Moartea căprioarei

NICOLAE

LABI+ MOARTEA C{PRIOAREI

Colecþie iniþiatã ºi coordonatã de Anatol Vidraºcu ºi Dan Vidraºcu Concepþia graficã a colecþiei ºi coperta: Vladimir Zmeev Fotografii: Mihai Potârniche ºi Valeriu Volontir REFERINÞE ISTORICO-LITERARE:

Ion Bãlu, Geo Bogza, George Cãlinescu, Tudor Vianu, Paul Georgescu, Gheorghe Tomozei, Ion Pop, Vladimir Streinu, Nichita Stãnescu, Eugen Simion, Voicu Bugariu, G. I. Tohãneanu, Lucian Raicu, Zoe Dumitrescu-Buºulenga, Antoaneta Tãnãsescu, Edgar Papu, Laurenþiu Ulici.

Editura „Litera Internaþional“ O.P. 33; C.P. 63, sector 1, Bucureºti, România tel./fax (01) 3303502; e-mail: [email protected] Grupul Editorial „Litera“ str. B. P. Hasdeu, mun. Chiºinãu, MD-2005, Republica Moldova tel./fax +(3732) 29 29 32, 29 41 10, fax 29 40 61; e-mail: [email protected] Difuzare: S.C. David D.V.Comprod SRL O.P. 33; C. P. 63, sector 1, Bucureºti, România tel./fax +(01) 3206009 Librãria „Scripta“ str. ªtefan cel Mare 83, mun. Chiºinãu, MD-2012, Republica Moldova, tel./fax: +(3732) 221987 Prezenta ediþie a apãrut în anul 2001 în versiune tipãritã ºi electronicã la editura „Litera Internaþional“ ºi Grupul Editorial „Litera“. Toate drepturile rezervate. Editori: Anatol ºi Dan Vidraºcu Lectori: Tudor Palladi, Petru Ghencea Tehnoredactare: Olesea Paºa Tiparul executat la Combinatul Poligrafic din Chiºinãu Comanda nr. 11227

CZU 821.135.1.-3 L 12 Descrierea CIP a Camerei Naþionale a Cãrþii Labiº, Nicolae Moartea Cãprioarei/ Nicolae Labiº; col. iniþ. ºi coord. Anatol ºi Dan Vidraºcu; conc. gr. col. ºi cop./Vladimir Zmeev; µ B., Ch.: Litera, 2001 (Combinatul Poligrafic). µ 264 [p]. µ (Bibl. ºcolarului, serie nouã, nr. 227) ISBN 973-8358-10-8 ISBN 9975-74-356-0 821.135.1 -3 ISBN 973 - 8358-10-8 INTERNAÞIONAL, 2001 ISBN 9975 - 74 - 356 - 0

©

LITERA

© LITERA, 2001

C U P R I NS Tabel cronologic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7

P R I M E L E I U B I R I (1 9 5 6) I. LILIACUL TIMPURIU

Me=terul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Începutul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Zurg[l[ul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ion . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Moartea c[prioarei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . R`sul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Versuri de diminea\[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Înt`lnire cu tractori=tii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . P[m`ntul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ora\ie de nunt[ ... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Liliacul timpuriu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Prietenul glad . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Miahil Sadoveanu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

20 22 24 27 28 31 33 33 39 40 42 43 46 49

II. SADOVENIENE

Rugul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 50 Cozma r[coare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 53 B[tr`nul p[rturar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 54 III. RAPSODIA P{DURII

I. Locuri =i ]nt`mpl[ri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II. Descrierea chipurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III. Fr[m`ntarea intim[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Încheiere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . IV. PRIMELE IUBIRI

57 63 75 85

L U P TA C U I N E R | I A (1 9 5 8 ) Poezia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92 CONFESIUNI

Confesiuni . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93 Momente biografice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97 Biografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 100 Am iubit... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 101 Fior . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 102 Umanism . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 103 Sunt spiritul ad`ncurilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 104 DESTINDERI

Uit[-te . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Gol . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Am uitat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Contempla\ie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Morarul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cear[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cearc[n . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

106 106 107 107 108 108 110 110

OD{ SOARELUI

Scrisoarea mamei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Creion . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dans . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Od[ soarelui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

111 112 113 114

INTIMA COMEDIE

Introducerea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Cercul I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Be\ia . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Epoca . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

115 116 117 118

TREI SUBIECTE ANTIR{ZBOINICE

Subiect de balad[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 121 Subiect de bocet . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 122 LUPTA CU INER|IA

Omul comun . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . I. Dilema . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II. Regenerarea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III. Treapt[ superioar[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

124 124 127 128

Geneza . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Balad[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Marin[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Idil[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pierderile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

133 134 139 141 145

PANTHEON (Evoc[ri)

Artur Rimbaud . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 148 François Villon . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 149 Miori\a . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 150 TÂN{RA GARD{

V`rsta . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Drumul . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Entuziasm . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1. Ritm ini\ial . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5. Dans ritual . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 6. Troia str`mb[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

152 153 153 153 154 156

ALBATROSUL UCIS

Albatrosul ucis . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Sunt dou[zeci de ani... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Epitaf I . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Epitaf II . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . *** Pas[rea cu clon\ de rubin... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

158 159 160 160 160

POEZII ANTUME NEINCLUSE ÎN VOLUMUL Primele iubiri II. Geografia timpului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 1. Palmele . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Dragostea . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 3. Geografia timpului (1) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4. Geografia timpului (2) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pe obcinele St[ni=oarei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Impresii din mun\i . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. Ciutura . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lupt[tor ]n atac . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lini=te de iarn[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Balad[ obi=nuit[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Lupta dubl[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Al tuturor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Nourii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

162 162 162 163 164 164 166 166 167 168 169 174 175 176

POEZII AP{RUTE POSTUM C`ntec de ]nceput . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bucurie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tui . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . V`rsta de bronz . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dracul =chiop . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ancora . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Circ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Schi\e pentru umanism proletar . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Înaintea serii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . C`ntece de r[scruce . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Am c[utat . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (Am obosit de vin, de stele) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Ceas greu . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Suha . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . (Trestie, trestie) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

178 182 184 185 192 195 196 196 198 199 200 201 202 203 204

ADDENDA Puiul de serb (Fragmente) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . I. Prietenii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . II. La stân[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . III. Toamna . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Tez[ la limba rom`n[ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Carton . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Discu\ie ]ntre tineri Pe marginea controversei Despre spiritul modern . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . „Florile p[m`ntului“ . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Dintr-un caiet de ]nsemn[ri . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Fragment ]n proz[... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

206 206 209 215 224 226

227 231 235 235

Referin\e istorico-literare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 237

Moartea c[prioarei

CUPRINS

TABEL CRONOLOGIC 1935 2 decembrie Se na=te Nicolae Labi=, în Poiana M[rului, comuna M[lini, raionul F[lticeni, jude\ul Suceava. Mama poetului, AnaProfira, de loc din Topoli\a, sat vecin cu Humule=tii, este înv[\[toare. Bunica acesteia, Zamfira Blendea, era rud[ cu +tefan sin Petrea Ciubotariul, tat[l lui Ion Creang[. De men\ionat c[ tat[l AneiProfira, \[ran din talp[, s-a stins în luptele de la M[r[=e=ti. Surorile mamei lui Nicolae Labi= de asemenea au func\ionat înv[\[toare. Tat[l s[u, Eugen Labi=, fiu de brigadier silvic, este absolvent al +colii Normale din Ia=i. Din 1931 este înv[\[tor întreaga via\[. A luat parte la cel de-al doilea r[zboi mondial. Familia Labi= mai are dou[ fete: Margareta =i Dorina. 1935—1942 La vârsta de cinci ani Nicolae Labi= înva\[ s[ citeasc[ de la elevii mamei sale. Între primele lecturi e considerat[ Capra cu trei iezi de Ion Creang[. Tat[l s[u, Eugen Labi=, va remarca: „Pân[ la 7 ani cite=te multe c[r\i“. Totodat[ începe s[ deseneze, relevând nu numai o pasiune evident[, dar =i o voca\ie. 1942—1951 Se înscrie la Liceul „N. Gane“ din F[lticeni. Rezultatele înv[\[turii sunt bune. Ob\ine medii finale peste 9,00. |ine un jurnal, Antologie =i informa\ii literare (gânduri, conspecte, rezumate) fapt ce vorbe=te de „un orizont =i un ritm de lectur[ impresionante“ (Antoaneta T[n[sescu). Ion Creang[ (evocat în Str[bunul meu, poem din 1947) =i Mihail Sadoveanu devin pentru autor scriitori prefera\i, de unde „urm[re=te“ amintirea sau prezen\a lor în F[lticeni. Manifest[ o deosebit[ pasiune pentru limba român[, fiind apreciat cu „excelent“. Despre aceasta vorbesc =i compunerile sale care îi impresioneaz[ nu numai pe colegi, dar =i pe profesori. Particip[ activ la organizarea de conferin\e =i =ez[tori literare. La 13 ani joac[ în Femeia înd[r[tnic[ de W. Shakespeare pe o scen[ improvizat[ din satul natal. Este fr[mântat de noi „încerc[ri literare“ =i de „dorin\a de a „ie=i în public“, vorba biografilor s[i. „Caietele de teme“ ale autorului „p[streaz[, pe ultimele file, nu-

7

Nicolae Labi= meroase poeme“. În 1949 trimite Slove de ziar la Scânteia Tineretului. La Po=ta redac\iei se remarc[ printre altele c[ tân[rul corespondent are „mult sim\ artistic“. În luna noiembrie a aceluia=i an începe s[ scrie nuvela C[r[ri spre victorie. Caietul cu proza respectiv[ va fi descoperit abia peste 30 de ani. În 1950, la vârsta de 15 ani, expediaz[ la revista Via\a româneasc[ poezia Muntele cânt[, prezent[ în caietul intitulat Cântecul unui adolescent. Publica\ia dat[ confirm[ primirea manuscrisului, notând în r[spunsul semnat de Cristian Sârbu, Mihu Dragomir =i Eugen Jebeleanu c[ „numai din aceste versuri nu ne-am putut forma o p[rere asupra posibilit[\ilor dumitale“ =i cerând poetului „preciz[ri biografice suplimentare“. Poezia Muntele cânt[ va vedea deci lumina tiparului abia în 1972 =i anume în Moartea unui poet. 1950 Noiembrie Se desf[=oar[ Consf[tuirea tinerilor scriitori moldoveni. Nicolae Labi= este cel mai tân[r dintre participan\ii forului. Viitorul creator „uime=te pe cei de fa\[ prin cultura vast[, solid[ =i se impune tuturor prin sever[ st[pânire de sine“ =i nu numai ca o „minune local[“. Elocvent[ este =i lectura poeziei Fii dârz =i lupt[, Nicolae! Ia=ul nou o va publica peste o lun[ de la aceast[ dat[, unde va semna Nicolae Labi= sau Niculai M[lin. Dup[ cum î=i aminte=te Lucian Raicu, prezent la festivitatea final[, Labi=, nefiind impresionat de succesul ob\inut, „p[r[sise scena triumf[tor =i glacial“. Însu=i autorul, relatând acel episod, p[streaz[ aceea=i deta=are într-o scrisoare din luna decembrie 1950: „Acum vreo dou[ s[pt[mâni am fost trimis la Ia=i, la o consf[tuire a scriitorilor din Moldova. Am mâncat la una din cele mai bune cantine din Ia=i, am dormit la un hotel destul de bun =i am stat vreo patru zile. În timpul acesta am fost la Teatrul Na\ional, pe gratis, împreun[ cu ceilal\i scriitori. Ce s[-\i spun, sala e minunat[, una din cele mai frumoase din Balcani. Tavanul =i cortina pictate feeric. Aur mult pe sus, o lumin[ pl[cut[ =i cald[, iar b[ncile plu=ate cu plu= ro=u. Loja =i galeria tot atât de frumoase… Conferin\a s-a \inut în sala Bibliotecii Centrale. N-are nici un geam ca s[ p[trund[ soarele, ci doar tavanul uria= e din sticl[ mat[, vopsit[ =i desenat[ cu negru. Seara nu se aprind becuri care s[-\i strice ochii, ci lumina intr[ pe cr[p[turi, alb[ =i curat[ ca ziua. Am v[zut teiul lui Eminescu, legat cu fier ca s[ nu se rup[. […] Am uitat s[-\i spun: din Ia=i m-am întors plin de c[r\i“. Observa\ia Antoanetei T[n[sescu este elocvent[ în acest sens: „Atent în primul rând la detaliul pur cultural al lumii în care p[trunde, Labi= pare a-=i estompa cu lucid[ obstina\ie prezen\a,

8

Moartea c[prioarei compl[cându-se a fi observator =i nu protagonist într-o aren[ cu legi de inefabil[ inflexibilitate cum este arena literar[“. Tot de pe atunci, din acea epoc[, dateaz[ probabil =i versificarea traducerii literare apar\inându-i profesorului Litvinenko dup[ C[lu\ul coco=at de scriitorul de expresie rus[ P. P. Er=ov. 1951 Mai Succesele autorului continu[. La Bucure=ti are loc Concursul de limba =i literatura român[. Nicolae Labi=, elevul de la F[lticeni, ob\ine premiul I la limba român[. El ia f[r[ „nici cea mai mic[ urm[ de emo\ie vizibil[“ cuvântul în numele concuren\ilor la festivitatea final[, de închidere. Nu rateaz[ =ansa, ajuns în capital[, de a trece pe la redac\ia Vie\ii române=ti, unde se bucur[ de o întâmpinare plin[ de afec\iune. Iat[ =i un portret sui-generis Labi= 1951, în viziunea scriitorului =i exegetului Mihai Gafi\a: „Negricios, îndesat — copil de munte — îmbr[cat cu un cojocel din piele de oaie, alb cu benzi ro=cate, mai late în fa\[, la încheietoare =i în dreptul cing[torii, mai înguste la tivuri. E haina îngrijit[ a muntenilor m[linari =i din jur, pe timp de toamn[ =i de iarn[. […] Labi= ar[ta ca un om de la munte, un p[durean, nu un cioban. Purta =i c[ciul[, avea =i ta=c[. Nu traist[, ci ta=c[, adic[ un fel de tolb[ sau geant[ cu baier[, f[r[ s[ imite mediocrul lucru de târg, dar nefiind nici de sat — e lucrat[ în sat, iar purt[torul ei reprezint[ un strat de oameni care nu mai sunt \[rani, f[r[ a fi nici dezr[d[cina\i. Un fel de lume aleas[ a satului — vornicii vechi, p[durarii mai noi, a=a se purtau; a=a umblau haiducii, oierii, oamenii cu interese =i îndeletniciri deosebite de cele ale culturii p[mântului. Labi= era îmbr[cat în armonie cu ce era el, cu ce-i erau tat[l =i mama: lume dintr-un strat de cinste — pu\in numeros — al unui sat moldovenesc de munte. […] Era un copil atunci, f[r[ îndoial[. Nu avea =aisprezece ani. Îns[ era ager, f[r[ panica =i nesiguran\a copilului de \ar[ picat la ora=, dimpotriv[, =tiind bine ce e cu el =i cu rostul lui“. 1951 Iunie Epoca debutului bucure=tean. Public[ Gazeta de strad[ în Via\a româneasc[, nr. 6. 1952 Ianuarie Se transfer[ la Liceul „M. Sadoveanu“ din Ia=i. Este conduc[tor al cenaclului literar din =coal[. N. Labi= aici îl cunoa=te pe poetul =i publicistul „de autentic[ fine\e intelectual[“, care este George M[rg[rit. Prietenia acestuia îl va înso\i întreaga via\[. Este preocupat de alte „prelucr[ri“, de ast[ dat[ din Lenau (având drept punct de pornire varianta literar[ a lui +tefan Siklody). Dou[ t[lm[ciri dintre acestea vor ap[rea în Ia=ul nou. Vara el întrerupe

9

Nicolae Labi= înv[\[tura. Va urma liceul la f[r[ frecven\[ din 1953. În luna august 1954 va sus\ine examenul de maturitate la F[lticeni, ob\inând la limba român[ nota maxim[. 1952 15 septembrie În urma examenului de admitere N. Labi= intr[ la +coala de literatur[ „M. Eminescu“ din capital[. Iat[ o schi\[ de portret de atunci surprinz[toare apar\inând criticului literar D. Micu: „V[d un b[iat de 16 ani, foarte bine legat, mai mult scund, cu o frunte limpede încadrat[ din toate p[r\ile de un p[r hirsut, neobi=nuit de mobil, dar de o mobilitate particular[, st[pânit[ de o distinc\ie nativ[, un b[iat care zâmbe=te tot timpul, cu întreaga înf[\i=are, îndeosebi cu ochii, =i cu surâsul c[ruia ingenuitatea se contope=te suav cu o =iretenie ironic[“. Autorul face parte din a treia genera\ie sau serie de „elevi“ ai +colii. Studiaz[ al[turi de Ion Gheorghe =i Radu Cosa=u, de Mihai Negulescu =i de Gheorghe Tomozei, de Florin Mugur =i de Lucian Raicu, de Doina S[l[jan etc. Cursurile sunt deschise de directorul +colii Petre Iosif. De men\ionat c[ la festivitate particip[ scriitorul Mihail Sadoveanu. Ca invitat de onoare, el le va spune tinerilor înv[\[cei: „Dac[ dintre Domniile voastre va ie=i doi sau trei scriitori, atunci va fi bine“. Lucian Raicu, distins critic literar, va evoca astfel atmosfera acelui început de an dup[ 25 de ani de via\[: „Când citea Labi= o poezie, el închidea ochii =i asculta într-un fel de somnolen\[ încântat[, desigur cu totul neatent la firul logic, la „compozi\ia“ probabil naiv[, total dezinteresat de calitatea fiec[rui vers în parte, dar în stare s[ cuprind[, poate tocmai de aceea, amplitudinea, tonalitatea, muzica întregului, iar acestea nu l[sau nici o îndoial[. Labi= — e=ti aici? a r[sunat deodat[ glasul lui Sadoveanu la festivitatea deschiderii cursurilor =colii, =i, la r[spunsul afirmativ al cuiva din rândul 12—13, uria=ul a confirmat din cap, semn c[ totul e în regul[, adunarea, astfel plicticoas[, se poate considera legal constituit[. Poetul era aici =i totul c[p[ta un în\eles. Sim\eai c[ de la Sadoveanu la Labi=, între fotoliul s[u =i sal[, se stabilea un acord, peste capul celorlal\i, care se sim\eau în acea clip[ — istoric[ — pu\in jicni\i, destul de mult ca ni=te intru=i, dar foarte emo\iona\i“. N. Labi= înva\[ la clasa de m[iestrie a Veronic[i Porumbacu. Evident to\i =tiau c[ el este poet. Printre profesorii +colii: Mihai Gafi\a (seminarul de crea\ie), Eusebiu Camilar, Mihai Beniuc, Nina Cassian, Mihu Dragomir (catedra de m[iestrie artistic[), Tudor Vianu (prelegeri de literatur[ universal[), D. Micu, Ion Oan[. N. Labi= este redactor la sectorul de poezie din redac\ia Anilor de ucenicie,

10

Moartea c[prioarei revista +colii. De atunci dateaz[ caietul Minimale, care cuprinde lecturi considerate absolut obligatorii pentru un tân[r creator: Rilke, Arghezi, Valéry, Ion Barbu, Descartes, Hegel, Heraclit, Kant, Hora\iu, Proust, Keats, Lukács… Lectura =i biblioteca , devenite din copil[rie un mit pentru el, reprezint[ un moment dominant în universul s[u spiritual adolescentin. 1953 2 ianuarie Iat[ ce desprindem dintr-o scrisoare adresat[ c[tre p[rin\i referitor la tr[irile autorului din aceast[ epoc[: „Am petrecut Anul Nou într-o atmosfer[ spumoas[ de petrecere, de euforie. La noi la =coal[ au venit scriitori =i studen\ii din anii trecu\i, aproape to\i prietenii mei mai buni, am benchetuit =i-am dansat — am petrecut în cele mai bizare chipuri. Totu=i mi-era tare dor de cas[, îmi închipuiam jocul cel mare cu caprele s[ltând m[iestrit în ritmul tobei, cu strig[tele r[gu=ite =i vulgare, cu cântecele triviale \[r[ne=ti ale masca\ilor, cu beteala =i hurmuzul, cu oglinzile împ[ra\ilor, cu inimile îmb[tate slobozind chiote ro=ii. Mi se pare c[ noaptea, târziu, am ie=it din larma petrecerii cu cineva. În Bucure=ti nu era z[pad[, parc[ nu era iarn[. Cu toate acestea, în l[rmuirea strunelor =i al[murilor îndep[rtate mi se p[rea c[ auzim nel[murit =i vag cum umbl[ cu colinda =i uratul copiii din V[leni de Anul Nou. Era lini=tea relativ[ a ora=ului, pe jos putrezeau frunzele nev[zute =i ude ale nop\ii, =i noi parc[ sim\eam aproape pe oamenii de departe: oricum, chiar dac[ ast[zi r[utatea dospe=te în toate ungherele p[mântului, chiar dac[ trufia necinstit[ încearc[ fiecare suflet, la noi oamenii sunt oleac[ mai simpli =i mai buni. La noi, Gheorghe Pan\âru când se îmbat[, uit[ de toate, crede c[ via\a e frumoas[, i se pare c[-i fericit =i vrea s[-l s[rute pe tata pe obraz. +i atunci be\ivii î=i dau s[ruturi, dar sunt perfide; aici un ochi, îmb[tat de arome =i forme, caut[ =i mai iscoditor decât unul treaz mijloace de parvenire, ocazii de lingu=ire, ori cuvinte subtile cu care se tr[deaz[ altul, ca s[ poat[ da la cap. Eu trec printre aceast[ lume, cu zâmbetul meu dureros, p[strat de când eram copil, de acas[. Eu trec printre aceast[ lume, rânjesc cu col\ii mei câine=ti care mi-s mai lungi decât la al\ii, =i lumea nu vede c[ rânjesc =i lumea crede c[ râd. Ai, ce-am s[-mi mai împlânt eu odat[ col\ii în [=tia! E p[cat c[ oamenii buni — oameni buni sunt numai în\elep\ii =i nebunii — e p[cat c[ oamenii buni sunt mai rari decât florile negre. C[ oamenii simpli, care au fost buni de voce, s-au înr[it =i vorbesc despre r[utate: E dreptul meu! +i înghit r[utatea distribuit[ egal fiec[ruia, cum distribuia odat[ tata — zah[rul =i bum-

11

Nicolae Labi= bacul ra\ionalizat. Totu=i e mai bine la V[leni decât în alte p[r\i. Acolo se mai \in, cât-de-cât, obiceiurile vechi, iar cele care vin sunt proaspete =i sincere. Nu pot vorbi de asta în absolut, dar în mare parte a=a-i. Aici îns[ cele noi mor ca ni=te copii înainte de facere. Totul e plin de cadavrele fragede =i firave ale noului, peste care se îngroa=[, ca un abur puternic, prezentul. În aceast[ pâcl[ se mai prelinge rareori câte o umbr[ de floare =i de aceea te ag[\i atunci cu dezn[dejde de ea. +i e groaznic s[ b[nui c[ într-o zi viermii vor roade =i floarea la care \ii… Primul An Nou petrecut în alte p[r\i, înseamn[ c[ am intrat definitiv, întâia oar[, într-o via\[ str[in[. Oricum, tot Nicolae mi se mai spune, s[ nu uit c[ în Poiana M[rului am supt din gurguiul p[mântului, c[ acolo am aruncat din arcul de carpen cea dintâi s[geat[ a n[dejdii c[tre t[ria albastr[, c[ s[geata s-a dus peste cas[, mai sus decât cire=ul cel amar, =i nu s-a mai v[zut dac[ a c[zut sau nu. În bo\uri de m[m[lig[ putrezit[, risipi\i peste pietricele, în spatele casei b[trâne, albesc to\i din\ii mei de copil, râd =i plâng =i acum între pietricelele negre pe care le aruncam odinioar[ de sub strea=in[ pân[ la geamurile sparte ale viitorului. Acolo, în ograda din spate, lâng[ un foc pe care clocotea un cazan, am t[iat odat[ cu bomfaierul picioarele berzii ce se învârtea prim[vara deasupra casei, pe care a împu=cat-o tata într-o toamn[ ploioas[, curmându-i zborul avântat spre sud. |in minte c[-mi p[rea r[u, c[-mi era mil[ de visul meu omorât, mânuiam înd[r[tnic lama de o\el ca s[-mi fac fluier din piciorul cocostârcului. Pân[ la urm[ fluier nu mi-am putut face, a r[mas piciorul stricat degeaba… […] De aceea în noaptea de Anul Nou, când sub t[lpi în gr[din[ îmi putrezeau frunzele ude de umbr[, când departe o lume de prieteni str[ini, o lume str[in[ în care m[ învârt, clincopea din pocale =i d[n\uia pe firul strunelor, eu eram scârbit de-o sup[rare ascuns[. Cineva, lâng[ mine, m[ întreba în chip absent ceva, =i probabil c[ în\elegea de ce rânjesc cu din\ii albi în noapte, de ce ochii albi cu întuneric negru în mijloc caut[ într-o parte. Prin inima mea curgea fluviul galben =i fluviul ro=u =i pe creasta valului treceau cor[bii din lemn albastru, =i cineva, lâng[ mine, cu degetele arse, le num[ra. Atunci când amintirea mea-i bogat[ cu atâtea toate câte-au fost, când port în mine atâtea daruri dragi, ce mai pre\uie=te un dans =i un cântec? Este pu\in ceea ce-mi d[ via\a, de aceea cu mândrie codrean[ am s[ caut s[ dau eu însumi vie\ii ceva. Dac[ ghemul fatal, cântat de str[mo=i, va \ine îndeajuns, voi da eu vie\ii ceva, paharul ei! […] V-am scris

12

Moartea c[prioarei o scrisoare lung[ =i neobi=nuit[. Cu alte cuvinte, am vrut s[ spun c[-s s[n[tos =i c[ mi-i dor de cas[“. 1953 Februarie N. Labi= este pus în discu\ia colectivului pentru „abateri de la morala =i disciplina +colii“. O m[rturie privind cazul dat ne ofer[ Al. Hoaj[, profesor în acel timp de filosofie: „Motivul cel mai frecvent al =edin\elor de analiz[ îl constituiau abaterile de la disciplina =colii, de la programul de internat destul de sever dealtfel, cu care atât Labi=, cât =i al\i studen\i nu se puteau acomoda. Dar motivul discut[rii lui Labi= se datora =i altor pricini =i anume lecturii unor c[r\i socotite pe atunci primejdioase pentru tinerii scriitori. Labi= — ca =i al\i studen\i ai =colii de literatur[ — citea cu nesa\ pe Blaga, Barbu, Bacovia, din Mallarmé, Rimbaud, Baudelaire, Valéry etc. Labi= c[uta prin anticariate =i biblioteci =i venea de fiecare dat[ cu o tolb[ doldora de c[r\i, pe care apoi le sorbea cu setea-i de lectur[ ce-i era caracteristic[. […] Labi= a recunoscut, în parte, lipsurile de la disciplina =colii, dar nu a fost de acord cu imputa\ia ce i s-a f[cut în leg[tur[ cu lectura poeziilor decadente =i nici c[ ar avea prietenii compromi\[toare. Era agitat =i nervos, v[dind o stare sufleteasc[ deosebit[. A recunoscut c[ s-a sim\it în =coal[ încol\it =i urm[rit =i ca atare a r[spuns la toate acestea printr-o atitudine contrar[, de frond[. […] Îmi amintesc c[ în urma acelei =edin\e, Labi= a fost sanc\ionat pentru abatere de la disciplin[ cu consemnarea în =coal[ pe o perioad[ de dou[ s[pt[mâni =i nebeneficierea pe aceast[ perioad[ de spectacolele de teatru sau concerte la care studen\ii mergeau cu =coala“. 1953 August În Ia=ul nou apare sub semn[tura Nicolae M[lin, poemul Cuvânt tovar[=ului Vladimir Maiakovski: „Nu te imit rupând la vers ca al\ii“ ori „Mi-i drag Esenin, ce s[-i faci, =i Blok/Da’ m[ tot bate gândul c[ de-ai =ti-o/Aceasta nu te-ar sup[ra deloc“. În manuscrise se afl[ =i t[lm[cirea unui catren din François Villon. Labi= cite=te enorm =i cheltuie=te to\i banii pe c[r\i. O mare descoperire pentru el se dovede=te edi\ia Eminescu de Perpessicius „pe care o cerceteaz[, împreun[ cu câ\iva colegi prieteni, sub puterea unei fervori intelectuale ie=ite din comun“ (Antoaneta T[n[sescu). 1953 1 septembrie Din aceast[ vreme dateaz[ o scrisoare de dragoste (neexpediat[…), dar interesant[ =i intrigant[ în primul rând anume prin modul s[u matur în care tân[rul autor „î=i observ[ =i m[rturise=te „îndep[rtarea“ eului liric de cel biografic“. Iat[ =i rândurile ei impresionante =i pline de adev[rul filosofic, al inimii =i al con=tiin\ei de sine a poetului: „Drag[ Lucica, pentru c[ pe oameni

