş); radicelele sunt subţiri şi scurte (Fig. 10.1.). Ex.: Abies alba (brad), Capsella bursa-pastoris (traista ciobanului), Pinus sp. (pin), Taraxacum sp., Trifolium sp. (trifoi). Rădăcini rămuroase. Rădăcina principală şi radicelele de ordin I au aproape aceleaşi dimensiuni şi nu se pot deosebi unele de altele (Fig. 10.2.). Tip de rădăcină răspândit la majoritatea arborilor din pădurile de foioase şi la pomii fructiferi. Rădăcini fasciculate (fibroase, firoase). Rădăcina principală se dezvoltă foarte puţin sau deloc şi este înlocuită cu rădăcini adventive subţiri şi lungi care se formează din nodurile tulpinale bazale. Aceste rădăcini au aproximativ aceeaşi grosime şi lungime, întreg sistemul radicular prezentându-se ca un mănunchi (fascicul). Tip de rădăcină ce caracterizează angiospermele monocotiledonate.

60

La reprezentanţii Fam. Poaceae (Gramineae) rădăcina principală are o viaţa foarte scurtă sau nu se formează deloc fiind înlocuită de rădăcini adventive (Fig. 10.3.); la plantele cu bulbi rădăcinile adventive sunt de asemenea fasciculate.

Fig. 10. Tipuri morfologice de rădăcini: 1 - pivotantă; 2 - rămuroasă (Picea abies); 3 fasciculată (Poaceae). Rădăcini simbionte Între rădăcinile multor plante superioare şi anumite bacterii sau ciuperci se stabilesc relaţii de convieţuire (simbioze) din care beneficiază ambii parteneri. 1. Rădăcini cu nodozităţi. Pe rădăcinile unor plante se observă mici umflături numite nodozităţi, cauzate de o serie de bacterii fixatoare de azot (Rhizobium sp.). Bacteriile pătrund în celulele parenchimului cortical determinând creşterea şi înmulţirea acestora şi apariţia nodozităţilor. Din această simbioză bacteria primeşte glucidele pe care ea nu le poate sintetiza, iar planta se îmbogăţeşte în substanţe azotate derivate din azotul molecular inaccesibil ei. Nodozităţile au forme, dimensiuni şi culori diferite şi se pot dezvolta atât pe rădăcina principală cât şi pe radicele. Rădăcinile cu nodozităţi sunt răspândite mai ales la reprezentanţii Fam. Fabaceae (Fig. 11.1.). 2. Plante micorizice. Termenul desemnează plantele ale căror rădăcini trăiesc în simbioză cu hifele unor ciuperci. Hifele îndeplinesc rolul perilor absorbanţi (rădăcinile sunt lipsite de peri).

61

Ciuperca furnizează plantei superioare apa, sărurile minerale şi azotul aflat sub formă organică şi primeşte hidraţi de carbon sintetizaţi de plantă. Ciupercile micorizice sunt foarte variate şi caracteristice pentru fiecare specie. Micorizele pot fi externe (ectotrofe) şi interne (endotrofe). Micorize externe (ectotrofe). Hifele ciupercii pătrund în straturile superficiale ale zonei corticale de unde ies înafară, formând un înveliş pâslos la suprafaţa rădăcinii (Fig. 11.2.). Aceste micorize caracterizează plantele care trăiesc în soluri bogate în humus. Sunt întâlnite predominant la speciile lemnoase (arbori, arbuşti) dar sunt prezente şi la unele plante erbacee perene din păduri. Ex.: Abies alba (brad), Acer sp. (arţar, paltin), Alnus sp. (arin, anin), Carpinus sp. (carpen), Corylus avellana (alun), Fagus sylvatica (fag), Larix sp. (larice, zadă), Moneses uniflora (părăluţe de munte), Orthilia secunda (perişor), Pinus sylvestris (pin), Populus sp. (plop) ş.a. Micorize interne (endotrofe). Hifele ciupercii pătrund în profunzimea ţesuturilor corticale şi se dezvoltă inter- şi intracelular (Fig. 11.3.). Se întâlnesc atât la plantele erbacee cât şi la cele lemnoase. Ex.: Gentiana sp. (ghinţură), Lycopodium sp. (brădişor, pedicuţă), Mercurialis perennis (brei), Nardus stricta (ţăpoşică), Pinus mugo (jneapăn, jep) ş.a. Pentru reprezentanţii Fam. Ericaceae, Orchidaceae şi Pyrolaceae micorizele sunt obligatorii, prezenţa lor condiţionând dezvoltarea plantei.

Fig. 11. Rădăcini simbionte: 1 - rădă-cină cu nodozităţi (Fabaceae); 1a nodozităţi mărite; 2 - micoriză ecto-trofă; 3 - micoriză endotrofă. Haustori

62

Haustorii caracterizează angiospermele parazite. Aceste plante nu prezintă rădăcini, sunt lipsite sau nu de clorofilă şi îşi asigură hrana total sau parţial pe seama plantelor autotrofe. Rolul rădăcinilor este preluat de haustori (rădăcini false), organe speciale de absorbţie care se formează pe tulpină. După gradul de parazitism se disting plante hemiparazite şi holoparazite. Plante hemiparazite (semiparazite) – sunt parţial autotrofe (frunze verzi), parţial parazite (din cauza lipsei rădăcinilor). Ex.: Euphrasia sp. (silur), Melampyrum sp. (ciormoiag), Pedicularis sp., Rhinanthus sp. (clocotici). Plante holoparazite (parazite) – sunt plante nefotosintetizatoare, fără frunze sau cu frunze solziforme lipsite de clorofilă. Ex.: Cuscuta sp. (torţel) – parazitează diferite plante erbacee (Lilium sp., Medicago sp. – lucerna, Salvia sp. – salvie, Thymus sp. – cimbrişor, Trifolium sp. – trifoi, Urtica sp. – urzică); Lathraea squamaria (muma pădurii) – parazită pe rădăcinile unor esenţe lemnoase din păduri ş.a.

6.1.2. TULPINA Tulpina este un organ cu creştere geotropic negativă, alcătuită din noduri şi internoduri care poartă muguri, frunze, flori şi ulterior fructe şi seminţe. Tulpini supraterane Tulpinile supraterane pot fi nearticulate şi articulate. 1. Tulpini supraterane nearticulate. Se caracterizează prin internodii foarte scurte şi ca urmare frunzele sunt foarte apropiate unele de altele. Ex.: caudex – tulpină scurtă, cărnoasă, neramificată, cu o rozetă de frunze la bază şi o durată de vegetaţie de mai mulţi ani (plurienală). Caudex-ul se termină printr-o axă floriferă articulată. Ex.: Jovibarba sp. 2. Tulpini supraterane articulate. Sunt caracterizate prin internoduri lungi, ceea ce face ca frunzele să fie îndepărtate unele de altele. După particularităţile pe care le au se disting mai multe tipuri de tulpini articulate.

63

Fig. 12. Tulpini supraterane articulate: 1 - caulis (Lamium maculatum); 2 – culm (Triticum aestivum); 3 - calamus (Carex sp.); 4 - scap (Primula veris). Caulis – tulpină ramificată (în mod excepţional simplă), verde, moale (puţin sclerificată), fistuloasă sau plină. Carac-terizează plantele erbacee anuale sau bienale. Ex.: majoritatea plantelor din Fam. Ranunculaceae, Brassicaceae, Apiaceae, Lamiaceae, Asteraceae (Fig. 12.1.). Culm (pai) – tulpină simplă, neramificată, cu internoduri fistuloase sau pline şi frecvent cu nodurile umflate; caracterizează majoritatea plantelor din Fam. Poaceae (Fig. 12.2.). Calamus – tulpină asemănătoare culmului (neramificată cu internoduri fistuloase sau pline) dar fără noduri evidente. Frecvent la acest tip de tulpină frunzele sunt dispuse la bază. Tulpina este caracteristică plantelor din Fam. Cyperaceae şi Juncaceae (Fig. 12.3.). Scap – tulpină scurtă (internodii foarte scurte), groasă, prevăzută cu o rozetă de frunze bazale; de pe această tulpină se ridică o axă complet lipsită de frunze, care poartă la vârf o singură floare sau o inflorescenţă (tulpină floriferă/scap florifer). Ex.: Allium sp., Galanthus nivalis (ghiocel), Plantago sp. (pătlagină), Primula sp. (ciuboţica cucului), Taraxacum sp. (Fig. 12.4.). Orientarea în spaţiu După orientarea în spaţiu tulpinile pot fi ortotrope sau plagiotrope.

64

1. Tulpini ortotrope – prezintă geotropism negativ (se ridică vertical) şi pot fi drepte (erecte) sau urcătoare. Tulpini drepte (erecte). Sunt prezente la majoritatea plantelor şi sunt caracterizate printr-un stereom puternic. La unele plante vârful tulpinii (purtătoare de flori/fructe) este ± curbat, îndreptat într-o parte sau în jos. Astfel de tulpini se numesc nutante. Ex. Carduus nutans, Galanthus nivalis, Silene nutans. Tulpini urcătoare (scandente). Sunt prezente la numeroase plante care au tulpini lungi, cu stereom ± dezvoltat. Plantele nu se pot susţine singure în poziţie dreaptă şi este necesar să se fixeze de un suport prin agăţare – tulpini agăţătoare sau răsucire în jurul unui suport – tulpini volubile. Tulpini agăţătoare – se agaţă cu ajutorul unor organe ± specializate, de orice suport pe care îl pot ajunge (altă plantă, garduri, ziduri etc.). Ex.: plante care se prind de suport cu ajutorul unor spini, emergenţe (Rosa sp.), peri în formă de cârlige (Galium aparine – lipicioasă); plante prevăzute cu cârcei de origine caulinară, foliară (Vicia sp.); tulpini fixate pe suport prin rădăcini adventive (Hedera helix). Unele plante agăţătoare au însuşirea de a se rezema pe alte plante cu ajutorul ramurilor lor normale, producându-se astfel o împletire a acestora (Rubus sp., Solanum dulcamara – lăsnicior). Tulpini volubile – au însuşirea de a se ridica, învârtindu-se în jurul altei tulpini (sau alt suport). Ex.: Convolvulus arvensis (volbură), Polygonum convolvulus (hrişca urcătoare). Pentru plantele volubile se foloseşte şi noţiunea de liană (în special pentru cele lemnoase). 2. Tulpini plagiotrope – au direcţia de creştere oblică sau paralelă faţă de orizontală (lipsite de geotropism), cu stereom slab dezvoltat. Astfel de tulpini se observă şi printre plantele erbacee şi printre cele lemnoase. Tulpini procumbente. Tulpini culcate pe sol, cu vârful îndreptat în sus, fără să formeze rădăcini adventive (Fig. 13.1.). Ex.: Polygonum aviculare (troscot). Tulpini prostrate. Tulpina şi ramurile stau culcate la pământ, fără a-şi ridica vârful (Fig. 13.2.). Ex.: Salix reticulata (salcie pitică), Thymus pulcherrimus (cimbrişor).

65

Tulpini repente (culcate). Tulpini târâtoare care formează la noduri rădăcini adventive (Fig. 13.3.). Ex.: Lysimachia nummularia (gălbioară), Trifolium repens (trifoi alb târâtor). Tulpini ascendente. Tulpină plagiotropă la bază, după care devine erectă (Fig. 13.4.). Ex.: Stellaria nemorum (steluţă), Veronica serpyllifolia (şopârliţă). Tulpini decumbente (culcate). Tulpină supraterană la început ascendentă, apoi culcată pe sol şi cu vârful ridicat, fixată prin rădăcini adventive care pornesc de la nivelul nodurilor (Fig. 13.5.). Ex.: Thymus serpyllium (cimbrişor).

Fig. 13. Tipuri de tulpini plagiotrope: 1 - procumbentă; 2 - prostrată; 3 - repentă; 4 ascendentă; 5 - decumbentă; 6 - geniculată; 7 - plante stolonifere. Tulpini geniculate. Tulpini orizontale sau oblice la bază; de la un nod îşi schimbă brusc direcţia de creştere şi se îndreaptă în sus (Fig. 13.6.). Ex.: Alopecurus geniculatus. Plante stolonifere. Plante cu tulpina principală erectă de la baza căreia pornesc ramuri târâtoare numite stoloni. Stolonii se întind la suprafaţa solului şi produc la noduri rădăcini adventive şi frunze din care se dezvoltă noi plante (Fig. 13.7.). Ex.: Ajuga reptans (vineţică), Antennaria dioica (parpian), Fragaria vesca (fragi de pădure), Glechoma hederacea (rotun-

66

gioară), Hieracium pilosella (vultu-rică), Potentilla anserina (coada racu-lui), Potentilla reptans (cinci degete), Ranunculus repens (floare de leac), Saxifraga cuneifolia (iarba căşunăturii). Consistenţa tulpinii. După consistenţa lor tulpinile pot fi: erbacee (tulpină moale, nesclerificată), căr-noase (tulpină suculentă) şi lemnoase (tulpină dură, sclerificată). Aspectul

exterior

al

tulpinii.

După

aspectul

exterior

tulpinile

pot

fi:

cilindrice,

comprimate sau prismatice (Fig. 14.). Tulpinile prismatice pot avea muchii sau coaste în număr variabil: 3 muchii (Carex sp. – rogoz), 4 muchii (reprezentanţii Fam. Lamiaceae, unii reprezentanţi ai Fam. Rubiaceae şi Scrophulariaceae) sau mai multe muchii. Suprafaţa tulpinii poate fi: brăzdată (sulcată) când este prevăzută cu brazde longitudinale profunde (Equisetaceae, Apiaceae); striată, când dungile sunt fine etc. Tulpini metamorfozate

Fig. 14. Forma tulpinii: 1 - tulpină cilindrică; 2 - tulpină sulcată; 3-7 - tulpini prismatice. Tulpinile metamorfozate sunt prezente la foarte multe plante. Forma tulpinii apare ca rezultat al adaptării acesteia la condiţiile speciale ale mediului. Tulpinile îndeplinesc funcţii noi în timp ce funcţiile primare pot deveni secundare. Tulpini subterane metamorfozate Tulpinile subterane (rizomi, bulbi, tuberculi) reprezintă adaptări ale plantelor la condiţiile de climă nefavorabile, prin care acestea pot supravieţui în perioadele critice de ger sau secetă. Tulpinile subterane caracterizează plantele erbacee perene. Rizomi. Sunt tulpini simple sau ramificate, de obicei cărnoase, alcătuite din internoduri scurte (microblaste/brahiblaste) sau lungi (macroblaste/dolicoblaste). De la nivelul nodurilor se diferenţiază rădăcini adventive şi muguri laterali în axila unor frunze rudimentare numite scvame sau solzi. Din muguri se dezvoltă tulpini supraterane care poartă frunze şi flori.

67

După direcţia de creştere rizomii pot fi ortotropi şi plagiotropi. Rizomii ortotropi cresc în linie dreaptă, verticală (Fig. 15.1.). Ex.: Primula veris (ciuboţica cucului), Taraxacum sp. (păpădie). Rizomii plagiotropi au direcţia de creştere oblică sau orizontală (Fig. 15.2.). Ex.: Convallaria majalis (lăcrămioare, mărgăritar), Equisetum arvense (coada calului), Iris sp. (stânjenel), Oxalis acetosella (măcrişul iepurelui). Rizomii plagiotropi pot fi şerpuitori, de forma literei S. Ex.: Polygonum bistorta – răculeţ (Fig. 15.3.). După formă rizomii pot fi: cilindrici, comprimaţi, tuberiformi (Iris sp.), filiformi (Convallaria majalis), coraliformi (Corallorhiza trifida) (Fig. 15.4.).

Fig. 15. Rizomi: 1 - rizom ortotrop (Primula veris); 2 - rizom plagiotrop (Convallaria majalis); 3 - rizom şerpuitor (Polygonum bistorta); 4 - rizom coraliform (Corallorhiza trifida). Ramificaţia rizomilor Ramificaţia monopodială. Rizomul creşte în lungime prin mugurele său terminal (creştere indefinită, continuă), iar tulpinile supraterane florifere se formează din muguri axilari. Rizomul rămâne tot timpul în sol (Fig. 16.1.). Ex.: Convallaria majalis, Maianthemum bifolium (lăcrămiţă), Oxalis acetosella, Paris quadrifolia (dalac). Tulpina multor ferigi este reprezentată de un rizom monopodial. Ramificaţia simpodială. Tulpina floriferă supraterană se formează din mugurele terminal; vârful rizomului iese afară din sol în fiecare an, odată cu formarea tulpinii florifere. Creşterea rizomului se realizează prin ramuri laterale diferenţiate din muguri axilari (creştere definită). Fiecare ramură laterală se termină la rândul ei printr-un mugure, care se va transforma, în

68

anul următor în tulpină floriferă (Fig. 16.2.). Ex.: Polygonatum multiflorum (pecetea lui Solomon) şi alţi reprezentanţi ai Fam. Liliaceae şi Iridaceae.

Fig. 16. Ramificaţia rizomilor: 1 - ramificaţia monopodială (Paris quadrifolia); 2 - ramificaţia simpodială (Polygonatum multiflorum); ci - cicatrice ale tulpinilor flori-fere din diferiţi ani; f frunză; fl - floare; mt - mugure terminal; ra - rădăcini adven-tive; rz - rizom; tfl - tulpină floriferă; I-V - tulpini supraterane de vârste şi ordine diferite. La unele plante rizomii se deosebesc foarte puţin de tulpinile supraterane florifere. Ex.: Lamium galeobdolon (gălbiniţă), Lamium album (urzică moartă), şi alţi reprezentanţi rizomiferi ai Fam. Lamiaceae. Stoloni subterani. Stolonii subterani sunt ramificaţii ale rizomilor (lăstari subterani) lungi, subţiri, cu internoduri lungi şi noduri puţin evidente; în dreptul nodurilor se formează rădăcini adventive. Stolonii subterani servesc la propagarea plantei, având rolul de a îndepărta, cât mai mult, plantele tinere de planta mamă. Plantele tinere se formează fie din mugurii terminali, fie din cei axilari situaţi pe stoloni. Ex.: Convallaria majalis, Elymus repens (pir târâtor), Equisetum sp. ş.a. (Fig. 15.2.). Tuberculi. Tuberculii sunt microblaste groase, bogate în substanţe de rezervă. Frunzele sunt reduse la nişte solzi ± evidenţi. Din mugurii tuberculilor se formează tulpini supraterane florifere. Forma tuberculilor variază: ovală, globuloasă, alungită, comprimată. Ex.: Helianthus tuberosus (napi porceşti, topinambur), Solanum tuberosum (cartof) (Fig. 17).

69

Fig. 17. Tuberculi: 1 - Solanum tuberosum; 2 - Helianthus tuberosus. Bulbo-tuberi. Bulbo-tuberii sunt tuberculi scurţi, compacţi, înveliţi de frunze modificate (tunici) uscate, care poartă unul sau câţiva muguri. Reprezintă o formă de trecere între tubercul şi bulb. Primăvara, din mugurii bulbo-tuberilor rămaşi în sol peste iarnă, se formează tulpini supraterane florifere, iar mai târziu noi bulbo-tuberi (de înlocuire). Tulpinile florifere supraterane se dezvoltă din mugurii axilari sau terminali. Bulbo-tuberii noi se pot forma din muguri situaţi în axila frunzelor (Colchicum autumnale) sau dispuşi la vârful bulbo-tuberului mamă (Crocus sativus) (Fig. 18.1.). Bulbi. Bulbii sunt microblaste acoperite de frunze cărnoase în care se depozitează substanţe de rezervă. Un bulb este alcătuit dintr-o tulpină metamorfozată, puternic turtită (disciformă), cu noduri foarte apropiate. La noduri se inseră frunze cărnoase care se acoperă unele pe altele. Frunzele externe (tunici, catafile) sunt uscate. Pe partea inferioară a discului tulpinal se dezvoltă numeroase rădăcini adventive. Pe tulpina disciformă, în axila frunzelor se dezvoltă muguri terminali (centrali) şi axilari care vor genera tulpini florifere şi bulbi de înlocuire. Bulb tunicat – bulb alcătuit din frunze (tunici) mari care se acoperă complet unele pe altele; prezintă o tulpină disciformă pe care sunt inserate frunze interne cărnoase acoperite de frunze externe (catafile) mari, membranoase, uscate, de culoare brună. Ex.: Allium cepa, Hyacinthus orientalis (zambila), Muscari comosum (ceapa ciorii), Scilla bifolia (vioreaua) (Fig. 18.2.). Bulb scvamos – bulb alcătuit din scvame (solzi); prezintă o tulpină disciformă pe care se inseră frunze cărnoase, mai mici şi mai înguste, care se acoperă parţial, ca nişte solzi. Ex.: Lilium candidum (crin alb), Lilium martagon (crinul de pădure) (Fig. 18.3.).

70

Cele

mai

multe

specii

bulbifere

aparţin

Fam.

Liliaceae,

Iridaceae

şi

Amaryllidaceae

(angiosperme monocotiledonate).

Fig. 18. Tipuri de bulbi: 1 - bulbo-tuber la Crocus sativus; 2 - bulb tunicat la Hyacinthus orientalis; 3 - bulb solzos la Lilium candidum; bt - bulbo-tuber tânăr; m - mugure de înlocuire; mt - mugure terminal; ra - rădăcini adventive; td - tulpină disciformă; tu - tunici uscate.

6.1.3. FRUNZA Frunza este un organ lateral al tulpinii, monosimetric, dorsiventral (rar actinomorf sau asimetric), cu creştere limitată. Funcţii principale: fotosinteza, respiraţia şi transpiraţia. Funcţii secundare (frunze metamorfozate): protecţie, absorbţie, înmaga-zinare de substanţe de rezervă, nutriţie heterotrofă, reproducere vegetativă. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi funcţional 1. Cotiledoane (Fig. 21.1.). Reprezintă primele frunze care iau naştere în viaţa plantei (frunze embrionare, germinative). În timpul germinaţiei seminţei, cotiledoanele rămân în sol – germinaţie hipogee (Vicia sp., majoritatea monocotiledonatelor) sau pot ieşi la suprafaţa solului – germinaţie epigee (Abies alba – brad, Carpinus sp. – carpen, Fagus sylvatica – fag, Pinus sp. – pin, Trifolium sp. – trifoi ş.a. ) (Fig. 21: 2–5).

71

Fig. 21. Tipuri de frunze sub raport ontogenetic şi func-ţional: 1 - reprezentare schematică. Cotiledoane şi nomo-file la plante cu germinaţie epigeică: 2 - Abies alba; 3 Acer sp.; 4 - Fagus sylvatica; 5 - Carpinus sp.; cat - catafile; cot - cotiledon; h - hipocotil; hf hipsofile; nmf - nomofile; ptf - protofile; rp - rădăcina prin-cipală; rs - rădăcini secundare. În ambele cazuri pe măsură ce plantula se dezvoltă, cotiledoanele se golesc de substanţele de rezervă acumulate, se usucă şi cad. Numărul cotiledoanelor variază: 2–15 la gimnosperme, două la dicotiledonate sau un cotiledon la monocotiledonate. 2. Catafile (frunze inferioare) (Fig. 21.1.). Organe reduse, incomplet constituite în comparaţie cu frunzele tipice. Catafilele servesc ca organe de apărare fiind prezente la muguri şi tulpini subterane. Catafilele au în general culoare brună şi uneori sunt acoperite de peri sau de substanţe cleioase. Ex.: Acer pseudoplatanus (paltin de munte), Populus sp. (plop) ş.a. 3. Nomofile (frunze propriu-zise, frunze mijlocii). Sunt frunze verzi, complet dezvoltate, tipice. Protofilele (frunze primordiale sau primare) sunt primele nomofile care apar la o plantulă. Se formează imediat după cotiledoane, în loc de catafile sau după acestea. Protofilele rămân adesea foarte mici în comparaţie cu frunzele propriu-zise şi diferă ca formă de acestea (Fig. 21.1.). Ele pot fi: simple şi cu lamina întreagă (Trifolium sp.), mai puţin lobate (Acer sp.), solitare, cu trei muchii şi cu marginea dinţată (Pinus sylvestris) etc. Metafilele sunt nomofile ce caracterizează plantele mature (Fig. 21.1.).

72

4. Hipsofile (frunze superioare). Sunt ultimele organe foliare formate pe tulpină. Protejează florile sau inflorescenţele (Fig. 21.1.). Din categoria hipsofilelor fac parte: bracteile – organe foliare în axila cărora se formează muguri, flori sau inflorescenţe; elementele involucrului şi ale involucelului (Fam. Apiaceae şi Asteraceae); glumele şi paleele din inflorescenţa gramineelor (Fam. Poaceae); elementele caliciului şi ale caliculului (Fragaria sp., Potentilla sp.); bracteile ce însoţesc floarea şi la maturitate formează cupa fructului (Fagus sylvatica); bracteea ce însoţeşte floarea de la Galanthus sp. (ghiocel), Arum maculatum (rodul pământului), Arum orientale ş.a. Morfologia frunzei Pteridofite (Încreng. Pteridophyta)

Fig. 22. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 - Lycopodium clavatum; 1a - microfilă; 1b - spic sporifer (stobil); 1c - sporofilă cu sporange reniform; 2 Equisetum telmateia, tulpină asimilatoare şi sporangiferă; 2a - microfile unite, dispuse la noduri; 2b - spic sporifer; 2c - sporofilă peltată (hexagonală) cu sporangi cilindrici; 3 macrofilă la Polypodiaceae (schemă); bfr - baza frunzei; lm - lamină (limb); ra - rădăcini adventive; rh - rahis; rz - rizom; scv - scvame; I, II, III – segment primar, secundar şi terţiar.

73

La pteridofite frunzele au valoarea unui organ pentru care este utilizat termenul de frondă. Din punct de vedere morfologic ferigile actuale posedă două tipuri de frunze: microfile şi macrofile. Microfilele sunt frunze mici, scvamiforme, nedife-renţiate în peţiol şi lamină. Ferigi microfiline sunt întâl-nite în Cls. Lycopodiatae şi Equisetatae (Fig. 22:1,2). La majoritatea speciilor, micro-filele sunt dispuse spiralat, foarte apropiat, astfel încât nodurile nu se mai recunosc (excepţie Equisetum sp.). Macrofilele sunt frunze de dimensiuni mari dife-renţiate în peţiol şi lamină (întreagă sau penat-divizată) (Fig. 22.3.). Frunzele penate sunt alcătuite din ramificaţii foliate de ordinul I numite segmente primare (lobi, aripi, pinna), dispuse pe ambele laturi ale unei axe comune numită rahis. Segmentele primare pot să prezinte ramificaţii de ordinul II (segmente secundare) care, la rândul lor, se pot ramifica în segmente de ordinul III (segmente terţiare) şi chiar de ordinul IV. Elementele foliare ale segmentelor de ordinul II–IV se numesc pinule (aripioare). Macrofilele caracterizează ferigile din Cls. Polypodiatae. Nervaţiunea. La pteridofitele microfile nervaţiunea este uninervă (Equisetum sp., Selaginella sp.). La pteridofitele macrofile nervaţiunea poate fi: dicotomică, penată (Polypodium vulgare), palmată (Pteridium sp.) etc. Din punct de vedere fiziologic frunzele/frondele pot fi sterile (asimilatoare, vegetative), numite

trofofile

şi

fertile

(purtătoare

de

sporangi/sporangifere),

numite

sporofile

(Ophioglossum vulgatum – limba şarpelui, Botrychium lunaria – limba cucului ş.a.) (Fig. 23.1.). Există şi o a treia categorie de frunze – trofosporofilele – care îndeplinesc ambele funcţii (Cystopteris sp. – feriguţă, Dryopteris sp. – ferigă, Asplenium sp. ş.a.) (Fig. 23.2.).

74

Fig. 23. Tipuri de frunze şi dispunerea sporangilor la pteridofite: 1 - Ophioglossum vulgatum; 1a - trofofilă; 1b - sporofilă cu spic sporifer; 1c - segment fertil cu sporangi (detaliu); 2 - Dryopteris filix-mas (habitus); 2a - segment de ordin I cu sori; 2b - segment de ordin II cu sori acoperiţi de induzie reniformă; 2c - induzie (detaliu); 2d - secţiune transversală prin lamină la nivelul unui sor; 2e - sporange deschis ce eliberează sporii; in induzie; lm - lamina; spr - sporange. Pinofite (Încrengătura Pinophyta) La majoritatea pinofitelor frunzele sunt mici, numeroase, aciculare sau solziforme, întregi, lipsite de peţiol sau slab peţiolate, dispuse spiralat, opus, rar verticilat; frunzele au nervaţiune uninervă. Frunzele sempervirescente, rar caduce (Larix sp.) sunt izolate sau grupate în fascicul. La Abies alba (brad) fruzelele aciculare cu vârful emarginat sunt peţiolate, cu baza lăţită, disciformă (Fig. 24.1.). La căderea de pe ramuri lasă o cicatrice rotundă, plată. La Picea abies (molid)

frunzele

sunt

ascuţite

la

vârf,

pungente

(înţepătoare),

dispuse

pe

câte

o

proeminenţă (Fig. 24.2.); la uscare se desprind de pe ramuri, lăsând o cicatrice rombică (ramurile sunt aspre la pipăit).

75

Fig. 24. Tipuri de frunze la pinofite. Frunze aciculare: 1 – Abies alba; 2 – Picea abies; 3 Pinus sylvestris; 4 - Juniperus communis. Pinus sp. (pin) prezintă două tipuri de ramuri: lungi (macroblaste/dolicoblaste) şi scurte (microblaste/brahiblaste). Frunzele acicu-lare lungi, sunt grupate în fascicule de 2–3 sau 5 pe brahiblaste (Fig. 24.3.). La Larix sp. (larice) frunzele aciculare, moi, sunt dispuse fasciculat (peste 30 într-un fascicul) pe microblaste şi spiralat pe macroblaste. Juniperus communis (ienupăr) prezintă frunze aciculare, ţepoase, dispuse verticilat (3 frunze într-un verticil) (Fig. 24.4.). Frunzele coniferelor au o structură xeromorfă (cuticulă groasă, sclerenchim dezvoltat etc.) care le măreşte rezistenţa la uscăciune. Magnoliofite (Încreng. Magnoliophyta/Angiospermatophyta) O frunză completă este alcătuită din: lamină (limb), peţiol şi baza frunzei (Fig. 25). După modul de alcătuire al laminei se disting două tipuri principale de frunze: simple şi compuse. Frunzele simple au lamina formată dintr-o singură parte.

76

Fig. 25. Alcătuirea unei frunze complete la angiosperme: apx - apex; bf - baza frunzei; blm - baza laminei; dn - dinţi; inc - incizii; lb - lob (segment); mg - margine; pl - peţiol; sn - sinus; snb - sinus bazal; st - stipele. Lamina Lamina partea principală a frunzei, este foarte variabilă ca formă; în descrieri ea este raportată la o formă geometrică de bază sau este indicată printr-un termen de comparaţie cu un organ sau corp cunoscut. Forma laminei (Fig. 26) poate fi: circulară/orbiculară (Caltha palustris, Populus tremula); romboidală, de forma unui romb prelung alungit (Betula pendula); reniformă (Asarum europaeum); triunghiulară (Atriplex patula); eliptică, asemănătoare unei elipse (Fagus sylvatica, Plantago media); ovată, de forma unui ou (Syringa vulgaris, Pyrus communis); obovată, de forma unui ou inversat, cu lăţimea maximă deasupra mijlocului (Corylus avellana); cordată/cordiformă, de forma inimii, cu vârful în sus (Viola odorata, Symphytum cordatum, Tussilago farfara, Tilia cordata); deltoidă, de forma literei greceşti delta (Populus nigra); lanceolată, lamina de 3–4 ori mai lungă decât lată, cu aspect de lance (Salix alba, Plantago lanceolata, Galium odoratum); ovat-lanceolată, lamina de două ori mai lungă decât lată (Amaranthus retroflexus); sagitată, de forma unui vârf de săgeată (Sagittaria sagittifolia); scutată, în formă de scut (Rumex scutatus); cuneată/cuneiformă, lamină lată la vârf şi îngustă la bază (Saxifraga cuneifolia); falcată, în formă de coasă/seceră (Bupleurum falcatum, Carex curvula); spatulată, de forma unei spatule (Bellis perennis); hastată, lamina

77

are forma unui vârf de lance, la bază cu doi lobi orientaţi lateral (Rumex acetosella, Salvia glutinosa); liniară, lungimea depăşeşte de 5–10 ori lăţimea (Poaceae); ensiformă, în formă de sabie (Iris germanica, Typha sp., Gladiolus sp., Inula ensifolia); setacee, lungă, rigidă şi foarte subţire (Festuca sp., Nardus stricta); cilindrică şi plină (Sedum acre); fistuloasă, goală la interior (Allium cepa).