13

Nicolae Labi= îi intereseaz[ orice se petrece cu dân=ii, afl[ c[ te iubesc neîng[duit de mult. Nu te speria, \i-am substituit toate gândurile =i de aceea nu cer reciprocitate. Scrisoarea aceasta \i-o pot scrie într-o clip[ de total[ îndep[rtare de mine. Este, dac[ vrei, o fars[ pe care cel care judec[ o joac[ celui îndr[gostit. El este romantic =i, asemeni lui Faust din Lenau, se mul\ume=te cu imaginile. Se spune c[ cei mai mari satirici erau foarte duio=i. Sunt duios =i eu cu obiectul hazului meu, Nicolae Labi=. De aceea nu te purta prea milos cu el. Poate s[-l jicneasc[. Nu-l l[uda prea mult, din polite\[. Poate s[-l supere. Dar întâlne=te-l din când în când. Poate în clipele lui de mare tulburare î\i va citi sumedenie din versurile lui scrise pentru tine. S[ nu te temi c[ am s[ râd de situa\ia aceasta ridicol[. Când se afl[ el în hainele noastre, =i aceasta se întâmpl[ întotdeauna de-o vreme încoace — eu nu mai exist. Ve\i fi deci singuri. Nu te speria, \i-am substituit toate gândurile =i vezi, de aceea, nu cer reciprocitate. Pentru c[ pe oameni îi intereseaz[ orice se petrece în leg[tur[ cu ei, afl[ c[ te iubesc neîng[duit de mult. Nicolae Labi=. P. S. Scrisoarea aceasta o trimit eu, cel care judec, rupând o foarte lung[ scrisoare de-a lui. Amenin\ând cu degetul, î\i spun la revedere, c[ci se pare c[ eu am s[ dorm un somn cam lung“. 1951—1954 Publica\iile literare =i culturale din aceast[ perioad[ g[zduiesc „o extrem de întins[ produc\ie liric[“ labi=ian[. Dar ea va r[mâne doar acolo, întrucât nici Primele iubiri, nici Lupta cu iner\ia, =i nici una dintre edi\iile ap[rute între 1958 =i 1985 nu o vor re\ine, dup[ cum remarc[ Antoaneta T[n[sescu, deoarece „sunt poezii urmând, confirmând tematica =i retorica liric[ a deceniului =ase, dar care, citite ast[zi, fac totu=i not[ aparte“. Ion B[lu men\ioneaz[ în monografia sa c[ versul în discu\ie „sun[ altfel, vocea lui este mai catifelat[, mai suav[, privirea senin[, sufletul candid“, iar „Semnele poetului înzestrat nativ sunt vizibile în crisp[rile antiromantice, îndreptate împotriva sentimentalismului enun\iativ, în efortul de a scoate expresia artistic[ de sub înrâurirea jurnalismului prozaic“. 1954 În prim[vara acestui an este pus în discu\ia organiza\iei U. T. M. Cu 1 vot contra, se decide excluderea lui din organiza\ie. Organele superioare îns[ nu confirm[ sanc\iunea. Autorul face dese vizite la Mihail Sadoveanu. 1954 Iunie Recit[ la banchetul de absolvire poemul Vârsta de bronz, publicat abia în 1962. Este angajat în redac\ia Contemporanului, dup[ aceea a Gazetei literare. Prezint[ interes mai cu seam[ un portret-evocare din acele timpuri apar\inând penei lui Mihail Petro-

14

Moartea c[prioarei veanu: „Pe Nicolae Labi= l-am „uitat“ o vreme (a= zice: provizoriu), c[ci în momentul în care l-am reîntâlnit în redac\ia Gazetei literare, unde, dup[ absolvirea =colii, fusese angajat, n-a fost nevoie s[ modific nici una din tr[s[turile acelui chip sedimentat în mine =i reînsufle\it acum în integritatea sa. Trecuse un an sau doi, Nicolae Labi= era neschimbat. Ba, ciudat, tocmai ceea ce era de a=teptat s[ se fi dizolvat, se pronun\ase: ingenuitatea. Din coama p[rului des, pletos, de un castaniu b[tând în negru, aluneca o =uvi\[ moale =i lung[ pe dup[ ureche. Sub nasul de calmuc atârna o musta\[ neverosimil de abundent[, grea, cu col\urile r[scucite à la Taras Bulba. Chipul mic =i rotund, cu pome\ii ie=i\i asiatic, caracter acuzat, prin încre\iturile nea=teptat de strânse, ivite ori de câte ori poetul zâmbea, î=i înt[rise pielea fraged[. Ochii de un verde albastru lini=tit ca o ap[ de iezer, de lac de munte, se intensificau la r[stimpuri inegale, în tonuri mai aprige, aproape o\elii, semn de încordare =i chiar de mânie, sau se întunecau pân[ la un verde compact, ca acela al p[durilor întunecate în care versurilor lui le pl[ceau s[ se piard[, cuprinse de nostalgii sadoveniene, ori mai înapoi, eminesciene. Era vizibil[ sfor\area, nu atât de a p[rea adult, cât de a gr[bi, printr-o colaborare con=tient[ cu biologia, metabolismul vârstelor, instaurarea unei maturit[\i c[tre care îl îndemna luciditatea, capacitatea lui sporit[ de în\elegere a adev[rurilor dureroase din jur, de care îl îndep[rta natura lui esen\ial[, f[cut[ din spontaneitate, încredere, d[ruire. De aceea, în ciuda ostenelii de a compune o masc[ de haidamac — purta =i un fel de ruba=c[ neagr[, încheiat[ la gât —, de voinic viforos =i în acela=i timp st[pân pe gesturile lui, îmi era imposibil s[-l concep altfel decât ca un copilandru, un fl[c[ia=, pe fa\a c[ruia musta\a se lipea posti=[, umerii obrajilor se în[l\au înadins, iar unda amestecat[ de melancolie, de suferin\[, de revolt[, ce-i n[v[lea, ca s[ se retrag[ repede, mi se p[rea o spum[ efemer[, un ghem de nouri sumbri, sorti\i s[ dispar[ de cum soseau, fiindc[ nu apar\ineau cerului s[u, sufletului s[u iremediabil virginal“. 1954 Octmobrie Via\a româneasc[ îi public[ Moartea c[prioarei. Se înscrie la Facultatea de filologie. Dup[ un semestru îns[ o p[r[se=te. 1955—1956 Sunt anii cei mai fructuo=i din activitatea lui scriitoriceasc[. Scrie piesele cele mai reprezentative, mai majore. De=i au fost publicate în paginile revistelor, multe nu intr[ în sumarul volumului Primele iubiri. Altele îns[ vor r[mâne în manuscris. Dup[ edi\iile de dup[ 1962 îns[ majoritatea vor intra pe încetul în con=tiin\a

15

Nicolae Labi= public[. Din acest r[stimp ne este oferit[ =i o t[lm[cire par\ial[ (Au lecteur) =i una integral[ (Harmonie du soir, cu o splendid[ „rezolvare“, precum „Ton souvenir en moi luit comme un ostensoir“=„Tu mai luce=ti în mine precum un rug barbar“) din Baudelaire. 1956 Martie Se desf[=oar[ Conferin\a pe \ar[ a tinerilor scriitori. N. Labi= „roste=te un cuvânt exemplar“. 1956 În toamn[ îi apare poemul pentru copii Puiul de cerb, care preced[ debutul în volum al Primelor iubiri. Anul se dovedi „neverosimil de productiv“. Autorul scrie =i public[ mult, totodat[ fiind preocupat intens de proiectul celei de-a doua c[r\i Lupta cu iner\ia, de=i prima î=i urma în continuare drumul sinuos =i îndelungat al apari\iei editoriale. 1956 2 decembrie S[rb[tore=te în cercul unor prieteni apari\ia Primelor iubiri care vede lumina tiparului cu pu\in înainte de a împlini vârsta de 21 de ani. 1956 10 decembrie În noaptea aceasta este accidentat din p[cate de un tramvai în sta\ia de peste drum de Spitalul Col\ea. Momentan transportat la spital, va fi diagnosticat de c[tre serviciul de chirurgie, ora 2.30: „Traumatism cranian =i al coloanei vertebrale; paraplegie?“ Dinspre ziu[ este transferat la spitalul de urgen\[. Aici diminea\a va dicta lui Aurel Covaci, prietenul s[u, cele 11 versuri, începând: „Pas[rea cu col\ de rubin…“ Eforturile enorme ale medicilor =i colosala mobilizare maxim[ sufleteasc[ a colegilor, a cunoscu\ilor =i a prietenilor nu sunt îns[ în stare de a opri calea fatal[ =i ireversibil[ a bolii, a suferin\ei tragice a lui N. Labi=. 1956 22 decembrie La ora 2.00 de noapte Nicolae Labi= intr[ în lumea celor drep\i. 24 decembrie La ora 12.00 începe adunarea de doliu de la Casa scriitorilor. Veni\i s[-l petreac[ în ultimul s[u drum pe la cel care a fost poetul N. Labi=, iau cuvântul Eugen Jebeleanu, Gheorghe Tomozei, Paul Georgescu, Paul Anghel. Ultimul cite=te Moartea c[prioarei. Corpul neînsufle\it al poetului este înmormântat la cimitirul Bellu din capital[, „dup[ ce convoiul face un ocol prin fa\a mormântului lui Mihai Eminescu“. 1958 La început de an apare, sub îngrijirea unui colectiv de autori format din Lucian Raicu, Eugen Mandric, Savin Bratu =i Aurel Covaci, volumul Lupta cu iner\ia. În Nota explicativ[ de la sfâr=itul edi\iei semnat[ de Lucian Raicu citim: „Aceast[ carte numit[, potrivit voin\ei lui Nicolae Labi=, Lupta cu iner\ia cuprinde poezii publicate dup[ apari\ia volumului Primele iubiri, în cursul anului 1956, poezii

16

Moartea c[prioarei publicate postum (Idil[, […] Fior, Epitaf, Sunt dou[zeci de ani…, Poezia etc.), un mare num[r de poezii inedite aflate printre manuscrisele lui N. Labi= (Marin[, Balad[, Munca, Umanism, ciclul Destinderi etc.). Volumul fusese contractat cu Editura tineretului înainte de moartea poetului. În decembrie 1956, luna mor\ii sale =i a anivers[rii celor 21 de ani de via\[, Labi= inten\iona s[ trimit[ la tipar aceast[ carte a c[rei însemn[tate în dezvoltarea sa o socotea decisiv[… În cele 11 zile care i-au mai r[mas de tr[it, dup[ noaptea însp[imânt[toare de nou[ spre zece decembrie, =i-a reînnoit hot[rârea de a preda volumul la tipar în 2—3 s[pt[mâni, îndat[ ce s-ar fi sim\it mai bine =i ar fi fost din nou capabil s[ se a=eze la masa de scris. Voin\a lui de a tr[i era în acele zile uluitoare pentru to\i care ne aflam în jurul s[u. […] În mare parte am urmat inten\iile m[rturisite de Labi= prietenilor s[i în pu\inele împrejur[ri când poetul obi=nuia s[ vorbeasc[ despre el însu=i =i despre proiectele sale. Volumul ar fi trebuit s[ se numeasc[, dup[ cum spuneam, Lupta cu iner\ia, deoarece aceast[ formul[ exprim[ o idee care-l preocupa mult în ultima vreme, când Labi= era obsedat — cu acel sim\ al r[spunderilor cople=itoare care-i era propriu — de feluritele manifest[ri ale iner\iei sociale ori intime. În jurul acestor preocup[ri s-ar fi grupat un num[r de poezii publicate ori g[site de noi, ulterior, printre manuscrisele sale (Omul comun, Genez[, Intima comedie etc.). Ne-am c[l[uzit de asemenea dup[ unele indica\ii scrise g[site printre hârtiile poetului. Cu toate c[ în general respect[ inten\iile lui Labi=, selec\ia poeziilor =i alc[tuirea pe cicluri a volumului nu-i apar\ine =i dac[ e ceva gre=it ori impropriu, r[spunderea nu-i revine lui, ci nou[. Ne-am permis s[ includem în volum =i poezii asupra c[rora Labi= ar fi st[ruit cu siguran\[. Dar poezia era starea lui fireasc[ =i de=i dispre\uia cu orgoliu lucrul mig[los, fragmentat, stilizarea excesiv[, nu e mai pu\in adev[rat c[ egal de caracteristic[ era pentru Labi= tehnica poetic[, preocuparea pentru efectul poetic urm[rit cu premeditare: „nu sunt poet — noteaz[ undeva — sunt un om care trateaz[ temele“; îi pl[cea în acest sens s[ ne invoce =i s[-=i invoce exemplul lui Edgar Poe. Totu=i, fiindc[ nimic nu mai e de f[cut, =i ceea ce s-a întâmplat este ireparabil, ne-am permis s[ introducem în volum poezii (mai ales poezii de idei) pe care el nu le considera des[vâr=ite înc[, dar care, dup[ noi, ar fi exprimat liniile de for\[ ale dezvolt[rii sale viitoare. Fiindc[ era evident pentru noi to\i care asistam la miracolul geniului s[i c[ Labi= evolua cu repeziciune c[tre o formul[

17

Nicolae Labi= proprie de poet cuget[tor în în\elesul profund =i tulbur[tor al acestui cuvânt“. 1962—1985 În acest r[stimp v[d lumina tiparului dou[sprezece edi\ii Labi=, recuperând în mod spectaculos manuscrisele. De asemenea apar sinteze monografice, studii =i articole, numere omagiale în principalele reviste din \ar[. Toate sunt alimentate de „o idee comun[: atât pentru contemporani, cât =i pentru urma=i, începând cu genera\ia care va intra în literatur[ dup[ 1960, Labi= este nu numai un model, ci =i un reper de con=tiin\e“, dup[ cum subliniaz[ Antoaneta T[n[sescu. 1985 2 decembrie N. Labi= ar fi împlinit la aceast[ dat[ vârsta de aur, de 50 de ani. 1997 Editura Litera lanseaz[, în colec\ia „Biblioteca =colarului“, volumul Moartea c[prioarei, incluzând o selec\ie din crea\ia poetic[ labi=ian[ care a rezistat în timp în pofida unor sau altor „momente“ mai pu\in prielnice activit[\ii literare, momente care într-un fel sau altul, direct =i indirect, =i-au l[sat amprenta =i asupra poeziei lui. Edi\ia respectiv[ cuprinde un amplu Tabel cronologic =i un larg tablou de referin\e critice privind arta poetic[ a „acestui meteor“ care a fost N. Labi=.

18

PRIMELE 1956

IUBIRI

Nicolae Labi=

CUPRINS

I. LILIACUL TIMPURIU

MEªTERUL Meºter valah, azi nume de fântânã, Crescut din lutul ce l-ai plãmãdit În sprintenã zidire cu trei turle ªi ìe dantelatã de granit, Din cântece pierdute pânã astãzi ªi din puterea visului vânjos Ai închegat, cu palme bãtucite, Minunea de la Argeº mai în jos. Un om bãrbos þinea o floare albã În aspre palme, mângâind-o blând... Cãzut în iarbã ºi secat de vlagã, O doinã tristã îngâna în gând. Priveai. ªi-un dor tulburãtor te-ncinse Lui sã-i închini nemaivãzut altar, Sã stea pe plaiul aspru, precum floarea În palme bãtucite de plugar. Visai sã vezi sub bolþile rotunde ªi-n fumul pâlpâit de lumânãri, Pe lemnul zugrãvit cu lut ºi soare Chipul pãlmaºilor acestei þãri. Înfrigurat de-un singur gând, smulgându-þi Ca zdrenþe vii pãrerile de rãu, Tu þi-ai strivit sub talpa mãnãstirii Inima ta, tot ce-ai avut al tãu. 20

Moartea c[prioarei

Dar þi-ai simþit-o renãscând cu larmã În dangãtul de clopot, presimþit Al veacurilor multe, viitoare, Tu, prometeu român, purtând alt mit Când ridicat pe cea mai-naltã turlã, Cu glas profetic, domnului despot, De-ai sã mai poþi clãdi la fel minune, I-ai dat rãspunsul rãzvrãtit: µ Mai pot! Orbind cu pirozeaua de pe cuºmã, ªi îndreptând hangerul de la gât, Domnul þintea profilul pietrei, fraged, Cu ochi pizmuitor ºi mohorât. El jinduia numai a lui sã fie Tot ce-ai putut, plãtind din tine, da. Ca piatra de pe frunte sã-i luceascã Rugul unic suit pe jertfa ta. Când schelele curmate se surparã Pãreai atât de neînvins sub nori, Încât cu slabe aripi de ºindrilã Ai fi putut spre alte zãri sã zbori. Dar dragostea pãmântului ºi-a þãrii Te-a prãvãlit pe câmpul fumuriu, Ca sã þâºneºti în veci de veci, fântânã, De jertfã ºi de cântec pururi viu. S-a destrãmat sub piatrã-n mãnãstire Cel ce demult a poruncit ca domn, Fântâna curge-n brazde ºi-n ulcioare, Fãrã odihnã, fãrã uitare, fãrã somn. 21

Nicolae Labi=

CUPRINS

ÎNCEPUTUL Bãtãile versului am prins a deprinde Nu din cãrþi, ci din horã, din danþ, Rimele, din bocete ºi colinde, Din doinele seara cântate pe ºanþ. M-am nãscut iarna, la Sfântul Andrei, Când vântu-n amurg ºuiera prin ogradã. Munþii ardeau în polei ºi lumini, Lupii spulberau scântei din zãpadã. Am strâns sãnãtate din cremenea neagrã, Din vâna de apã, þâºnind încordat, ªi bãtrânii din sat când murirã, Toate iubirile moºtenire mi-au dat. Eu mã scãldam prin pâraie cu ochii deschiºi, Era o apã de cleºtar ºi de stele µ Peºti alburii, pâlpâind ca-ntr-un vis, Lunecau lângã genele mele. Ori prin munþii cu iarba-ntomnatã pe creastã Ascultam þârâitul de greier bolnav; Gonind pe-un cer de-ntunecare vastã, Nouri scãmoºi în spinãri purtau frigul jilav. Însemnam cu uimire pe-un petic de foaie Cum scapãrã ceru-n bãltoace întors, Cum, dupã munþii ursuzi, dupã ploaie, Fuioarele de aburi s-au tors. Pe atunci te-nvãþam, þara mea, te-nvãþam Cu copaci ºi cu cer, cu pãlmaº ºi cu vitã, 22

Moartea c[prioarei

Cu luna lividã sticlind în spãrtura de geam ªi cu gura uscatã de foame ca piatra trãsnitã. Au vuit arãmurile în clopotniþã, sus, ªi ca un vânt trecu pe sat mobilizarea. Primenit în haine noi, tata la rãzboi s-a dus ªi l-a-nghiþit albã ºi veºtedã zarea. Cu ochii aþintiþi pe geamul spart, Mama rãmase mutã, ca de fier; Eu mã uitam în lãturi, iar soru-mea cea micã Râdea cãtre pãpuºã-ntr-un ungher. Fetele mari din sat, cu ochiul stâns, Jeleau dupã flãcãii duºi departe ªi mã rugau, înãbuºite-n plâns, Sã le-nsãilez spre dânºii câte-o carte. Scriam acolo eu de frunze verzi, De jale ºi de câte ºi mai câte, ªi dorul cãtre tata cu dorul fetelor Se împletea în stihuri mohorâte. Bãtãile versului am prins a deprinde Nu din cãrþi, ci la horã, din danþ. Rimele, din bocete ºi colinde, Din doinele seara cântate pe ºanþ. Din zbuciumul de mamã-nãbuºit, ªi-al fetelor care uitau ce-i hora, Pãtrunse trist de dorul acelora Ce din rãzboaie nu au mai venit. 23

Nicolae Labi=

CUPRINS

ZURGÃLÃUL Fulgi uriaºi deasupra þãrii cad, Pe bãrãgane vânturile þipã, Somn neclintit de iarbã ºi de brad Învãluieºte munþii sub aripã. Cu clinchete zglobii din dunga vãii Rãsunã zurgãlãii argintii; S-apropie de geamuri zurgãlãii Certându-se cu glasuri de copii. Întregi, întinderile þãrii mele De sunete voioase se cuprind ªi împleteºte glasuri subþirele Acest ºãgalnic, aºteptat colind... Târziu, când zarea-n zori sticlea brumatã, Un zurgãlãu mai rãsuna stingher, Poate-un copil întârziat de ceatã ªi-mpleticit printre nãmeþi, prin ger, Suna c-o nefireascã dãruire, Împrãºtiindu-ºi clinchetele-n stol... Pãlind, cuprins de-o veche amintire, Am stat cu ochii duºi pe geam, în gol. ...Eram firav, parcã bãtut de vânt, Iar tata dus în marºul surd, de chin, Poate-n tranºeu, ori poate în mormânt, Oricum departe, în pãmânt strãin. De groaza avioanelor, prin sate, S-au tras peste ferestre foi de cort. Orbeau ferestrele întunecate Ca într-un sat de multã vreme mort. 24

Moartea c[prioarei

O cetinã c-un fir de lumânare ªi c-o mãrgicã smulsã din suman Vestea cã, pe vântoase reci, cãlare, Din viaþa noastrã-a mai trecut un an. Zãvozii nu lãtrau în bãtãturã, Ci scheunau cu vântul pe sub uºi. Flãcãii nu mai ajungeau sã ure Pe la fereºti, de unde erau duºi. Plutea încremenitã o tãcere... Nici urãtori, nici câini, nimic, pustiu, Când, deodatã, ca o adiere, Cu glas scâncit, tremurãtor ºi viu, S-a auzit un zurgãlãu cum sunã Îndepãrtat, cum sunã subþirel, De parcã nopþii ar fi vrut sã-i spunã Durerile ºtiute doar de el. Se auzea de undeva, din vale, ªi vântul îneca în rãbufniri, Parcã plângea încet metalul, moale, În palmele-ngheþate ºi subþiri. ªi mama sta aºa cu faþa udã, Cu gândul dus la tata, ascultând De unde-i el, nu poate sã audã ªi poate nu va auzi nicicând, Cã poate-acolo, în aceastã clipã, Învãluitã-n viscol uriaº, Vreo pasãre de noapte, rece, þipã Lângã bocancii aspri de ostaº...

25

Nicolae Labi=

Am ascultat pânã spre dimineaþã Cu fruntea rezematã de uºor ªi mama ºi-a dus palmele la faþã ªi mi-a pãrut cã râde-ncetiºor. Îl auzeam la geamuri ºi la uºã, Afarã, undeva în infinit... Cutremurat de friguri ºi de tusã, În clinchetele lui am adormit. . . . . . . . . . . . . . . . . . E Anul Nou. ªtiam noi ce mâine fi-va ªi ce-o sã mai aducã anul nou? Un zurgãlãu stingher din nou porni-va Prin sate durerosul lui ecou? Voi, oameni ai pãmântului, uitarea S-a aºternut pe sânge, scrum ºi fier? N-aþi cunoscut ce-nseamnã aºteptarea ªi ce înseamnã-un zurgãlãu stingher? µ Am cunoscut cu toþi durerea ce e. Avem la masã câte-un scaun gol. Sã n-aibã somn ºi-n tihnã sã nu steie Ei, alchimiºtii noului pârjol! Nicicând noi nu vom îngrãºa ogoare Aºa cum ei ne vãd în visul lor, Prin bãlãrii de foc, nimicitoare, Sub pãlãrii de foc, nimicitor. Sculaþi, voi, boieri mari, s-aratã zorii, Voci tragice pe vânturi se aprind. Treziþi-vã, vã vin colindãtorii, Acuzatorii, asprul lor colind. 26

Moartea c[prioarei

CUPRINS

ION Când s-a întors din lupte cu iz de fum în gurã, Arat era ogorul µ cumplitã arãturã µ Rãniserã þãrâna obuzele, cu gropi. ªi plopii de pe haturi, tremurãtorii plopi, Uscaþi ºi frânþi la mijloc, pãreau cã vor sã beie, Cu fruntea rãsturnatã pe margini de tranºee, O drojdie de apã murdarã ºi stãtutã... Sub soare era coaptã recolta de cucutã. Rãzboiu-i mistuise tot ce-avusese viu. I-a înfundat pãrinþii în neguri ºi-n sicriu. I-a supt cu-a despãrþirii prãpastie adâncã Întâia lui iubire ne-mpãrtãºitã încã. Acum vedea ogorul muºcat de negri dinþi, Cã-i schilod ºi ogorul rãmas de la pãrinþi. Deasupra, primãvara rotea în roiuri, fluturi. Se întorceau cocorii din sudice þinuturi, Fierbea sub brazdã seva ºi se urca durutã În þevile tulpinii vrãjmaºã de cucutã; O adiere udã, ameþitoare, prinse Deodatã sã deºtepte din ierburi ºoapte stinse ªi glia nãpãditã de schije ºi otravã Gemea ca o iubitã rãnitã ºi bolnavã... Lui îi venea în braþe cu milã sã o strângã ªi ca-n copilãrie încetiºor sã plângã. Dezmeticit, spre searã, c-un zâmbet dur pe buze A îngropat cu urã mormane de obuze, A netezit pãmântul cãrând þãrâna-n spate, Redându-i sãnãtatea din plina-i sãnãtate. 27

Nicolae Labi=

CUPRINS

În pâclele lãptoase lumina se topea... El pletele-ºi miºcase trufaº, a primãvarã, ªi-o lele de vântoasã din când în când fura Sãmânþa de luminã ce-i scãpãra-n þigarã...

MOARTEA CÃPRIOAREI Seceta a ucis orice boare de vânt. Soarele s-a topit ºi a curs pe pãmânt. A rãmas cerul fierbinte ºi gol. Ciuturile scot din fântânã nãmol. Peste pãduri tot mai des focuri, focuri Danseazã sãlbatice, satanice jocuri. Mã iau dupã tata la deal printre târºuri, ªi brazii mã zgârie, rãi ºi uscaþi. Pornim amândoi vânãtoarea de capre, Vânãtoarea foametei în munþii Carpaþi. Setea mã nãruie. Fierbe pe piatrã Firul de apã prelins din ciºmea. Tâmpla apasã pe umãr. Pãºesc ca pe-o altã Planetã, imensã, strãinã ºi grea. Aºteptãm într-un loc unde încã mai sunã, Din strunele undelor line, izvoarele. Când va scãpãta soarele, când va licãri luna, Aici vor veni în ºirag sã se-adape Una câte una cãprioarele. Spun tatii cã mi-i sete ºi-mi face semn sã tac. Ameþitoare apã, ce limpede te clatini! 28

Moartea c[prioarei

Mã simt legat prin sete de vietatea care va muri La ceas oprit de lege ºi de datini. Cu foºnet veºtejit rãsuflã valea. Ce-ngrozitoare înserare pluteºte-n univers! Pe zare curge sânge ºi pieptul mi-i roºu, de parcã Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am ºters. Ca pe-un altar ard ferigi cu flãcãri vineþii, ªi stelele uimite clipirã printre ele. Vai, cum aº vrea sã nu mai vii, sã nu mai vii, Frumoasã jertfã a pãdurii mele! Ea s-arãtã sãltând ºi se opri Privind în jur c-un fel de teamã, ªi nãrile-i subþiri înfiorarã apa Cu cercuri lunecoase de aramã. Sticlea în ochii-i umezi ceva nelãmurit, ªtiam cã va muri ºi c-o s-o doarã. Mi se pãrea cã retrãiesc un mit Cu fata prefãcutã-n cãprioarã. De sus, lumina palidã, lunarã, Cernea pe blana-i caldã flori stinse de cireº. Vai, cum doream ca pentru-ntâia oarã Bãtaia puºtii tatii sã dea greº! Dar vãile vuirã. Cãzutã în genunchi, κi ridicase capul, îl clãtinã spre stele, Îl prãvãli apoi, stârnind pe apã Fugare roiuri negre de mãrgele. 29

Nicolae Labi=

O pasãre albastrã zvâcnise dintre ramuri, ªi viaþa cãprioarei spre zãrile târzii Zburase lin, cu þipãt, ca pãsãrile toamna Când lasã cuiburi sure ºi pustii. Împleticit m-am dus ºi i-am închis Ochii umbroºi, trist strãjuiþi de coarne, ªi-am tresãrit tãcut ºi alb când tata Mi-a ºuierat cu bucurie: µ Avem carne! Spun tatii cã mi-i sete ºi-mi face semn sã beau. Ameþitoare apã, ce-ntunecat te clatini! Mã simt legat prin sete de vietatea care a murit La ceas oprit de lege ºi de datini... Dar legea ni-i deºartã ºi strãinã Când viaþa-n noi cu greu se mai aninã, Iar datina ºi mila sunt deºarte, Când soru-mea-i flãmândã, bolnavã ºi pe moarte. Pe-o narã puºca tatii scoate fum. Vai fãrã vânt aleargã frunzarele duium! Înalþã tata foc înfricoºat. Vai, cât de mult pãdurea s-a schimbat! Din ierburi prind în mâini fãrã sã ºtiu Un clopoþel cu clinchet argintiu... De pe frigare tata scoate-n unghii Inima cãprioarei ºi rãrunchii. Ce-i inimã? Mi-i foame! Vreau sã trãiesc, ºi-aº vrea... Tu, iartã-mã, fecioarã µ tu, cãprioara mea! Mi-i somn. Ce nalt îi focul! ªi codrul, ce adânc! Plâng. Ce gândeºte tata? Mãnânc ºi plâng. Mãnânc!

30

Moartea c[prioarei

100 În oraºul dintre munþi µ Ca ºtirbite stalagmite µ La un an dupã rãzboi, Casele rânjeau rãnite. Toamna munþii-nvineþea, Sevele-ngheþau în plante, Bruma cobora în zori Peste bãligi, diamante. Douãzeci ºi trei august Prima-i pomenire vie ªi-a adus-o printre plopi Mari, de toamnã timpurie. În oraºul dintre munþi, Oamenii nu pricepurã Cât de mare-i acea zi Învãlitã-n ploaie surã. Prin noroiul de pe strãzi Defilau numai o sutã, Doar o sutã de bãrbaþi µ Sub a vântului volutã, Steagul roºu vuvuia Printre casele sãrace, Precum flamurile mari Ale armiilor face. La fereºti se închinau Babele ca-n cimitire, 31

CUPRINS

Nicolae Labi=

Alþii clãtinau din cap Parcã a nedumerire, Alþii presimþeau sub cer O schimbare nevãzutã, ªi prin ploaie defilau Cei o sutã, cei o sutã. Trec o sutã prin ruini, (Azi sunt parcuri ºi sunt case) Trec o sutã, câinii bat, (Azi, motoare zgomotoase) Trec o sutã cadenþat, Stropi de glod pe strai s-aninã, Trec o sutã, nouri cresc, Dar sub nouri e luminã. Trec o sutã µ ochi fierbinþi, Buze strânse-nvineþite, (Pânã azi cãzurã mulþi Ori sub ploi, ori sub cuþite). Trec o sutã pe asfalt µ ªfichiuiþi de ude ramuri µ (Pânã azi crescurã mulþi Din acei ce-au stat la geamuri). În oraºul dintre munþi, Ca o apã-n soare suie Oamenii pe strâmbe strãzi, ªi-n stindarde vântul vuie. Ca o inimã pulsând, În mulþimea desfãcutã Se aud sonor pãºind Cei o sutã, cei o sutã. 32

Moartea c[prioarei

CUPRINS

RÂSUL În blana-i nãpârlitã au nãpãdit scaieþii. Alunecã prin ramuri bãtrân ºi mohorât. κi omora el prada nu pentru hrana vieþii, Ci numai pentru sânge a omorât. Un pui de cerb se-azvârle prin ierbile-n cascade ªi se opreºte-o clipã, sfios, ca un surâs... Cu coada ºfichiuindu-ºi pântecul supt, ce cade Îi cade-n ceafã ucigaºul râs. Se tulburã privirea de cer senin umplutã, Corniþele firave se poticnesc în lut. Iar râsu-ºi scoate limba din gura-i desfãcutã ªi pare cã e iarãºi ca-n trecut. ªi sângele ce-n blana pufoasã se prelinge ªi reîntinereºte o clipã, nefiresc. Dar limba ostenitã azi nu mai poate linge, ªi vechii colþi, slãbiþi, îi clãnþãnesc... Din ce în ce mai slabã ºi inima îi sunã ªi fiarei i se pare cã-i iarnã, c-a-ngheþat, Cã-n ultima lui pradã de astãzi, se rãzbunã Tot sângele pe care l-a vãrsat.

VERSURI DE DIMINEAÞÃ Poate e numai vântul, Poate sunt numai apele, Vânãtul vânt printre munþi, 33

Nicolae Labi=

Apele grele vuind Pe prunduri, sub stele. Sora mea, dormi, Nu mai umbla prin odãi, Nu mai atinge perdeaua Fãcând-o sã tremure, Nu-mi ameþi ºi mai mult Amintirile. Sora mea doarme. Aud Rãsuflarea uºoarã. ªi totuºi Umblã cineva prin odãi, Nevãzut îmi ºopteºte întruna ªoapte ce nu le-nþeleg, Atinge perdeaua subþire Fãcând-o sã tremure ªi-mi ameþeºte mai mult Amintirile. Iat-o, pãtrunde prin zid, Iat-o cu zâmbetul fraged Ce fetele numai, nu morþii Îl ºtiu. µ Prietenã, bine-ai venit! Lasã-mã-aºa sã te chem. Eu am crescut. Mi se pare Cã suntem de-o vârstã acum. Ce dor mi-i de palmele calde Cu care-mi spãlai chicotind Obrazul mânjit cu cireºe. Ce dor mi-i de cântecul tãu Înãlþat între turme ºi brazi, Pe care tãcând l-ascultam Cu ochii þintiþi cãtre zare! Cânþi? Poþi cânta? Iarãºi cânþi... 34

Moartea c[prioarei

Credeam cã din pieptul vârât Între o puºcã nemþeascã µ ºi-o mamã, Credeam cã din sânul muºcat De arsura cartuºului, Credeam cã din buzele strânse, Subþiri, peste dinþii cruntaþi, Cântecul nu se mai poate Sã lunece-n valuri vrãjite. Totuºi, din nou te aud Cântând despre flori scuturate, Cântând despre flori rãsãrite. Despre dragostea neliniºtitã Ce atunci mã fãcea sã-ncreþesc Nasul meu cârn, de mirare. Mã mângâie iar ca atunci Când zeama cireºei pe faþã Cu palma ta caldã-mi ºtergeai. Mã mustrã c-adesea îmi pierd Clipele cele mai bune În sterpe taifasuri cu gânduri Ce n-au cãutare în lume Rãmâi ºi mai cântã... rãmâi... Poate e numai vântul, Poate sunt numai apele, Vânãtul vânt printre munþi, Apele grave vuind Pe prunduri, sub stele... Dar ce zuruit înfundat, Ce vuiet sporeºte sub ceruri? Zboarã pereþii în lãturi, 35

Nicolae Labi=

Afarã lumina e galbenã, Mã aflu pe câmpul deschis, Pe câmpul deschis ºi-ngrozit. Iatã, un foc luminos De sfere încinse pe boltã; Iatã, lãsându-se greu, Nouri rotunzi dau nãvalã; Iatã, pãdurile fumegã, Flãcãri tresar pe pãduri; Iatã, oraºele-n jur Incandescente scot scrâºnete; Râuri ca ºerpii se zbat, ªi-n aburi la cer se ridicã! Iatã, picioare desculþe Însângerate-n ciulini, Iatã-le µ aleargã, aleargã! Oameni buni, încotro? Degetul meu îmi atinge Inima µ sânge þâºneºte, Oamenii, mii, îºi ating Inima µ sânge þâºneºte, Sânge din trupuri se-adunã Din glii, din pãduri ºi din râuri, Sânge þâºneºte din inimi, Sã stingã imensul incendiu. Sfere de foc se încheagã, Se rup ºi se surpã-nvãlite În forþa cea mare, în sângele Celor ce vor sã trãiascã. Zãrile dure se-nchid µ 36

Moartea c[prioarei

Iatã,-s pereþi de odaie, Iatã, la geam, spãlãciþi, Zorii deºteaptã cocoºii. Doamne, ce noapte s-a scurs! Cât de frumoasã e ziua ªi viaþa lucidã de zi! Prieteni, vã scriu o scrisoare, Cred c-am avut un vis rãu, Se fãcea c-a venit, strãvezie, O fatã ce nu se mai aflã, Se fãcea cã am stins un incendiu Noi cei ce aici ne iubim. Prieteni, sunt vise haotice Care se-ncheagã atunci Când ziua gândirea colindã Spre mari bucurii ºi primejdii ªi când dureroase aduceri aminte Ne tulburã. Dar dacã va fi un rãzboi ªi noi nu vom face destul Sã nu fie, ªi dacã cu toþii sperãm: µ Vom trãi mai departe µ Ce nopþi vom avea noi apoi, Ce vorbe-am putea sã mai spunem Umbrelor scumpe ºi îngrozitoare ªi multe, mai multe atunci? Trãim bucurii ºi mâhniri, Nopþi zbuciumate ori calme, 37

Nicolae Labi=

Zile voioase ori triste (Albe ºi negre cocoare), Fluviul vieþii se scurge Încet, încãrcat ºi deplin. Dar vinele noastre palpitã De-o sevã pe care nicicând Strãmoºii în ei n-au simþit-o. Noi, primii în lume zidim Prima Comunã a lumii. Atunci vom trãi bucurii Înalte ºi neotrãvite De-averi, ori de prejudecãþi µ Bucuriile muncii. Intimele noastre dureri, La fel de vibrante-atunci, fi-vor Dãtãtoare de viaþã, de patos, ªi nu de cãderi. Cãci nu din durere ºi farmec Încheagã natura viaþã? ªi peste acestea, atunci, Un gând va pluti ca o flacãrã. Dragostea nestânjenitã Între tot ce e om. E mult prea frumos viitorul Ca noi sã lãsãm sã se punã Vãpãile unui dezastru Între noi ºi-ntre el. Nu vom lãsa visele sfinte 38

Moartea c[prioarei

Sã se topeascã în parã, Nu vom lãsa din morminte Morþii scumpi sã þâºneascã afarã! Chiar dacã-n suflet avem Încã pãcate destule, Chiar de ne muºcã dureri Încã, cu guri nesãtule, Pentru ce-i viu în noi toþi, Pentru uciºii, ucisele, Oameni, pãziþi de orori Viaþa ºi visele!

ÎNTÂLNIRE CU TRACTORIªTII Cântau un cântec simplu ca pãmântul, Lângã vagon, stârnind din spuzã jarul. Morocãnos, ºoferul a stins farul ªi a oprit maºina-n câmpul gol. ªoferul se grãbea, era-nciudat Cã zãbovim din nou ºi cã e searã, Semãnãtura neagrã de secarã Se întindea fãrã sfârºit în jur. Cântau un cântec simplu ca pãmântul Sub raza lunei, brazdele arate Se legãnau în valuri platinate. Ne-am aºezat tãcuþi lângã flãcãi ªi fãrã sã-ºi dea seama, ºi ºoferul A început sã cânte rãguºit, Uitând cã este noapte, cã-i grãbit, ªi palma grea mi-a sprijinit pe umãr. 39

CUPRINS

Nicolae Labi=

CUPRINS

Cântau un cântec simplu ca pãmântul, Cu duioºie candidã-n privire. Cutremuraþi de-adânca fericire A ceasului de-odihnã ºi de farmec. Am înþeles atuncea cât de searbãd Trec câteodatã cântecele mele. ªi am simþit în cercurile-i grele Cum remuºcarea inima îmi strânge. Cântau un cântec simplu ca pãmântul, ªi-n încordare, undeva sub glii, Seminþele ºi-a sevelor tãrii Vieþi gingaºe, plãpânde, plãmãdeau. Eu i-aº fi strâns la piept pe-aceºti flãcãi ªi le-aº fi spus întreaga mea mâhnire, Dar m-am temut cã poate-au sã se mire Ca de-un zãlud poet sentimental. Taci, inimã, opreºte-þi glasul frânt, Îngândurarea-þi tristã ºi amarã Þi-o umple cu arome de secarã ªi cu sclipirea ochilor din jur. Adunã-le acest cântec de pe gurã ªi nu uita cum dupã munca durã Flãcãii, lângã foc, pe arãturã, Cântau un cântec simplu ca pãmântul.

PÃMÂNTUL Îndrãgit ca o mireasã, duºmãnos ca o sudalmã, Chica vântul þi-a-ncâlcit-o, veacuri-veacuri, monoton, 40

Moartea c[prioarei

Tu, pãmânt al þãrii noastre, pãtimaº cuprins în palmã, Încãlzit cu buze aspre de tot neamul lui Ion. Pe sãlbatica ta faþã cu lungi riduri brune, parcã O vrãjmaºã-ntruchipare coborând din basm punea Greu blestem, ursind fãptura-þi sã nu poatã sã întoarcã Dragostea pe care omul necãjit þi-o închina. Dunãrenele întinderi, cu fântâni þipând a sete, Adunau ursuz sãmânþa ºi iubirea de þãran, Alungând din sate-n sate suflete nemângâiete ªi ciulini de-a dura-n zarea veºtedului bãrãgan. Cunoscutu-le-am aievea pãstorind un ied ºi-o iadã Cu merinde-nchipuitã în desaga de la ºold. Rupte-s blestemele astãzi ºi-i cu noi pãmântul darnic ªi de-aceea-i mângâi þãrna, prins de-un aprig, viu imbold. De aceea mi se strânge inima când vãd pe-alocuri Închircite pãpuºoaie, grâu-n spic purtând tãciuni. Cum sã-ngãduim neghina, nepãsarea, neºtiinþa, Când pãmântul însuºi cere mult visatele-i minuni? Cavalcade de tractoare galopeze peste câmpuri, Înfioare-se pãmântul rãscolit adânc de plug! Straturi negre, nevãzute de a soarelui privire Sã-ºi rãstoarne sub brãzdare chezãºia de belºug. De pe-acum mã-mbatã-aroma caldã-a grânelor de mâine, ªi al turmelor de mâine miros bun de lapte cald. ªtiu, cãlãri pe cai, cu suliþi lungi, de-ar mai trãi plãieºii, Nu s-ar mai vedea din creasta pãpuºoiului înalt. 41

Nicolae Labi=

CUPRINS

Pe întinderi dunãrene, mãri de galbenã luminã Vom privi, cu legãnate valuri mari de aur copt. De pe-acum vãd straºnic praznic cu hulubii de fãinã Pe colacii dupã datini împletindu-se în opt!

ORAÞIE DE NUNTÃ Bãrdacele þin luna pe buze, scânteind, Fumegã blide pline, cu þarina-n aprilie. Nunta se-ntinde, nemaicontenind, Pânã la ziuã, de vreo douã zile. Secuii cu mustãþile de corn încârjoiat, Alãturi de românii cu straie de luminã, Când cupe noi iau locul acelor ce-au secat, Mai cântã când un ceardaº ºi când o doinã linã... Podeaua se frãmântã sub tropot de cãlcâi ªi cobza hohoteºte, piºcatã de peniþã. Jucãm la hanul ãsta o nuntã, cea dintâi, Dintre un Ion ºi-o Iþã Cucoriþã. Bucatele-s gustoase, c-aici a fost belºug. ªi dupã zile-muncã ºi veselia-i bunã µ Aceastã nuntã leagã, ca brazdele sub plug, Prietenele neamuri împreunã. Umplut de cântec, hanul cu mesele-n potcoavã Parc-ar zbura la ceruri de-atâta chiu ºi-alai. Nu-i mult de când prin geamul crãpat, în nopþi cu larmã, Cu mese-n douã ºiruri duºmane, îi vedeai. 42

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Cupele mari de-aramã erau strâmbate-n pumni, ªi mesele cu þipãt prindeau sã se rãstoarne. O urã grea, aprinsã de domni ºi de rachiu, Lãsa spãrturi în suflet ºi în carne. Dar hanul plin de cântec, cu mesele-n potcoavã, Azi zboarã pân-la ceruri de-atâta chiu ºi cânt. Românii ºi secuii, încruciºând pocale, Beau vinul înfrãþirii, dând cuºma de pãmânt. Cu faþa-mbujoratã, de joc, pe laviþi lungi Glumesc din ochi flãcãii c-o fatã ruºinoasã. Parcã-au uitat bãtrânii cã datinile cer Sã meargã fetele devreme-acasã. Poate se pun la cale prin semne fãrã grai Nunþi noi, cu vornici aprigi ºi mândre druºte fete... Înnegurat de chinul coroanei lui de foc, Se lumineazã, Doja în perete.

LILIACUL TIMPURIU Zâmbind printre-ale primãverii ruguri, În tainã, liliacul timpuriu Întredeschide buzele din muguri. Dar cerul s-a schimbat în plumburiu. Zãpada, ploaia, uite, ºi-au dat mâna, Alãturi bat cu paºii uzi þãrâna, De parcã primãvara n-a venit. Þãrâna s-a umflat, s-a-mbolnãvit, 43

Nicolae Labi=

A-ncremenit ºi-a cãpãtat pe faþã Lucioase, triste pojghiþe de gheaþã. Împotmoliþi la marginea miriºtii, În gând înjurã vremea tarctoriºtii. Strâng buzele plesnite-n vânt ºi tac. Li-i ud pânã ºi pacul de tabac ªi trebuie sã stea în glod, s-aºtepte, S-aºtepte pânã timpu-o sã se-ndrepte. Vuieºte lung al strungului ecou, Ca o imensã strunã încordatã. E mohorât prietenul meu nou ªi-i totuºi mai febril ca niciodatã. ªuierã ºerpii ºpanului ºi curg, Metalul îºi roteºte curba razã. Prietenul îmi pare un chirurg Ce viaþa unui om salveazã, Deºi o piesã de tractor când faci, De obicei nu semeni cu un vraci. µ Ce-atâta grabã-n gesturile tale, De ce atâta încordare-þi ceri? În ale tale palme minerale De unde ai nestinsele puteri? µ Vezi, ploaia ºi zãpada ºi-au dat mâna, Alãturi bat cu paºii uzi þãrâna, Împotmoliþi la marginea miriºtii Nerãbdãtori aºteaptã tractoriºtii... Iar când pãmântul s-o zvânta sub soare, Vor trebui tractoare multe, noi, 44

Moartea c[prioarei

Ca timpul scurs ºi fãrã înturnare Sã-l smulgã tractoriºtii înapoi! Puterile acelor ce-ar munci, Dar sunt siliþi îndureraþi s-aºtepte, În vinele prietenului bat ªi-n limpezimea gândurilor drepte; El a primit prin vine nevãzute Neliniºtile care fierb în ei. Aceasta-i solidaritatea clasei ªi-i inima prietenilor mei. ...S-a înecat lumina-n pâcle grele ªi bezne reci au pâlpâit pe lut. Mi-am însoþit prietenul acasã ªi prin grãdina-i tristã am trecut. În pâlcuri liliacul timpuriu Se legãna scheletic ºi pustiu, Cu crengile-n cârlig, ca niºte cãngi. Muguri cãzuþi se destrãmau sub crengi... M-a întrebat cu voce sugrumatã: µ Tu ce zici? Mai înmugureºte-o datã? Apoi cu degetele aspre, groase, Arse de ºpan ºi de ruginã roase, Mi-a arãtat ce mari erau sã fie Mugurii fini de floare timpurie... Prietene cu degete de colos Ce dã mãsura gingãºiei florii, Iubeºti o floare-atâta de duios, Cum ºtiu sã o iubeascã visãtorii. 45

Nicolae Labi=

CUPRINS

Prietene, te doare moartea ei Cum poate doar pe-un mare om sã-l doarã... ªi-ai dat mãsura plinei frumuseþi Când degetele-þi floarea mãsurarã... Dar nu ºtii? Liliacul timpuriu Mai poate-nmuguri ºi-a doua oarã. Tu eºti puterea care-nsufleþeºte Pãmântul µ ºi-l preface bun ºi viu. Tu rãsãdeºti în inimile noastre ªi-n cântec liliacul timpuriu.

PRIETENUL GLAD Am pornit pe urmele paºilor tãi, Peste lunci cu fântâni cumpãnite ºi cârduri de vite, M-au zguduit roþile aceluiaºi tren, m-au zguduit Gândurile tale de-atunci, astãzi sporite... Parcã aº fi în urmã cu opt ani... În vagonul în care singur cãlãtoreai cãtre sate Parcã-am privi amândoi luna cum saltã, la geam, Printre sârmele de telegraf, legãnate. Când am ajuns în satul unde þi s-au oprit Paºii ºi inima, ploua ca prin sitã... Pe un gard scria cu var: „Votaþi Soarele“ µ O lozincã bãtrânã, de timp cenuºitã. Parcã un fulger m-a strãbãtut: Am cunoscut cã slova cea veche a ta e! ªi-am rãmas pironit, descoperit ºi mut, De parcã te-aº fi vãzut dintr-o datã prin ploaie... 46

Moartea c[prioarei

Oamenii de aici par închiºi, ursuzi, Dar de tine-mi rãspund oriºicând la-ntrebare... Cu glas tulburat, ei îmi spun cum c-ai fost Plin câtu-i ziua de duh ºi cântare. Cã le-aprindeai zi de zi, când vorbeai, Sângele urii ºi-ale nãdejdilor raze, Încât, privindu-se, se vedeau nu ºtiu cum, Altfel la suflet ºi la obraze. Apoi, ei se opresc îngânduraþi ºi tac ªi li se zbuciumã pieptul sub bundã În noaptea aceea o carabinã duºmanã Te-a fulgerat cu rãbufnire cruntã... ... Atunci mi-a fost greu, prietene Glad. Gândind cã n-am sã-þi mai vãd niciodatã Ochii adânci, buza proptitã în pumn, Fruntea ta incandescent luminatã. Mi s-a zvârcolit inima-n piept Ca o jivinã strãinã ce muºcã. Mã urmãrea vãpaia vieþii tale Curmate de focul de puºcã. Înþelegi tulburarea pe care-am simþit-o Gonind în tren cãtre acelaºi sat, Ca sã umplu în rândurile nesfârºite-ale clasei Locul gol pe care l-ai lãsat. Þi-am cãutat prin geam urmele tãlpilor tale: Despicaserã albii, sã curgã noi râuri, cu limpede zvon, Þi-am cãutat urmele palmelor tale: Le-am gãsit încrustate pe sonde, în fier ºi beton. 47

Nicolae Labi=

Fabrici noi ridicau uriaºe gâtlejuri de fumuri; Tot cerul pãrea cu urzealã de fum cã-i þesut În pururi miºcãtoare ºi vie-nsemnare mãiastrã: µ Tovarãºul Glad pe-aici a trecut. Sârme noi strãluceau rãsunând de-ncordare Pe stâlpi zvelþi, despicând depãrtarea spre munþi, Penru ca înmiitã prin sat sã sclipeascã Incandescenþa naltei tale frunþi. Ogoarele fãrã de haturi roteau tot mai dese Întinderi fertile ºi negre de lut, Scrise cu brazde masive: µ Eu, Glad, pe aici am trecut! Atunci mi-a fost greu, prietene Glad, Gândind cã n-am sã-þi mai vãd niciodatã Ochii adânci, buza proptitã în pumn, Fruntea ta incandescent luminatã. Dar, la ceasuri târzii, eu gândeam, auzind Cum primejdia-ºi fluturã neagra-i aripã: Greutãþi ºi mai mari te-au izbit, ºi-ai rãmas Neînfrânt pânã-n urmã, ºi dupã ultima clipã! ªi-acum mai simt palma-þi în palmã µ ce-atunci Mi-ai întins-o, încinsã ca jarul din vatrã, ªi-mi dai o putere cã, de m-ar izbi, Fieru-ar crãpa, zãngãnind, ca-ntr-o piatrã.

48

Moartea c[prioarei

CUPRINS

II. SADOVENIENE

MIHAIL SADOVEANU 1 Eram într-o pãdure uluitor de vie, într-o pãdure care ºoptea înãbuºit. ªi iatã cã pãdurea în iarnã, argintie, cu ºoapta ei, mi l-a reamintit. Izvoarele, sub pânze de gheaþã, delicate, se legãnau la vale, pe nevãzutul prund, ºi în lumina sobrã, cu pini ºi nestemate, cântau unite într-un cor profund. În zboruri rotunjite, tãiau mari pãsãri slava; un farmec de poveste se rãsfira sub cer; pãrea zãpada caldã ºi moale ca otava, dar zãrile sclipeau la fel, sever. Cu vânturile-n coarne, în goanã nebuneascã, zburau nãvalnic cerbii pe fragedul polei. Era acolo-ntreagã pãdurea româneascã, ºi el pãºea încet prin iarna ei. 2 Mi-au mai rãmas în minte frânturi din timpurile duse? Treceam tãcut sub nouri în umbra unor oi. Ce-am mai pãstrat din raza privirilor senine, din sufletul copilului vioi? Era flãmând copilul ºi oile flãmânde, dar florile ºi pomii luceau în chip ºi fel. Þinea copilul cartea cu palme tremurânde. Citea despre Lizuca ºi-un cãþel. 49

Nicolae Labi=

CUPRINS

În jurul lui, pãdurea vuia ameþitoare ºi gâzele prin ierburi foºneau adormitor. Plângea mioara albã cu plânsete amare ºi, tristã, ºchiopãta de un picior. O mângâia copilul cu ochii ºi cu gândul, pe când murea mioara bolnavã, pe nisip. O tragicã baladã cânta prin ramuri vântul, o Mioriþã-ntoarsã în alt chip. [...] 4 Trosnesc butuci în vatrã. În rafturi dorm volume visându-ºi existenþa închisã între foi. Pe-un geam pãtrunde lacul cu luminoasa-i lume, ºopteºte-n cupe vinul cu ºopotele-i moi. E-n faþa mea, cu pãrul din flãcãri de zãpadã, cu ochii plini de pâcle ºi plini de-nseninãri; o albã înflorire de viºini în livadã, minunea licãririi unei zãri. Nu are nici o vârstã. În el sunt mii de oameni, ºi-ntr-însul anii proaspeþi cu toþii s-au pãstrat... Tot puºti rãmân. Mã aflu acum la un examen ºi vreau s-arãt cã nu-s intimidat. Sentinþa o sã vinã. Oricare-o fi, totuna. El pentru mine-i apa vrãjitelor fântâni. Îl voi slãvi în cântec cum pot slãvi doar luna, iubindu-l ca pe munþii, natalii mei, bãtrâni.