Fig. 26. Tipuri morfologice de frunze - forma laminei: 1 - circulară (orbiculară); 2 romboidală; 3 - reniformă; 4 - triunghiulară; 5 - eliptică; 6 - ovată; 7 - obovată; 8 - cor-dată (cordiformă); 9 - deltoidă; 10 - lanceolată; 11 - ovat-lanceolată; 12 - sagitată; 13 scutată; 14 - cuneată; 15 - falcată; 16 - spatulată; 17 - hastată; 18 - liniară; 19 ensiformă; 20 - setacee; 21 - cilindrică, plină; 22 - fistuloasă. Baza laminei (Fig. 27) poate fi: rotundă (Pyrus communis), cordată (Viola odorata), sagitată (Isatis tinctoria, Sagittaria sagittifolia), hastată (Rumex acetosella, Atriplex patula), reniformă (Asarum europaeum), cuneată (Bellis perennis, Atropa belladonna), atenuată (Viola persicifolia), acută sau ascuţită (Salix alba), dilatată (Sonchus oleraceus), auriculată (Nicotiana tabacum), inegală sau asimetrică (Ulmus sp.).

78

Fig. 27. Forma bazei laminei: 1 - rotundă; 2 - cordată; 3 - sagitată; 4 - hastată; 5 reniformă; 6 - cuneată; 7 - atenuată; 8 - acută (ascuţită); 9 - dilatată; 10 - auriculată; 11 inegală (asimetrică). Vârful laminei (Fig. 28) poate fi: acut – vârf scurt şi ascuţit cu marginile drepte sau convexe (Salix alba), acuminat – vârf lung, ascuţit şi cu marginile concave (Prunus padus, Urtica dioica), obtuz, neascuţit (Cruciata laevipes, Viscum album), rotund (Cotinus coggygria, Vaccinium uliginosum), retezat sau trunchiat (Coronilla varia), emarginat sau ştirbit (Alnus glutinosa, Colutea arborescens, Trifolium sp.), obcordat (Oxalis acetosella), cuspidat – lung şi îngust (Verbascum phlomoides), mucronat – brusc terminat într-un vârf ascuţit şi subţire (Vicia hirsuta), spinos – terminat cu un spin (Cirsium vulgare) etc.

Fig. 28. Vârful laminei (formă): 1 - acut; 2 - acuminat; 3 - obtuz; 4 - rotund; 5 - retezat; 6 - emarginat; 7 - obcordat; 8 - cuspidat; 9 - mucronat; 10 - spinos. Marginea laminei poate fi întreagă sau poate prezenta incizii de forme şi profunzimi diferite. La frunzele cu marginea întreagă (Fig. 29.1.) aceasta poate fi: netedă (Syringa vulgaris), ondulată (Reseda lutea), aspră sau scabră (poacee şi ciperacee), ciliată (Fagus sylvatica – frunze tinere), încreţită (Rumex crispus), involută – răsucită spre faţa superioară (Pinguicula

79

vulgaris, Festuca sp., Poa alpina), revolută – răsucită spre faţa inferioară (Primula sp., Vaccinium vitis-idaea) etc.

Fig. 29. Marginea laminei: 1 - întreagă; 2 - dinţată; 3 - serată; 4 - crenată; 5 - sinuată. Marginea laminei cu incizii mici (superficiale) poate fi: dinţată – cu dinţi ascuţiţi, perpendiculari faţă de nervura mediană şi incizii rotunjite (Corylus avellana, Tussilago farfara, Urtica urens); serată – cu dinţi ascuţiţi îndreptaţi spre vârful laminei şi incizii mici, ascuţite (Urtica dioica, Salix alba, Veronica chamaedrys); crenată – cu dinţi rotunjiţi şi incizii ascuţite (Epilobium montanum, Viola sp.); sinuată cu dinţi şi incizii rotunjite (Populus tremula) (Fig. 29: 2–5). Marginea laminei poate prezenta şi combinaţii ale tipurilor de bază: margine dublu-dinţată/ bidentată (Spiraea chamaedryfolia, Petasites hybridus), margine dublu-serată (Betula pendula, Carpinus betulus), margine dublu-crenată/bicrenată (Glechoma hederacea, Salvia pratensis) etc. Marginea frunzei cu incizii mari (adânci) se numeşte lobată, iar segmentele proeminente formează lobi. După dispunerea lobilor faţă de axa principală a frunzei se deosebesc frunze penat-lobate (inciziile sunt dispuse simetric faţă de nervura mediană a laminei) şi palmatlobate (lobii sunt dispuşi în mod simetric în jurul unui punct care se confundă cu vârful peţiolului). După adâncimea inciziilor frunzele penate şi palmate pot fi: lobate (sinuate) – inciziile nu ajung până la mijlocul jumătăţii laminei, fidate – inciziile ajung la mijlocul jumătăţii laminei, partite – inciziile trec de mijlocul jumătăţii laminei, dar nu ating nervura mediană şi sectate – inciziile ating nervura mediană (Fig. 30).

80

Fig. 30. Marginea laminei cu incizii profunde: 1 - frunză penat-lobată; 2 - frunză penatfidată; 3 - frunză penat-partită; 4 - frunză penat-sectată; 5 - frunză palmat-lobată; 6 frunză palmat-fidată; 7 - frunză palmat-partită; 8 - frunză palmat-sectată. Lobii pot prezenta la rândul lor incizii formându-se astfel frunze bipenat-partite, bipenatsectate, tripenat-sectate etc. (Fig. 31: 1–3). Frunza runcinată. Lamina prezintă lobi inegali. Ex.: Taraxacum officinale (frunză penatfidată, cu dinţi de formă neregulată îndreptaţi spre baza laminei) (Fig. 31.4.). Frunza lirată. Frunză penat-fidată, partită sau sectată, cu lobul terminal mult mai mare decât cei laterali, care sunt din ce în ce mai mici cu cât se apropie de bază. Ex.: Brassica napus, frunzele inferioare şi mijlocii la Geum rivale, Anthyllis vulneraria ş.a. (Fig. 31.5.). Consistenţa laminei poate fi: erbacee – subţire şi moale (majoritatea arborilor, arbuştilor şi a plantelor erbacee), pieloasă (scorţoasă, tare), cărnoasă (Sedum sp.).

81

Fig. 31. Frunze cu incizii profunde: 1 - frunză bipenat-partită; 2 - frunză bipenat-sectată; 3 - frunză tripenat-sectată; 4 - frunză runcinată; 5 - frunză lirată. Nervaţiunea reprezintă modul de dispunere a nervurilor la nivelul laminei foliare. Nervaţiune penată. Lamina prezintă o nervură mediană din care se desprind nervuri laterale, secun-dare şi de alte ordine, ale căror ultime ramificaţii se anastomozează formând o reţea (nervaţiune penat-reticulată). Tip de nervaţiune întâlnit la majoritatea dicotiledonatelor (Fagus sylvatica, Populus sp., Quercus sp.) (Fig. 32.1.). Nervaţiune palmată (digitată). Toate nervurile pornesc dintr-un punct situat la baza laminei; nervurile laterale se dezvoltă la fel de mult ca nervura mediană. Ex.: Acer platanoides, Acer pseudo-platanus, Hedera helix (Fig. 32: 2,3). Nervaţiune paralelă. Nervurile sunt paralele între ele şi se unesc la vârful laminei. Tip de nervaţiune prezent la cele mai multe monocotiledonate (Fig. 32.4.).

82

Fig. 32. Nervaţiunea: 1 - penată; 2, 3 - palmată; 4 - paralelă; 5, 6 - arcuată; 7 - pedată. Nervaţiune arcuată. Nervurile descriu arcuri care urmăresc conturul laminei şi converg spre baza acesteia. Tip de nervaţiune prezent la dicotiledonate (Gentiana lutea, Parnassia palustris, Plantago media) şi monocotiledonate (Convallaria majalis, Maianthemum bifolium, Polygonatum sp.) (Fig. 32: 5,6). Nervaţiune pedată. Nervurile laterale se ramifică unilateral, numai spre marginea de la baza laminei. Ex.: Helleborus purpurascens (Fig. 32.7.). Peţiolul Peţiolul susţine şi leagă lamina de tulpină, orientând-o în poziţia cea mai favorabilă faţă de lumină. Frunzele cu peţiol se numesc peţiolate, iar cele lipsite de peţiol sunt sesile. Ca formă peţiolul poate fi: cilindric (Tropaeolum majus), com-primat lateral în plan perpendicular pe lamină (Populus tremula), dilatat – turtit dorsi-ventral şi în formă de jgheab spre bază (Ranunculus acris), auriculat – prevăzut cu nişte urechiuşe (Brassica napus), canaliculat – scobit longitudinal, în formă de canal sau jgheab (Tussilago farfara) etc.

83

Fig. 33. Frunze sesile: 1 - frunză sesilă propriu-zisă; 2 - frunză amplexicaulă; 3 – frunză perfoliată; 4 – frunză decurentă; 5 - frunze concrescute (connate). Frunzele sesile pot fi: propriu-zise (Capsella bursa-pastoris) (Fig. 33.1.); ample-xicaule – baza laminei încon-jură parţial tulpina (Brassica napus, Lamium amplexicaule, Thlaspi arvense) (Fig. 33.2.); perfoliate – cele două jumătăţi ale laminei concresc în partea opusă locului de inserţie al frunzei pe tulpină astfel încât frunza apare ca fiind străbătută de tulpină (Bupleurum perfoliatum, Bupleurum rotundifolium) (Fig. 33.3.); decurente – baza frunzei concreşte cu tulpina şi se prelungeşte de-a lungul acesteia sub formă de aripi foliacee, pe o singură parte sau pe ambele părţi (Symphytum officinale, Verbascum thapsiforme, Carduus sp., Cirsium sp.) (Fig. 33.4.); connate/concrescute – baza unei frunze concreşte cu cea a frunzei opuse (Lonicera caprifolium ş.a.) (Fig. 33.5.). Baza frunzei Baza frunzei reprezintă partea cu care frunza se fixează pe ramură sau tulpină. La o serie de specii baza frunzei se poate transforma într-o teacă (vagină), parte mult extinsă a bazei frunzei care înconjură complet pe o anumită lungime tulpina, la nivelul nodului.

84

Fig. 34. Baza frunzei - teaca (vagina): 1 - teacă umflată (Apiaceae); 2 - teacă cilindrică cu margini libere (Poaceae); 3 - teacă cilindrică cu margini concrescute (Cyperaceae); 4 - frunze reduse la teacă (Juncus sp.); lm - lamină; tc - teacă. Teaca este prezentă la unele dicotiledonate (Apiaceae) şi la majoritatea monocotile-donatelor. La unele apiacee (umbelifere) teaca este umflată, voluminoasă (Fig. 34.1.). La reprezentanţii Fam. Poaceae teaca este cilindrică şi are marginile libere (Fig. 34.2.). La reprezentanţii Fam. Cyperaceae teaca cilindrică are marginile con-crescute (Fig. 34.3.). Unele frunze sunt reduse numai la teacă (Juncus sp., Scirpus sp.) (Fig. 34.4.). Anexe foliare Baza frunzei poate prezenta o serie de anexe foliare: stipele, ohrea (ochrea), ligula. 1. Stipele. Stipelele sunt excrescenţe ale bazei frunzei, de regulă perechi, cu rol în apărarea mugurilor foliari. Prezenţa sau absenţa stipelelor, natura, forma, dimensiunile şi consistenţa lor sunt caractere importante ce servesc la determinarea speciilor. Stipelele pot fi: libere (Fagus sylvatica), concrescute cu o margine a peţiolului (Rosa sp., Trifolium medium, Trifolium pratense), concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus) (Fig. 35: 1–4). După formă stipelele pot fi: cordiforme/cordate (Lotus corniculatus), reniforme (Salix caprea), semicordate (Crataegus sp., Trifolium campestre), hastate (Lathyrus sp.), lanceolate (Galium aparine), solziforme (Fagus sylvatica) (Fig. 35.1.; 35: 4–9). Dimensiunile stipelelor: mici (Fagus sylvatica), de aceeaşi mărime cu frunzele (Galium sp.), mai mari ca frunzele, cu rol important în fotosinteză (Lathyrus sp.) (Fig. 35). După poziţie se deosebesc: stipele laterale, care se formează pe cele două laturi ale peţiolului (Fagus sylvatica, Viola sp.); stipele axilare situate între peţiol şi tulpină; stipele opuse peţiolului; stipele interpeţiolare – se remarcă la plante cu frunze opuse, la care stipelele concresc două câte două. La Cruciata laevipes (sânziene) stipelele situate opus faţă de nomofile, au aceeaşi formă şi mărime cu acestea, dar se deosebesc de nomofile prin faptul că

85

din axila stipelelor nu se dezvoltă niciodată axe secundare sau inflorescenţe (apar numai în axila frunzelor veritabile) (Fig. 35.10.).

Fig. 35. Anexe foliare - stipele: 1 - stipele libere (Fagus sylvatica); 2-3 - stipele concrescute cu o margine a peţiolului (Trifolium sp., Rosa sp.); 4 - stipele cordiforme, concrescute cu tulpina (Lotus corniculatus); 5 - stipele reniforme (Salix caprea); 6 - stipele semicordate (Trifolium campestre); 7 - stipele semicordate şi uşor divizate (Crataegus monogyna); 8 stipele hastate (Lathyrus sp.); 9 - stipele lanceolate (Galium aparine); 10 - stipele interpeţiolare (Cruciata laevipes); f - frunză; st - stipele.

Fig. 36. Anexe foliare: 1 - ohrea la Fagopyrum esculentum; 2 - ligula la Poa trivialis; 3 ligula la Poa pratensis; 4 - urechiuşe la Hordeum vulgare; lm - lamina; lig - ligula; o ohrea; tc - teacă; ur - urechiuşe. După durata de viaţă se deosebesc: stipele caduce/decidue care cad de timpuriu (Fagus sylvatica, Ulmus sp.) şi stipele per-sistente care rămân atâta vreme cât persistă şi frunza (la majoritatea plantelor prevăzute cu stipele).

86

2. Ohrea. Ohrea provine din concreşterea stipelelor în formă de cornet (pâlnie) în jurul tulpinii. Înveleşte şi protejează baza internodurilor tulpinii şi mugurii foliari. Ohrea poate fi: lungă sau scurtă, de consistenţă membranoasă sau scorţoasă, întreagă, ciliată sau sfârtecată. Este o formaţiune specifică plantelor din Fam. Polygonaceae (Fagopyrum esculentum, Polygonum sp., Rumex sp.) (Fig. 36.1.). 3. Ligula. Ligula reprezintă o altă formă în care se prezintă stipelele. Este o formaţiune cu rol protector, aflată la limita dintre teacă şi lamină; ligula continuă teaca, de la articulaţia sa cu lamina şi se ridică alipită pe tulpină. Ligula este caracteristică poaceelor, ciperaceelor şi altor monocotiledonate a căror frunză este prevăzută cu teacă şi are dimensiuni şi conformaţie variate: scurtă şi dinţată (Poa pratensis), oblongă şi uşor dinţată (Poa trivialis), sfârtecată/lacerată (Festuca sp.), ciliată (Dichanthium ischaemum), păroasă (Eragrostis sp.) (Fig. 36: 2,3). Frunzele liniare ale multor poacee sunt prevăzute cu apendici rotunjiţi în formă de urechiuşe (auricule), structuri considerate a fi prelungiri ale bazei limbului foliar. Uneori aceşti apendici sunt pronunţaţi ajungând să îmbrăţişeze tulpina (Fig. 36.4). Frunze compuse Frunzele compuse au lamina alcătuită din segmente independente numite foliole, prevăzute cu un peţiol mic (peţiolul) şi dispuse pe un peţiol comun numit rahis. Foliolele unei frunze compuse pot fi de ordin I, II sau de ordin mai înalt. În funcţie de modul de dispunere a foliolelor pe rahis se deosebesc mai multe tipuri de frunze compuse. 1. Frunze penat-compuse – foliolele sunt dispuse pe ambele laturi ale rahisului. Frunze imparipenat-compuse – cu număr impar de foliole, datorită foliolei terminale (Robinia pseudacacia, Rosa sp., Sorbus aucuparia ş.a.) (Fig. 37.1.). Frunze paripenat-compuse – foliola terminală nu există sau este transfomată în cârcel (Lathyrus sp., Pisum sativum, Vicia sp. ş.a.) (Fig. 37: 2–4).

87

2. Frunze palmat-compuse – foliolele sunt prinse aproximativ în acelaşi loc la capătul peţiolului: frunze trifoliolate (Lotus corniculatus, Trifolium sp. ş.a), frunze pentafoliolate (Lupinus sp.), frunze 5–9 foliolate (Aesculus hippocastanum) etc. (Fig. 37: 5,6).