RUGUL DIN IAªI În Iaºi, sunând din tobe ºi cântând, Un rug ciudat în piaþã înãlþarã... Nu unui om cu pletele în vânt, 50

Moartea c[prioarei

Încins de flãcãri, i-a fost dat sã moarã, Nu un martir cu demoni scriºi pe coif κi stinse-n moarte ºoapta lui amarã. Sã vinã toþi sã vadã acest rug, Limfaticii cu inimi suferinde, Azi flãcãrile nu un om distrug, Ci doar pe niºte cãrþi în danþ s-or prinde. Sentimentali, neputincioºi, veniþi! Nu oameni, cãrþi sub cer se vor aprinde. Trec flãcãrile lacom printre foi... Nu arde-un om aici µ e-o lume-ntreagã... Printre livezi, prin câmpuri cu trifoi, Eºarfe lungi de flacãrã se leagã, Ling limbi de foc pãdurile de brad µ Nu arde-un om aici µ ci-o lume-ntreagã. E toatã un pojar, e numai fum, ªi þipã viu Dumbrava Minunatã; Plângând, Lizuca va avea de-acum Cenuºã pentru vreme-ndelungatã Ca sã însemne drumul dureros Bãtut de-un cãþeluº ºi-o biatã fatã. Se vaietã stejarii româneºti µ Peste Dumbrava Roºie-i furtunã? Se-nalþã-n cer vãpãile ºerpeºti, Bufniri de trunchiuri prãbuºite sunã, ªi tremurând, ºi plâns, de dupã nori Se aratã îngrozit un colþ de lunã. 51

Nicolae Labi=

Au nãvãlit puhoaie de tãtari? Butoaie mari plesnesc cu detunare, Butoaiele cu vinul de Cotnar, Cu vinul cel înãlþãtor ºi tare... Mâhniþi-vã, toþi cei ce-aþi cunoscut A vinului înaltã desfãtare! Nu-i ªtefan Vodã cel ce-a ridicat, Mari, focurile strãjii peste creste; Întregi Carpaþii s-au învãpãiat; E-un groaznic cataclism ca de poveste, Istoria superbã-a unei þãri Este cuprinsã-n flãcãrile-aceste. A ciocãnit din pliscul sclipitor Un cocostârc albastru peste vreme, Vãpãile-i tivesc grãbitul zbor, Sub el se zbate-o lume surd ºi geme, ªi dupã el pornesc tãcuþi ºi gravi Toþi vulturii din mucedele steme. Aleargã cãprioarele-n vãpãi, Ca niºte umbre deznãdãjduite, Se frâng în scrum, Moldovã, zimbrii tãi, Fug pãsãrile, fâlfâind grãbite, ªi doinele se-neacã ºi se-opresc, ªi basmele se-ascund în râpi ferite. Da iatã-l, s-a înfiripat în foc Cozma Rãcoare-n dreapta cu hangerul. Îi zornãiesc pistoale la mijloc, Privirea-i cenuºie cum e fierul. 52

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Cãlare se înalþã-ameninþând, ªi umbra lui acoperã tot cerul. Priveºte grav, cu ochii încruntaþi, Acest simbol de þarã-ntreagã arsã. Voi cei ce-n jurul rugului dansaþi, Simþiþi cum groaza-n piept vi se revarsã! Da, spaima fulgerãrii urii lui De-acum din voi nu va fi ºtearsã. Nu, focul vostru n-a fost doar simbol, N-aþi ars numai al cãrþilor tezaur, Voi peste codrii ce foºnesc domol Adus-aþi al rãzboiului balaur, ªi au murit bãrbaþi, femei ºi prunci, Au ars în flãcãri mii de crengi de aur. Nu sunt nicicând durerile uitate Dar rãnile se vindecã deplin. ªi azi, când grele rãni sunt vindecate, Vã mai închin un blestem de venin! Iar þãrii îi închin iubirea-n cântec, ªi celui ce-a cântat-o i-o închin.

COZMA RÃCOARE Noaptea fierbinte a tinereþilor! Cozma Rãcoare saltã în ºea. Sperie-n goanã somnul ereþilor Cozma Rãcoare, inima mea. 53

Nicolae Labi=

Negre, rãchiþile-ncearcã sã zboare, Ca noaptea asta ce va zbura Dupã fierbintea, aprinsa vâltoare, Cozma Rãcoare, inima mea. Doamna aºteaptã-n iatac cu hangerul; Pieptu i-i greu ºi privirea i-i grea... Trece prin pâcle, sfâºie cerul Cozma Rãcoare, inima mea. Spune, nãframo, spune, oglindo, Tropotu-i aspru când va-nceta? Cautã dragostea, nebãnuind-o, Cozma Rãcoare, inima mea. Iatã-l, ajunge µ zãvoarele-s sparte, Cade hangerul sunând pe podea, Cãci peste noapte-i ºi-i peste moarte Cozma Rãcoare, inima mea. Doamna-ºi îndoaie braþele pline, Cozma Rãcoare saltã în ºea, Trece spre zãrile zilei senine Cozma Rãcoare, inima mea.

BÃTRÂNUL PÃDURAR Bãtrânul pãdurar viseazã parcã, Îndrãgostit de codri ca de-o arcã, Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea El a durat-o, rânduind în ea 54

CUPRINS

Moartea c[prioarei

Galop de cerbi, bârlog de urºi ºi unduirea Izvoarelor, sã aibã fiarele ce bea. Sub ochii lui, plini de senin ºi zare, Sub ochii oglindind o depãrtare, Dureri ºi bucurii de-ale pãdurii S-au petrecut, ºi-n suflet el le-a strâns, ªi neschimbându-ºi apa cãtãturii În tainã-a râs cu ele ori a plâns. Când mierea lunii picurã-n frunziºuri, Ivind peste steiuri albe ascuþiºuri, Cu gâtul încordat prin searã zboarã, Îndrãgostiþi un þap ºi-o cãprioarã... El se afundã-n gânduri pe un trunchi, Privind duios la puºca pe genunchi. Or, primãvara în bârlog ursacii Nu mai încap de maica-le, sãracii, Iar ea, dorindu-ºi alþii, mai mãrunþi, Îi bate ºi-i alungã cãtre munþi... El îi priveºte-ntunecat la faþã µ Noi începuturi triste de viaþã. Natura, ascultaþi-o, îi murmurã Cântecul ei de ger ºi de cãldurã, Vibrarea finã de omãt asprit, Foºnirea moale-a frunzelor cãzute Ori ºopotul de unde-nãbuºit Când vin de la izvor un pâlc de ciute. În cicluri neoprite µ ierni ºi veri µ Ne furã timpul, care cu poveri, 55

Nicolae Labi=

ªi de priveºti a inimii hambare Mai goale le gãseºti la cercetare, Gândind cã sãrãcit, ca mâine pleci În pribegie cãtre neguri reci. Dar el, privind cãmãrile din sine, De zi cu zi le aflã tot mai pline, Pãdurii daruri fermecate toarce µ Ce dãruie,-nsutit i se întoarce, ªi de va fi cândva de-aici plecat, Pleca-va dintre toþi cel mai bogat. Cu-avere simplã codrii îl încarcã... Adânc el îi iubeºte ca pe-o arcã Pe care-n timpi mai vechi ca amintirea El a durat-o, rânduind în ea Galop de cerbi, bârlog de urºi ºi unduirea Izvoarelor, sã aibã fiarele ce bea.

56

CUPRINS

Moartea c[prioarei

II I . R A P S O D I A P Ã D U R I I

I. LOCURI ªI ÎNTÂMPLÃRI Lui L. Raicu

1 Tu urci din ºesuri, din oraºe vii, ªi-n suflet porþi neliniºti citadine. Eu m-am desprins din munþii vineþii, Cascade vuitoare port în mine. Ai suferit, cum într-un fel ºi eu Am suferit atâtea nopþi ºi zile... De-aceea strãluciri de minereu ªi tu porþi în rotundele pupile. Ne-am prins cândva de mânã sub o stea, Iubeam aceeaºi stea ºi numai una, ªi paºii ne-am alãturat, aºa, Pentru un timp, ori pentru totdeauna. Desigur, nu puteam iubi la fel Pãdurea care mi-i a doua mamã, Care-n frunziº de-aramã ºi oþel Fremãtãtor mereu la ea mã cheamã. Pe tine te chema spre ea un gând ªi-un dor, cu dulci fioruri furtunoase, Dar eu o am ºi-o þin aici, oricând, Sub tâmplã, ºi-n rãºinile din oase. Prietene, vrei azi din nou, noi doi, Suind pe firul apei zbuciumate, Pânã acolo unde-n lung ºuvoi 57

Nicolae Labi=

Vâltoarea urlãtoarelor se zbate, Sã ne oprim pe creste cu brãdet, Sub horbota zãpezii sclipitoare, ªi glasul amintirilor, încet, Sã se-nvãleascã-n falduri de ninsoare? 2 Un vânt prin cetini ºerpuie spre-aiurea ªi flãcãri verzi de vâsc se-aprind în brazi, Prietene, aceasta mi-i pãdurea. Parcã mã vãd copil. Era ca azi. Pe-aceste pãrþi pe unde se-ncovoaie Drumul de fier pe cremene durat, Atunci, în primãverile cu ploaie, Urlau puhoaie-n goanã cãtre sat. Aici pe un om l-a prins cândva puhoiul µ Trãgea butuci cu boii spre oraº S-au prãvãlit butucii, omul, boii, În valul înspumat ºi nãrãvaº. Nevasta alerga pe mal smintitã, De mânã cu copiii amândoi... Se tânguia cu faþa împietritã: µ Copii, ce ne-om mai face fãrã boi? Alt om cãra aici un fag cu calul, Sã-l ducã ºi sã-l facã-n vãi mangal, ªi glodul toamnei ºiroia ca valul µ A lunecat în glod bãtrânul cal. Cu osul mâinii spart, cu faþa palã, S-a rãzãmat þãranul de-un copac ªi-a fluierat spre calul mort, a jale: µ De-acuma fãrã cal eu ce mã fac? 58

Moartea c[prioarei

Pricepi, nu omul mort, nu mâna frântã, Ci boii-ntâi, ci calul mai presus. Cã omul la ce-i bun dacã butucul Spre vãi nu poate fi în spate dus? ªi dacã-n târg n-ajungi ducând spre searã Butuci vânjoºi, stãpânul negreºit N-o sã-þi mai dea otrava cea amarã Ce-o jinduieºti µ porumbul mucezit. Sã nu mai aibã nimeni bucuria Sã vadã cum copiii joacã-n uºi Când mama, cu obrazul ca hârtia, Aduce-otrava galbenã-n cãuº! 3 Pe când þãranii se sfârºeau de foame, Pe când de frig copiii se sfârºeau, În albele castele, iarna, Vodã, ªi slugile, ºi câinii petreceau. O întâmplare mai pãstrez în minte, Vibrând din apa stinsului trecut, Când Vodã-a vrut sã ne cunoascã satul ªi a venit chiar el de l-a vãzut. Se prãvãlea o iarnã în putere Pe munþii colþuroºi crãpaþi de ger. O iarnã ca sfârºitul unei ere µ Numai nãmeþi, fãrã pãmânt ºi cer. Þãrani cu feþe arse ca de sodã Se-nºiruiau tãcuþi ca la prohod. Venea semeþ la vânãtoare Vodã Între armii de câini ºi de norod. 59

Nicolae Labi=

µ Lãtraþi, þãrani, cã Vodã azi petrece, ªi câinii nu-i ajung pentru lãtrat! Ce, dacã viscolul scânceºte rece, În hornurile voastre de prin sat? Ce, dacã vântul degetele-ºi vârã, Obraznic, prin sumanul cu spãrturi? De nu lãtraþi, lãsaþi în urmã dârã, Însângeratã dârã prin pãduri! Eu am vãzut privirile acelor Care-au lãtrat de frig ºi foame plini, Care-au stârnit ºi-au hãituit prin geruri Jivinele din negre vizuini. Sã nu mai aibã nimeni bucuria Sã vadã-n ochii de pãrinþi ºi fraþi, Când se-ntorceau, ruºinea ºi mânia µ În ochi atât de dragi ºi-nfometaþi! [...] 5 O searã strãvezie s-a lãsat. Ca ochi de foc s-aprind în fundul vãii Luminile ferestrelor din sat. Pe drumul gol de sãnii, zurgãlãii Au amuþit ºi iute cum coboarã Un ceas de tainã când în munþii grei Sãlbãtãciuni sfioase trec prin sarã, Pe sub troiene-n trap stârnesc scântei, S-avântã-n joc de blãnuri moi, apucã Cleºtarul serii-n coarne, ca în cleºti, Cap lângã cap s-alãturã în goanã, Cu gâfâit de ºoapte omeneºti. Prin arborii de plumb îºi cerne luna 60

Moartea c[prioarei

Luminã deasã-n aerul fluid. La marginea poienii luminoase, Pe care-n ziduri codrii o închid, Pârãul unde vinete-ºi frãmântã Sub scoarþa dantelatã migãlos ªi-n cadenþãri neregulate-i cântã Acestui dans sãlbatic ºi duios, Întreaga vale-n cânt o înfioarã, Ca pe-o cutie-albastrã de vioarã κi tremurã pe nevãzute strune Cu gâlgâit bulbucii suferinzi, ªi-n copci deschide-a apelor oglinzi, Sub alba sãrutare-a sorei lune. Încovoiatã spre pârãu o umbrã, Sau vietate s-a miºcat, cumva? Ea s-a miºcat adâncul glas s-asculte Sau s-a miºcat spre undã sã o bea! O vãd acum µ ea are ochii umezi, Ce-amestecã o spaimã cu porniri Tulburãtoare, care fac sã-i joace Nãrile ei lãrgite ºi subþiri; ªi vântul, aspre degete trecându-ºi Prin blana cu mari umbre de tãciuni, Cutremurã fãptura cãprioarei, Fãptura tinerei sãlbãtãciuni. Când, uite-l sus, pe muche se aratã Un þap semeþ, în vânt adulmecând. Pe fruntea lui înaltã, ridicatã, Coarne-ascuþite-ºi despleteºte-n vânt. Cu paºi uºori, cu paºi înceþi, coboarã... 61

Nicolae Labi=

Tresare când îl vede cãprioara, Copitele-i se scuturã ºi fug, Dar paºii n-o mai duc pe cãprioarã Cãtre pãduri, ci cãtre el o duc. El îºi apleacã fruntea cu sfialã, Apoi se prind alãturi în dans mut ªi se privesc de parcã s-ar cunoaºte, Deºi nicicând ei nu s-au mai vãzut; Alãturi amândoi aleargã,-apucã Cleºtarul serii-n coarne ca în cleºti, Cap lângã cap nedesluºit se-ntreabã Cu gâfâit de ºoapte omeneºti. Dansând trec prin poiana luminatã, Se depãrteazã-n trap prin munþii grei ªi-n urmã-n dârã lungã se înºirã Stârnitele copitelor scântei. Numai izvorul singur a rãmas Cântãrile de dragoste sã-ºi sune ªi sã-ºi deschidã între copci oglinzi Sub alba sãrutare-a sorei lune. Prietene, e timpul ºi noi doi Spre sat sã ne întoarcem laolaltã, Purtând în suflet roiuri de lumini ªi albe puritãþi de iarnã caldã. Un tren s-aude ºuierând în munþi... Poate acum, învãluite-n sarã, Fete iubite undeva, vibrând, Ascultã-un tren ce ºuierã în garã...

62

Moartea c[prioarei

CUPRINS

II. DESCRIEREA CHIPURILOR Bãdiþii Gheorghe Panþâru

1 ªtiu niºte întâmplãri cum nu mai sunt, Ce-s petrecute-n timpuri pe veci moarte, Pe care eu le-am prins, dar cei ce vin Le-or desluºi miraþi aici în carte. Vãl gros de brumã se-nchega pe iarbã, Un om cânta un cânt sfâºietor, Cânta un cântec ameþit în barbã, Ritmându-l cu bãtaie de topor. În munþi gemeau pãdurile de tisã, Cu sunet sec toporu-n lemn muºca, ªi erau roºii aºchiile tisei... Ecoul ca o inimã bãtea. µ Lemn roº de tisã, lemn însângerat, Cu lacrimi plânse, roºii, de rãºinã... Tisele-n codri s-au împuþinat ªi totuºi eu te curm din rãdãcinã. Pe degete rãºina ta o simt; Vâscoasã ºi fierbinte ºi sãratã. Aud prin ramuri tânguirea ta Cã ai sã cazi îndatã-ndatã-ndatã... Ca sã mâncãm ceva, ca sã trãim, Ne-am dat în târg ºi inima, ucisã, ªi vã nãpãstuim, ºi vã tãiem, Însângeratelor pãduri de tisã... Oh, ne-au luat ºi sufletul din noi, Rãmasu-ne-a doar trupul ºi topoare µ Cã de-om muri, nu va mai fi spre cer Din trupurile noastre ce sã zboare. 63

Nicolae Labi=

Lemn roº de tisã, am avut o fatã, Cu chipul alb, de brazii deºi umbrit, O fatã care n-o mai am acuma, Care-a murit, deºi nu a murit. Când era micã ea mânca puþin... N-am mai avut ce-i da, când a fost mare... Lemn roº de tisã, ºi am dus-o-n târg, ªi-am dus-o-n târg ºi-am dat-o servitoare. În târg e-o casã mare, cu uºi mari, Cu mese mari µ ºi toate sunt de tisã. Oh, câtã tisã roºie în munþi Pentru aceastã casã-a fost ucisã! Rãmase acolo fata. Palma ei ªi-o apãsa pe piept, în partea stângã, ªi se uita la mine fãrã rost ªi tot râdea µ bag seama µ sã nu plângã. Un domn mi-a dat un pumn de gologani µ ªi-acum parcã-i mai simt arzând pe piele µ Când pãrul fetei mele-a mângâiat, Îi zornãirã grelele inele. Lemn roº de tisã, nu mai ºtiu nici eu Cum am ieºit împleticit afarã ªi cum m-am îmbãtat c-un vin amar ªi cu vãzduhul greu de primãvarã. Acuma se-ncheagã-n iarbã bruma, ªi soarele se-ncheagã-n asfinþit... Lemn roº de tisã, când m-am dus la fatã, Pe fata mea eu nu mi-am mai gãsit. Avea pãr scurt ºi cearcãne sub pleoape 64

Moartea c[prioarei

ªi-o vânã-albastrã-i tremura pe gât... Era ºi mai frumoasã, dar tot chipul Spunea ceva îngrozitor, urât... ªi ea nu mai râdea, ca sã nu plângã, Cu râsul ei de soare ºi de lunci. Dar palma ei pe piept, în partea stângã, ªi-o apãsa, zvâcnind, ca ºi atunci. Privirea ei l-a fulgerat pe-un tatã Atât de pãcãtos ºi de vândut... Apoi mi-a dat în cuhne de mâncare ªi o carafã mare, de bãut. Nu mi-a vorbit nimic. N-a spus nimica. Am înþeles cã totu-n ea s-a rupt Aºa, ca-n tata, când l-au prins butucii ªi l-au fãrmat cu scrâºnet dedesubt. Pãduri de tisã de securi rãrite, Cum vã-ndesiþi din nou pentru mãcel! De unde-aveþi puterea sã renaºteþi Când ºtiþi c-o sã sfârºiþi din nou la fel? Dãm tot ce-avem ºi nu primim nimic ªi ne hrãnim cu rãdãcini ºi bozii, Flãmânzi trãim, flãmânzi iubim, flãmânzi, Muierile rodesc flãmânde plozii. Dac-om muri, nu va mai fi spre cer Din sufletele noastre ce sã zboare Cã ne-au luat ºi sufletul din noi µ Rãmasu-ne-a doar trupul ºi topoare... De-o viaþã-ntreagã mânuim topoare, ªi nu ºtim înc-a mânui topoare!... 65

Nicolae Labi=

2 În munþi, la noi, cea mai curatã apã Trei ºipote îngemãnate-o dau, În ele cerbii noaptea se adapã, Ciobanii dimineaþa vin ºi beau. Le-nmiresmeazã cetina ºi floarea, Miloase crengi cu umbra le-nvãlesc... Pe doaga lor se împleteºte unda Ca sunetu-ntr-un fluier ciobãnesc. Când a trecut rãzboiul clãnþãnind Din guri de tun ºi gheare de ºenile, Urcau în munþi cu turma trei bãtrâni, Urcau pe cãi ferite ºi tiptile... Prin sate umblau nemþii hãmesiþi, Prãdând tot ce-ntâlneau, din rãsputere. Cei trei ciobani mânau la loc ferit A satului mândrie ºi avere. Cel cãruia-i dãduse satul turma, Trãdat, fusese prins ºi spânzurat, Dar nemþii nu aflarã de la dânsul Nimic µ ºi-acum nici oamenii din sat Nu mai ºtiau de turmã. Rãtãcitã, Pierdutã o credeau, fãrã oieri.... ªi singuri îºi frângeau amãrãciunea: Decât la nemþi, mai bine nicãieri! Urcau în munþi cu turma trei bãtrâni... Se furiºau prin negre vãgãuni, Purtând o-ngrijorare grea pe faþã. 66

Moartea c[prioarei

Tãcea pânã ºi limba la tãlãngi Legatã strâns cu fire de verdeaþã. Câteodatã se-ntorceau tustrei Cântând tustrei cu glasuri rãguºite, Ca trei beþivi, ºi-ºi fluturau în vânt Bãtrânele lor bãrbi încãrunþite. Din când în când, oprindu-se-n rãscruci, Trãgeau din ploscã câte-o-nghiþiturã, Apoi cântau mai veseli, clãtinaþi, ªi a plãcere plescãiau din gurã. În sat puþini ºtiau cã cei trei moºi Sunt cei ce-n munþi se îngrijesc de turmã, ªi oamenii din sat îi huiduiau, ªi grele vorbe le-aruncau din urmã. Vãdanele ºi mamele-i priveau: Cum pot sã bea-n neºtire, când departe Cei dragi erau cu foamea logodiþi Ori poate logodiþi cu doamna-moarte. Iar nemþii hohoteau în urma lor ªi îi lãsau nestingheriþi sã treacã, Cei trei pãreau a nu le prea pãsa µ Ziceau cã-n vin necazul ºi-l îneacã. Când singuri rãmâneau, se întristau Cã satul nu-i cunoaºte ºi-i urãºte. Cântau din fluier. Fluierul pãrea Cã singur dânsul pentru ei vorbeºte. Dar într-o noapte-a mai vorbit un om Ce i-a vândut. I-au prins. Bãtãi, sã spunã. N-au spus nimic, ºi fost-au spânzuraþi 67

Nicolae Labi=

A doua zi, de-o creangã, împreunã ªi satul nu s-a întristat, n-a plâns Pe cei trei moºi cheflii, vânduþi satanei, Ba chiar groparii i-njurau, ºtirbind Lopeþile-n tãria rece-a stanei. Unii râdeau vãzând cã morþii au Plosca la ei, chiar atârnaþi de funii. Doar trei flãcãi s-au închinat pios, ªi-au lãcrãmat, precum vãzurã unii. Apoi cei trei flãcãi au destupat Hulita ploscã-a celor duºi în groapã, ªi, lumii, tremurând, au arãtat Cã-ntr-însa era apã. Numai apã. Aºa, în toamna cu luminã rece, Toþi cei din sat cutremuraþi aflau Cum cei uciºi nu îºi riscau doar viaþa, Ci ºi mândria cinstei îºi riscau. Rãzboiul se îndepãrta... Armate Curgeau purtând pe flamuri stele noi. ªi coborau din munte cãtre sate, În ºiruri albe, turmele de oi. Se însera. ªi ºipotele-aproape Curgeau adormitor de diafan. Se împletirã undele pe doagã Ca trilul într-un fluier de cioban. Înalte stele-n ceruri rãsãrirã ªi strãlucirã-ntre lumini Carpaþii, Pãrea cã zei semeþi, murind, stropirã Nemuritorul sânge-n constelaþii. 68

Moartea c[prioarei

3

Dantele de cãrãri s-ascund sub crengi, Învãluite-n flori ºi în rãcoare. Tãcerea lor le-o cadenþeazã rar Picior de om ori galopãri de fiare. Din depãrtãri ajung ca un ecou Bãtãi de bardã, stinse ºi egale µ Parcã-aºteptate întâlniri frãþeºti Fãgãduiesc prelungile semnale. Se lasã printre cetini, din înalt, O pulbere de raze, argintie. Firul acestor tainice cãrãri Doar pãdurarul locului îl ºtie; Cu paºi neauziþi el le mãsoarã, Cutreierând pãdurile firesc, Aºa precum puterile din sânge Strãbat tãcute trupul omenesc. În seri cu lunã plinã stã sub brazi, Privind cum licurici pe cer s-aninã, ªi-atuncea dâra veche din obraz Zvâcneºte ºi mai crudã în luminã. Neºtiutoare cãprioare-n pâlcuri Frânturi de dans fugar îi dãruiesc... El pare fermecat ca-ntâia oarã ªi ochii i se rotunjesc ºi-i cresc... Pe muºchi câteodatã, în pãduri, La somn uºor de veghe se aºazã Cu pumnul strâns pe puºca cu trei guri; Pe jumãtate-i treaz, totuºi viseazã. 69

Nicolae Labi=

Nedesluºit frunzarele ºoptesc, Izvorul poartã murmure pe ape ªi toarnã, plin de lunã, unduind, Rãsfrângerile-i ritmice pe pleoape. Se învârtesc rotiri subþiri de foc, Ca de-un cãrbune însemnate-n aer. Pisica din pruncie toarce-acum, Poate bunica toarce-un moale caier... Da, este ea, ºi-i frig, a îngheþat ªi greierele pripãºit sub ladã ªi în fereºti izbesc hohotitor Vântoasele cu fruntea de zãpadã. Pãdurea scumpã sufletului meu S-a încâlcit acum în vânt ºi-n gurã, ªi totuºi în pãdure-s vreascuri mari, ªi vreascurile ard ºi dau cãldurã... ... Un pãdurar a prins copilu-n codru. Fura un lemn. Atunci cu aspre vergi I-a ºãnþuit obrazul fãrã milã Cu urme care-n veci nu le mai ºtergi... Cel adormit viseazã cã-i copil. Obrazul lui brãzdat de multã vreme Simte din nou o vargã fulgerând, Tresare dureros în somn ºi geme. Apoi din nou curg cercuri de lumini Parcã-nsemnate-n aer de-un cãrbune ªi vietãþi sãlbatice zvâcnesc ªi se-nvârtesc în tropotiri nebune. 70

Moartea c[prioarei

Sunt caprioare µ braconieri în urmã µ, Sunt cerbi, ºi lupi aleargã-n urma lor. ªi cãprioarele în ochi au groazã, ªi cerbii fug mugind sfâºietor. Sar stropi de sânge. Fiarele lovite Mor cu privirea-ntoarsã cãtre el... Prin somn îºi strânge puºca pãdurarul ªi unghiile-i intrã în oþel. Pe-aproape se aude un foc de armã. Din ierburi pãdurarul sare drept. Ridicã sec cocoºul. Simte încã Cum visu-l mai apasã greu în piept. Fiul pãdurii, chinuit odatã De-un duºman al pãdurii pentru-un lemn, E gata µ el va apãra pãdurea Va rãzbuna obrazul lui cu semn. 4

O vezi trecând în fiecare searã Printre brãdet, când gaterele tac. Cu o crenguþã ºfichiuieºte-n glumã Câte-un tufiº ori câte un copac. ªi se opreºte locului miratã, Lungind a zâmbet ochii-i aurii, Când vede-o veveriþã ce strãnutã Rozând seminþe cu miºcãri hazlii. Palmele ei au miros de rãºinã. Privindu-le, ea râde-ncetiºor µ Au început acum sã se-mplineascã Cu palmele oricãrui muncitor. 71

Nicolae Labi=

Nu-i mult de când cu degete firave Purta doar acul sprinten la cusut µ Când s-a nãscut, ea, pentru ac ºi foame, Cu umilinþa sorã, s-a nãscut. Azi palmele-i au miros de rãºinã ªi colb de rumeguº ea are-n pãr. Din drum s-abate-n fugã prin poiana Cu tufe de sãlbatic calapãr. Adunã fragi ºi pe un pai le-nºirã, Apoi se mohorãºte din senin ªi-nfãºurã pe-un deget ºi frãmântã Colþul basmalei galbene de in. Ceva nedesluºit îi arde-n piept, Îi simte-ades durerea vâlvãtãii ªi-i pare c-o privesc altfel acum Prietenele, mai ales flãcãii. Dar alteori îi pare cã n-o vãd Când trece printre ei îmbujoratã, ªi-atunci ea crede cã îi pare rãu Cã nu-i flãcãu ca ei ºi-i numai fatã. Când eºti flãcãu, poþi sã opreºti în drum Pe orice fatã: poþi s-o prinzi din urmã... Dar când cu gându-ajunge pân-aici, Ea ruºinatã gândurile-ºi curmã. ªi gândurile totuºi iarãºi vin Când stã-n poianã la apus de soare µ Iar fragile, când singurã le guºti, Au început sã fie-aºa amare... 72

Moartea c[prioarei

Azi prind aþâþãtoare înþelesuri Uitatele poveºti cu feþi-frumoºi, Dulci umbre îi strãbat închipuirea În nopþi târzii, la cântec de cucoºi. La scaldã-n râu ia seama cu-ncordare Cum undele pe trupu-i se preling. Tresare tulburatã ºi uimitã, Catifelate ramuri de-o ating. Stã-n iarbã ºi ascultã. ªi pãmântul Parcã rãsuflã în cadenþe vii. Inima ei s-aude cum pulseazã, Ori bate-o altã inimã sub glii? 5

O fabricã de cherestea µ ºi-nalþã Peste pãduri acoperiºul sur, ªi viaþa ei nãvalnicã pãtrunde Pãdurile de liniºti dimprejur, Ca o fãpturã tânãrã,-n rãstimpuri Ea îºi trimite chiotele-n hãu, ªi trunchiuri mari de brad, pantagruelic Înfulecã-ntre dinþi de ferãstrãu. Alãturi este-o fabricã-nvechitã, Cu acoperiºul ros de ploi ºi vânt, Cu zidul înfundându-se pe-o parte Ca un sicriu ce intrã în mormânt. Deasupra ei pluteºte un aer rece, Adesea-mprãºtiat ºi respirat De oamenii care mai sunt în viaþã, Dar sufletul de mult ºi-au îngropat. 73

Nicolae Labi=

ªi cuprinzând clãdirile acestea, Pãdurile se-ntind, gigantic dom, Nepãsãtoare-n faþa bãtrâneþii Ce roade tot ce-i construit de om, ªi frunze cad, ºi frunze nasc din muguri, ªi arbori cad, ºi arbori nasc din lut, Însã la fel de tânãrã-i pãdurea Aºa precum a fost la început... Flãcãul cu chip alb sub cetini mari ªi-a deºteptat privirile ºi viaþa, ªi soarele de ºes rãsãritean Nu l-a ajuns sã-i tãbãceascã faþa. Copilãria lui înfometatã ªi-a petrecut-o-n codrii cei merei ªi-a îndrãgit natura fãrã moarte ªi s-a cuprins adânc în vraja ei. Dar când au început de-un clocot nou ªi satele de munte sã vuiascã, Atunci când au venit în munþi maºini, O nouã fabricã sã se clãdeascã, El palmele ºi sufletul ºi-a pus În slujba noilor constructori, care Purtau din ºesuri cãtre munþii vechi O viaþã nouã ºi tulburãtoare. În seara asta stã lângã izvor Cu gâtul încordat pe jumãtate µ Privirile-i de oameni, de maºini, De codri ºi clãdiri i-s populate. Iubind natura veºnicã ºi-acum, 74

CUPRINS

Moartea c[prioarei

O simte totuºi astãzi mai strãinã Decât clãdirea grea din faþa lui Ce-i înecatã-n unde de luminã. El ºtie bine µ peste ani ºi ani Va-mbãtrâni ºi fabrica aceasta, ªi alta mai semeaþã-ºi va urca Spre nourii înalturilor creasta... De-aceea duioºia l-a pãtruns ªi-o-nfioare i-a vibrat pe geanã ªi ºi-a dat seama cât de omenesc Iubeºte fabrica-i contemporanã. Ironici ºi severi, ades privesc Spre oameni codrii deºi, fãrã de moarte, Pe când tot ce zidim, tot ce schimbãm Din viaþa-ne prezentã face parte. De-aceea, într-un veºnic univers Împrãºtiem a nepãsãrii ceaþã, ªi-n viitor visând, ne construim Tovãrãºia clipelor de faþã.

III. FRÃMÂNTAREA INTIMÃ Surorilor mele

1

Am lunecat. M-am poticnit, strivind Sub tãlpi o floare ori o cochilie, Ori poate mi-am strivit fãrã sã simt Inima mea, în piept ascunsã, vie... 75

Nicolae Labi=

N-am sã mai spun ce am greºit ºi când... Vreau soarele-amintirile sã-mi spele... Un egoism îngrozitor de strâmt M-a coborât în ochii lumii mele. Împleticit, m-am ridicat spre munþi, Într-un iernatic asfinþit de soare, Pe când ameþitor bolboroseau Sub gheþuri somnoroasele izvoare. Ningea cumplit ºi ochii-mi lãcrimau Plini de-a ninsorii jocuri rotitoare ªi s-auzea cum fâºie prin crengi Cenuºa argintie de ninsoare. Ca ºerpii din poveºti, pãtrunºi în trup, Un gând vrãjmaº în mine-a prins fiinþã µ Da, pentru ce n-aº spune-o, azi detest Chinuitoarea noastrã conºtiinþã. Cine-a aprins întâi în pieptul meu Acest chin nou ºi crud, fãrã de seamãn?... De nu mi-l aprindeai, cu ochi mai puri Aº fi putut privi la tine, mamã? Sã-þi mulþumesc cã mi-ai sãdit în piept Pedeapsa treazã care sã mã batã De câte ori în viaþã-am sã m-abat De la cãrarea cea adevãratã? Sã-þi mulþumesc... Aº vrea s-o fac cândva, ªi am s-o fac cu patimã-ntr-o searã, Când ea, ascunsã-n piept, va înceta Sã mã apese grea ºi sã mã doarã. 76

Moartea c[prioarei

2

Se lasã o-searã limpede ºi bunã, Alunecând cu vântul prin copaci. În depãrtare, spre pârâu, rãsunã, Ca un ecou, tãlãngile la vaci. Vãzduhu-i aspru, greu ºi argintat... Pe-ntinderea zãpezii ochii-mi lunec ªi-i totul alb ºi parcã-s ruºinat Cã singur eu lumina o întunec. De ce pânã ºi-aici rãsai din nou, Numele tãu sunându-mi-l în minte, Tu, fatã cu ochi limpezi ºi prelungi, Cu frunte-atât de albã ºi fierbinte? De ce prin vânturi glasul þi-l aud Duios, dar veºnic treaz, ca în blesteme? ªi cântecul pe care l-ai cântat C-o floare scuturatã prea devreme... Am fost, ºtiu bine, uitãtor ºi rãu Când mã priveai cu mutã-nduioºare... De-aceea azi, când te-am pierdut, nu vrei Sã te îmbraci în straie de uitare? Pe-atunci puteam eu, oare, sã prevãd Cu ochiul minþii aþintit în vreme Cã în curând am sã trãiesc dureri Banalizate-n tomuri de poeme? Þin minte, într-o searã-ntâmplãtor Te-am revãzut, voioasã ºi strãinã. Am vrut în ochii-þi iar sã m-oglindesc, ªi-un chip strãin þi se-oglindea-n retinã. 77

Nicolae Labi=

Am mers o vreme-alãturi; eram palid. Ne-am despãrþit. Sub falduri de omãt Pãºeam tãcut ºi rãvãºit, cu faþa Întoarsã peste umãr, îndãrãt. Ai început un cântec nou vieþii, ªi n-ai greºit atunci. Dar în urechi De ce-mi rãsunã-atâta de sãlbatic Cântecu-acesta cu dureri strãvechi? Cum vreau sã-mi frâng odatã jalea asta ªi sã te uit pe tine ºi-acest cânt! ªi chinul cã de-atunci, cu palme calde ªi-ntinse, mângâi doar ninsori ºi vânt! Îmbatã-mã, pãdure-n valuri moi De liniºte, de iarnã ºi de sarã, Alungã pentru mine, pe cãrãri, Prin vânt, cea mai frumoasã cãprioarã! Aprinde pe cascade vâlvãtãi, Fã-þi stelele mai tainic sã luceascã, Opreºte-n râpi al frãmântãrii duh ªi pace dã-mi, dã-mi pace sufleteascã! 3

Pãdure, sora mea, te întâlnesc C-o strângere de inimã durutã. M-ai adãpat cu harul tãu firesc ªi mi-ai deschis în suflet o lãutã, M-ai învãþat cu albii dinþi sã râd Învãluit de-o bucurie mare, Când oamenii ºi ciutele priveau Cum trec pe ceruri ºiruri de cocoare... 78

Moartea c[prioarei

În mine ai turnat argintul tãu, O vie ºi vibrantã bogãþie µ Pe care din mãnosu-þi minereu Îl dai la toþi cu-atâta dãrnicie... Da-n vãi se-ntind mocirle argintii µ Argint, ºi roºii flori de trandafir le Sclipesc în undã. Din argintul tãu, Din trandafirii tãi am dat mocirlei. Pãdure, sora mea, la tine vin, La tine vin, sã-mi spovedesc pãcatul. C-am cheltuit atâtea zile seci Din viaþa ce mi-ai dat, sunt vinovatul. Sunt vinovat c-am risipit în vânt, Din ce mi-ai dat, fuioare de luminã, Sunt vinovat c-o fatã cu ochi mari ªi-a-nlãcrimat privirea fãrã vinã, Sunt vinovat c-aº fi putut ºi eu, Þintind în timp a visului pupilã, Sã plãmãdesc, cum nu am plãmãdit, Minuni modeste, simple, din argilã. Sunt vinovat cã dacã mi-ai lua Tot ce mi-ai dat cu palmele bãtrâne, De mi-ar rãmâne sporul ce l-am strâns, Cu prea puþin în lume aº rãmâne. Ascultã-mã, când viforele bat, Durerea pe stejar nu-l înfioarã, Dar carii când îl rod încet, flãmând, Dureri neîncetate îl doboarã. ªi spune-mi, ce-i mai dureros aici µ O loviturã repede, cumplitã, 79

Nicolae Labi=

Ori remuºcarea care te frãmântã Înceatã, nemilos, neadormit? Pãdure, sora mea, am suferit Când glume reci îmi îngheþau pe buzã, Am suferit, ºi grele remuºcãri Îmi þiuiau ne-ndurãtor sub spuzã. Dac-am vãzut întinse bucurii Ce prind s-aprindã pretutindeni stele, Am suferit la rãdãcina lor, Cã nu era ºi urma mâinii mele. ªi de-am vãzut durerile lãsând În suflete ºi-n trupuri negre urme, Am suferit cã poate-ar fi putut ªi mâna mea sã-ncerce sã le curme. Pãdurile îºi vãluresc în jur Albastrele lor unde cãlãtoare, ªi-n aerul iernatic, dens ºi pur Prind ºoapte-aprinse împrejur sã zboare: µ Prietene, nu cãuta scãpãri Crezând cã ispãºit-ai vina-n vinã ªi nici nu-þi asfinþi sub tânguiri Prisosul ce þi-l dãrui, de luminã. Cântarea care-ai fi putut s-o-nalþi Au înãlþat-o alþii µ nu te doarã µ Ci alta mai târziu poþi înãlþa, Dar adevãru-i cã putea sã moarã. Prietene, te du acum µ te-aºtept Pe mai târziu cu alte veºti, de bine; Sã te-nvelesc în cãlduroase foi, Ori sã rãmân strãinã pentru tine. 80

Moartea c[prioarei

4

E-o dimineaþã µ parcã niciodatã Nu mi-a fost dat o alta sã privesc. Pãdurile sclipesc a primãvarã ªi fumuri calde-n crengi se-ncolãcesc. Simt µ nevãzutã-n aer µ o putere. Vâsleºte des, cu aripe subþiri, Mã umple când cu-nfiorãri voioase ªi când cu dureroase rãbufniri. Trec în galop sub streºini de pãdure, Sorb aerul ºi ca pe-o apã-l sâmt. ªi totu-mi pare-atât de larg în juru-mi, ªi iarãºi totu-mi pare-atât de strâmt! Mi-s vinele umflate, pieptu-mi bate, Mã-nconjurã în roiuri de scântei Sãlbatica pãdurii tinereþe ªi-nþelepciunea bãtrâneascã-a ei. S-aud în vãi lungi strigãte cântate ªi vuiete-nfundate de maºini. Acolo oamenii învârt þapina În palmele-mpietrite de rãºini. Maºinile cu lemnu-n cârcã zboarã, Pe oameni straiele în vânt se zbat. Pânã-n adâncuri, cald, mã înfioarã Strigãtul lor puternic ºi cântat. Ei lumii dau comorile fibroase, Crescute drept dintr-al pãdurii lut, Dar oare eu în ceasurile albe, Prin lume petrecute, ce-am fãcut? 81

Nicolae Labi=

Nestãpâniþi, ei prinºi în horã zboarã, Ori, sara, cufundaþi în gânduri, tac... Dar eu, mi-am câºtigat eu bucuria? Nu mi-a fost traiul sarbãd ºi sãrac? ªi totuºi mulþi din ei au ochiul minþii Posomorât din timpurile vechi. ªi mulþi din ei nu înþeleg cântarea Ce înºiºi ei ºi-o cântã în urechi. Nu am fãcut eu prea puþine lucruri Pentru-aceºti oameni buni, cu cuget drept, Care mi-au dat cântãrile pãdurii ªi sãnãtatea care-mi fierbe-n piept? Am sã mã duc acolo unde fumul Din hornuri negre ºerpuieºte-n sus, Unde sclipesc luminile ºi sunã Adormitoare cântece de fus, Unde flãcãu-n palme mari mângâie La fel de pãtimaº ºi fericit Unealta, când e vorba sã munceascã, ªi fata, când e vorba de iubit. 5

Îi zice Râpa Arsã. Pinii strâmbi Deasupra ei se rãsuceau spre slavã, Cadavrele de pin zãceau în vãi; Se deschidea priveliºte bolnavã, Pietriºul strãlucea murdar în soare, O slatinã de apã-l oglindea µ Se-ntuneca la faþã cãlãtorul Trecând prin râpa cu luminã rea. 82

Moartea c[prioarei

Aici din ploi se închegau puhoaie, ªi cãtre sat se prãvãleau urlând, De-aici spre sat treceau în ierni de groazã Lupi suri, cu cozi târºite pe pãmânt. Aici creºteau flori albe ºi mai cresc Dar lãcrãmau sub rouã strânse-n cete ªi-aveau un farmec mai duios, mai trist Decât au cele mai mâhnite fete. Copil fiind, veneam ades aici, Mãrturisesc, cu spaimã ºi oroare, Mã atrãgea bolnavul peisaj Cu flori atât de trist strãlucitoare. Îmi era milã. Mila-mi aducea Mângâietoare lacrimi pe pupilã, ªi sufletu-mi se bucura-n secret, Fãrã sã ºtiu, de-aceastã caldã milã. De cel ce-am fost atunci azi mã desparte Ceva ca un troian ori ca un nor. Zâmbesc înveselit gândind acuma La farsa ce-mi jucam neºtiutor. Nu mai pãstrez simþirile de-atunci, Îmi par imaginare, de poveste... Pãstrez doar amintirea unul loc Îngrozitor, ce astãzi nu mai este. Un viaduct cu graþie-ºi aruncã Deasupra râpei arcul alb, de smalþ. Din râpã, tineri se înalþã pinii, 83

Nicolae Labi=

ªi eu cu ei privirile-mi înalþ. Trec trenurile lungi, ca o ninsoare, Scânteile-n vãzduhul pur se cern... Respiri aici o purã prospeþime. Decor strãvechi, încins de-un arc modern. Acei pe care i-am luat drept pildã Au semãnat pe râpã noi pãduri, Au îndreptat în albii apa care Þâºnea cotropitor din crãpãturi. Dar n-ar fi fost de-ajuns atâta numai, N-ajunge doar vãzduhul cu ozon, Când nu ar fi aceastã înnoire, Superbul arc ce trece, de beton. Iar, suflete, nici þie nu-þi ajung Purificãri în aerul de þarã; Natura numai, oamenii ei, chiar, N-ajung ºi nici cãinþa ta amarã. Sã te cuprinzi temeinic de ideea Acestei vremi, ce prinde astãzi fruct, În tine sã îþi zâmisleºti cu trudã Imaginea acestui viaduct. Nu îþi va fi mai greu decât acelor Ce-aici, în munþi, l-au construit sub ploi ªi-au însãnãtoºit pe totdeauna Priveliºtea bolnavã de la noi. Fii codru, dacã poþi, cu zeci de glasuri, Cu cerbi, cu flori, cu fluturi, cu poteci, Dar nu uita porunca vremii tale; Fii codru-n acest secol µ douãzeci. 84

Moartea c[prioarei

CUPRINS

ÎNCHEIERE

Pãmânt împãdurit, ne revedem Din ce în ce mai rar lângã izvoare, Dar spune-mi, nu îþi sunt la fel de dragi Sãlbaticele pãsãri cãlãtoare? Peste strãine aºezãri lumeºti Duc câte-un fulg de-al tãu, un cânt din tine, ªi mor cu tine-n inimile lor Când le frâng zborul gloanþelor haine. Eu n-am sã uit c-aici am râs întâi, Cã am strigat întâia-njurãturã, Cã am gustat din scorburi faguri dulci Ori gustul lacrimii sãrate-n gurã, Stângaci, iubind aici întâia oarã, Þi-am spus, când nu-i spusesem încã ei... Tu mi-ai vegheat încovoiat asuprã-mi Întâii ºovãielnici paºi ai mei. Copiii cresc ºi unii se despart De cei ce le-au dat viaþã din iubire. Plecãrile din tine-n alte lumi Sã nu le iei nicicând drept despãrþire. Când eu greºesc ori mã stropesc noroaie, Mã chemi ºi eu la tine vin tiptil, ªi-n foºnetul luminii din frunziºuri Mã faci din nou nevinovat copil.

85

Nicolae Labi=

IV. PRIMELE IUBIRI

1

Azi, iatã, am vãzut un curcubeu Deasupra lumii sufletului meu. Vin cerbii mei în goanã sã se-adune ªi cãtre el privirile-ºi þintesc µ Un codru nesfârºit de coarne brune În care mii de stele strãlucesc, Sosind din dunga zãrii de argint Vin pãsãrile-mi mari de sãrbãtoare ªi-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind, Un ocean de aripi miºcãtoare; Întreaga lume-a sufletului, vie, Palpitã-ntr-o freneticã beþie. Azi sunt îndrãgostit. E-un curcubeu Deasupra lumii sufletului meu. Izvoarele s-au luminat ºi sunã Oglinzile ritmându-ºi-le-n dans, ªi brazii mei vuiesc fãrã furtunã Într-un ameþitor, sonor balans, În vii vibreazã struguri strãvezii µ Cristalurile cântecelor grele µ ªi stropi scãpãrãtori de melodii Ca roua nasc în ierburile mele. Eu curg întreg în acest cântec sfânt; Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sânt. 86

CUPRINS

Moartea c[prioarei

2

Mi-am tãiat în suflet temple, Chip cioplit s-aºez în ele, Cerbii mei au sã-l contemple Adunaþi sub ploi de stele. Brazii mei înalþi ºi plopii Sub poleiuri de zãpadã, Înmulþit în mii de copii, Chipul tãu au sã þi-l vadã. Iar izvorul înserãrii Oglindi-va-n ape pale Arcul strâns al cugetãrii De pe bolta frunþii tale. Peste stânci mi s-or desprinde Flãcãri verzi, când ai sã treci, C-o privire vei aprinde Roua ierbii mele, reci. Dacã alte lumi, plecatã Cu-ai tãi paºi ai sã alinþi, Îþi va fi ºi-atunci pãstratã Urma paºilor fierbinþi. Cãci foºnindu-þi unduirea Calmã,-a palmelor subþiri, Mi-a stins pânã ºi-amintirea Trecãtoarelor iubiri. Doar o singurã iubire Lâng-a ta o mai pãstrez µ 87

Nicolae Labi=

Este prima mea iubire, Ea mi-a dat în viaþã-un un crez. Ea, al vieþii mele soare, Încãlzi-va din senin Toate cântecele care Þie am sã þi le-nchin. [...] 4

Mergeam tãcuþi alãturi, strãini, odinioarã ªi presimþeam cã astãzi voi fi îndrãgostit De faþa ta curatã ca zorile de varã, De pãrul tãu de aur împletit. Dar nu ºtiam cã nimeni n-are sã poatã ºterge Vãpãile din inimi, acest pojar nestins, Cã pe cãrãri de sticlã alãturi ne vor merge Ideile, îmbrãþiºate strâns. Cã prins de-o vrajã nouã ºi-atotcuprinzãtoare Voi pãrãsi boema cu gustul ei amar, Cã vinul, deºi-mi place când scapãrã-n pahare, Mã va-mbia din ce în ce mai rar. Vãzusem frumuseþea privirilor semeþe, Izvoare de luminã, de umbre ºi scântei, Dar bãnuisem numai adânca frumuseþe De dincolo de ochii mari ºi grei, Ce mai târziu, prin lupte lãuntrice-am aflat-o ªi-o aflu-n întregime în fiecare zi Iluminându-mi viaþa cu flacãra-i curatã Fãrã de care n-aº putea trãi. [...] 88

Moartea c[prioarei

5

Steaua polarã pe cer, departe, În scurgerea timpului nu are moarte Statornic arde în orice searã, Capãt de osie, steaua polarã. Stelele, luminile, roiuri astrale Se-nvârt în jurul osiei sale. Sobrã-armonie pururea vie, Nezdruncinatã putere-n tãrie. Osie-a luminilor, dacã te-ai rupt, Lumile cad huruind dedesubt, Ca-nvãlmãºite de tari alcooluri Lumile cad fulgerate în goluri! Îngrozitoare schimbare atunci: Floarea vulcanilor creºte din pungi, Pale se sting ale luncilor flori, Mori, vegetaþie, suflete, mori. Arde o stea între multele stele, Arde pe ceruri ºi pe drapele, Capãt de osie µ roºie stea µ Osia trece prin inima mea. Lumea-mi se-nvârte pe osia durã În anotimpuri de frig ºi cãldurã, ªi când furtunile mã bântuiesc, Cerbii ºi vulturii mei o privesc. Dacã s-ar frânge osia mea, Cerbii ºi vulturii mei ar zbura, Spre alte lumi ar zbura ºi-ar þipa, Dacã s-ar frânge osia mea. 89

Nicolae Labi=

Ar nãvãli pustiirea secretã, Cântecu-ar prinde scrâºnet de cretã, Cerbii ºi vulturii mei ar zbura, Dacã s-ar frânge osia mea. Osia mea-i doar o parte, ºtiu bine, Osia mare trece prin mine, Osia este numai o parte Din marea osie, fãrã de moarte. Osia mea nu se frânge nicicând, Trece prin miezul acestui pãmânt, Pe ea, iubito, sunt lumile noastre, Douã planete, mãrgele albastre.

90

LUPTA

CU 1958

INERÞIA

CUPRINS

Nicolae Labi=

POEZIA Cititorului

Deºi-i din implicaþii ºi rãmuriºuri pure Ori din cristale limpezi ce scânteind se rup, Intrând în ea, sã tremuri ca-n iarnã-ntr-o pãdure, Cãci te þintesc fierbinte, prin gheþuri, ochi de lup. octombrie 1956

92

Moartea c[prioarei

CUPRINS

CONFESIUNI

CONFESIUNI 1

Mângâie-mi pãrul. Astãzi mi-i aspru ºi sãrat. Aproape-ntotdeauna a fost la fel, îmi pare... De colburi nins, cu vânturi ºi ploi amestecat, În zgura de la trenuri scãldat ºi-n stropi de mare. Ce larg mã simt ºi lacom ºi niciodatã plin! Sorb prin pupile lumea ºi-n tainã cu auzul, Nepotolit ca-n faþa paharelor de vin Ce-mi scapãrã-n mustaþã stropi limpezi ca hurmuzul. Am strâns atâtea drumuri în mine ca pe-un ghem, Tam-tamuri de copite în mine aspre sunã, Dar tot mi-i dor de ducã, spre mine încã chem Acele panglici albe pudrate-n colb de lunã. Mã las purtat de focul aprins sub placa frunþii Ca norii ce se lasã mânaþi de vijelii ªi dornici sã cunoascã atingerea cu munþii, Când trec prin brazi dau vamã ºi rup din ei fâºii.

93

Nicolae Labi=

2 Am fost stup de pofte ºi de miere, Îmi frângeam spre stele-n clinchet un genunchi, Gândurile, mâinile ridicau tãcere ªi melancolie densã ºi putere Spre multiplicata faþã ce mã cere Pentru veºnicie, pentru înviere µ Veveriþe albe lunecând pe trunchi. Pentru ce acestea toate le mai spun? Inima-mi, putea-voi astfel s-o îmbun? Ai venit când toamna soarele-ºi sugea µ Astfel niciodatã n-are sã-i mai sugã Razele-i lucide. µ ªi asemenea Soarelui, plecasem pletele, a rugã. Ai tras podul, poarta. ªi zidiri roºcate, Crenelãri severe, iederi în apus, Închizând atâtea fumuri inelate, Puritãþi de pâclã strânsã sub lãcate, ªi vâltori de sânge cu ecou ce bate În pereþi de clopot ceruit, sã-noate Au pornit; ºi-n zarea zãrilor s-au dus. ªi s-a stins în minte ultimul meu gând. Parcã-mi eºti alãturi încã. Pânã când? Oh, dacã putea-voi iarãºi sã-mi dezdoi Amândoi genunchii, cred cã peste noi, Mie semãnându-mi, soarele ºi azi 94

Moartea c[prioarei

Ar privi cenuºa unde-ncepi sã cazi Neclintit ca-n varã din decisu-i unghi. Dar pãmântu-mi leagã fragezii genunchi. 3

Deci a venit ºi toamna cu palele-i tristeþi ªi curg încete frunze ºi-s paºii mei înceþi, Pe-arginturile minþii tresaltã întrebãri, Cum joacã pe icoanã lumini de lumânãri. ªi îngheþate colburi pe vânt se zbat mereu. Unui copil asearã i-au smuls înaltul zmeu, ªi-atârnã astãzi zmeul de-un fir de telegraf Atât de mort acolo ºi zdrenþuit de praf. Iar oamenii-s mai singuri miºcându-se-ntre ei, Le-a pus pe feþe toamna un vineþiu polei ªi se crispeazã râsul puþin câte puþin... Studentei, de acasã i s-a trimis un vin, Eu am bãut dintr-însul. Era un vin modest, Ca mãmãliga bunã, ca pâinea de sub þest, ªi m-am gândit ce doruri adânci, ce tandru rit A curs, în clipocirea acestui vin, topit, ªi ce reproºuri poate ºi nedormite nopþi Curg în lividul sânge al strugurilor copþi, ªi vinul lãudându-l pleoapele mi-am strâns ªi nebãgat de seamã în mine surd am plâns.