Fig. 37. Frunze compuse: 1 - frunză imparipenat compusă la Sorbus aucuparia; 2, 3, 4 frunze paripenat compuse la Lathyrus sp.; 5, 6 - frunze palmat compuse, trifoliolate la Lotus corniculatus (5) şi Trifolium sp. (6). Dispoziţia frunzelor pe tulpină În general, dispoziţia frunzelor pe tulpină/ramuri este constantă şi caracterizează diferite grupe sau specii de plante. Dispoziţia alternă (în spirală) – la fiecare nod tulpinal se inseră o singură frunză; dispoziţia cel mai frecvent întâlnită (Fig. 38.1.). Dispoziţia opusă – la fiecare nod tulpinal se inseră câte două frunze, dispuse de o parte şi de alta a tulpinii. Cele mai multe specii cu dispoziţie opusă au frunzele de la un nod inserate în planuri perpendiculare (în cruce) faţă de frunzele nodului superior sau inferior. Acest tip de dispoziţie se numeşte decusată şi reprezintă o adaptare la factorul lumină; frunzele de la un nod superior nu umbresc pe cele de la nodul inferior. Dispoziţia decusată este întâlnită la reprezentanţii familiilor Urticaceae, Lamiaceae, Caryophyllaceae, Scrophulariaceae ş.a. (Fig. 38.2.). Dispoziţia verticilată – la fiecare nod tulpinal se inseră trei sau mai multe frunze echidistante. Acest tip de dispoziţie se întâlneşte la pteridofite (Equisetum sp.), pinofite (Juniperus communis) şi numeroase angiosperme (Galium sp., Lysimachia vulgaris, Paris quadrifolia ş.a.) (Fig. 38.3.).

88

Frunze rozulare bazale. La o serie de plante (Bellis perennis, Capsella bursa-pastoris, Taraxacum officinale ş.a.) frunzele sunt dispuse la baza tulpinii, în rozetă (Fig. 38.4.). Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină În general forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină sunt însuşiri constante ale fiecărei specii. De la această regulă există şi o serie de excepţii.

Fig. 38. Dispoziţia frunzelor pe tulpină: 1 - dispoziţie alternă; 2 - dispoziţie opusă; 3 dispoziţie verticilată; 4 - frunze rozulare bazale. Anisofilia. Anisofilia este determinată genetic sau de condiţiile de mediu (în special factorul lumină) şi constă în existenţa unor frunze de formă, dimensiuni şi dispoziţie diferite pe aceeaşi ramură şi la acelaşi nivel. Caracterizează plantele care au două tipuri de ramuri: ortotrope şi plagiotrope. Pe ramurile ortotrope frunzele de la acelaşi nivel au toate aceeaşi formă şi mărime. Frunzele de pe ramurile plagiotrope diferă ca dispoziţie, formă şi mărime de cele de pe ramurile ortotrope.

89

Fig. 39. Variaţii privind forma, mărimea şi dispoziţia frunzelor pe tulpină. Anisofilia: 1 - Selaginella helvetica; 1a - frunze tetrastihe inegale (detaliu); 2 - Atropa belladonna. La Selaginella helvetica pe tulpinile plagiotrope, frunzele, dispuse pe patru rânduri (tetrastihe) sunt inegale; pe laturile tulpinii există două serii de frunze mari, iar pe faţa superioară alte două serii de frunze mai mici (Fig. 39.1.). La Abies alba pe ramurile ortotrope se formează frunze egale de jur împrejur; pe ramurile plagiotrope frunzele de pe faţa superioară sunt mai mici decât cele de pe faţa opusă. La Atropa belladonna pe ramurile plagiotrope se află câte două frunze la nod. Frunzele dispuse lateral sunt mai mari, eliptice; frunzele dispuse pe faţa inferioară şi superioară sunt mai mici şi ovale (Fig. 39.2.). Mozaic foliar. Mozaicul foliar este o variantă a anisofiliei care constă în dispunerea în acelaşi plan a laminelor unor frunze de mărimi diferite astfel încât toate frunzele sunt expuse luminii. Lamina frunzei este adusă în lumină prin lungimea diferită a peţiolurilor. Mozaicul foliar se remarcă în special la ramurile plagiotrope ale celor mai mulţi arbori. La Acer pseudoplatanus, Acer platanoides frunzele sunt dispuse în mod normal decusat. Pe ramurile plagiotrope frunzele ventrale sunt cele mai mari (au peţiolurile cele mai lungi) şi sunt dispuse la periferie. Frunzele laterale sunt mai mici (au peţioluri mai scurte) şi se află între celelalte. Frunzele dorsale sunt cele mai mici (au peţioluri scurte) şi sunt intercalate între

90

frunzele laterale (Fig. 40.1.). Mozaic foliar mai poate fi observat la plante cu tulpini agăţătoare (Hedera helix), plante cu frunze bazale dispuse în rozetă (Geum urbanum, Geranium sp., Capsella sp.) ş.a. Heterofilia. Heterofilia constă în dispunerea pe tulpină la diferite niveluri a unor frunze de forme şi dimensiuni diferite. Dimorfism foliar – frunze de două forme şi mărimi. Ex.: la Hedera helix frunzele de pe ramurile sterile sunt 5-palmat-lobate iar cele de pe ramurile fertile sunt ovale, alungite, întregi (Fig. 40.2.); la Ranunculus cassubicus frunzele bazale au lamina rotundă, întreagă, iar frunzele tulpinale au lamina 7-11-sectată (Fig. 40.3.). O serie de plante prezintă frunze de mai multe tipuri morfologice – polimorfism foliar.

Fig.

40.

Variaţii

privind

forma,

mărimea

şi

dispoziţia

frunzelor

pe

tulpină.

Mozaic foliar: 1 - Acer pseudoplatanus. Heterofilia: 2 - Hedera helix; 3 Ranunculus cassubicus. Frunze metamorfozate Frunza este un organ caracterizat printr-o plasticitate ecologică pronunţată în comparaţie cu celelalte organe vegetative, ca rezultat al acţiunii factorilor de mediu şi al funcţiilor pe care le îndeplineşte. Frunze cu rol protector. Spini – frunze parţial sau total transformate în organe cu rol protector (Carduus acanthoides, Carduus nutans, Carlina vulgaris, Cirsium arvense, Xanthium spinosum ş.a.) (Fig. 41.1.).

91

Frunze cu rol de agăţare. Cârcei foliari – organe ± filiforme cu proprietatea de a se înfăşura în jurul unui suport pentru a susţine planta; provin din transformarea integrală sau parţială a unei frunze. Ex.: peţiol transformat în cârcei (Clematis vitalba); frunze complet transformate în cârcei, rolul asimilator fiind preluat de stipele (Lathyrus sp.); frunze parţial transformate în cârcei respectiv rahisul şi primele perechi terminale de foliole (Vicia sp.) (Fig. 41.2.). Frunze cu roluri nutritive speciale. Din această categorie fac parte frunzele cu funcţie de nutriţie heterotrofă complementară ce caracterizează plantele insectivore. Ex.: Pinguicula sp. (foaie grasă), plantă insectivoră care poate fi întâlnită în pajiştile montane, pe locuri turboase (Fig. 41.3.). Pe frunzele dispuse în rozetă se află două tipuri de peri glandulari: peri mari, pluricelulari, care produc substanţe mucilaginoase de care se prind insectele şi peri mici, sesili, capitaţi (cu o parte terminală globuloasă), care elaborează enzime proteolitice. După ce insecta a fost reţinută de perii glandulari pluricelulari, lamina frunzei se pliază spre faţa superioară, acoperind insecta pe care apoi o digeră. Peri Suprafaţa frunzei şi a tulpinii poate fi acoperită sau nu de peri. Totalitatea perilor de pe un organ poartă numele de perozitate/părozitate.

92

Fig. 41. Frunze metamorfozate: 1 - spini la Carduus nutans; 2 - cârcei foliari la Vicia sepium; 3 - frunze cu roluri nutritive speciale la Pinguicula vulgaris. În funcţie de prezenţa sau absenţa perilor, densitatea şi tipul acestora sunt utilizate mai multe noţiuni referitoare la suprafaţa organului respectiv: – glabru – organ total lipsit de formaţiuni epidermice/peri, glande (Impatiens noli-tangere, Sedum vulgare); – glabrescent – organ aproape lipsit de peri; – pubescent – organ acoperit cu peri fini, scurţi, moi, drepţi şi mai rari (Betula pubescens); – hirsut – organ prevăzut cu peri lungi, drepţi, dispuşi perpendicular pe organul respectiv (frunze de Hieracium alpinum, Arabis hirsuta, Knautia arvensis); – hirt – organ prevăzut cu peri aspri (rigizi) şi scurţi (frunze de Rubus hirtus, Pulmonaria officinalis); – hispid – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, deşi şi ţepoşi (Echium sp., Leontodon hispidus); – sericeu – organ acoperit cu peri mătăsoşi, fini şi culcaţi (partea inferioară a frunzelor de Salix alba); – lanat – organ acoperit cu peri deşi, albi, lânoşi, lungi, creţi şi moi (Cerastium alpinum subsp. lanatum); – scabru – organ aspru, prevăzut cu peri foarte scurţi, mici, aspri şi rigizi sau excrescenţe aspre la pipăit (frunze şi tulpini aspru păroase la Boraginaceae, Poa sp., Calamagrostis sp.); – vilos (oase) – organe acoperite cu peri lungi, lânoşi, moi, drepţi, deşi, slab sau deloc încâlciţi între ei (frunze de Hieracium villosum); – tomentos (pâslos) – organ acoperit cu peri scurţi, moi, foarte deşi şi încâlciţi, formând o pâslă albă-argintie de peri (Arctium tomentosum); – setiform – organ acoperit cu peri lungi, rigizi, groşi şi rari; – setos – organ abundent acoperit cu peri lungi, rigizi, subţiri, dispuşi neregulat (Symphytum officinale, Papaver rhoeas); – glandulos – organ acoperit cu numeroase glande sau peri glandulari (frunze şi tulpini glandulos păroase la Mentha sp.); – glutinos – organ acoperit cu peri glandulari lipicioşi (Salvia glutinosa, frunze de Hyoscyamus niger); – pulverulent – organ acoperit cu o substanţă asemănătoare prafului.

93

Referitor la peri se folosesc şi alte noţiuni: adpres (peri alipiţi de tulpină), arahnoideu (peri ca pânza de păianjen), barbat (peri lungi pe un organ), dispers (peri rari pe un organ) ş.a.

6.2. STRUCTURI IMPLICATE ÎN REPRODUCEREA SEXUATĂ Pteridofite (Încreng. Pteridophyta) Pteridofitele sunt plante fără flori şi seminţe care se reproduc prin spori – cormofite sporifere. Pe sporofit (planta propriu-zisă) se formează sporangi (pe sporofile sau trofosporofile). Sporangii pot fi grupaţi în spice sporifere, sori etc. (Fig. 22: 1,2; Fig. 23). Sorii sunt de obicei protejaţi de un înveliş numit induzie. În sporange, în urma diviziunii meiotice a celulelor mame ale sporilor, se formează spori (pteridospori). Sporangele matur se deschide în moduri variate eliberând sporii; în acest scop, la Polypodiaceae se formează un inel mecanic de dehiscenţă (Fig. 23.2.). Spermatofite Din grupul spermatofitelor fac parte reprezentanţii Încreng. Pinophyta (Gymnospermatophyta) şi Magnoliophyta (Angiospermatophyta), plante ce ating cel mai înalt grad de evoluţie atât în sfera vegetativă cât mai ales în cea reproducătoare prin apariţia florii şi a seminţelor. Floarea la pinofite La pinofite florile sunt unisexuate (masculine şi feminine), dispuse pe acelaşi individ – plante monoice sau pe indivizi diferiţi – plante dioice. Florile sunt lipsite de înveliş floral sau prezintă un înveliş redus, primitiv. La reprezentanţii Fam. Pinaceae (Pinus sylvestris, Picea excelsa, Abies alba, Pinus mugo) florile unisexuate, monoice, sunt grupate în conuri. Florile masculine dispuse la extremitatea unor ramuri tinere, au forma unui con mic – conuleţ (Fig. 42: 1a,1b). Conuleţul este alcătuit dintr-o axă scurtă, la bază cu 1–2 bractei care

îndeplinesc

rolul

de

înveliş

floral.

Pe

axă

sunt

dispuse

spiralat,

numeroase

microsporofile (stamine) care poartă pe faţa inferioară 2 sau mai mulţi microsporangi (saci polinici) (Fig. 42: 1b). În microsporangi din celule mame microsporale care parcurg meioza, se

94

formează microspori şi ulterior granule de polen. La maturitate sacii polinici se deschid printr-o fantă longitudinală, eliberând granulele de polen. Odată cu acest proces, conurile masculine cad de pe ramuri şi se dezorganizează foarte repede. Florile feminine sunt în general grupate în inflorescenţe alcătuind conuri. Un con este alcătuit dintr-o axă pe care se inseră numeroşi solzi sterili (bractei). În axila fiecărui solz steril se diferenţiază câte un solz fertil (sol carpelar, solz seminal, megasporofilă). Pe faţa superioară a fiecărei megasporofile se diferenţiază 1–2 sau mai multe ovule. Ovulele nu sunt acoperite (închise) de solzul carpelar, caracter ce se menţine şi la seminţe. Fiecare bractee împreună cu solzul fertil şi ovulele pe care le poartă reprezintă o floare feminină, iar conul în ansamblu este considerat o inflorescenţă (Fig. 42.1: c,d,e,f,g).

Fig. 42. Organizarea florii la conifere - Pinus sylvestris: 1a - ramură cu flori %; 1b secţiune longitudinală prin floare % (conuleţ); 1c - ramură cu inflores-cenţe & tinere (conuri); 1d - secţiune longitu-dinală prin con &; 1e - floare & văzută ven-tral; 1f - floare & văzută dorsal; 1g - con & matur; 1h - solz car-pelar cu două seminţe; 1i - sămânţă aripată; af - axa florii; a - axa inflorescenţei; br - bractee; msf - microspo-rofilă; msg - micro-sporange; ov ovul; rm - ramură; sc - solz carpelar; u - umbo. La reprezentanţii Fam. Cupressaceae (Juniperus sp.) şi Taxaceae (Taxus baccata) florile unisexuat-dioice sunt de asemenea organizate în conuri.

95

Sămânţa la pinofite După consistenţa lor seminţele pot fi uscate, cărnoase şi parţial cărnoase. Seminţe aripate. Sunt întâlnite la majoritatea reprezentanţilor Fam. Pinaceae. Tegumentul seminal este dur, sclerificat. Sămânţa este însoţită frecvent de o aripă membranoasă provenită din ţesutul solzului carpelar (Fig. 42: 1h,1i). Astfel de seminţe sunt uşor răspândite cu ajutorul vântului. Pseudobace. La Juniperus sp. (ienupăr) floarea feminină este alcătuită din trei ovule sferice, dispuse fiecare pe câte un solz carpelar. După fecundaţie solzii carpelari concresc învelind ovulele într-un corp sferic, cărnos, asemănător unui fruct de tip bacă. Pseudobacele sferice, de culoare albastră-negricioasă sunt comestibile. Sămânţă protejată de aril. La Taxus baccata unicul ovul al florii feminine este înconjurat la bază de o sporofilă rudimentară, de consistenţă cărnoasă care, după fecundaţie, se dezvoltă şi formează în jurul seminţei un înveliş cărnos, iniţial verde şi ulterior de culoare roşie ce înconjură parţial sămânţa – aril. Arilul constituie singura parte netoxică din întreaga plantă (care conţine un alcaloid – taxina) şi reprezintă o adaptare la răspândirea speciei mai ales ornitochoră (cu ajutorul păsărilor care consumă arilul). Floarea la magnoliofite În marea majoritate a cazurilor, florile se dezvoltă în axila unei bractei. Dispoziţia florilor pe axa tulpinală este variată şi în acelaşi timp caracteristică pentru diferitele specii de plante şi depinde de modul de ramificare al tulpinii. Florile pot fi solitare sau grupate în inflorescenţe. Flori solitare. Florile sunt solitare în cazul în care axa principală se termină cu o singură floare. Ex.: Anemone nemorosa (floarea Paştelui, păştiţa albă), Anemone ranunculoides (floarea Paştelui, păştiţa galbenă), Galanthus nivalis (ghiocel), Papaver sp. (mac) (Fig. 43).

96

Fig. 43. Flori solitare: 1 - Anemone nemorosa; 2 - Anemone ranunculoides; 3 - Galanthus nivalis. Inflorescenţe. Florile sunt grupate în inflorescenţe în cazul când axa tulpinală se ramifică şi fiecare ramificaţie poartă flori. În funcţie de modul de ramificare a tulpinii şi ordinea de apariţie a florilor, inflorescenţele pot fi simple (monopodiale şi simpodiale) şi compuse (homotactice şi hetero-tactice sau mixte). Inflorescenţe simple monopodiale (racemoase) Acest tip de inflorescenţe prezintă o axă principală, cu creştere indefinită (nu se termină cu o floare), care trece prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu); de pe axa prin-cipală pornesc numeroase axe florifere secundare care se termină cu câte o floare. Florile de la bază sunt mature faţă de cele din vârf. Ex.: racem, spic, ament, spadice, corimb, umbela, capitul, calatidiu. Racem – pe axa principală se dezvoltă, de la nivele diferite, axe secundare fiecare terminată cu o floare. Ex.: Convallaria majalis, Verbascum sp. (lumânărica). Inflorescenţă întâlnită frecvent la reprezentanţii Fam. Fabaceae (Robinia pseudacacia, Vicia sp.) şi Brassicaceae. La brasicacee florile nu sunt bracteate (Alyssum repens – ciucuşoară, Capsella bursa-pastoris – traista-ciobanului, Thlaspi sp. – punguliţă etc.) (Fig. 44).