95

Nicolae Labi=

4

De ce-am crezut de-atâtea ori Cã-mi place-o floare numai dintre atâtea flori, De ce-am crezut cã o iubesc ºi-apoi Gãseam o altã floare cu foile mai moi? Oh, cât de largã-i lumea: iubind ºi rãspunzând O caut ºi o mângâi fir dupã fir, pe rând, Fãrã sã-ntreb vreodatã de ºi-a ivit doar mie Gingaºa crizantemã întreaga ei tãrie. S-o am întreagã-n mine, mi-ajunge doar o datã Gingaºa crizantemã sã fie sãrutatã. Mi-i dat de-aceea-n lume nicicând sã nu fiu ram, Ci alb noian de nour ºi liniºte sã n-am. 5

Sã observaþi cã niciodatã N-am fost singur cu mine cum mulþi au crezut. Tot ce-am iubit, niciodatã N-am mistuit într-al timpului paºnic trecut. Tot ce-am putut sã privesc Mi s-a pãrut din cale-afarã De crunt ori dumnezeiesc µ Nu i-am dat voie sã moarã. Sub zenit Am sã fiu fericit Când cineva, Descifrându-mi litera ºi inima mea, 96

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Va putea fi privit Râzând, ori rânjind, Ori plângând. iulieµoctombrie 1956

MOMENTE BIOGRAFICE 1

Þi-a însemnat natura prin trãsnet unde stai Zdrelindu-þi-o, cu flãcãri primejdioase, casa. E semn de neastâmpãr ºi de noroc µ sã-l ai Pânã când neagra doamnã o sã-ºi învârtã coasa. Tu ai luat mistria ºi gurile spãrturii Le-ai astupat croindu-þi sãlaºul iar curat, Orgolios cerându-i în viitor naturii Un semn mai nobil ºi mai cizelat. 2

Prea multã grabã-n viaþa ta Drum prea-nclinat au fost sã-þi mai aºtearnã, Când te-au înmugurit din lut ºi stea În dimineaþa tulbure de iarnã! Fugind cântau copiii trist colind, Zbura colindul, irosindu-ºi ultima silabã, Trecea-nainte iarna rece clãnþãnind, Lupi albi o alungau urlând a grabã. Doar cariul într-al timpului crivat Nepãsãtor bãtea ºi mãsurat. 97

Nicolae Labi=

3

ªi-a murdãrit herminele omãtul, A putrezit în soare pe încetul, Din tuiuri crude flutura brãdetul. Iar florile-ntrebau cu glasuri moi: µ Unde te duci ºi mic ºi fãrã noi? Þi-a spus regina surelor furnici: µ Nu mai putem sã te urmãm de-aici... Iar ursu-a dat înduioºat din labã ªi s-a întors, cã are altã treabã. Mergeai tãcut, poate fugeai, sãgeatã, Dupã-o poruncã-n tine încuiatã, ªi-o clipã doar descumpãnit ai stat în drum Când te-ai visat, mergând, cum eºti acum. 4

Ea þi-a zâmbit rodind tremurãtoare Multicolore aripi de rãcoare, ªi glasul ei s-a risipit în melodii Ca un ciorchin de clopote-argintii, Iar braþele-i au prins sã se dezbine Ca niºte ºerpi de flacãrã spre tine. Petala gurii, desfãcutã-abia Þi-ai þuguiat-o a sãrut spre ea. Dar împlinirea-n aer s-a topit Lãsându-te hazliu ºi umilit.

98

Moartea c[prioarei

5

Pãdurea ta mai lumina-mpãcatã Cu mirt în flori ºi-n ape cu fãclii, Dar trãsnet lung se coborâse din tãrii În verdea catedralã despicatã. Ai cunoscut cã liniºtea s-a stins, De-acuma þie n-o sã-þi mai revie Decât, înºelãtoare, o stafie Cu pasul dincolo de vis prelins. Vedeai tãlãzuind ca mãri de parã, Prin crãpãturã, lumea din afarã, ªi ai sãrit încins de-nfrigurare În primul tãu botez ºi scãldãtoare. 6

Þi s-a-ntâmplat ceva; nu ai sã spui Acel ceva, din neguri, nimãnui, Pentru cã de atunci în strat de vremi Tu cauþi puritatea ºi o chemi. Ai iscodit-o-n nouri ori în munte, Între copii ºi-n Marele Pãcat, Dar þeasta ta, nimbatã alb pe frunte, În faþã ei nu s-a-nclinat. Cãci n-ai gãsit-o, n-ai gãsit-o, nu, Era ascunsã-n miezuri ori prea topitã-n spaþii, În firul singuratic de nea care cãzu, Ori în întreaga togã ce moaie-n alb Carpaþii. 99

Nicolae Labi=

CUPRINS

Fierbinte cercetând-o bucatã cu bucatã, Pierdeai înfãþiºarea-i ºi o stricai uºor µ Aºa cum nu aduce a oameni niciodatã Desfiguratul fum de cremator. Dar îþi trimise razã înalta stea polarã Menindu-þi cugetarea în sensuri sã-þi împarþi, Cum magica luminã a lãmpilor de cuarþ, Uluitoare taine sub ochi îþi desfãºoarã, Filigranatã-n fire de purpurie parã Atoateschimbãtoare, þesutã din scântei, Ai înþeles ideea de om întâia oarã Tu, nãrãvitul lacom la idei.

BIOGRAFIE ªtiu eu, mama ºi-a zis cã mã nasc într-o zodie bunã; Plinului pântec aºa îi cânta într-o noapte cu lunã. Trãsnete reci de furtunã vedea cum în zare detunã. ªtiu eu, mama ºi-a zis cã mã nasc într-o zodie bunã, Ea mai vedea cum în ºa voi sãlta împreunã Cu îndrãzneaþa fecioarã-a pãmântului, brunã, ªi-n goanã nebunã vedea de pe-atunci cum rãsunã Tropotul lung ºi mereu al galopului meu. ªtiu eu, mama ºi-a zis cã mã nasc într-o zodie bunã, ªi cã-s menit sã înving veºnicii ºi genunã. Dar nu ºtia de pe-atunci cã în mine-o sã punã Suflet prea grav ºi rãsunet prea slab, cã adunã Abur de vis ºi de boalã ce-ar fi sã rãpunã Tropotul lung ºi mereu al galopului meu. 100

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Iatã-mã azi înarmat cu acele credinþi, Cu îndârjirea pãstratã µ cuþit între dinþi µ Dar cu prea multã dorinþã sã vii, sã-mi alinþi, Brunã fecioarã a pãcii adânci ºi cuminþi, Tropotul lung ºi mereu al galopului meu.

AM IUBIT... Am iubit de când mã ºtiu Cerul verii, strãveziu, Despletitele rãchite, Curcubeiele pe stânci Ori pãdurile adânci Sub ger alb încremenite. Mi-a fost drag pe bãrãgane Sã vãd fetele morgane Ori pe crestele din munte Joc de trãsnete rotunde, Scurgerea cocorilor, Pacea înãlþimilor, Semeþia pinilor Plini de scama norilor. Am iubit iubirea purã, Floare roºie pe gurã ªi în inimã arsurã, În priviri zãpezi candide ªi-n piept voci necontenite. M-a înfiorat ades Tot ce gândurile þes: 101

Nicolae Labi=

CUPRINS

Pe al filelor polei Dansuri repezi, legãnate, De pe arcuri înstrunate, Sãgetarea de idei... Toatã-aceastã mãreþie Ne-a fost datã din vecie...

FIOR Poate-am visat ceva rãu ºi-am uitat, Poate-i doar pentru cã viºinii s-au înflorat, Poate-i doar vântul ce limpede sunã, Ori pentru cã au muºcat astã noapte din lunã Vârcolacii, ori stele prea multe pe faþã Mi-au picurat o otravã de gheaþã, Ori poate e dimineaþã. Cine eºti, ori ce eºti, Abur ori duh strãveziu de poveºti, Care-ai pãtruns ºi îmi macini mereu Trupul ºi sufletul meu? Privesc în oglindã µ acelaºi mi-i chipul ªi buzele groase tãiate ca-n lemn. Pe pavãza frunþii vãd bine cã nimeni N-a scris, încã nu, nici un semn. Dar vorbele-mi murmurã: sunã-ne,-ncearcã-ne, Sufletu-ºi pâlpâie albe chemãri, Ochii îmi ard rotunjiþi peste cearcãne, Inima-ºi bate ecoul de zãri. 102

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Cine eºti, ori ce eºti, Abur ori duh coborât din poveºti, Undã prelinsã sã mã învenine, Stea fulgeratã în mine? aprilie1956

UMANISM 1

Sunt furios pe tine dar mai ales pe mine Cã m-ai fãcut prea lesne sã-mi distilez în grai Învãlmãºirea tandrã ºi crudã, ce mã þine, Diminuându-mi forþa canalelor de nai. 2

Sunt bucuros cã astãzi a nins întâi ºi-ntâi, Cã azi întâia oarã sunt drept precum o spadã, Cã îmi mângâie fruntea întâiul tãu cãlcâi, Cã-s negru în pustia candidã de zãpadã, ªi este totul aspru ºi disperat primar, Adicã în furtunã de patimã þesut, ªi se alcãtuieºte pe nervii mei de jar Uluitor de-albastru întâiul tãu sãrut. Ce încâlcire tristã în mine ai produs ªi câtã deznãdejde ºi câtã bucurie, În acest vin de toamnã, ºi tonic ºi confuz, În aiurarea stearpã cum te arãþi tu mie. 103

Nicolae Labi=

CUPRINS

Eu vreau o clipã numai viaþa sã-mi consum În sãrutãri sterile mânjindu-þi-o, mãnuºa. Ca niciodatã, poate, drapelul meu postum Sã nu-ºi descânteieze în asfinþit cenuºa. Dar vie-apoi urâtul, deluviile vie, ªi descleºteze-ºi noaptea deasupra-mi fãlci de fum, Sã nu mai ºtie nimeni smintita bucurie Pe care-o sorb cu cana spartã-acum. 3

Oh, nu, nu e aceasta. Eroare-i peste tot. Sunt munþii în eclipsã, de-aceea nu vãd soare. Rachiurile-ntr-înºii se poticnesc în bot, Dar umanismu-i doare ºi dragostea îi doare. Îndurã-te de toate acestea, Demiurge! Placidã în clepsidrã nimicnicia curge, Pe când eu stau de faþã teribil ºi onest Topindu-mã în masa poemului acest. 31 octombrie 1956

SUNT SPIRITUL ADÂNCURILOR Eu sunt spiritul adâncurilor, Trãiesc în altã lume decât voi, În lumea alcoolurilor tari, Acolo unde numai frunzele Amãgitoarei neputinþi sunt veºtede. Din când în când 104

Moartea c[prioarei

Mã urc în lumea voastrã În nopþi grozav de liniºtite ºi senine, ªi-atunci aprind mari focuri ªi zãmislesc comori Uimindu-vã pe cei ce mã-nþelegeþi. Apoi cobor din nou prin hrube trudnice În apa luminoasã, minunatã. Sunt spiritul adâncurilor, Trãiesc în altã lume decât voi.

105

Nicolae Labi=

CUPRINS

DESTINDERI

UITÃ-TE Uitã-te, încã e rouã ªi toamna începe sã-ºi þeasã Foile galbene-n suflete, Pale neliniºti în pomi de mãtase. ªi uitã-te, noaptea e rece ªi vara-i alãturi, dar frunzele picã, ªi uitã-te,-i rece dar trece Fiorul fierbinte de care ni-i fricã.

GOL Ne-a pãrãsit lumina, culoarea ne-a uitat, ªi ºoaptele-ºi pierdurã-nþelesul pe vecii, ªi trupurile noastre în gol s-au destrãmat Sub aiurarea nopþilor târzii. ªi gândurile noastre trecurã fãrã grijã-n Ostroavele-necate în destrãmãri de veci. Pe cerul lumii noastre mai dorm fãrã de sprijin Doar ochii reci, doar lacomii ochi reci. 106

CUPRINS

Moartea c[prioarei

AM UITAT Am uitat sã fiu deºtept Pentru-o zi ori pentru-o viaþã Cât înmãrmurit aºtept, Albe, braþele-þi de gheaþã. Nu mai cuget, cred, mereu: Strâns în mine ca-ntr-un templu, Însã demn în miezul meu, Cu zgârcenie contemplu.

CONTEMPLAÞIE Domniºoarei Cortez

Era o podgorie, poate un han, Era ºi o hrubã acolo cu vin. Scobitã-n adânc, cu trepte-n declin, Era o podgorie, poate un han. ªi poate visam, dar cred cã priveam Douã glezne-n adânc, douã albe chemãri; ªi-un cântec de fatã-n adânc auzeam ªi plânsetul vinului curs în cãldãri. Afarã era o cãldurã de iad ªi-o muzicã-a iadului µ scripci ºi pocale. Acolo-n rãcorile beznei Luminile gleznelor albe ºi pale. Plânsetul vinului, cântecul fetei, Unde venite de jos, 107

Nicolae Labi=

CUPRINS

ªi gleznele-i albe ºi gleznele, Sâmburi de vid luminos. Oh, lunecoase miragii, Tandre ocoluri în timp, Miezul atâtor ravagii, Subteranul Olimp!

DOR Pentru ce-am plecat, Unde mã îndrept? S-au întunecat Sensurile-n piept, Dar o flacãrã Mã cheamã acolo Sub straturi de nea ªi vreau sã treacã Liniºtea mea.

MORARUL Melodiile, cupele pline, Orele zilei, ritmate-n poeme M-au gonit ºi pe mine Pentru o vreme. Am gãsit moara deschisã în sat, Adicã la marginea satului, scundã, Moara cu glas rãguºit ºi cântat În scrâºnet de piatrã ºi plânset de undã. 108

Moartea c[prioarei

Plutea înãuntru o spuzã amarã ªi-afarã, la geam, luceau dulce caisele. Mulþi oameni îºi mai macinã-n moarã Grâul ºi visele! Morarul era un bãtrân filosof, ªtia ce-i în þarã ºi ce-i mai departe, În Lunã sau Marte, ªi nu cugeta la moarte. Dar moara deschisã în sat, Adicã la marginea satului, scundã, Are un glas rãguºit ºi cântat În scrâºnet de piatrã ºi plânset de undã. Morarul ºi el cântã, plânge aproape Un rai pitoresc ori aproape-un prãpãd. Privirile-i duse prin geam ori prin ape Nu ºtiu ce vãd ori nu vãd. Cântã, morarule, plângi! Eu îmi plâng pânã ºi-un vis ce se leagã, Pânã ºi-un dor! Tu sã plângi, sã te frângi Pentru viaþa-þi întreagã. Cãci aº cere prea mulþi sã mai fie Ori nu! Roºi de iubire, asemenea mie.

109

Nicolae Labi=

CEARÃ Crâmpeie de idei neterminate, ªi-un zbor de pãsãri albe ºi un vis ªi cântecul sunat pe jumãtate Despre-un tãrâm ce încã nu-i descris. Iar liniºtea, în cadenþare finã, S-a mlãdiat smeritã peste burg ªi te topeºti ºi curgi fãrã pricinã, Felinã cearã, dragoste-n amurg.

CEARCÃN Faþa unde te-a cules, Pentru care înþeles, Pentru unde, pentru cine, Curbã de întunecime? µ Pentru gândurile tale, Pentru visuri, pentru jale, Saltul, dragostea ºi ura... Eu sunt drojdia ºi-s zgura.

110

CUPRINS

CUPRINS

Moartea c[prioarei

ODÃ SOARELUI

SCRISOAREA MAMEI de Anul Nou

În munþii noºtri astãzi zãpezile torc leneº, Izvoarele îngheaþã în clinchete subþiri, ªi caprele de munte nervoase prin poiene-ºi Urmeazã-n tainã calea iernaticei iubiri. Cred cã pe masã vinul aºteaptã-n adormire µ E vinul roº din care pe-atunci n-ai vrut sã-mi dai, În vremurile-acelea sãpate-n amintire C-o mamã grijulie ºi-un bãieþel bãlai. Oh, lumea cenuºie cum se spãrgea deodatã ªi nãvãlea într-însa al datinei popor! µ Strãlucitoare capre cu lâna coloratã ªi toboºari de basme sãltând într-un picior. ªi feþi-frumoºi cu stele de-oglinzi din tãlpi în creºtet, ªi draci blajini, tot focul punându-ºi-l în joc, ªi ursul cu dairaua purtând cojocul veºted, ªi dorul de pãdure purtându-l în cojoc. Sau clopoþeii molcomi cernuþi pe-ntreaga vale, Care-aduceau colinde la noi în lung convoi, 111

Nicolae Labi=

CUPRINS

Când ascultam la geamuri ºi palma dumitale Îmi mângâia obrajii îmbujoraþi ºi moi. Azi e la fel, ºi vinul aºteaptã-n adormire; M-aºtepþi cu vinul roºu, voioasã sã mi-l dai, Dar sunt acum departe, privind în amintire O mamã grijulie ºi-un bãieþel bãlai.

CREION Am mers ca doi tovarãºi, alãturi ºi pereche, Împlatoºaþi, cu caii ureche la ureche. De-am cãuta acum iubirea dintre noi Am mai afla ecoul galopului pierdut Acolo unde apa strãpunge stânci de fier ªi unde cu oroarea abia ascunsã-n suflet Te-ai avântat alãturi de mine mai departe ªi-ai râs când mii de codri în tine tremurau... Am mai afla podiºul înconjurat de colþi, Rãsfrânt în amintire, când toropit de drum Mã tolãneam în ierburi privind grãbiþii nouri, Iar tu loveai cu varga o viperã cu corn Ce unduia atrasã de faþa mea umbritã. ªi am aflat troianul greºelilor din noi. Þi-ai risipit iubirea în ritmuri ºi în rime, Schimbând-o-n bucurie ºi-n tragice neliniºti, 112

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Iar eu am zãvorât-o în mine dupã firea Întunecatã-a omului de munte. De-am cãuta acum iubirea dintre noi Am mai gãsi doar colbul cernut în drum pe feþe, ªi duioºia tristã ne-ar lumina un zâmbet. Sunt încã alte lanþuri de munþi în faþa noastrã, Oºtenii înãlþimii le împânzesc urcând, Aceeaºi stea polarã le scapãrã pe coifuri. Drum bun! Sã dea norocul sã ne mai întâlnim. Azi, fãrã ºovãire ne dezlegãm ºi mândri, Precum atunci când fost-am alãturi ºi pereche, Împlatoºaþi cu caii ureche la ureche.

DANS Toamna îmi îneacã sufletul în fum... Toamna-mi poartã în suflet roiuri de frunzare. Dansul trist al toamnei îl dansãm acum, Tragicã beþie, moale legãnare... Sângerã vioara neagrã-ntre oglinzi. Gândurile-s moarte. Vrerile-s supuse. Fãrã nici o ºoaptã. Numai sã-mi întinzi Braþele de aer ale clipei duse. Ochii mei au cearcãn. Ochii tãi îs puri. Câtã deznãdejde paºii noºtri mânã! 113

Nicolae Labi=

CUPRINS

Ca un vânt ce smulge frunza din pãduri, Ca un vânt ce-nvârte uºa din þâþânã... Mâine dimineaþã o sã fim strãini, Vei privi tãcutã mâine dimineaþã Cum prin descãrnate tufe, în grãdini, Se rotesc fuioare veºtede de ceaþã... ªi-ai sã stai tãcutã cum am stat ºi eu, Când mi-am plâns iubirea destrãmatã-n toamnã, ªi-ai sã-asculþi cum cornul vântului mereu Nourii pe ceruri cãtre zãri îndeamnã. Pe când eu voi trece sub castani roºcaþi, Cu-mpietrite buze, palid, pe cãrare, ªi-or sã mi se stingã paºii cadenþaþi µ În nisip, scrâºnitã, laºã remuºcare...

ODÃ SOARELUI Te naºti din plasma zãrii cu limpezimi de-albuº, Ne dai în semicicluri lumina ta prin razã µ Mã entuziasmeazã sublimul tãu urcuº, Cãderea ta în hãuri adânc mã întristeazã. Când urci, adapi pãmântul cu sângele-þi ceresc, Ucizi fãrã de milã bacterii ucigaºe. Dar când cobori sub zare, piticii se fãlesc Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaºe. 114

Moartea c[prioarei

CUPRINS

INTIMA COMEDIE*

INTRODUCEREA M-am cufundat în mine la mare adâncime. Afarã doar un murmur, filtrându-se, se þese Filtrat prin straturile dese, Afarã doar un murmur înãbuºit se þese, Însã aici rãsunã întreaga-mprejurime, Mi-i ameþit auzul de-a vorbelor mulþime; ªi-afarã doar un murmur, ritmându-se, se þese Filtrat prin straturile dese. ªedeþi în ascultare, prieteni prea grãbiþi. Când ostenit ºi palid mã voi ivi afarã În lumea cunoscutã ºi-n raza cea solarã, Voi fi uitat acestea pe care le-auziþi... ªedeþi în ascultare, prieteni prea grãbiþi µ Când ostenit ºi palid mã voi ivi afarã Vã voi ruga sã-mi reamintiþi. Intimele-mi spirale trudindu-mã le sui, Cu oarbã lãcomie mã cercetez pe mine, ªi vã aud, ºi vouã tot sufletu-mi descui, ªi sunt aici ca sã vã ºtiu mai bine. *

Fragmente dintr-un poem neterminat (n. ed. 1958).

115

Nicolae Labi=

CUPRINS

Dar un popor de umbre se zbuciumã în pripã, Neliniºtit aleargã în clocotire grea. Încerc din rãsputere sã le opresc o clipã ªi pace sã aºez în lumea mea.

CERCUL I Totu-i moale ca de gumã µ Pasul ierbilor înspumã ªi stârneºte-arome grele Încurcându-se-n inele Largi, de iederi date-n floare Ce se-ntind legãnãtoare, Murmur ameþit de harpe. Iat-o veselã femeie, Joacã ochii verzi de ºarpe, Miºcã-n palme curcubeie, Muºcã sânii în taftale ªi-i rãzbesc afarã goi; Pe genunchii amândoi Saltã licãr de pocale. Trupu-i unduie-n senin Ca un abur bun de vin Care-n dans porni sã nascã O fãpturã muiereascã. Glasu-i, gâlgâit suav ªi nostalgic, des se rupe Ca un plâns de vin bolnav Rãsucindu-se din cupe. Îi tresaltã-n pana genei Noaptea aþâþatã-a lenei. 116

Moartea c[prioarei

CUPRINS

* Umbra-i fâlfâie-n tãrie Ca o mantã cenuºie. Zarea-n dungã e sticloasã, Rece scapãrã ºi-i coasã; Pom înalt, uscat de tot, Coadã-i e-n mijloc un ciot; ªi o clatinã încet Palme albe de schelet; µ Sorã, ºtimã µ cum þi-ar spune µ Încopciatã-a sãrbãtoare În taftale foºnitoare, Colorata mea minune Cu ochi verzi ºi cu sân tare, Fatã neagrã, ce-mi rãsare Cu mireasmã de uitare, Cerul pentru ce-l umbreºti µ Umbrã mantiei drãceºti, Coasa cu tãiº sticlos Strânsã-n degete de os?

BEÞIA µ Isc din oale ºi pahare Veselii zguduitoare, ªi-ntr-al vinului uncrop Nenorocul îl îngrop.

117

Nicolae Labi=

CUPRINS

* Am pornit de jos în sus De la talpã cãtre creastã...

Beþia ºi dezordinea îmi cer sãle duc în celelalte cercuri. Raþiunea îmi iese în întâmpinare ºi-mi lãmureºte corul pãrinþilor, corul oamenilor ºi glasul Epocii.

EPOCA În adâncu-þi nepãtruns ªi aici te-am ajuns, Peste lumea-þi mã-nfurtun Agitând surd ecou, Ca pe fruntea ta sã-mi pun Sãrutarea mea din nou, ªi din nou sã îmi simþi Rana buzelor fierbinþi. Iatã-te, cu nervi crispaþi Mã priveºti în delir. Corul marilor bãrbaþi Mi-a cântat în vers de parã, Veacuri dupã veacuri, ºir, Viaþa mea milenarã. Mulþi sunt morþi, mulþi s-au nãscut, Eu mã schimb, nemuritoare, Agitatul meu sãrut Care doare ºi dogoare I-a supus, i-a-ncântat Cum te-ncântã ºi acum, 118

Moartea c[prioarei

Pânã când s-au înfundat În pustie ºi în fum. Scump copil regãsit În prim cerc de vicii groase, Din capriciu îþi sãrut Buclele mãtãsoase Ca sã vezi cã nici aici, Oriºicât te-ai înãlþa, Creºtetul nu þi-l ridici Peste-ncinsa frunte-a mea. Ochii-mi sunt acum oglindã, Uitã-te,-au sã te cuprindã, Gura-þi este încã purã, Dar cu-al meu sãrut pe gurã Pe la sute de fereºti Despre mine glãsuieºti. Faþa, vale de palori ªi de cârciume-i muºcatã La ceas rãu, uneori, Dar ca mine niciodatã Chiuind prin tot înaltul Nu þi-a-mbujorat-o altul ªi n-a rupt din tulburi straturi Ale lacrimilor vaduri µ Scump copil regãsit În ciudatul tãu veºmânt, Pânã nu vei fi murit. Îmi vei fi supus oricând.

119

Nicolae Labi=

* În cercul iubirii. Iubirea (beþiei): Fugi! Eu : Nu fugi! Astãzi ne vei dãnþui, Vei pleca târziu spre casã Lãsând drojdie amarã ªi lãsând, de bun rãmas, Amintirea unui ceas.

120

Moartea c[prioarei

CUPRINS

TREI SUBIECTE ANTIRÃZBOINICE

SUBIECT DE BALADà Pãdurea de mesteacãn s-a legãnat odatã, Apoi a fost în flãcãri înalte îmbrãcatã, Era întâi frumoasã, cãci frunzele pãrurã Limbi roºii în amurgul pudrat suav de zgurã. Dar crengile-ncepurã sã geamã ºi sã strige Încovoindu-ºi jarul în crâncene cârlige ªi bubuiau ºi tunuri ca-n ziua de apoi ªi mirosea a sânge, a fum ºi a rãzboi. Fetiþa rãtãcitã ajunse-ntr-o poianã Cu scrum de lemn în plete ºi scrum de plâns pe geanã. Nu mai plângea, de fricã; voia sã înþeleagã. Nu mai plângea pãdurea de-acuma arsã-ntreagã. ªi în poiana arsã zãceau, cu faþa-ntoarsã Spre cer, morþi mulþi, cu pumnii crispaþi în iarba arsã. ªi soarele prin pâcle ce se roteau în sus Ardea pe ochi ºi sânge ºi arme, din apus. Fetiþa se oprise: bunicul când murise Avea priviri sticloase asemeni ºi deschise, Bunica le-nchisese tãcutã, uºurel, Aveau soldaþii ãºtia privirile la fel. ªi le-a închis fetiþa µ sfios, sã nu le doarã µ Le-a mângâiat rãceala pe cea din urmã oarã, Se tot pleca, firavã, oftând adeseori, Pãrea din iarbã arsã c-adunã pure flori. 121

Nicolae Labi=

CUPRINS

Nu are somn o fatã, ºi noaptea e târzie. Ea-n pãrul negru poartã o buclã argintie. Sprâncenele i-s strânse de cugetãri severe; ªi faþa-i împietritã de noapte ºi tãcere Închide-o înflorire de vise delicate. I-i dor de mine, poate; dar inima îi bate ªi-oftând se înfioarã la nu ºtiu care gând Când lemnele în sobã trosnesc adânc, arzând.

SUBIECT DE BOCET Morþi din gropile comune, Fãrã nume ori cu nume, Morþi de glonþ ori de cãrbune Risipiþi în lut ºi-n lume, Pentru ce ieºiþi afarã ªi-mi ºoptiþi în astã-searã Jalea voastrã-atât de-amarã Fãrã nume ori cu nume? Armele-auziþi cum tunã Din adâncuri de genune De-mi cântaþi ca o furtunã Marºul vostru fãrã strune ªi-mi strigaþi sã las deoparte Reveriile deºarte Cã-i primejdie de moarte, Morþi în gropile comune? Staþi cuminþi sub calde hume Înecaþi în somnuri bune, 122

Moartea c[prioarei

Spre rãzboi de foc ºi ciume Norii n-or sã se rãzbune, Nu dãm voie. Nu se poate, Sunt atât de-mbelºugate Chinurile îndurate! Morþi de glonþ ori de cãrbune Risipiþi în lut ºi-n lume.

123

Nicolae Labi=

CUPRINS

LUPTA CU INERÞIA

OMUL COMUN I. DILEMA 1. O V I Z I U N E A O M U L U I C O M U N

„Îmi privesc fotografiile vechi... Ce-i cu voi, b ã ieþa º i? Pentru ce purtaþi numele meu?“ G. Cãlinescu (Citat din memorie)

Aievea nu ºi nici cu-nchipuirea Eu munþii nu-i mai simt cum îi simþeam În vremea unor basme petrecute Când se fãcea cã un copil eram, Când mã-nsoþeam cu pãsãri ºi cu ciute, Când mã-nstelam cu flori, când nu eram. Vãd o-nserare plinã de luminã Plutind pe bucla unui brâu de brad, În mijloc e poiana-n lunã matã, ªi-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altãdatã Aºa precum pe mine l-a chemat. Tabloul se apropie ºi creºte, Îl am în faþã ca un ochi deschis. Copilul miºcã buzele ºi-ngaimã: „Eºti rãu, strãine µ te-am vãzut ºi-n vis“... ªi buzele îi tremurã a spaimã µ „Eºti rãu, strãine, pleacã„ µ mi-a mai zis. 124

Moartea c[prioarei

„Ce vrei, copile? Nu mã poþi cunoaºte! De ce-mi priveºti în suflet ca-ntr-un sac? Vezi bine, nu sunt jucãrii într-însul.“ „De-aceea-þi pare sarbãd ºi posac.“ ªi-nãbuºit a trebuit sã tac. „Eºti rãu, strãine. Lãmurit eu nu ºtiu, Dar te-am vãzut ºi-n vis ºi se fãcea Cum cineva pe oameni îi loveºte µ Slugarnic tu rânjeai în dreapta sa. El mi-a strigat: µ ªi tu, la fel vei creºte! Eu când voi creºte nu voi fi aºa.“ Pe frunte îmi þâºni sudoare rece µ „Ascultã, deºãnþat judecãtor, Gãseºte-þi altã victimã ºi spune-i Acest vis sadic ºi amãgitor; Ai merita sã fii legat în funii, Sã nu mai tulburi traiul tuturor.“ Dar deodatã-n juru-mi mii de voci S-au auzit strigând cu larmã multã: „Ascultã, tu, strãinule de jos. „Ascultã-l pe copil! Ascultã-ascultã!“ Oh, surd strigau ºi trist ºi dureros µ „Ascultã-l pe copil! Ascultã-ascultã!“ De-atunci nicicând eu nu l-am mai vãzut, Dar parcã mã-nfioarã-o presimþire ªi-mi tot repet blestemul ce-a rostit Cu voce tremuratã ºi subþire, Prin codri mari îl caut rãvãºit ªi-n vise îl mai caut, în neºtire. 125

Nicolae Labi=

Dar pentru mine azi strãini îs codrii, Sunt numai arbori, pietre, flori ºi hãu, Iar visele-ncãrcate de coºmaruri Nu-mi mai aduc curatul chip al sãu... Pe suflet tot arunc cernite zaruri µ „De ce mi-ai spus, copile, cã sunt rãu?“ O M U L C O M U N IA O H O T Ã R Â R E

„Eu viaþa mi-am închis-o sub lãcate, ªi-atâtea zile s-au stãtut în van, Din multe cugetãri adevãrate Mi-am înjghebat un jalnic paravan. Mi-am înjghebat justificãri senine Când pãrãsisem drumul durei munci: Dar dac-ar roade suferinþa-n mine Tot necesarã-aº crede-o ºi atunci? De m-ar izbi puterile inerte Ce stânjenesc înaltul þãrii zbor, Au m-aº pãstra ºi-atunci în trândãvia, Acestui trai anost ºi-adormitor? Se cere sã lovesc în cei pe care Eu i-am slujit, simþind cã putrezesc. Va fi nevoie, ºtiu, fãrã cruþare, Fãrã regret, ºi-n mine sã lovesc. Ideile-mi rãmase, triste cete, Am sã le-ntrem cu asprul vieþii vin, La oameni, pãrãsiþii mei prieteni, Sfios, dar hotãrât am sã revin. . . . . . . . . . . . . . . . 126

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Vãd o-nserare plinã de luminã Plutind pe bucla unui brâu de brad. În mijloc e poiana-n lunã matã ªi-ntr-însa cineva a desenat Copilul pur pe care altãdatã Aºa precum pe mine l-a chemat. Eu simt o bucurie dureroasã, Simt ochii lui þintiþi asupra mea ªi tâmplele îmi bat înfierbântate, Sunt stânjenit, dar parcã aº zbura... µ Copile, ai avut atunci dreptate, Dar pentru ce mã mai priveºti aºa?“ II. REGENERAREA 1. OMUL COMUN PLEACÃ DIN BIROU

„Bunã dimineaþa, munþilor. Dormisem Un somn greu, dar iatã, iar vã pot privi, Bunã dimineaþa, codrilor de tisã, Bunã dimineaþa, proaspeþi zori de zi. Bunã dimineaþa, oameni. Somn de moarte Mã zvârlise între trândavi ºi învinºi, Bunã dimineaþa, sate de departe, Bunã dimineaþa, zori de zi aprinºi. Drumuri nesfârºite, bunã dimineaþa, În coºmaru-mi groaznic v-am visat ades... Am sã-mi spãl în rouã palmele ºi faþa ªi-am sã sorb mireasma florilor de ºes.

127

Nicolae Labi=

CUPRINS

ªovãielnici paºii-mi cautã-n þãrânã Urmele pe care mai demult am fost. Urme noi strivirã urma cea bãtrânã ªi sã o mai caut n-are nici un rost. Temelii durate trudnic înainte Sunt acoperite de clãdiri întregi. Viaþa-n cascadarea-i largã ºi fierbinte Zãmisleºte zilnic înnoite legi. Bunã dimineaþa, pãsãri bete-n soare, Mi-aþi strigat odatã sã mã-ntrec cu voi. Mã primiþi voi dupã-atâta vreme oare? Ori vã veþi retrage-ndemnul înapoi? Sufletu-mi se umflã-n vânt ca o aripã, Clipele prin arbori freamãtã a zbor. Fierb în câmpuri seve, pãsãrile þipã... Amintirea, numai, tace mustrãtor...“ III. TREAPTA SUPERIOARÃ

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . 2. TABLOUL GENERAL

Pe fluviul fãrã de capãt ºi fãrã sfârºit, Pe fluviul timpului lunecã stoluri de nave, Catarge-ndreptate spre est ºi spre vest ºi zenit, Ori, fãrã catarge, bolnavele lumii epave. Iar apa aceasta-i vrãjitã ºi-nchide în ea Atâtea destine sub undele-i verzi de uitare, 128

Moartea c[prioarei

ªi-atâtea destine, pe unda-i brãzdeazã sã stea O urmã-n vecie nestinsã ºi scãpãrãtoare. ªi fluviul curge în curbe-ndoite spre înalturi Cu apele-i palide-n tot mai grãbitã nãvalã, E-un clocot de valuri, e-un cor ce se zbuciumã-n salturi, Aud zãngãnind o fantasticã luptã navalã. Epavele lumii îºi cheamã arcaºii pe punþi µ Fantome cu sângele încã în vine µ Gem robii sub punþi ºi cãtuºele-ºi zornãie, crunþi, Sãgeþile þiuie-n zboruri haine. Pe navele lumii au oamenii scut nepãtruns, Steag roºu se zbate, Fantome cu sângele încã în vine, pe-ascuns, Lovesc pe la spate. Dar navele lumii, pe val, neînvinse zburând, Tresaltã, În fund de epave cãtuºele sar, rãsunând Sub daltã, ªi fluviul curge în curbe spre steaua înaltã. Pe fluviul timpului navele tinere lunecã. Cu faruri aprinse se surpã-ntunericul orb, ªi razele lor ascuþite nicicând nu se-ntunecã ªi, simplu matroz, eu lumina aceasta o sorb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

129

Nicolae Labi=

4. SPRE FERICIREA PERSONALÃ

Somnul meu laº e de-acum amintire urâtã Care-n rãstimpuri mã întãrâtã... Lumea sufletului mi-i asanatã, Cerbii printr-însa tropotã-n ceatã, Sunã sub soare ºi lunã, mereu, Clopotul limpede-al cerului meu. Cu braþele goale din zori pânã-n sarã, Se secerã-n sufletul meu ori se arã, Se-nalþã gânduri, se sapã fântânile, Se ºuierã doinele de primãvarã µ Doinele mele µ izvoarele-ngâne-le... ªi totuºi, ceva mai lipseºte. Flãmând, Inima încã-mi mai bate, cerând. Lipseºte o floare, neînfloritã Nici în somnu-mi adânc, Nici în munca-mi grãbitã. Mã deºteptasem ºi-atunci am pornit Prin euritmia pãdurii în goanã, Aerul munþilor m-a ameþit, M-au încântat cãprioarele negre-n poianã, ªi pestriþele aripi tremurãtoare, ªi susurul surd izvorât de sub bolþi de frunzare... Dar numele nu mi-am legat De nici un copac cu frunziºul rotat, N-am chemat nici o cãprioarã la mine S-o sãrut între coarnele fine, Apoi, amândoi, dupã vânt, în luminã

130

Moartea c[prioarei

Sã pornim dãnþuind peste stâncile roºii, de fier... Poate de-aceea-mi venea sã þip fãrã pricinã ªi mã oprea, ruºinându-mã, codrul sever. Mã deºteptasem ºi-atunci am pornit Prin sate, în carul cu crâºnete frânte de roþi. Am stat la taifas cu þãranii ºi fetele tinere, Lângã ei mã-ntristam ºi mergeam la petreceri cu toþi. Întrebam: Voi, naivi filosofi, sã-mi rãspundeþi, Care e marele vieþii-adevãr? Ce sã fac? Am trecut de la unul la altul, precum în pãdure Eu treceam întrebând despre farmec copac de copac µ ªi-mi compuneam un rãspuns întrebãrii Culegând de la toþi, de la toate, Precum în pãduri din frunzele nenumãrate... Mã deºteptasem ºi-atunci am pornit Printre blocuri semeþe cu-antene pe þeasta bombatã, Blocuri dansând dupã muzica durã-a tramvaielor, Muzicã ameþitoare ºi multiplicatã, Sorã cu muzica sobrã, de unghiuri ºi planuri, Armonie-a metropolei, jerbã de fier ºi elanuri. Dar nu m-am legat de nici un ungher, De nici o fereastrã aprinsã în searã stingher, De la toate ferestrele-o razã am aprins ºi-am strâns, Pentru mine. De aceea nici o fereastrã Nu s-a aprins, nu s-a stâns... Veþi spune cã multe-am vãzut, dar nimic n-am pãstrat Cã nimic n-am ales din a lumii bogatã recoltã, Dar eu am vãzut ºi pãstra-voi ceva minunat, O constelaþie roºie-aprinsã pe boltã, ªi sufletul meu încântat numai ei îi ridicã ªoapta-mi de dragoste, pânã-acum unicã 131

Nicolae Labi=

„Constelaþie ce sui În azurul albãstrui Dupã legi ce azi le ºtiu, Sfredel luminos ºi viu, Constelaþie ce sui, ªi planeta lumii mele Limpezitã de ploi grele Zboarã-n largile-þi inele... Constelaþie ce sui, Cad îmbãtrânite stele În adâncul timpului, Într-al morþilor pustiu... Numai tu nu poþi s-apui, Sfredel luminos ºi viu, Constelaþie ce sui.“ Zboarã-n searã ºoapta clarã, Sufletu-mi freamãtã ca o vioarã, ªi totuºi ceva mai lipseºte. Flãmând, Inima încã mai bate, cerând, Dar lumea sufletului mi-i asanatã, Cerbii printr-însa tropotã-n ceatã, Sunã sub soare ºi lunã, mereu, Clopotul limpede-al cerului meu. 5. POIANA PRIMEI AMINTIRI

Revãd din nou poiana primei amintiri µ Copilul care am fost eu spre mine vine, Vorbeºte rar muºcându-ºi buzele subþiri... µ Îmi placi. Dar eu am sã devin mai bun ca tine...

132

Moartea c[prioarei

ªi mã priveºte cu o candidã trufie, În jur se leagãnã-al pãdurii verde cerc, Mã simt pãtruns de-o-nlãcrãmatã duioºie µ Copil prostuþ, tu oare crezi cã eu nu-ncerc?

GENEZA Atunci, trecând ºuierãtor prin vid, Din zbor se închega un bloc lichid, Se rotunjea în goana-i purpurie ªi-ºi alegea o cale pe vecie. Pe el se-amestecau în vãi grozave Puhoaiele de ape ºi de lave. Deasupra nori clocotitori ºi ceaþã Acopereau priveliºtea mãreaþã. Materia îºi începea, enormã, Viaþa-n cea mai primitivã formã, Cu deplasãri spasmodice-n miºcare, Cu largile-i contraste þipãtoare. N-au fost atunci timpane sã audã Acele chinuiri de lume crudã A cãrora ecouri, distilate Sunt azi în mii de sunete curate. Ne-am închegat din ape ºi din foc, Ne decantãm în straturi sociale, Se-adunã tot mai harnic la un loc Azbest cu-azbest, metale cu metale. Nutrim un vis ºi nãzuim spre el, Noi, fauna semeaþã a furtunii, 133

CUPRINS

Nicolae Labi=

CUPRINS

Sã sune dintr-al nostru viu oþel Curatul sunet al perfecþiunii. Mult pânã-atunci. Dar dacã se-nfiripã Puþin mãcar din visul arzãtor, Pe nervii noºtri va vibra o clipã Ecoul sunetului viitor. ªi-asemeni clipe de vor fi mai dese, Dac-am lovi-n duºmanii dimprejur, Mai repede din ele se vor þese Prezentul bun ºi viitorul pur.

BALADÃ 1

ªi vântul de toamnã ºi noapte ºi chinuri revine ªi mi-a mai murit o iubire, în suflet lãsând Dureroase canale ce-odatã fuseserã pline De rãdãcinile ei dizolvate acum în nimic ºi în vânt. Toamna se-agitã cu gleznele vinete-n ploaie, Trupul bãtrân învelindu-ºi în zdrenþe de foi, Razele lãmpii elecrice-n vânt se îndoaie, Danseazã sinistru în pomi ºi-n oglinzi de noroi. Amintirile zac ciuruite de-atâtea erori În spitalele mele ºi nu vor sã moarã odatã, Le-nãbuº în ritmuri, în crini, în idei ºi vapori, ªi ele-aiureazã ciudat ºi se zbat ºi m-aratã. 134

Moartea c[prioarei

2

Cum vântul de toamnã ºi noaptea ºi chinuri încinge Lumea cu urletul lui rãguºit, uriaº, Micºorând ºi mãrind depãrtãrile; cum sub meninge Amintirile zac aiurind; cum danseazã-n oraº Razele lãmpii electrice; cum se dezbinã Stuful subþirilor ploi între maluri de zid, Mã gândesc la pescarii din delta cu voci în surdinã, La prietenii mei care-noatã în frigul putrid ªi inima-ntr-înºii îºi miºcã-ngrozitele clape, ªi mã simt împreunã cu dânºii în stuh ºi pe ape, Sâmburii vii ai pustiului veºted de stuh ºi de ape, Pe cer se-oglindeºte-ntunericul apei ce bate, Întunericul pomilor negri ce aerul bat, Întunericul vitelor care plutesc înecate, Negrul acesta nenuanþat. La rame, în lotci, liliecii alunecã-n ºire, Liliecii, ai nopþii de toamnã, trec muþi, cu foºniri, Adulmecã, trec pe-ncurcatele apelor fire, Adunã pe creºtet ºuviþele ploii subþiri, ªuviþele ploii cad pe obraji lunecos, Prelungindu-le barba pe piept ºi mai jos, Mai jos, pânã-n undele negre ce-o prind cu ardoare, Târându-le-o astfel în chinuitoare meandre spre mare. Nu se aprinde-ntre dinþi umezita þigarã, Liliecii, ai nopþii de toamnã, viseazã o varã ªi-o noapte când zeci de priviri de þigãri îºi descarcã Chemãrile lor clipitoare, sclipiri de cobalt, Când stelele tandre ºi mii se rãsfrâng lângã barcã ªi încã mai multe pe cerul înalt. 135

Nicolae Labi=

Dar noaptea e neagrã ºi-aproape-i furtuna ºi vântu-i. Valuri înalte cutremurã lotca trecându-i Peste clonþu-i înalt ºi-ascuþit, Pãtrund peste gulerul asprei mantale, suit, ªi-n cârpitele cizmelor teci µ Îmbrãþiºare perversã, tentacule reci. Undeva, în colibe, aºteaptã sã-i scalde Liniºtea orelor calde, Undeva, în colibe, copiii viseazã acum Duhuri din deltã ºi verzi, submarine palate. Nevestele stau la ferestre cu ochii în fum. (Iar au sã capete cearcãne, deci iar au sã fie mustrate.) Liliecii, ai nopþii de toamnã, alunecã-n ºire Cãtrãniþi de-ntuneric mai bine ca plasele lor, Adulmecã, trec pe-ncurcatele apelor fire, Cautã-n apa duºmanã comori Spre a-ºi plãti existenþa de-acum ºi postumã, Micului lor univers Pe care-l consumã ºi care-i consumã. 3

Ziua mai curge, dar rãu încâlcitã în stuh, Nedefinitã în timp, fãrã soare, secret. Pâclele lungi se deºirã încet prin vãzduh, Cãci undeva, enervant de încet, Cherhanalei îi smulge din cap mânios, Pãrul acesta lãþos. Umbrele celor dintâi care vin Din ceaþã încep sã se-nchege, pe rând, 136

Moartea c[prioarei

Vin scârþâind, vin din destin, Parcã prin vatã de sticlã trecând. Se-adunã mereu ºi-ºi plãtesc vieþuirea Tezauru-n coºuri e viu ºi se zbate µ Aur ºi-argint sângerat de zvâcnirea Crudelor bronhii cãscate. Apoi îl aºteaptã pe ultimul, strânºi în sobor, Dar cel aºteptat nu mai vine privirilor lor. Rãtãcit, poate cautã-o cale acum, în zadar, Poate-a pornit pe sub ape lãþoase de var Spre lumea informã ºi goalã ºi fãrã amar. (Îmi amintesc de un imn triumfal auzit, Toamnei târzii închinat acel imn auzit...) În soborul tãcut ºi egal S-a miºcat cineva dilatându-ºi priviri de metal, Cerul de toamnã strângându-l într-însele peste mãsurã ªi cu gura-nnegritã de urã, Sincopat de o tusã uscatã, Începe sub buzele sure sã-njure deodatã Toamna cu toate minunile ei ucigaºe, Cu pâcla ce-n oameni o cerne ºi nici n-o observi, Cu putreziciunea trufaºã ce-n toamnã se-ngraºã, Cu tot alcoolul pe care îl picurã-n nervi. Dar din plãmâni, din gâtlej, i-au þâºnit stropi de sânge-nchegat, ªi-njurãtura ori blestemul ãsta scâncind s-a tãiat. Atunci, rând pe rând, toþi ceilalþi din sobor Începurã sã-njure-n multiplele limbi ale lor, Pumni rãmuroºi se-ncleºtau de vãzduh scuturându-l, 137

Nicolae Labi=

Ca-ntr-un rit de revoltã teribil ºi vechi ca pãmântul, Cor într-un zbor arzãtor ce-l mãsor cu doar corpul pe care Plantele albe-l cântarã þâºnite din soare, Zbucium vital afirmându-ºi puterea ºi ura În lupta cu moartea ce-a pus-o în toatã natura. 4

Cel care aceastã revoltã umanã-ncepuse, Dar ºi-o curmase pe roºii petale de tuse, Buzele negre-ºi miºca ºi acum, ca ºi cum Ar fi strigat cu ceilalþi împreunã ºi-acum, Dar nici un cuvânt nu-i ieºea din gâtlejul surpat Doar un suspin modulându-se, doar un oftat, Neputincios, pregãtindu-se parcã s-adoarmã Acoperit de melodica larmã. 5

Vântul de toamnã ºi noaptea ce vine la mine, Dragostea mea ce murise în suflet lãsând Dureroase canale ce-odatã fuseserã pline De rãdãcinile ei dizolvate acum în nimic ºi în vânt, Dansul luminii sinistru-n oglinzi de noroi, Versul nescris, ori strivitã în buze rãsura, Sunt numai tonuri þesute în masa acelui Zbucium vital afirmându-ºi puterea ºi ura. A zburat repede-o frunzã prin razele geamului meu, Am privit-o distrat, neluând-o în seamã nici eu, ªi m-am gândit la pescarii din deltã mereu Noaptea întreagã de 9 spre 10 octombrie. 21octombrie1956

138

Moartea c[prioarei

MARINÃ µ Pentru ce-ai rãmas, iubire! µ Rãdãcinã-a unei flori Ce s-a destrãmat subþire În petale ºi vapori Ca sã zboare mai uºoarã, Sã renvie-a doua oarã În alt suflet, în alt ceas, Lãsând drojdia grozavã De pârjol ºi de otravã... Murmuram: µ De ce-ai rãmas? Înnegrit la chip ca marea, Noaptea lângã þãrm am stat Ascultându-i aiurarea, Plânsul ei zbuciumat, Ingânându-i cu glas mare Zãdarnica ei chemare Risipitã-n surd balans. ªi cu ea, prin vijelie, Am pornit µ mai blând sã-mi fie µ Sumbrul suferinþei dans. Nemiºcat dansam, ºi-n mine Ea-n acelaºi trup dansa, Se sorbea în lungi dulbine Ori în trâmbe se-azvârlea; Era rupere barbarã Dinãuntru în afarã Izbucniri de fum ºi sori µ ªi-n tenebrele ceþoase Cred cã faþa-mi lepãdase Linii, curbe ºi culori. 139

CUPRINS

Nicolae Labi=

Respirând sonor furtuna, Marea-ºi iese din veºmânt, ªi nebunã bate-ntruna Cu talazuri cerul frânt, Peste lume se agitã Neagrã, deznãdãjduitã, Vocile-i în zãri rãspund. Cere, cheamã cu putere, Îngrozind astfel, cum cere, Cu durerea-i fãrã fund. µ Tu, neliniºte, flãmândo, Marea pentru ce-ai lovit ªi cu mine-asemãnând-o O lucrezi necontenit Într-o hulã care geme ªi-i smulgi rugi ºi-i storci blesteme În învãlmãºirea rea? Forþã câtã ai, cumplito? Cum de nu þi-ai istovit-o Ori în mine, ori în ea? . . . . . . . . . . . . Liniºte pânã departe; Vântu-n zori amorþise. Numai semn cã-n fund mai arde, Hula de la fund trimise Creþuri galeºe ºi lente Cu smereli aparente, Plãci ºi suluri de mercur. Soarele creºtea din pete ªi vin valuri violete 140

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Peste pacea dimprejur. Cineva-mi spunea: „În lume Echilibru-i neclintit µ Fericite-aceste spume Împãcate-n infinit, Fericiþi ºi noi, în timp Înecaþi ºi-n Olimp µ Sufletul limpede, cugetul clar... Marea respirã precum ar dormi Calmã, puternicã-n zorii de zi... Etquellepaixsembleseconcevoir“ ªi ce pace pare a se zãmisli!

IDILÃ A doua zi mã liniºtisem parcã, Dar mai simþeam în mine cum se strâng Pletoase neguri, cum încet mã-ncarcã. Juca pe frunze soarele în crâng, ªi piscurile mã chemau curate ªi-am prins atunci cãrãrile a bate Cu puºca strânsã lângã ºoldul stâng. Suna în vãi o muzicã profundã, O muzicã a undelor pe prund, Între pãduri se rãsucea rotundã ªi peste ea se ridicau din fund Vuiri de tren, bãtaie de motoare, ªi sufletul doream cu-nfrigurare În muzica aceasta sã-mi inund. 141

Nicolae Labi=

Topoarele cãdeau pe lemn, departe, Euritmia codrilor ritmând, Laborioasa viaþã fãrã moarte Se distila din arbori ºi pãmânt, La stânã mestecau tãcerea câinii, ªi cât de arzãtor umplea plãmânii Ozonul curs pe palele de vânt! Era un negru þap, un þap þintat, Era ºi-o-ntunecatã cãprioarã, Din noapte de-nceput s-au desenat, Pe-un moale mal ºi galben ca de cearã Alunecau prin pinii ascuþiþi Solemni ca în legende ºi-adânciþi În pacea lor ºi-n pacea dinafarã. Puºca-n pãmânt ºi-a aþintit privirea, Neucigaºã, goalã de puteri; µ Voiam sã-ntreb pe unde-i licãrirea Izvorului ce mântuie dureri. Era un þap þintat ºi-o cãprioarã ªi-l întrebam µ pe unde se coboarã Izvorul verde-al linei mângâieri? S-au risipit într-un vârtej de ace, Într-un vârtej al àcelor de pin. Pãcat, mi-am zis, era atâta pace ªi cred c-am vrut sã o mai gust puþin. Pãcat, dar neclintita împãcare Se spulberã la orice întrebare, Mi-am zis, înãbuºindu-mi un suspin. 142

Moartea c[prioarei

ªi mai erau ºi doi þãrani pe-acolo, Dar mai la vale, într-un crâng de tei, El cu un braþ vânjos dãdea ocolul Mijlocului frumoasei lui femei, ªi feþele-n lut ars ºi smãlþuialã Li se vedeau plãsmite cu migalã De mâna asprã-a unor semizei. Altã putere, altfel de lucrare Mi-au apãrut acolo-n vale, jos; Cu liniile oarecum bizare, Forþate-n frângeri ºi-n frãmânt nervos; Ca pe-un fundal în scobitura zãrii Purtau aureola cugetãrii Topitã-n nori de aur luminos. ªi mâinile ce cald le erau prinse! Deget pe deget îºi afla inel. Nu mai simþeam candorile ne-atinse, Ci-un neastâmpãr, crud ca un scalpel, Dar, prea puþin artist, voiam amare Ori dulci rãspunsuri µ nu ºi contemplare. Voiam bãtãi de suflet, nu pastel. Nelogic suflet mai nutrim! Vom pune Mii de-ntrebãri pe vântul din copac, Pe apa-n strune, pe sãlbãticiune ªi pe legende izvorând din veac, Iar când doi oameni dragostea-ºi rãsfaþã, Pe buze întrebarea îmi îngheaþã ªi stânjenit mã-ndepãrtez ºi tac. 143

Nicolae Labi=

Dar înþeleg, iubirea-i tot ce are Mai tril de nai, mai trainic omu-n trai, ªi dacã una pâlpâind îi moare, κi suie alta lujerul pe plai Cum, dacã moarea ziua, îi urmeazã, O altã zi cu miezul de amiazã, Cu furtunosul soare ºi bãlai. I-i datã parte ºi amãrãciunii Cu cumpenele nopþii de coºmar Când deºirate în lumina lunii Vedenii infernale ne apar, Când gheare lungi ºi reci ºi aguride Ne pun pe coaste, coaste mai rigide, Spoind cu verde-al zidurilor var. Nu-i liniºte. Spre vãile Nirvanii Nu tind. De ce-ntr-al dragostei portic Eu liniºtirii sã-i ridic litanii Când restul vieþii mele nu-i ridic, Când mã-nfierbântã zbuciumarea purã A separãrii fierului de zgurã ªi-a sensului în vorbele ce zic? . . . . . . . . . . . . . . . . . Topoarele cãdeau pe lemn, departe, Euritmia codrilor ritmând, Laborioasa viaþã fãrã moarte Se distila din arbori ºi pãmânt, La stânã mestecau tãcerea câinii, ªi cât de arzãtor umplea plãmânii, Ozonul curs pe palele de vânt! Mãlini, august 1956

144

Moartea c[prioarei

CUPRINS

PIERDERILE Pseudospleenuri 1

Dar poate cã-i de vinã doar aerul uscat, Doar aerul de scamã ce-nãbuºe plãmânii, Ori leneºã amiaza când lin s-a legãnat În apa clocotitã pe lespedea fântânii. Cred însã cã-i urâtul ce s-a depus în voi Ca drojdia de vinuri pe cupele murdare, Ori zilele pierdute ce-au revenit, convoi, Sã sune-n amintire a gol, tânguitoare. În jurul minþii stinse se clatinã domol Un stol de aripi bete, neputincioase parcã, Înºurubate-n aer privirile ºi-n gol Þintesc o nevãzutã, aerianã Parcã. ªtiþi, n-o sã mai ajute, atunci când o veþi bea, Aþâþãtoarea noapte din ceaºca de cafea. 2

Încã zâmbesc, curate, cu buzele lor pale, Iubirile pierdute în clinchet de pocale. Într-un sicriu de ceaþã aºa au adormit, Au amorþit în umbrã firesc, fãrã blesteme, ªi apele uitãrii le duc necontenit ªi nu mai este nimeni la viaþã sã le cheme. În locul lor sosirã cu negri maci în dinþi Femei întunecate cu gura tutunie, 145

Nicolae Labi=

Cu ochi ca alaunul, ºi au dansat fierbinþi, ªi rãguºit cântat-au o tristã melodie. Lãsându-vã mai singuri le duce Râul Verde Imaginând din aburi figura lui Satan, Le duce ºi pe ele ºi dupã zãri le pierde În raclele greoaie, cioplite grosolan. 3

V-aþi furiºat spre margini din câmpul de bãtaie Cu poala pelerinei adusã pe obraz. V-a închircit ºi braþul, ºi spada nu mai taie, ªi beþi al nepãsãrii înºelãtor extaz. Nimic nu mai agitã nervurile acestei Fãpturi care-n grãsime v-a-nmugurit anost; Zac gângavele gânduri în pluºurile þestei ªi-a cãpãtat albeaþã cristalul ce-a mai fost. µ Eºti oribil. Mila tresare doar o clipã ªi îmi trimite-n faþã palorile ei moi, Când în adânc, slãbitã ºi rar, aud cum þipã Viaþa, ce se-neacã încet, încet în voi. Nu mai aveþi o þintã ºi mlaºtina v-a supt µ Mãrgele de mãtãnii când firele s-au rupt. 4

Când amintirea-n faþã ca pe-un covor aºtern, Vãd c-am trecut odatã ºi eu acest infern! Împleticit în alge de lene ºi de vin, Neînsoþit de nimeni pe neguroasa cale, 146

Moartea c[prioarei

Am descifrat misterul otrãvilor de crin ªi lubricul descântec din buze de pocale. Nu mã mai minte nimeni aici. ªi nici nu am Rupturi de conºtiinþã cã v-am ºtiut din vreme. Pe când strãbat cu poftã un levantin bairam, Adun venin, sã-l picur în coadã la poeme. Cunosc cã nu-i de vinã nici aerul uscat, Nici aerul de scamã ce-nãbuºã plãmânii, Nici leneºa amiazã când lin s-a legãnat În apa clocotitã pe lespedea fântânii.