97

Fig. 44. Inflorescenţe simple racemoase. Racem: 1 - Alyssum repens; 2 - Convallaria majalis; 3 - Vicia cracca; 4 - schema inflorescenţei. Ament – pe axa principală flexibilă, pendulă sau erectă, se diferenţiază flori unisexuate sesile sau scurt pedicelate. Ex.: Alnus sp. (arin), Betula sp. (mesteacăn), Carpinus betulus (carpen), Corylus avellana (alun), Fagus sylvatica (fag), Populus sp. (plop), Salix sp. (salcie) (Fig. 45: 1,2). Spic – pe axa principală rigidă se dezvoltă flori bracteate, scurt pedicelate sau sesile. Ex.: Alopecurus pratensis (coada vulpii), Plantago sp. (pătlagina) (Fig. 45: 3–5). Inflorescenţă caracteristică Fam. Poaceae. Corimb – pe axa prin-cipală se dezvoltă altern, de la nivele diferite, axe florifere secun-dare care, în partea superioară, ajung la acelaşi nivel. Ex.: Spiraea sp. (cununiţă) (Fig. 46: 1,2). Umbela – pe axa principală se formează axe secundare florifere de aceeaşi lungime care pornesc aproape din acelaşi loc, din axila unor bractei ce alcătuiesc involucrul. Ex.: Allium ursinum (leurdă, usturoiul ursului), Coronilla sp. (coronişte), Lotus corniculatus (ghizdei) (Fig. 46: 3,4).

98

Fig. 45. Inflorescenţe simple racemoase. Ament: 1 - Corylus avellana; 2 - schema inflorescenţei. Spic: 3 - Alopecurus pratensis; 4 - Plantago sp.; 5 - schema inflorescenţei; ap - axa principală; fl - flori. Spadice (spadix) – pe axa principală puternic îngroşată, căr-noasă, se dispun flori sesile protejate de o bractee mare – spata sau de mai multe bractei. Ex.: Arum orientale, Arum maculatum (rodul-pământului), Typha sp. (papura) (Fig. 47). Capitul – pe axa principală scurtă, sferică sau ovoidă, compactă sau goală, se inseră flori sesile sau scurt pedicelate; întreaga inflo-rescenţă este protejată de bractei ce alcătuiesc un involucru. Ex.: Matricaria recutita (muşeţel), Trifolium sp. (trifoi). Inflorescenţă frecvent întâlnită la reprezentanţii Fam. Fabaceae şi caracteristică pentru Fam. Asteraceae (Fig. 48: 1,2).

Fig. 46. Inflorescenţe simple racemoase. Corimb: 1 - Spiraea chamaedryfolia; 2 - schema inflo-rescenţei. Umbela: 3 - Coronilla varia; 4 - schema inflorescenţei.

99

Fig. 47. Inflorescenţe simple race-moase. Spadice la Arum maculatum: 1 - inflorescenţă acoperită de spată; 2 - inflorescenţă cu spata îndepărtată; 3 - schema inflorescenţei; apm aparat de manifestaţiune; flf - flori &; flm - flori %; fls - flori sterile. Calatidiu – pe axa lăţită ca un disc se dispun flori sesile; bracteele de la baza axei formează involucrul. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Asteraceae: Bellis perennis (bănuţei),

Hieracium

villosum

(vulturică),

Leontodon

hispidus

(potcapul

călugărului),

Taraxacum officinale (păpădie) (Fig. 48: 3–5). Inflorescenţe simple simpodiale (cimoase) Inflorescenţele cimoase prezintă o axă primară cu creştere definită (se termină cu o floare). Pe axa primară se diferenţiază axe de ordine şi vârste diferite, cu creştere definită. Nu se formează o axă comună, care să treacă prin întregul sistem de ramificaţie (monopodiu), ci un simpodiu alcătuit din axe de vârste şi ordine diferite. Florile sunt cu atât mai tinere cu cât sunt mai îndepărtate de vârf. După numărul ramificaţiilor secundare ale axei primare, care pornesc din acelaşi loc, se deosebesc trei tipuri de inflorescenţe simpodiale: monohaziu, dihaziu şi polihaziu.

100

Monohaziu (cima unipară) – prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. De pe această axă, subterminal, din axila unei bractei porneşte o singură ramificaţie laterală terminată cu o floare, ramificaţia continuând unilateral. Axele florifere se pot ramifica în acelaşi plan sau în planuri diferite. Se deosebesc 4 tipuri de inflorescenţe monohaziale: drepaniu, ripidiu, bostrix şi cincin.

Fig. 48. Inflorescenţe simple racemoase. Capitul: 1 - Matricaria recutita; 1a - secţiune longitudinală prin inflorescenţă; 2 - schema inflorescenţei. Calatidiu: 3 - Leontodon hispidus; 4 – Hieracium villosum; 5 - schema inflorescenţei.

101

Fig. 49. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 - drepaniu la Juncus bufonius; 1a - fragment de inflorescenţă; 1b - drepaniu văzut în profil (schemă); 2 - ripidiu la Iris pseudacorus; 2a - ripidiu văzut lateral (schemă); I-VI - succesiunea florilor; b1-b5 succesiunea bracteilor. Drepaniul (cima unipară în formă de seceră) prezintă axele florifere de ordin superior dezvoltate în acelaşi plan (anterior) al axei mamă respective şi într-un singur sens. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Juncaceae (Juncus sp. – rugină) (Fig. 49.1.). Ripidiul (cima unipară în evantai) prezintă axele florifere dezvoltate în acelaşi plan (posterior), dar alternativ, în două sensuri diferite, rezultând o inflorescenţă în formă de zigzag sau evantai. Toate ramificaţiile florifere sunt situate între prima axă şi cea secundară. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru Fam. Iridaceae. Ex.: Iris sp. (stânjenel) (Fig. 49.2.). Bostrix (cima unipară helicoidală sau în şurub) – axele florifere se dezvoltă în mai multe planuri, urmând o linie helicoidală, spre dreapta sau spre stânga. Ex.: Hemerocallis sp. (crin) (Fig. 50.1.). Cincin (cima unipară scorpioidă) – axele florifere succesive se dezvoltă alternativ, în planuri diferite (la dreapta şi la stânga), transversal faţă de medianele bracteelor axelor mamă. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Boraginaceae (Symphytum officinale – tătăneasă, Myosotis sp. – nu-mă-uita etc.) (Fig. 50.2.).

102

Fig. 50. Inflorescenţe simple cimoase monohaziale: 1 - bostrix la Hemerocallis sp.; 1a bostrix (proiecţie); 2 - cincin la Symphytum officinale; 2a - cincin (proiecţie); I-VI succesiunea florilor; b1-b5 - succesiunea bracteilor. Dihaziu (cima bipară, cima dicotomică). Prezintă o axă floriferă primară care se termină cu o floare. De la primul nod aflat sub această floare (subterminal), în axila a două bractei opuse, se dezvoltă două axe secundare, aproximativ egale ca lungime, terminate fiecare cu câte o floare. Acest sistem de ramificaţie se poate repeta de mai multe ori. Tip de inflorescenţă caracteristică

pentru

reprezentanţii

Fam.

Caryophyllaceae.

Ex.:

Myosoton

aquaticum

(pleşcaiţă) (Fig. 51.1.). Glomerul – dihaziu la care axele de ordin superior sunt foarte scurte. Inflorescenţă caracteristică Fam. Chenopodiaceae. Polihaziu (cima multipară) – de pe axa floriferă primară, de sub floarea terminală, din axila mai multor bractei (involucru) pornesc succesiv, din acelaşi loc, mai multe axe florifere de ordine şi vârste diferite ale căror flori nu se maturează toate în acelaşi timp. Ex.: Butomus umbellatus (roşăţea), Sedum sp. ş.a. (Fig. 51.2.). Inflorescenţe compuse

103

Fig. 51. Inflorescenţe simple cimoase: 1 - dihaziu la Myosoton aquaticum; 1a - schema inflorescenţei; 2 - polihaziu la Butomus umbellatus; 2a - schema inflorescenţei; I-V - axe de vârste/ordine diferite. Inflorescenţele compuse sunt alcătuite din mai multe inflorescenţe simple. Se deo-sebesc două tipuri de inflores-cenţe compuse: homotactice – rezultă prin repetarea aceluiaşi sistem de ramificaţie sau prin combinarea a două sau mai multe inflorescenţe simple de acelaşi fel (fie numai racemoase, fie numai cimoase) şi heterotactice (mixte) – combinaţii între inflorescenţe simple racemoase şi cimoase. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase Spic compus. Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă comună (axa spicului/rahis) formată din noduri şi întrenoduri ± scurte. La noduri se inseră alternativ spice simple, scurt pedicelate numite spiculeţe. Un spiculeţ este format dintr-o axă (axa spiculeţului) pe care se află dispuse altern două sau mai multe flori. La baza spiculeţului se află două hipsofile numite glume: gluma superioară şi gluma inferioară. La baza fiecărei flori se află alte două hipsofile numite palee (glumele): paleea superioară şi paleea inferioară. Floarea bisexuată (alcătuită din gineceu şi frecvent 3 stamine) prezintă la bază două lodicule (glumelule) interpretate ca un perigon sepaloid. Tip de inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Poaceae: Elymus repens (pir târâtor), Lolium sp. (raigras/iarba de gazon), Secale cereale (secara), Triticum aestivum (grâu comun) etc. (Fig. 52.1.). Panicul (racem compus cu spiculeţe) – racem compus, mai mult sau mai puţin răsfirat, ale cărui ramificaţii se termină cu spiculeţe uniflore sau multiflore, lung pedunculate. Inflorescenţă caracteristică pentru reprezentanţii Fam. Poaceae. Ex.: Anthoxanthum odoratum (viţelar),

104

Arrhenatherum elatius (ovăscior), Bromus sp. (obsiga), Festuca sp. (păiuş), Nardus stricta (ţăpoşică), Poa sp. (firuţa) ş.a. (Fig. 52: 2–4).

Fig. 52. Inflorescenţe com-puse homotactice racemoase. Spic compus: 1 - Elymus repens; 1a - spiculeţ; 1b - schema generală a unui spi-culeţ; 1c - spic compus (schema inflorescenţei); asp - axa spicului (rahis); aspi - axa spiculeţului; cl - călcâi; gi - glumă inferioară; gs - glumă superioară; lo – lodi-cule; ovr - ovar; pi - palee inferioară; ps - palee supe-rioară; sta - stamine cu antere oscilante; stg - stigmat plumos. Panicul: 2 - Bromus hordeaceus; 3 - Festuca supina; 3a - spiculeţ; 4 - Poa annua; 4a - spiculeţ. Umbela compusă. Axa principală, la baza căreia se află numeroase bractei ce alcătuiesc un involucru se ramifică sub formă de umbelă. Axele secundare se ramifică formând mici umbele numite umbelule; la baza umbelulei totalitatea bracteelor alcătuiesc un involucel. Uneori involucrul şi involucelul lipsesc. Inflorescenţă caracteristică reprezentanţilor Fam. Apiaceae (Umbelliferae). Ex.: Aegopodium podagraria (piciorul caprei), Daucus carota (morcov) ş.a. (Fig. 53.1.). Corimb compus – prezintă o axă principală pe care se formează axe secundare ce se ramifică la rândul lor sub formă de corimb. Tip de inflorescenţă întâlnită şi la unii reprezentanţi ai Fam. Rosaceae: Crataegus sp. (păducel), Sorbus aucuparia (scoruş de munte) ş.a. (Fig. 53.2.). Racem cu umbele – axa principală se ramifică sub formă de racem; axele secundare se ramifică sub formă de umbelă. Ex.: Hedera helix (iedera) (Fig. 53.3.).

105

Fig. 53. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 - umbelă compusă la Aegopodium podagraria; 1a - schema inflorescenţei; 2 - corimb compus la Sorbus aucuparia; 2a - schema inflorescenţei; 3 - racem cu umbele la Hedera helix; in - involucru; inv - involucel; umb - umbelulă. Racem cu calatidii. Axa principală se ramifică sub formă de racem; axele secundare formate se termină cu o inflorescenţă simplă de tip calatidiu. Ex.: Petasites albus (captalan) (Fig. 54.1.). Corimb cu calatidii. Pe axa principală se dezvoltă axe secundare ce formează un corimb; axele secundare se ramifică de asemenea sub formă de corimb şi poartă terminal câte un calatidiu. Ex.: Achillea sp. (coada şoricelului) (Fig. 54.2.). Capitul compus. Inflores-cenţă prezentă la unii reprezentanţi ai Fam. Asteraceae. Ex.: Leontopodium alpinum (albumiţă, floare de colţ, floarea Reginei) (Fig. 54.3.).

106

Fig. 54. Inflorescenţe compuse homotactice racemoase: 1 - racem cu calatidii la Petasites albus; 1a - porţiune de tulpină cu calatidii; 1b - floare; 2 - corimb cu calatidii la Achillea

millefolium;

2a

-

calatidiu;

2b

-

floare; 2c

-

schema

inflorescenţei;

3 -

apitul compus la Leontopodium alpinum (schemă). Umbelă de spiculeţe. Axa principală se ramifică sub formă de umbelă. Pe axele secundare formate se află, dispuse în axila unor bractei, flori scurt pedicelate. Ex.: Cynodon dactylon (pir-gros). Inflorescenţe compuse homotactice cimoase Polihaziu de dihazii cu monohazii de tip cincin. Ex.: Euphorbia sp. (laptele-cucului/ laptele câinelui). Inflorescenţa este alcătuită dintr-o axă primară terminată cu o floare. De pe această axă, de la primul nod aflat sub floare, din axila mai multor bractei, se dezvoltă un mănunchi de axe de ordine şi vârste diferite, fiecare terminate cu câte o floare; se formează astfel un polihaziu. De pe fiecare axă a polihaziului, din axila a două bractei opuse se dezvoltă două axe terminate cu câte o „floare” formând astfel un dihaziu.

107

Fig. 55. Ciaţiu la Euphorbia sp.: 1 - vedere exterioară a unei „flori biologice”; 2 - ciaţiu în secţiune longitudinală - florile % sunt dispuse în cincin; 3 - floare % (stamină); cp - cupă; cpf - carpofor; flf - floare &; flm - floare %; gln - glande nectarifere. Ultima ,,floare” din dihaziu este din punct de vedere biologic o floare, iar din punct de vedere morfologic o inflorescenţă numită ciaţiu care imită o floare hermafrodită (Fig. 55). Inflorescenţa este alcătuită dintr-o cupă (involucru) rezultată din concreşterea a 5 bractei care alternează cu 4 glande nectarifere semilunare. În cupă se află staminele şi gineceul astfel încât, aparent, ciaţiul se aseamănă cu o floare. În axila celor 5 bractei se dezvoltă 5 inflorescenţe masculine monohaziale de tip cincin. Fiecare inflorescenţă este alcătuită din 5 flori masculine reprezentate de stamine cu filamente inegale. Fiecare stamină este considerată o floare masculină, deoarece la baza filamentului staminal se află o gâtuitură circulară, care indică locul de inserare a învelişului floral sau chiar un înveliş floral ± redus. Ciaţiul este inflorescenţa caracteristică reprezentanţilor Fam. Euphorbiaceae. Inflorescenţe heterotactice (mixte) Ex.: cincin cu calatidii – Hieracium aurantiacum (ruşuliţă); cincin cu umbelă – Chelidonium majus (rostopască); bostrix cu calatidii – Cichorium intybus (cicoare); spic cu polihaziu sau dihaziu – Lamiaceae; capitul cu cincin – Armeria sp.; ament cu dihazii – Betula pendula (mesteacăn) etc. Elementele florii la magnoliofite O floare completă este alcătuită din: receptacul, înveliş floral, androceu şi gineceu (Fig. 56). Dacă la o floare lipseşte unul din aceste elemente ea se numeşte incompletă.

Fig. 56. Floare completă de Ranunculus acris: 1 - floare în secţiune longitudinală; 2 - floare văzută în profil; ca - carpelă; pf - peduncul floral; pt - petale; r - receptacul; sp - sepale; sta stamine.

108

Receptacul Receptaculul este extremitatea superi-oară a axei florale pe care se inseră elemen-tele florii. Receptaculul are forme variate: sferic sau conic (Ranunculus sp.), disciform – ca un disc (Rubus sp.), cupuliform – în formă de cupă (Rosa sp.), sub formă de butelie (Galanthus nivalis), cilindric etc. (Fig. 57). Internodul de sub receptacul se numeşte peduncul floral (floare solitară) sau pedicel floral (dacă floarea face parte dintr-o inflorescenţă). Învelişul floral

Fig. 57. Tipuri de receptacul floral: 1 - sferic la Ranunculus sceleratus; 2 - disciform la Rubus odoratus; 3 - cupuliform la Rosa arvensis; 4 - sub formă de butelie la Galanthus nivalis. Învelişul floral este alcătuit din frunze modificate. El se numeşte periant, atunci când elementele sale – sepale şi petale – se disting ca formă, dimensiuni, culoare (flori heteroclamideice, cu înveliş floral dublu) şi perigon când elementele sale numite tepale nu se deosebesc între ele (flori homoclamideice, cu înveliş floral simplu). Florile la care lipseşte numai caliciul sau numai corola se numesc flori monoclamideice. Florile lipsite de periant se numesc nude (aclamideice). Sepalele constituie primul ciclu de frunze modificate, deobicei verzi, inserate pe receptacul spre exterior. Totalitatea sepalelor alcătuieşte caliciul. Caliciul poate fi reprezentat de un singur ciclu de elemente sau de două cicluri, caz în care ciclul extern se numeste calicul (Fragaria sp., Potentilla sp.) (Fig. 58: 1,2). Caliciul este dialisepal, când sepalele sunt libere (plante mai puţin evoluate –ranunculacee, brasicacee) şi gamosepal când sepalele sunt concrescute (plante mai evoluate – solanacee, lamiacee, primulacee ş.a) (Fig. 58: 1–7). De cele mai multe ori unirea sepalelor este parţială; părţile care rămân libere se numesc lacinii (dinţi).

109

Forma caliciului gamosepal: tubuloasă (Dianthus sp.), infundibuliformă – ca o pâlnie (Primula veris), inflată/umflată (Silene sp.), urceolată (Hyoscyamus niger), campanulată – sub formă de clopot (Gentiana acaulis) etc. (Fig. 58: 3–7). La unele flori caliciul apare sub formă de peri. Ex.: Arnica montana, Taraxacum officinale şi alte asteracee (Fig. 58.8.).

Fig. 58. Tipuri de caliciu. Caliciu dialisepal: 1 - Sinapis arvensis; 2 - caliciu dublu (caliciu extern şi calicul) la Fragaria vesca. Caliciu gamosepal: 3 - tubulos la Dianthus sp.; 4 infundibuliform la Primula veris; 5 - inflat la Silene sp.; 6 - urceolat la Hyoscyamus niger; 7 campanulat la Gentiana acaulis. Caliciu format din peri: 8 - flori tubuloase de Arnica montana; K – caliciu. Sepalele pot fi persistente sau caduce. La Papaver sp. (mac) sepalele cad în timpul înfloririi. Petalele reprezintă al doilea ciclu de frunze modificate, în general diferit colorate, dispuse în alternanţă cu sepalele. Petala este alcătuită din lamină şi unguiculă, partea inferioară, îngustată a petalei, cu care aceasta se prinde de receptacul. Totalitatea petalelor alcătuieşte corola.

110

Fig. 59. Forma petalelor: 1 - orbiculară (Ranunculus acris); 2 - oval-lanceolată (Nymphaea alba); 3 - unguiculată (Cheiranthus cheiri); 4 - bilobată (Stellaria media); 5 - tetralobată (Lychnis flos-cuculi). Petale transformate în organe nectarifere: 6, 7, 8 - cornet nectarifer la Aconitum sp. (6), Helleborus sp. (7) şi Trollius europaeus (8); 9 - pinten nectarifer la Viola odorata. Forma petalelor poate fi: orbiculară (Anagallis sp., Solanum sp., Ranunculus acris), ovallanceolată (Nymphaea alba), unguiculată (Cheiranthus cheiri), bilobată (Stellaria media), tetralobată (Lychnis flos-cuculi), emarginată (Rosa sp., Rubus sp.) etc. (Fig. 59: 1–5).

Fig. 60. Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: 1 - Fragaria vesca; 2 - Sinapis arvensis; 3 - Stellaria media. Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: 4 - floare de fabacee (Pisum sativum); 4a - corola etalată; al - alae/aripi (petale laterale); ca carena (petale inferioare); ve - vexilum petala superioară); 5 - Veronica polita. La unele specii petalele sunt transformate în: petale nectarifere/ port-nectarii (la Ranunculus sp. fiecare petală este considerată un port-nectariu deoarece prezintă pe faţa superioară, bazal, câte o glandă nectariferă); cornete nectarifere (Aconitum sp. – omag,

111

Helleborus sp. – spânz, Trollius europaeus – bulbuci); pinten nectarifer provenit din petala anterioară (Linaria sp., Orchis sp., Viola sp.) (Fig. 59: 6–9). La Helleborus sp. toate petalele sunt transformate în cornete nectarifere. Glandele nectarifere (nectarine), ţesuturi localizate frecvent în floare elaborează nectarul. Corola este dialipetală, când petalele sunt libere (Ranunculaceae, Rosaceae, Brassicaceae, Fabaceae, Caryophyllaceae, Apiaceae ş.a.) şi gamopetală, când petalele sunt concrescute (Solanaceae, Ericaceae, Convolvulaceae, Asteraceae ş.a.). Corolă dialipetală cu simetrie actinomorfă: Fragaria vesca – fragi de pădure (Fam. Rosaceae), Sinapis arvensis – muştar sălbatic (Fam. Brassicaceae), Stellaria media – rocoină (Fam. Caryophyllaceae) (Fig. 60: 1–3).

Fig. 61. Corolă gamopetală cu simetrie actinomorfă: 1, 2 - tubuloasă la Nicotiana tabacum (1) şi Arctium lappa (2); 3 - hipocrateriformă (Syringa vulgaris); 4 - infundibuliformă (Calystegia

sepium); 5 - globuloasă (Vaccinium myrtillus); 6 - campanulată (Campanula rotundifolia).

Corolă dialipetală cu simetrie zigomorfă: Veronica sp. (Fam. Scrophulariaceae) (Fig. 60.5.). Corola papilionată carac-teristică reprezentanţilor Fam. Fabaceae este alcătuită din 5 petale libere: o petală superioară mare, rotundă (steag, stindard, vexilum), două petale laterale mai mici (aripi/alae) şi două petale inferioare alipite prin marginile lor externe (luntriţa, carena). Ex.: Pisum sativum (Fig. 60.4.).

112

Fig. 62. Corolă gamopetală cu simetrie zigomorfă: 1 - personată la Linaria vulgaris; 1a floare văzută în profil; 2, 3 - bilabiată la Salvia pratensis (2) şi Pedicularis sp. (3); 4 - capitul la Leucanthemum vulgare; 4a - floare tubuloasă cu simetrie actinomorfă (în centrul inflorescenţei); 4b - floare ligulată cu simetrie zigomorfă (la periferia inflorescenţei); 5 - floare ligulată de Taraxacum officinale; C - corola; K - caliciu; lgc - ligula corolei; lbi - labium inferior; lbs - labium superior; ovr - ovar; pin - pinten; sta - stamine; stg - stigmat; sti - stil. Corola gamopetală cu simetrie actinomorfă poate fi: tubuloasă – petalele concresc sub forma unui tub lung ± larg (Arctium lappa, Nicotiana tabacum); hipocrateriformă (Syringa vulgaris); infundibuliformă – tubul corolei se lărgeşte treptat spre vârf ca o pâlnie (Calystegia sp., Convolvulus sp., Datura stramonium); campanulată – sub formă de clopoţel (Campanula sp.); globuloasă, aproape sferică (Vaccinium sp.); urceolată – tubul corolei se lăţeşte spre bază asemenea unui ulcior (Atropa belladonna) etc. (Fig. 61). Corola gamopetală cu sime-trie zigomorfă poate fi: – personată – corolă asemă-nătoare cu cea bilabiată dar care are aspectul unei măşti (persona); la Linaria sp. partea anterioară a corolei este transformată în pinten nectarifer (Fig. 62.1.); – bilabiată – formează la bază un tub scurt care se continuă cu două labii (buze): labium superior, alcătuit din două petale posterioare concres-cute şi labium inferior, format din petala anterioară concrescută cu cele două petale laterale. Florile cu corolă bilabiată sunt

113

caracteristice Fam. Lamiaceae (Labiatae). Ex.: Lamium maculatum, Pedicularis sp., Salvia sp. (Fig. 62: 2,3).

Fig. 63. Perigon (P): 1, 2 - dialitepal la Lilium sp. (1) şi Aconitum sp. (2); 3 - gamotepal la Muscari sp.; 4 - diali- şi gamotepal la Orchis sp.; 5 - P alcătuit din bractei la Luzula sp.; 6 - P alcătuit din bractei înguste şi păroase la Schoeno-plectus lacustris; 7 - P alcătuit din peri la Eriophorum angustifolium; l - labelum. – ligulată – corola are un tub scurt la bază, care se continuă lateral cu un limb – ligula, rezultat din concreşterea petalelor. Florile ligulate sunt întâlnite la reprezentanţii Fam. Asteraceae (Compositae). Ex.: Leucanthemum vulgare, Taraxacum officinale ş.a. (Fig. 62: 4,5). Perigonul poate fi dialitepal – cu tepale libere (Aconitum sp., Colchicum autumnale, Galanthus nivalis, Iris sp., Lilium sp., Scilla bifolia ş.a) sau gamotepal – cu tepale concrescute (Muscari sp., Polygo-natum latifolium ş.a.) (Fig. 63: 1–3). La Orchis sp. perigonul este alcătuit din 6 tepale, unele concrescute iar altele libere. Ciclul extern de elemente este format din două tepale anterioare concrescute şi tepala posterioară, nepereche, liberă; în ciclul intern cele două tepale posterioare rămân libere, iar tepala anterioară, nepereche, se dezvoltă în mod deosebit formând labelum (Fig. 63.4.). Perigonul este sepaloid, când elementele lui sunt verzi (Chenopodium sp., Rumex sp., Urtica sp.) şi petaloid când elementele lui sunt colorate (Daphne sp., Galanthus nivalis, Lilium sp.). Periantul poate fi redus la bractei (Luzula sp., Scirpus sp.), peri (Eriophorum sp.) sau poate fi absent – flori nude (Carex sp., Carpinus sp., Fraxinus sp., Salix sp.) (Fig. 63: 5–7; Fig. 64).

114

Androceu Androceul este alcătuit din totalitatea staminelor dintr-o floare şi reprezintă sexul masculin. O stamină este alcătuită din filament staminal, conectiv şi anteră (Fig. 65.1.).

Fig. 64. Flori nude: 1 - Salix sp., ament %; 1a - floare %; 1b - ament &; 1c - floare &; 2 Carex sp., floare %; 2a - floare &. Filamentul staminal, partea sterilă a staminei este subţire, cilindric, de lungime variabilă, simplu sau ramificat (Fig. 65: 1,2). Staminele au în general aceeaşi lungime în cadrul unei flori. Când filamentele staminale au lungimi diferite androceul poate fi: didinam – din totalul de 4 stamine, două au filamente lungi şi două au filamente scurte (Lamium sp., Thymus sp., Verbascum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Lamiaceae şi Scrophulariaceae) (Fig. 65.3.); tetradinam – din totalul de 6 stamine, 4 au filamente lungi şi două au filamente scurte (Brassica sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Brassicaceae) (Fig. 65.4.). Variaţia lungimii filamentelor staminale este legată de modul de polenizare.

Fig. 65. Stamine. Tipuri de androceu (A): 1 - stamină (Hyoscyamus niger); 2 - floare % de Corylus avellana; 2a - stamine cu filamente staminale bifurcate; 3 - A didinam (Thymus sp.);

115

4 - A tetradinam (Brassica sp.); 5 - A dialistemon (Salix alba); 6, 7 - A gamostemon monadelf la Salix purpurea (6) şi Oxalis acetosella (7); 8, 9 - A gamostemon diadelf la Polygala vulgaris (8) şi Pisum sativum (9); 10 – A gamostemon triadelf la Hypericum perforatum. După raportul dintre stamine, androceul poate fi dialistemon – cu stamine libere (Salix alba) (Fig. 65.5.) şi gamostemon – cu stamine concrescute prin filamente. Androceul gamostemon poate fi: monadelf – staminele formează un singur mănunchi (Malva syl-vestris, Oxalis acetosella, Salix purpurea), diadelf – staminele sunt dispuse în două mănunchiuri (Polygala vulgaris, unele fabacee), triadelf – staminele sunt dispuse în 3 mănunchiuri (Hypericum perfo-ratum) sau poliadelf – cu mai multe mănunchiuri de stamine (Fig. 65: 6–10). Flori sinantere – staminele concresc prin antere (filamentele staminale rămân libere). Ex.: Leucanthemum vulgare şi alte asteracee (Fig. 66.5.).

Fig. 66. Filamente staminale concrescute cu tubul corolei: 1 - Primula veris; 2 - Thymus serpyllum, floare întreagă; 2a - corola desfăcută; 3 - Hyacinthus sp.; 4 - Muscari comosum. Sinantere: 5 - floare tubuloasă de Leucanthemum vulgare; 5a - floare în secţiune longitudinală; 5b - stamine unite prin antere. La multe specii filamentele staminale sunt concrescute cu tubul corolei (reprezentanţi ai Fam. Primulaceae, Solanaceae, Boraginaceae, Lamiaceae, Liliaceae ş.a.) (Fig. 66: 1–4).

116

Conectivul reprezintă extremitatea mai dezvoltată a filamentului staminal, ţesut steril ce leagă între ele lojele anterei. Antera reprezintă partea fertilă a staminei. În sacii polinici se diferenţiază microspori şi ulterior granule de polen ce vor conţine gameţii masculini. După modul de fixare pe filamentul staminal anterele pot fi introrse – cu lojele orientate spre interiorul florii (Mentha sp.) sau extrorse – cu lojele orientate spre exteriorul florii (Iris sp.). După modul de fixare pe filamentul staminal/conectiv anterele pot fi: sesile (Viola sp.); oscilante – se fixează de filamentul staminal printr-un singur punct; bazifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie al filamentului se află la baza anterei (Tulipa sp.); dorsifixe – antere oscilante la care punctul de inserţie se află pe partea dorsală a filamentului (Colchicum autumnale, Lilium sp., Plantago sp., poacee) (Fig. 67).

Fig. 67. Stamine cu antere oscilante: 1 - bazifixe la Tulipa sylvestris; 2, 3, 4 - dorsifixe la Colchicum autumnale (2), Triticum aestivum (3) şi Plantago lanceolata (4). Dehiscenţa (deschiderea) anterei se realizează în moduri variate: prin 1–2 crăpături longitudinale la nivelul şanţurilor laterale; printr-o crăpătură transversală (Mercurialis perennis); prin orificii care se formează la vârful anterelor – dehiscenţă poricidă (Solanum sp., Vaccinium sp.); prin căpăcele/valve – dehiscenţă valvicidă (Pinguicula sp.) ş.a. Staminele lipsite de antere sunt sterile şi reduse la nişte organe filiforme numite staminodii (Helleborus sp., Linum sp., Trollius europaeus).

117

Staminele pot concreşte cu gineceul – fenomen de ginandrie (Orchidaceae).

Gineceu Gineceul este alcătuit din totalitatea carpelelor dintr-o floare şi reprezintă sexul feminin. După poziţia pe care o ocupă pe receptacul, faţă de celelalte elemente ale florii, gineceul poate fi: superior – dispus pe receptacul deasupra punctelor de inserţie ale celorlalte elemente

florale

–

flori

hipogine

(Ranunculaceae,

Fabaceae,

Violaceae,

Lamiaceae,

Brassicaceae, Violaceae, Liliaceae); semiinferior – dispus într-o excavaţie a receptaculului, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile libere ale receptaculului – flori perigine (Prunoideae); inferior – gineceul/ovarul se află inclus în receptacul cu care concreşte, iar celelalte elemente florale se inseră pe marginile concrescute ale receptaculului – flori epigine (Apiaceae, Campanulaceae, Asteraceae, Rosa sp., Iridaceae, Amaryllidaceae) (Fig. 68).

Fig. 68. Poziţia gineceului (G) faţă de celelalte elemente ale florii: 1 - G supe-rior în flori hipogine; 2 - G semiinferior în flori perigine; 3 - G inferior în flori epigine. După

numărul

carpelelor

care

participă

la

formarea

gineceului

acesta

poate

fi

monocarpelar (Pisum sativum şi alte fabaceae, poacee), bicarpelar (Cheiranthus cheiri – micşunele,

reprezentanţi

ai

Fam.

Apiaceae,

Asteraceae),

tricarpelar

(Tulipa

sp.),

pentacarpelar (Linum sp., Primula sp.), policarpelar (Fig. 69: 1–7). După raportul dintre carpele gineceul poate fi: apocarp (dialicarpelar) – alcătuit din carpele libere (Ranunculus sp., Rosaceae, Sedum sp. şi alţi reprezentanţi ai Fam. Crassulaceae) sau sincarp (gamocarpelar) – alcătuit din carpele concrescute. Gineceul sincarp poate fi: paracarp – carpelele concresc numai prin marginile lor delimitând o singură cavitate/lojă ovariană (Viola sp.); eusincarp – carpelele concresc atât prin margini cât şi pe o parte din suprafaţa lor delimitând atâtea cavităţi/loji ovariene câte carpele participă

118

la formarea gineceului (Linum sp., Tulipa sp.); lizicarp – gineceu eusincarp cu o lojă ovariană care se formează în urma lizării pereţilor carpelari ce uneau centrul ovarului cu peretele acestuia (Caryophyllaceae, Primulaceae ş.a) (Fig. 69: 2,3,6–11).

Fig. 69. Tipuri de gineceu (G): 1 - G monocarpelar la Pisum sativum; 1a - secţiune transversală prin ovar; 2 - G bicarpelar eusincarp la Cheiranthus cheiri; 3 - G tricarpelar eusincarp la Tulipa sp.; 4, 5 - G pentacarpelar la Linum sp. (4) şi Primula veris (5); 6 - G pentacarpelar apocarp la Sedum acre; 7 - G policarpelar apocarp la Ranunculus sp.; 7a carpelă; 8 - G pentacarpelar eusincarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Linum sp.; 9 - G tricarpelar paracarp (secţiune transversală la nivelul ovarului) la Viola sp.; 10, 11 - G pentacarpelar lizicarp la Primula veris în secţiune longitudinală (10) şi transversală (11) la nivelul ovarului; ovr - ovar; sti - stil; stg - stigmat. Indiferent de numărul carpelelor care intră în alcătuirea gineceului acesta este alcătuit din ovar, stil şi stigmat (Fig. 69: 1,2). Ovarul este partea bazală, voluminoasă a gineceului care conţine ovulele. Stilul este o prelungire a ovarului, variabil ca formă, ce face legătura între ovar şi stigmat. Stilul poate fi: terminal – aflat în prelungirea ovarului (la majoritatea speciilor); lateral – inserat lateral pe ovar (Potentilla sp.); ginobazic – stil inserat la baza ovarului (Alchemilla sp., Fragaria sp., Symphytum officinale şi alţi reprezentanţi ai Fam. Boraginaceae) (Fig. 70: 1– 3). După lungimea stilului se deosebesc: flori homostile – flori cu stile de aceeaşi lungime şi flori heterostile – în flori diferite aparţinând aceleiaşi specii, ovarul se continuă cu stil lung (longistil) sau scurt (brahistil). Ex.: Primula sp. (Fig. 70.4.). Fenomenul este cunoscut sub numele de heterostilie şi apare ca o adaptare la polenizarea încrucişată.

119

Fig. 70. Stil ginobazic: 1 - Alchemilla sp.; 2 - Fragaria vesca; 3 - Symphytum officinale. Hetero-stilie la Primula veris: 4 - floare longistilă; 4a - floare brevistilă; sti - stil. Stigmatul este partea terminală a stilului, adaptată morfologic pentru reţinerea polenului. Ca formă stigmatul poate fi: globoid (Alchemilla sp., Primula sp.), bifid (Arnica montana, Lamiaceae), trifid (Campanula sp., Crocus sp.), cvadrifid (Epilobium sp.), pentafid (Geranium sp.), lobat (Lilium sp.), disciform şi stelat (Papaver sp.), filiform şi papilos (Plantago sp., Nardus stricta), papilos (Festuca sp.), gol/găunos (Viola sp.), foliaceu (Iris sp.) etc. (Fig. 71).

Fig. 71. Tipuri de stigmat: 1 - globoid (Primula sp.); 2 - bifid (Arnica montana); 3 - trifid (Crocus sativus); 4 - trilobat (Lilium sp.); 5 - disciform şi stelat (Papaver sp.); 6, 7 - filiform şi papilos la Nardus stricta (6) şi Plantago lanceolata (7); 8 – papilos (Festuca sp.); 9 gol/găunos (Viola tricolor); 10 - foliaceu (Iris germanica). Stigmatul cu aspect de stil se numeşte stilodiu (Asteraceae, Poaceae). Tipuri de flori după repartiţia sexelor

120

După repartiţia sexelor în cadrul aceleiaşi flori se deosebesc: flori bisexuate (hermafrodite) – au şi androceu şi gineceu (75–78% dintre angiosperme); flori unisexuate – au numai androceu sau numai gineceu; flori asexuate (agame) – flori sterile, fără androceu sau gineceu. Tipuri de plante după repartiţia sexelor

Fig. 72. Tipuri de plante după repartiţia sexelor: 1 - plante cu flori bisexuate/ hermafrodite; 2 - plantă agamonoică; 3 - plantă monoică; 4 - plantă dioică; 5 - plantă ginandromonoică (trimonoică); 6 - plantă ginomonoică; 7 - plantă andromonoică; 8 - plantă ginandrodioică; 9 - plantă androdioică; 10 - plantă ginodioică. După repartiţia sexelor pe plante aparţinând aceleiaşi specii, se deosebesc (Fig. 72): plante cu flori bisexuate – toţi indivizii unei specii au numai flori hermafrodite; plante agamonoice – plante cu flori bisexuate şi flori sterile pe acelaşi individ (unele asteracee); plante monoice – au flori unisexuate, masculine şi feminine pe acelaşi individ (Betula sp., Corylus avellana, Fagus sylvatica ş.a.); plante dioice – au flori masculine şi feminine pe indivizi diferiţi (Salix alba, Urtica dioica ş.a.); plante poligame – au flori bisexuate şi unisexuate pe acelaşi individ sau pe indivizi diferiţi ai aceleiaşi specii. După cum sexele sunt separate pe acelaşi individ, pe doi sau trei indivizi, plantele poligame pot fi: poligam-monoice, poligam-dioice şi poligam-trioice. Plante poligam-monoice – au flori bisexuate plus unul sau ambele sexe şi sunt de trei feluri: ginandromonoice (trimonoice) – pe acelaşi individ se găsesc flori masculine, feminine şi bisexuate (Acer sp., Leontopodium alpinum, Saponaria sp.); ginomonoice – pe acelaşi

121

individ se află flori feminine şi bisexuate (Parietaria officinalis); andromonoice – pe acelaşi individ se află flori masculine şi bisexuate (Astrantia sp., Veratrum album). Plante poligam-dioice – au pe un individ flori bisexuate şi pe un alt individ unul sau ambele sexe. Şi acest tip de plante sunt de 3 tipuri: ginandrodioice – au flori bisexuate pe un individ şi flori masculine şi feminine pe alt individ al aceleiaşi specii; ginodioice – au flori feminine şi bisexuate dispuse pe câte un individ (Glechoma sp., Salvia pratensis, Thymus sp.); androdioice – au flori masculine şi bisexuate dispuse pe indivizi diferiţi (Dryas octopetala, Pulsatilla montana). Plante poligam-trioice – au sexele separate pe 3 indivizi, având flori bisexuate, masculine şi feminine sau alte combinaţii. Ex.: Fraxinus excelsior prezintă indivizi cu flori masculine, indivizi cu flori feminine şi indivizi cu flori bisexuate. Dispoziţia elementelor florale pe receptacul poate fi: – spirociclică (în spirală) – elementele florii sunt dispuse pe axa florală de-a lungul unei spirale, dispoziţie ce caracterizează florile mai puţin evoluate (unele Ranunculaceae); – verticilată (ciclică, în cerc) – elementele florii sunt dispuse pe receptacul în cercuri sau verticile (majoritatea angiospermelor); – hemiciclică – elementele învelişului floral sunt dispuse în cercuri, iar elementele androceului şi gineceului sunt dispuse spiralat pe axa florală (Caltha palustris, Ranunculus sp., Trollius europaeus). În funcţie de numărul de cicluri (–ciclie) pe care sunt dispuse elementele florale pe receptacul florile pot fi: monociclice (flori unisexuate care au numai un ciclu de stamine sau carpele; Fraxinus sp., Salix sp.), diciclice (au două cicluri de elemente K+A sau K+G; Betulaceae, Boraginaceae,

Corylaceae, Iridaceae,

Fagaceae,

Urticaceae),

Primulaceae,

triciclice,

Solanaceae,

tetraciclice

Scrophulariaceae),

(Apiaceae, pentaciclice

(Aceraceae, Lamiaceae, Liliaceae), hexaciclice (Brassicaceae). Majoritatea angiospermelor sunt tetra- şi pentaciclice.

122

În funcţie de numărul de elemente dintr-un ciclu (-merie) florile pot fi: monomere (flori ~ de Typha sp.), dimere (Papaveraceae), trimere (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.), tetramere (Rubiaceae), pentamere (Primulaceae, Linaceae), polimere (Crassulaceae). Formule şi diagrame florale Formulele şi diagramele florale sunt mijloace grafice cu ajutorul cărora putem analiza şi exprima elementele constitutive ale unei flori (numărul lor, raporturile dintre ele), având astfel posibilitatea de a compara între ele diferitele organizări florale. Formula florală redă alcătuirea unei flori utilizând semne conveţionale, litere şi cifre. Semne convenţionale: Q – simetrie actinomorfă; ·|· – simetrie zigomorfă; + – simetrie bilaterală; 5 – flori spirociclice; P – perigon; K – caliciu; C – corola; A – androceu; G – gineceu; } – flori bisexuate; |, ~ – flori unisexuate masculine sau feminine. Poziţia gineceului. Numărul de elemente ale unui verticil se pune în dreapta simbolului. Ex.: K5, C5, A5, G5. Când numărul de elemente este nedeterminat se foloseşte semnul infinit (¥). Elementele florii pot fi libere sau concrescute în cadrul aceluiaşi verticil (coeziune) sau aparţinând la două verticile alăturate (adnaţie). Când concresc elemente aparţinând la două verticile diferite, sunt utilizate paranteze pătrate ce închid între ele verticilele concrescute. Ex.: [C(5) A5] – stamine concrescute pe tubul corolei. Concreşterea elementelor unui verticil se exprimă prin închiderea în paranteze rotunde: K(5), C(5), A(5), G(5). Diagrama florală reprezintă proiecţia orizontală a elementelor unei flori; ea stabileşte locul fiecărui element floral şi raporturile dintre elementele florale. Diagrama este astfel o secţiune transversală ideală care, reuneşte într-o singură schemă toate secţiunile care ar trebui să le facem într-o floare pentru a putea analiza modul ei de organizare. Semne convenţionale folosite: sepalele şi petalele se reprezintă prin arcuri de cerc care au la mijloc, pe faţa externă, o proeminenţă unghiulară corespunzătoare nervurii mediane; staminele se redau prin forma secţiunii transversale a anterei; gineceul se redă prin forma secţiunii transversale a ovarului; bracteea în axila căreia se află floarea se reprezintă la fel ca şi sepalele; axa florală de pe care se desprinde pedunculul floral se reprezintă printr-un cerc mic.

123

Construirea diagramei florale. La o floare spirociclică, iniţial se va trasa o spirală pe care se vor dispune elementele florale în ordinea succesiunii lor. La o floare ciclică trebuie să cunoaştem numărul de cicluri pe care sunt dispuse elementele florale şi numărul de elemente dintr-un ciclu. Ulterior se trasează un număr de cercuri concentrice egal cu numărul de cicluri; se reprezintă axa florală şi bracteea, iar pe cercurile concentrice trasate, de la exterior spre interior, caliciul, corola, androceul şi gineceul, utilizând semnele convenţionale şi păstrând pe schemă raporturile existente între elementele florii.

Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare Culoarea organelor vegetative şi reproducătoare variază. Pentru a desemna anumite culori/nuanţe sunt utilizaţi o serie de termeni specifici. Frunzele pot avea diferite nuanţe de verde: glauce/glaucescente – frunze de culoare verde-albăstruie, albăstrui-cenuşiu (suriu), pruinos (brumat), olivacee (de culoare verdebruniu). Frunze concolore – au aceeaşi culoare pe ambele feţe (Fagus sylvatica). Frunze discolore – sunt diferit colorate pe cele două feţe (Rubus discolor). Frunze variegate – frunze care au 2–3 culori. Frunze colorate – toate frunzele de altă culoare decât cea verde. Frunze maculate – sunt prevăzute cu pete/macule (Trifolium pratense, Lamium maculatum). Organele colorate în nuanţe de roşu pot fi: purpurescente – de culoare aproape purpurie (florile de la Helleborus purpurascens sunt în partea externă şi internă aproape purpurii); rubescente – roşietice (vaginile roşietice ale frunzelor de Festuca rubra); sanguinee – de culoare roşie ca sângele (frunzele de Cornus sanguinea). Organele colorate în nuanţe de galben pot fi: flavescente – de culoare galben palidă (inflorescenţa gălbuie la Trisetum flavescens); lutescente – de culoare galben auriu (corola la Gentiana lutea), ohroleuce – de culoare alburiu-galben sau palid-galben (corola la Scabiosa ochroleuca). Organe virescente – înverzirea anormală a organelor obişnuit de altă culoare (petale, tuberculi, rizomi). Fructul

124

Fructul, organ caracteristic angiospermelor se diferenţiază după fecundaţie din gineceu (mai ales din ovar) cu participarea ± pronunţată a receptaculului şi a celorlalte elemente florale. La formarea fructului înafară de ovar pot participa: stilul (Clematis sp.), stigmatul (Papaver sp.), receptaculul (Fragaria sp.), hipsofilele (Corylus sp.). Fructul conţine sămânţa/seminţele care se formează din ovul/ovule după fecundaţie. Transformarea gineceului/ovarului în fruct este asociată cu modificări histologice în urma cărora peretele ovarului devine peretele fructului – pericarp. Pericarpul este alcătuit din trei zone tisulare ± distincte: exocarp/epicarp (la exterior), mezocarp (zona mijlocie, în general mai dezvoltată) şi endocarp (la interior). După consistenţa sa pericarpul poate fi cărnos sau uscat. Pericarpul se poate deschide la maturitate – fruct dehiscent sau nu – fruct indehiscent.

Fig. 73. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - folicula la Helleborus sp.; 1a - dehiscenţa ventricidă; 2 - păs-taie la Pisum sativum; 2a - dehiscenţa dorsi-ventricidă; 3 - păstaie la Vicia sp.; 4 - lomenta la Coronilla varia; 5 - silicva la Cheiranthus cheiri; 5a -dehiscenţa silicvei; 6 - silicula angustiseptă la Capsella bursa-pastoris; 6a - dehiscenţa siliculei; 7 silicula latiseptă la Lunaria annua; 7a - dehiscenţa siliculei.

125

Ţinând seama de consistenţa pericarpului, dehiscenţa sau indehiscenţa fructelor şi modul de răspândire a seminţelor, se deo-sebesc patru tipuri biologice (ecologice) de fructe: capsula, nuca, baca şi drupa. Capsula este un fruct cu pericarp uscat, dehiscent la maturitate. În funcţie de modul de deschidere se deosebesc mai multe tipuri de capsule. Folicula – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide de-a lungul liniei de sutură a marginilor carpelei. Ex.: Helleborus purpurascens (spânz) (Fig. 73.1.). Păstaia (legumen) – fruct format dintr-un gineceu monocarpelar care la maturitate se deschide pe linia de sutură a marginilor carpelei (ventral) şi de-a lungul nervurii mediane (dorsal) în două valve sau teci. Ex.: Pisum sativum (mazăre), Vicia sp. (măzăriche) (Fig. 73: 2,3).

Fig. 74. Tipuri biologice de fructe. Capsula: 1 - septicidă (Colchicum autumnale); 1a dehiscenţa septicidă; 2 - loculicidă (Tulipa sp.); 2a - dehiscenţa loculicidă; 3 - septifragă (Datura stramonium); 3a - dehiscenţa septifragă; 4 - septifragă la Viola tricolor; 4a – dehiscenţa septifragă; 5 - pixidă (Anagallis arvensis); 6 - poricidă (Papaver somniferum); 7 - denticidă (Primula veris); 8 - capsulă ce se deschide în 5 mericarpii la Geranium pratense; af - axa florii; ca - carpele la maturitatea fructelor; sm - sămânţă; stg - stigmate; rst - rostru. Lomenta

–

fruct

asemănător

unei

păstăi,

gâtuite

între

seminţe;

la

maturitate

se

fragmentează trans-versal în articule care conţin fiecare câte o sămânţă. Ex.: Coronilla varia (coronişte) (Fig. 73.4.).

126

Silicva – fruct format dintr-un gineceu tetracarpelar, bilocular; între carpelele fertile se află un perete despărţitor (replum) pe care sunt dispuse seminţele. Fructul matur se deschide în două valve, prin 4 linii longitudinale, de jos în sus, câte două de fiecare parte a peretelui despărţitor. Ex.: Cheiran-thus cheiri (micşunele) (Fig. 73.5.). Silicula – este o silicvă scurtă cu cele două axe aproximativ egale. Ex.: Capsella bursapastoris (traista ciobanului), Lunaria annuua (pana zburătorului) (Fig. 73: 6,7). Capsula valvicidă – fruct care se deschide în valve, prin linii longitudinale în peretele fructului, de la vârf până la bază. Din această categorie fac parte: capsula septi-cidă – se deschide de-a lungul pereţilor dintre cavităţile ovariene (Colchicum autumnale – brânduşa de toamnă); capsula loculicidă – se deschide pe nervura mediană a fiecărei carpele (Iris sp., Lilium sp., Tulipa sp.); capsula septifragă – se deschide de o parte şi de alta a liniei de sutură a carpelelor (Datura stramonium – ciumăfaie, Viola sp.) (Fig. 74: 1–4). Capsula pixidă (operculată) – se deschide printr-un căpăcel/opercul (Anagallis arvensis, Hyoscyamus niger, Plantago sp.) (Fig. 74.5.). Capsula poricidă – se deschide prin orificii (pori) ce se formează la partea superioară a fructului sau pe stigmat (Papaver sp.) (Fig. 74.6.). Capsula denticidă – se deschide prin crăpături de forma unor dinţi. Ex.: Primula sp. (Fig. 74.7.). La Geranium sp. capsula se deschide la maturitate într-un număr de mericarpii (fructuleţe) egal cu numărul de carpele care au intrat în alcătuirea gineceului – fruct euschizocarp (Fig. 74.8.). Nuca este un fruct cu pericarp uscat, indehiscent la maturitate. În funcţie de o serie de particularităţi ale pericarpului se deosebesc mai multe fructe de tip nucă.

127

Fig. 75. Tipuri biologice de fructe. Nuca: 1 - achenă cu papus (Asteraceae); 2 - achenă (Matricaria perforata); 3 - diachenă (Carum carvi); 4 - poliachenă (Ranunculus sp.); 4a achenă; 5 - tetraachenă (Symphytum sp.); 6 - cariopsă (Triticum sp.); 7, 8, 9 - samara la Ulmus glabra (7), Betula pendula (8) şi Fraxinus excelsior (9); 10 - disamara (Acer pseudoplatanus); 11 - poliachene la Fragaria sp. (achenele sunt dispuse pe receptaculul cărnos); 12 - poliachene la Rosa sp. (achenele sunt dispuse în receptaculul cărnos, cupuliform); em - embrion; p - peri; pp - papus; r - rostru; s - şanţ. Achena (nuculă) – fruct cu o singură sămânţă (monosperm) liberă, neconcrescută cu pericarpul sau ataşată de acesta printr-un singur punct (Corylus avellana, Aste-raceae) (Fig. 75: 1,2). Monoachena (mononucula) se formează dintr-o singură carpelă (Polygonum sp.). Diachena (dinucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar şi caracterizează reprezentanţii Fam. Apiaceae (Fig. 75.3.). Tetraachena (tetranucula) se formează dintr-un gineceu bicarpelar care la maturitate se dedublează – fruct anaschizocarp (Symphytum sp., Boraginaceae, Lamiaceae) (Fig. 75.5.). Poliachena (polinucula) se formează dintr-un gineceu policarpelar (Fragaria sp., Ranunculus sp., Rosa sp.) (Fig. 75.4.). La Fragaria sp., Rosa sp. nuculele (fructele propriu-zise) sunt conţinute în receptaculul cărnos – fruct „fals” (Fig.75: 11,12). Cariopsa – fruct cu o singură sămânţă cu pericarpul concrescut cu tegumentul seminal şi nucela (Poaceae) (Fig. 75.6.).

128

Fig. 76. Tipuri biologice de fructe. Baca: 1 - Atropa belladonna; 2 - Solanum dulcamara; 3 - fruct cărnos dehiscent (Paris quadrifolia); 4 - Convallaria majalis; 5 - fruct cărnos dehiscent la Impatiens noli-tangere; 5a - fruct deschis. Drupa: 6 - polidrupă la Rubus idaeus; 6a secţiune longitudinală prin polidrupă; 6b - drupeolă în secţiune longitudinală; dr - drupeolă; end - endocarp; ep - epicarp; mz - mezocarp; r - receptacul cărnos; sm - sămânţa. Samara (monosamara) – este o achenă la care pericarpul se prelungeşte formând o aripă în jurul seminţei la ulm (Ulmus sp.), bilateral la mesteacăn (Betula sp.) sau unilateral la frasin (Fraxinus sp.) (Fig. 75: 7–9). Disamara – achenă cu pericarp prevăzut cu două aripi (Acer sp.) (Fig. 75.10.). Baca este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos şi endocarp membranos. Ex.: Atropa belladonna, Convallaria majalis, Solanum dulcamara (Fig. 76: 1,2,4). La o serie de specii (Impatiens noli-tangere, Paris quadrifolia) fructele cărnoase sunt dehiscente la maturitate (capsule cărnoase) (Fig. 76: 3,5). Drupa este un fruct cu epicarp subţire, mezocarp cărnos (rar ± uscat sau fibros) şi endocarp lignificat. Polidrupa – este un fruct care se dezvoltă dintr-o singură floare cu gineceu policarpelar apocarp. Ex.: Rubus idaeus (Fig. 76.6.). Fructele se formează dintr-o singură floare – fructe monanatocarpe sau dintr-o inflorescenţă – fructe cenantocarpe. Din ultima categorie face parte şi fructul (jir) de la Fagus sylvatica (fag).

129

6.3. CORMOFITE PREZENTE ÎN MUNTII BUCEGI - BAIULUI (REGN PLANTAE, SUBREGN. CORMOBIONTA) 6.3.1. ÎNCRENGATURA PTERIDOPHYTA Cls. Lycopodiatae Ord. Lycopodiales Fam. Lycopodiaceae Familia este reprezentata în flora României prin genul Lycopodium. Plante erbacee, perene. Tulpini repente si ascendente, ramificate dicotomic sau pseudomonopodial, fara noduri evidente, prinse de substrat prin radacini adventive. Frunze microfile (pâna la 1 cm lungime), sesile, uninerve, înguste, fara ligula, dispuse spiralat, diferentiate în trofofile si sporofile. Sporangii dispusi în axila sporofilelor, sunt dispersati în lungul tulpinilor ascendente sau grupati

în

spice

sporifere

mai

mult

sau

mai

putin

distincte.

Ex.: Lycopodium alpinum (bradisor), Lycopodium annotinum (cornisor), Lycopodium clavatum (pedicuta), Lycopodium selago (bradisor) (Fig. 77). Ord. Selaginellales

Fam. Selaginellaceae

Fig. 77. Fam. Lycopodiaceae: 1 - Lycopodium annotinum; 1a - sporofila cu sporange; 1b microfila; 2 - Lycopodium clavatum; 3 - Lycopodium selago; 3a - sporofila cu sporange; 3b -

130

microfila. Fam. Selaginellaceae: 4 - Selaginella helvetica; 4a, 4b - sporofile cu sporangi; 4c microfila cu ligula; 4d - frunze tulpinale pe fata inferioara (ventrala); 4e - frunze tulpinale pe fata superioara (dorsala). Familia este reprezentata în flora României prin genul Selaginella (strutusori). Plante erbacee de dimensiuni reduse. Tulpini repente, ramificate dicotomic, fixate de substrat prin radacini adventive. Frunze mici, sesile, moi, egale sau inegale, dispuse opus sau altern, prevazute la baza cu o anexa solzoasa numita ligula (rol în absorbtia si acumularea apei). Frunzele sunt diferentiate în trofofile si sporofile. Sporangii dispusi în axila sporofilelor ligulate, sunt grupati în

spice

sporifere

situate

pe

Ex.: Selaginella helvetica, Selaginella selaginoides (Fig. 77).

Cls. Equisetatae Ord. Equisetales

Fam. Equisetaceae

131

ramurile

ascendente.

Fig. 78. Fam. Equisetaceae: 1 - Equisetum arvense, tulpina fertila (de primavara); 1a - tulpina sterila, asimilatoare (de vara); 2 - Equisetum sylvaticum, tulpina sporifera; 2a - tulpina sterila, asimilatoare; 2b - portiune de rizom; 3 - Equisetum palustre. Familia este reprezentata în flora României prin genul Equisetum (coada calului). Plante erbacee, perene. Tulpini subterane (rizomi) cu radacini adventive si tulpini supraterane articulate, prevazute cu noduri si internoduri distincte. Plantele pot prezenta un singur tip de tulpina – asimilatoare si purtatoare de spice sporifere terminale (E. hyemale, E. palustre) sau doua tipuri de tulpini – tulpini scunde, brune, fertile cu spice sporifere dispuse terminal si tulpini mai înalte, sterile, verzi (asimilatoare), ramificate (E. arvense, E. sylvaticum). Frunze uninerve, reduse la scvame (neasimilatoare), dispuse verticilat la noduri si concrescute în teci comune, dintate. Sporofile de forma peltata (scut), grupate terminal sub forma de spice sporifere;

fiecare

sporofila

poarta

5–12

sporangi.

Ex.: Equisetum arvense, Equisetum hyemale (pipirig, pipirigut de munte), Equisetum palustre (barba ursului), Equisetum pratense, Equisetum sylvaticum (rusinea ursului), Equisetum telmateia, Equisetum variegatum (pipirig) (Fig. 78).

Cls. Filicatae Ord. Ophioglossales

Fam. Ophioglossaceae Ferigi erbacee, perene. În sol prezinta un rizom pe care creste anual câte o singura frunza formata din doua parti distincte: o parte sterila, întreaga sau divizata, verde, asimilatoare (trofofila) si o parte fertila, galben-brunie care poarta sporangi (sporofila).

132

Fig. 79. Fam. Ophioglossaceae: 1 - Botrychium lunaria; 1a - vârful unei ramificatii cu sporangi. Fam. Polypodiaceae: 2 - Asplenium ruta-muraria; 2a - foliola cu sori; 3 Asplenium trichomanes; 4 – Polystichum lonchitis; 5 - Asplenium scolopendrium.

Ex.: Botrychium lunaria (limba cucului, iarba dragostei) (Fig. 79.1.). Ord. Polypodiales

Fam. Polypodiaceae Cuprinde ferigile cele mai numeroase si mai frecvent întâlnite. Plante perene cu rizom. Frunze: trofosporofile, rar întregi, frecvent variat divizate, lung petiolate, de tip macrofil sau diferentiate în trofofile si sporofile (Blechnum spicant). Sporangii grupati în sori pe fata inferioara a frunzei, prezinta inel mecanic de dehiscenta. Sorii de forme variate (reniformi, rotunzi, alungiti, liniari) prezinta sau nu induzie.

133

Fig. 80. Fam. Polypodiaceae: 1 - Blechnum spicant; 1a - foliola cu induzie de pe frunza sporifera; 2 - Cystopteris fragilis; 2a - foliola cu sori; 3 - Polypodium vulgare. Ex.: Asplenium ramosum (poci-toc, rugina), Asplenium ruta-muraria (ruginita), Asplenium scolopendrium (navalnic, limba cerbului), Asplenium trichomanes (strasnic), Athyrium filixfemina (spinarea lupului), Blechnum spicant (scarita muntelui), Cystopteris fragilis (feriguta de stânca), Cystopteris montana (feriga de piatra), Dryopteris carthusiana (feriga), Dryopteris dilatata (feriga), Dryopteris filix-mas (feriga), Polypodium vulgare (feriguta, iarba dulce), Polystichum aculeatum (creasta cocosului), Polystichum lonchitis (sarpe) (Fig. 79: 2–5, Fig. 80).

CLS. PINATAE ORD. PINALES Fam. Pinaceae Arbori cu tulpina ramificată monopodial. Frunze aciculare, pungente/înţepătoare (Picea abies), cu vârf emarginat (Abies alba) sau moi (Larix sp.), scurt peţiolate, sempervirescente, rar caduce (Larix sp.). Frunzele solitare sau grupate în fascicule pe microblaste (Larix sp., Pinus sp.), sunt dispuse spiralat (Picea abies), spiralat şi orientate pectinat (Abies alba) sau altern (Larix sp.). Plante unisexuate, monoice cu flori grupate în conuri. Conurile masculine sunt mici, solitare sau grupate în inflorescenţe racemoase. Conurile feminine sunt mari. Seminţe aripate. Plantele prezintă în organele vegetative şi reproducătoare canale rezinifere.

134

Ex.: Abies alba (brad), Larix decidua (larice, zadă), Picea abies (molid), Pinus mugo (jneapăn, jep), Pinus sylvestris (pin) – cultivat în plantaţii (Fig. 81; Fig. 82.1.).

Fig. 81. Fam. Pinaceae: 1 - Abies alba; 1a - rămurică cu flori |; 1b - frunza; 1c - frunză în secţiune transversală; 1d - con ~; 1e - solz carpelar cu bractee; 1f - solz carpelar cu două seminţe; 2 - Larix decidua; 2a - ramură tânără cu flori |, ~ şi frunze aciculare grupate în fascicule; 2b - conuri ~ mature; 2c - sămânţa aripată; 3 - Picea abies; 3a - ramură cu două flori ~; 3b - inflorescenţa ~ tânără (erectă); 3c - con ~ matur (pendul); 3d - frunză; 3e frunză în secţiune transversală; 3f - solz carpelar fără seminţe; 3g - sămânţa aripată. Fam. Cupressaceae Arbuşti monoici sau dioici (Juniperus sp.). Frunze solzoase cu dispoziţie opusă sau aciculare, grupate câte trei într-un verticil (Juniperus sp.). Flori unisexuate grupate în conuri mici. Seminţele sunt pseudobace (galbule) ovoide sau sferice, verzi, apoi albastru-negricioase. Ex.: Juniperus communis (ienupăr), Juniperus sibirica (ienupăr pitic) (Fig. 82.2.). Fam. Taxaceae

135

Ex.: Taxus baccata (tisa) (Fig. 82.3.). Arbore/arbust dioic. Nu prezintă canale rezinifere. Frunze sempervirescente liniare, moi, turtite dorsi-ventral, dispuse altern, discolore (verde închis pe faţa superioară şi verde gălbui pe cea inferioară). Flori masculine grupate la baza frunzelor, pe ramurile terminale. Flori feminine solitare (formate din trei verticile de carpele cu un ovul terminal, erect). Sămânţa îmbrăcată incomplet în aril roşu, cărnos (singura parte netoxică din planta care conţine un alcaloid, taxina).

Fig. 82. Fam. Pinaceae: 1 - Pinus mugo; 1a - frunze în fascicul; 1b - sămânţa aripată. Fam. Cupressaceae: 2 - Juniperus communis; 2a - pseudobacă. Fam. Taxaceae: 3 - Taxus baccata, ramură cu flori | (planta |); 3a - floare |; 3b - frunză; 3c - frunză în secţiune transversală; 3d - ramură cu seminţe îmbrăcate în aril (planta ~); 3e - sămânţa fără aril.

CLS. MAGNOLIATAE (DICOTYLEDONATAE)

Subcls. Magnoliidae (Polycarpicae) Ord. Ranunculales Fam. Ranunculaceae

136

Plante erbacee (rar lemnoase), perene, bianuale şi anuale. Rădăcina principală lipseşte. Tulpinile subterane (rizomiforme, bulbiforme sau tuberculiforme) poartă rădăcini adventive. Frunze bazale peţiolate; frunze superioare sesile, nestipelate (excepţie Thalictrum sp.), întregi, lobate sau palmat-sectate, dispuse altern, rar opus (Clematis sp.). Flori solitare sau grupate în inflorescenţe cimoase, bisexuate, actinomorfe şi rar zigomorfe (Aconitum sp., Aquilegia sp.). Elementele florii sunt dispuse spiralat, hemiciclic şi rar ciclic pe un receptacul ± conic. Înveliş floral: perigon sau periant. Între periant şi androceu există glande nectarifere care provin din petale transformate; alteori acestea se află la baza petalelor într-o gropiţă (fovea) acoperită de un solzişor. Androceul este alcătuit din numeroase stamine libere. Gineceu superior, pluricarpelar, apocarp. Fruct multiplu: capsulă (polifolicule), nucă (poliachene) sau bacă. Formula florală: P3+3 A