147

Nicolae Labi=

CUPRINS

PANTHEON Evocãri

ARTHUR RIMBAUD Scuture-ºi pe bulevarde capitala româneascã Galbeni tei ºi suie-ºi slãvii inegal, semeþ contur, Din vuirea de tramvaie ºi din ud pavaj sã-þi creascã Evocarea mea frãþeascã, încâlcit ºtrengar, Arthur! Cât de straniu sunã astãzi imnurile foamei tale, Cât de nefireºti soldaþii, galonaþii, verzi, „piu-piu“! Dar în þara ta-ºi mai târâie poverile carnale Haita care-ai blestemat-o, ameþitã de rachiu. Plictisiþi de bãuturã, rãzvrãtit numele tãu îl Pomãdeazã flaºti alcoolici în subsolul monoton, Când din cartea ta rãsare ºi înalþã crunt ilãul Cu severii ochi privindu-i þintã, gravul „Forgeron“. Dar poporul tãu ºi lumea spulberã murdara crimã De a-þi fi târâtã faima într-al vinurilor fum, Nu absintul, nu bohema, numai patima sublimã, Neastâmpãrul tãu tragic te-a-nviat aici, acum. Coborât-ai de pe soclul státuilor funerare, Ai pornit sub carul mare, fluierând un cântec viu. Cãtre tonþi rânjeºte ºtirbã umbra smulselor picioare, O sfidare, de pe piatra piedestalului pustiu. Drumurile þãrii mele stau în faþa ta, ºiraguri µ Amintirea ta colindã-le-n cadenþã, furtunos. 148

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Când pãºi-vom împreunã vor ieºi în negre praguri Toþi fierarii, cu bezele fluturate din baros. Uite-n zare asfinþitul cu aprinsa lui vãpaie, Parcã-n zãri batalioane duºmãnoase s-au ucis. Flame mari de foc ºi sânge parcã-n zãri se încovoaie Ca în zilele de lupte ºi de chinuri din Paris. Uite-mi inima ºi þara: de furtuni înnoitoare, De-un balcanic neastâmpãr, zbuciumate-s inegal, Poate-a visului tãu roºu o frânturã îþi apare Prin aceste-ntinse câmpuri, prin furnale ºi metal. Sã-þi privesc obrazul palid, sub vâltori de pãr rebele, În sfârºit, de bucurie luminat, prea dornic îs µ Cãci prea des, încins la glezne cu-ale timpului inele, Þi-ai turnat nefericirea în cascadele de râs. Scuture-ºi pe bulevarde capitala româneascã Galbeni tei ºi suie-ºi slãvii inegal, semeþ contur. Din viurea de tramvaie ºi din ud pavaj sã-þi creascã Evocarea mea frãþeascã, încâlcit ºtrengar, Arthur.

FRAN Ç OIS VILLON Pitic cu zâmbet tragic, gãsesc oricând în tine, Când osteneala vine, renãscãtor imbold µ În rãzvrãtirea penei cu cioc tãios ºi ager ªi-n crunta rãzvrãtire a spadei de la ºold. Þi-a curs pe buzã vinul ºi cântecul ca valul Pãtruns de-un neastâmpãr voios ºi epocal, 149

Nicolae Labi=

Mai plin ca madrigalul ce-l încrusta rivalul Cu diamantul rece, la chefuri, pe pocal! Sub ºtreangul stãpânirii tu stãpâneai o lume, Oceanele baladei le strãbãteai înot µ Flori albe ºi flori negre-s pe câmpurile tale De Martha descântate ori lubrica Margot. ªi-acuma, peste veacuri, mânia ta o fluturi, Primejdioasã, asprã, cu ascuþiºuri lungi µ Iluminat feeric de fulgere de sãbii Râzi ºi acum sub faldul zãpezilor de-atunci. Dã-mi voie, la picioare sã-þi desfãºor în pripã Acest poem balcanic µ umil covor sã stea µ E veºnicã din viaþa ta fiecare clipã Prin zâmbetul tãu tragic, vibrând de febra ta.

MIORIÞA Pe-un picior de plai, pe-o gurã de rai, Zbuciumat se plânge fluierul de fag. Inima mi-o strânge ºi-mi pãtrunde-n sânge Acest cântec dureros ºi drag. Stelele fãclii, pãsãrele mii, Jalea îºi descântã-n fluierul de os... Tainic îºi frãmântã cadenþarea sfântã Acest cântec trist ºi luminos. Se îngânã lin liniºti în arin, Tremurã la stânã fluierul de soc. 150

CUPRINS

Moartea c[prioarei

Mãicuþã bãtrânã cu brâul de lânã, Ce mai caþi bãtutul de noroc? Brâul tãu din copcii s-a desprins µ târzii, Paºii þi-i înseamnã pe cãrãri cu lunã... Pentru ce ºi astãzi lãcrãmezi ºi vii Când la stânã fluierele sunã? El, cu ochi ca mura, tras ca prin inel, El, cu plete negre-n vânturi scuturate, N-are sã mai poatã mândrul ciobãnel Înaintea ta sã se arate... Ochilor tãi tulburi pentru veci li-i dat Legãnat pe triluri, palid, sã îl vadã, Paºilor sã-l cate pentru veci li-i dat În pãdurea lungã de baladã... Osteneºti... O clipã numai sã te-opreºti. Odihneºte-þi ochii în afund de zare... Vai, pe zare-n nouri µ turmele cereºti µ ªi-auzi glasul tragicei mioare... De ce fugi pe câmpuri, dupã ce chemãri? Despletit þi-i pãrul µ albã vâlvãtaie... Vezi, de vânturi dusã, s-a topit sub zãri Mioriþa laie, bucãlaie...

* * * Pe-un picior de plai, pe-o gurã de rai, Stau câteodatã împietrit ºi mut Sã-nþeleg o clipã ne’nþelesul grai Plin de jalea unui veac trecut... 151

Nicolae Labi=

CUPRINS

TÂNÃRA GARDÃ

VÂRSTA În dimineaþã bolta vibreazã strãvezie De-ntâile semnale ºi-ntâile chemãri, Rostogolit sub ceruri un vânt porni sã-nvie În viscol de petale rotindu-l între zãri. Sunt locurile limpezi ºi codrii încã lini, Dar soarele fierbinte ºi-aþâþãtor pãtrunde, Adulmecã vãzduhul, trezite de lumini, Neliniºtite ramuri, neliniºtite unde. Întâi, vestind furtuna, în stol, mari pãsãri prind Sã-mpestriþeze câmpul cu umbrele fugare. ªi strigãtele scurte pe care le aprind Nervos parcã se-ntreabã: µ De ce oare? ªi se adunã norii bufnindu-se-ntre ei. Izvoare se-adapã din ploi cu toatã gura, Cad trãsnete grãbite în falduri de scântei ªi rãvãºitã, bubuie natura. Se mântuie-apoi toate ºi aburi cresc pe creastã, Sub cerul pur izvoare bogate trec în salt, ªi stãruie pe noua întindere, mai castã, Ozonul cu mireasma-i adusã mai înalt. 152

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Aceasta-i tinereþea, furtunã ºi senin, Beþie a visãrii, sforþãri de zi, lucide, Triumf de certitudini, al îndoielii chin, Miraculoasa floare cununa ºi-o deschide.

DRUMUL Cu ochii încã fragezi am vãzut Cum vechile castele se surparã ªi cum s-a rãsucit peste Carpaþi Vârtejul ce-a-noit aceastã þarã. Iar cele ce-am vãzut s-au încrustat Într-al pupilelor adânc, ca-n stâncã; De-aceea azi, în ochi de ne priveºti, Ai sã le vezi cum ard distincte încã.

ENTUZIASM (La douãzeci de ani) lui Eugen Mandric 1. RITM INIÞIAL

Cu zvâcnet tâmpla mi-o lipesc ades Pe pântecul materiei imens, De-acest pântec bântuit de patimi Care-mi încing la alb închipuirea; Aud ori bãnuiesc un freamãt surd Trãdând entuziasmul vieþii veºnice, Al vieþii minerale ºi organice, Al vieþii izbucnind prin orice por. 153

Nicolae Labi=

CUPRINS

Nerãbdãtoare sevele se zbat În intima materiei fãpturã, Ori mai intim ºi mai neauzit Alunecã atomii transparenþi Ce-nchid în ei ameþitoare goane Pe gheme kilometrice de drum. Ascultã-n câmp cum sunã primãvara, Fineþea clinchetelor ei lichide, Privind la cer imagineazã-þi aºtrii Care aleargã huruind vital, Ascultã în retorte cum lucreazã Acizi ºi sãruri tonic murmurând, Ascultã clocotul de sânge tânãr Din vinele femeii tale scumpe. În toate e un ritm entuziast, E ritmul energiei fãrã moarte, Al înnoirii fãrã de sfârºit Laboriosul ritm care complicã Materia, miºcatã pe spirala Necontenitei perfecþionãri. . . . . . . . . . . . . . 5. DANS RITUAL

Timpul în preajmã-ne-ºi zornãie clipele µ Iatã-ne inima µ focuri teribile µ Încã puþin ºi irump Lavele-i µ aur ºi plumb.

154

Moartea c[prioarei

Timpul ne umple în grabã pocalele, Mintea-ne-ºi scapãrã spada ºi zalele, µ Iatã µ ne cheamã-n curând Clopot ori gong rãsunând. Noi gãtiþi, cu inimi treze ªi cu plete-n vânt jilave, Vom dansa pe metereze Cum spartanii-n ore grave; Câmp rãsunãtor de luptã Sub lumina de amiazã-i µ În vibrare nentreruptã Paºii-þi cãtre el ritmeazã-i. Pentru bãrbãteasca goanã A puterii din artere Sã dansãm, prieteni, dansul De învârtejiri severe, Pentru bãrbãþia minþii Sã pornim un dans sub stele, Sã sclipeascã-n raze zimþii ªi cupola frunþii mele. Pentru cei ce ieri luptarã Dar bãtrâni azi zac la corturi, Sã dansãm ca niºte flãcãri Îmbrãcate-n albe porturi, Sã dansãm rotind în aer Fluturãri de curcubeie Pentru oastea care-aºteaptã-n Pântec rodnic de femeie. 155

Nicolae Labi=

Din cãlcâie nu din buze Nu, ºi nu din albe clape. Sunet nou de înnoire Ne-a electrizat aproape. Dans al mãrii ºi al sorþii, Dans de ape, dans de parã, Iatã, n-au sfidat proporþii Când cu voi ne compararã. 6. TROIA STRÂMBÃ

Strâmbã Troie-a vechii lumi, Între ziduri nu însumi Lectorii de epopee, Roditorul tãu Enee În atâþia ani de jaf S-a-ngrãºat ºi zace-n praf, ªi prin timpi n-o mai putea Sã-þi lungeascã stirpea ta. Þi-e Helena-mbãtrânitã Cu tentacule moluºte, Rod muncit de alþii cere Sã înghitã ºi sã muºte Ruginitele lãcate, Porþile îþi sunt surpate µ Lupþi cu spasme disperate În paragini de cetate. Te supui pãstrând otravã µ Steaguri albe sui spre slavã; Steaguri sui chemând mai iute 156

CUPRINS

Moartea c[prioarei

Alte Troie sã te-ajute, Iar ostaºii tãi cu mascã Umblã-n tainã fãrã cascã. Oaste nouã, fraþi ai mei, Câte douãzeci de ani, Fii de neînfrânþi ahei, Armele-nvãþãm a prinde În aceste vremi distincte µ Sã le-ntoarcem spre duºmani!

157

Nicolae Labi=

CUPRINS

ALBATROSUL UCIS

ALBATROSUL UCIS Când dintre pomi spre mare se rãsucise vântul ªi-n catifeaua umbrei nisipul amorþea, L-a scos un val afarã cu grijã aºezându-l Pe-un cimitir de scoici ce strãlucea. La marginea vieþii clocotitoare-a mãrii Stã nefiresc de þeapãn, trufaº, însã rãpus. Priveºte încã parcã talazurile zãrii Cu gâtul galeº îndoit în sus, Murdare ºi sãrate-s aripile-i deschise, Furtuna ce-l izbise îi cântã-un surd prohod, Lucesc multicolore în juru-i scoici ucise Al cãror miez cãldurile îl rod. De valurile aruncate pe þãrmul sec ºi tare Murirã fãrã luptã sclipind acum bogat. Le tulburã lumina lor albã, orbitoare, Aripa lui cu mâl întunecat. Deasupra þipã-n aer dansând în salturi bruºte, Sfidând nemãrginirea, un tânãr pescãruº. Rãzboinicul furtunii zvârlit între moluºte Rãsfrânge-n ochiu-i stins un nou urcuº. 158

Moartea c[prioarei

Când se-nteþeºte briza aripa-i se-nfioarã ªi, renviat o clipã de-un nevãzut îndemn, Îþi pare cã zbura-va din nou, ultima oarã, Spre-un cimitir mai sobru ºi mai demn.

SUNT DOUÃZECI DE ANI... Sunt douãzeci de ani ºi încã unul... N-aº vrea nici unul sã i-l dau minciunii. Sã zboare toþi spre zare cum colunul Care apoi se-ntoarce în pântecul genunii. Dar toate astea-s fleacuri: mai presus Eu ºtiu un lucru care-i þinta vieþii: Sã þii un steag, destoinic, cât mai sus. E steagul roºu-al meu ºi-al dimineþii. E steagul cui? Eu cred cã e al meu, Ori poate-al lumii, izbutind sã doarã, Când din infernul inimii, mereu, Însângerat mi-l flutur în afarã. Iar seara, când se lasã cu rãcoare, ªi cerul se întunecã-n frumos Însângerat ºi vast mai ard în zare Înmiresmând în chip de chiparos. 3 decembrie 1956

159

CUPRINS

Nicolae Labi=

CUPRINS

EPITAF I Iertat sã fie cel ce la mânie, Mi-a împlântat cuþitul pân’ la os, Dar neuitat ºi neiertat sã fie Cel care-a râs de gându-mi bãtãios.

EPITAF II N-am jinduit sã surp sori plini de viaþã Ori din planete moarte sã scapãr eu scântei, Dar tind s-aprind din mohorâta ceaþã Al cugetãrii strugur ºi-al semenilor mei.

*** Pasãrea cu clonþ de rubin* S-a rãzbunat, iat-o, s-a rãzbunat. Nu mai pot s-o mângâi. M-a strivit, Pasãrea cu clonþ de rubin, Iar mâine Puii pãsãrii cu clonþ de rubin, Ciugulind prin þãrânã, Vor gãsi poate Urmele poetului Nicolae Labiº Care va rãmâne o amintire frumoasã... * Versuri dictate de N. Labiº la spital, în dimineaþa de 10 decembrie 1956, câteva ceasuri dupã accident.

160

POEZII ANTUME NEINCLUSE ÎN VOLUMUL

PRIMELE IUBIRI

Nicolae Labi=

II. GEOGRAFIA TIMPULUI 1. P A L M E L E

Da, palmele-ntr-un an s-au mai asprit. Sunt bãtãturi mai trainice pe ele. Metalul ce durea la început Le-a întãrit, topindu-li-se-n piele. Ele îmi cer mai multã încordare ªi cer gândirii proaspãt înþeles. Cerinþa lor e mult mai hotãrâtã Când fruntea grea mi-o sprijinã ades. Încep sã bag de seamã, în sfârºit, Cã multe îmi rãmân neînþelese, Cã-n orice fapt sunt adevãruri mari De care-odatã nu pãrea sã-mi pese. Încep sã simt înfriguratul chin Al setei de-a cunoaºte-aceste taine, De a nutri spre ele-un dor flãmând, De-a le cunoaºte pure, fãrã haine. 2. DR AGOSTE A

Cu ea ºi mâine-oi hoinãri sub soare, Vom fi noi doi, zburdalnici ori cuminþi... Dar mã mai mulþumesc ºi astãzi oare Doar sãrutãri ºi-mbrãþiºãri fierbinþi? Ades, în loc sã cugete, ea râde, 162

CUPRINS

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Sãruturile-nãbuºesc idei, Totuºi iubesc, încã iubesc frenetic, Fãptura ei ºi mersul lin al ei. De mâine, rãsuci-voi tot ce-a fost µ Iubirea va lua drum nou, ori piere. Sunt sigur, ea mã va privi ciudat ªi lãcrãma-va, poate, în tãcere. Îi va fi grea. ªi mie-mi va fi greu. Voi îndura, gândind ce-o sã urmeze. Când urci pe munte, truda þi-o înfrângi Visând la piscuri, nalte metereze. 3. GEOGR AF IA TIMP U L U I (1)

Schimb curgerea acum în plan intens: Geografia timpului e-n faþã. Epoca mea e-aici: câmpii ºi munþi, Diversitate vastã ºi mãreaþã. Sunt mii de râuri, unele curg drept, Iar altele pe cãi ocolitoare, ªi totuºi toate se îndreaptã-acum Spre marea mare, purificatoare. Totu-mi pãrea întâi învãlmãºit. Mergeam µ dar unde, nu-mi pãsase mie. ªtiam cã-s tânãr, cã iubesc adânc Tovarãºii de muncã ºi mândrie, Nu cunoºteam primejdiile mari ªi poate de aceea n-aveam teamã... Frumos mai e sã zbori! Dar ce frumos E-atunci când zbori spre steaua ce te cheamã!

163

Nicolae Labi=

4. GEOGRAFIA TIMPULUI (2)

Trecând prin timp, îl însemnãm sub pas µ Aºa îl reprimeºte universul. Dar însuºi timpul, când prin el pãºim, Ne schimbã tainic inima ºi mersul. Nu bãtrâneþea,-n urmã alergând, Spre moarte pasul cearcã sã ni-l poarte, Ci doar maturitatea creºte-n noi ªi ne maturizãm pânã la moarte. Din epocã, din zborul ei ºi-al meu, Uzina e o parte, o arterã. Nu fierbe-n doar fier ºi minereu, Ci seve ce hrãnesc aceastã erã. Pulsaþiile ei se pot simþi Pânã ºi-n iarba fâºâind sub coaste µ Cu ele-amestecate se aud Pulsaþiile noastre furtunoase.

PE OBCINELE STÂNIªOAREI Pe òbcinele Stâniºoarei am trecut Când soarele însângera a înserare, Pãºeam tãcut, cu gândul dus cãtre trecut, Cu gândul dus la o iubire trecãtoare. Urcau din vãi vuiri de ape, monoton Cãdeau de sus vuiri de brad, înmiresmate. Eram mâhnit ºi ameþit de-atât ozon ªi de-amintiri ce-mi reveneau nenduplecate. 164

CUPRINS

Moartea c[prioarei

Când deodatã-n jurul meu s-au arãtat Brazi mulþi, brazi morþi, ca o pãdure nãruitã, Un cimitir de brad aprins, de brad crãpat, Între bureþi, prin iarba grasã, putrezitã. Eu am vãzut arzând pãdurile în vânt Când canonadele pe òbcini bubuirã. Se înclinau prin munþi cu fruntea la pãmânt Copacii care legãnându-mã-mi doinirã. ªi flãcãrile uriaºe se zbãteau Ca duhurile brazilor de dureroase, Rãºinile ºi scoarþele pe brazi trosneau ªi de pe trunchiuri se cojeau ca de pe oase. Din acest iad în care oamenii murind Mai încercau sã scape totuºi cu viaþã, Pãstrez memoria rãºinii sfârâind, A flãcãrilor fâºâind printre verdeaþã. ªi-a-ngrozitoarei preschimbãri: aceºti copaci Ce-mi fermecau cu susur limpede auzul Schimbau în þipãt fremãtãrile lor dragi ªi-i hãcuia ºi îi surpa în scrum obuzul. Simþirea asta-ntreagã-n suflet mi s-a-ntors ªi m-a-ncercat cu ascuþiºurile-i dure Când soarele sub nouri licãrul ºi-a stors ªi m-am gãsit în cimitirul de pãdure. Se-ntunecase. Putregaiul lumina Cu pâlpâiri livide-n pâlcuri ºi buchete. 165

Nicolae Labi=

Pãºind grãbit, m-am depãrtat de vraja rea A luminoaselor ºi tristelor schelete. Ele sclipeau în urma mea: a fost rãzboi. În faþa mea sclipea o stâncã: este pace. Oh, cât de cald sunau tãlãngi în deal, la oi, Ce moale vântul tremura peste cojoace! Curgeau din fluiere doinirile-argintii, Lin aburea laptele proaspãt în ºiºtare, Clipea-nstelarea rãcoroasã în tãrii, Se clãtinau pãdurile nemuritoare.

IMPRESII DIN MUNÞI 2. C IU TU R A

Un om în miezul zilei se razimã-n þapinã, Cu faþa încordatã, îngândurat puþin. κi ºterge de pe frunte sudoarea de luminã ªi-i fumegã în spate cãmaºa lui de in. Din ciutura-ngheþatã el soarbe-o-nghiþiturã, Apoi ºi-ndreaptã paºii cãtre pãduri, tãcut. ªi ciutura pãstreazã sãrutul lui pe gurã Precum, sfioasã, fata, întâiul ei sãrut.

166

CUPRINS

Moartea c[prioarei

CUPRINS

LUPTÃTOR ÎN ATAC Mã-nchin adesea la izvoare. Când sorb din unde însetat, Închin poeme ºi pahare ªi tot ce poate fi-nchinat. Dar boierimii niciodatã Eu inima nu mi-o închin, Nici strofa, cupã cizelatã, Cu asprul poeziei vin. În limpezi spaþii siderale Poate mi-ar fi comod sã stau, Nepãsãtor cã-n glii natale Atâtea lupte mari se dau. Însã vãpaia viei inimi În van astfel þi-o iroseºti. Zadarnic nu te-nchini la nimeni, Când n-ai mândria sã loveºti. Ne este libertatea scumpã, Dar poþi s-o pierzi ori poþi s-o vinzi, ªi ea nu poate sã irumpã Între-a saloanelor oglinzi. Ea înfloreºte-n fremãtarea Laborioasã de pe strãzi. Nu va pãli iluminarea De ºtii s-o ai ºi s-o pãstrezi. Mai liber nimeni nu-i pe lume Ca luptãtorul în atac; El, care-ncearcã sã îndrume Destinele acestui veac; Chiar de-a fost prins ºi-ncins cu fiare, 167

Nicolae Labi=

El libertatea nu ºi-a dat, ªi e mai liber, chiar de moarte, Decât acel ce n-a luptat. Pe nava veacului, rapidã, Nu poþi fi simplul pasager Ce vrea-n cabinã sã se-nchidã, Plângându-se de „mal de mer“. E-n van cultura ºi gândirea De n-ai ºtiut sã le-mpreuni Cu-avântul ºi însufleþirea Dezlãnþuitelor furtuni.

LINIªTE DE IARNà Cu vuiet veºnic, Suha sub mãguri îºi înfundã Pumnalul viu al undei, învãluitã-n fum. Ce limpede e cerul! Din liniºtea profundã A sufletelor noastre s-a-mpãrtãºit acum! Dã-mi palma. Uite-mi tâmpla. Ca aurul de grea. Parcã-i sub tâmplã inima mea. Bate. Ne-nconjurã în falduri ºi legãnãri de nea Carpaþii albi ai dragostei curate. Atât de mult visatã ai fost, când pentru mine Tu nu erai pe lume, cã nu ºtiam cã eºti ªi c-ai putea aievea sã-mi oglindeºti, senine, Doar gândurile mele în ochii tãi, aceºti. Visam un vis de iarnã, ca înfrãþiþi pe zare, În munþii albi ce-ºi poartã sublimul lunei nimb 168

CUPRINS

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Neîntinat de valul suspinelor hilare, Mari idealuri scumpe cu tine sã le schimb. ªi iatã cã sãrutul dintâi, înnobilându-l Cu contemplãri subtile de vãi ºi de tãceri, Mai nobil sunã încã ºi mai firesc cuvântul, Esenþa vremii noastre ºi-a luptelor de ieri. Rãmânem în tãcere ºi amintiri prelunge, Cu viscol roºu gândul ºi visele ne-au nins. Montanul peisagiu nu poate sã alunge Din vine frãmântarea acestui veac aprins. Cum poþi tu sã-mi astâmperi ºi lãcomia gurii ªi lãcomia vastã a gândurilor noi? Ce liniºte adâncã-i în zbuciumul pãdurii! Ce liniºte-i în sensul furtunii din noi doi! Cu vuiet veºnic, Suha sub mãguri îºi înfundã Pumnalul viu al undei, învãluitã-n fum. Ce limpede e cerul! Din liniºtea profundã A sufletelor noastre s-a împãrtãºit acum.

BALADÃ OBI ªNUITÃ 1

De-þi potriveºti pe suflet un vis prea larg ºi greu, Dorind sã-l urci cu tine sub cerul de amiazã, El cade-n falduri strâmbe, împleticit de pas µ Ca un veºmânt strãin, te ruºineazã. 169

Nicolae Labi=

Pe arcul lui Ulise zadarnic mâna pui, Nu vei curba vreodatã uscata-i coastã durã, Încremenitã-n tolbã sãgeata va dormi µ Modest, alege-þi arcul pe mãsurã. Atunci prin zeci de þinte va zbârnâi sonorã, Cu agerimi depline, sãgeata ta de fier, ªi-o vei putea întoarce oricând, cu semeþie, Spre nourii vrãjmaºi ce trec pe cer. 2

L-a înduioºat o frunzã Care zgribulea în ceaþã, L-a mâhnit o floare albã Vestejitã pe fâneaþã, L-a-ncântat un zbor de pãsãri, Rotunjit pe-albastrul bolþii µ ªi-a privit cu tulburare Cum îºi scoate iarba colþii. A simþit apoi iubirea Cum deasupra lui înclinã Cupa plinã-mbãtãtoare De mireasmã ºi luminã. A crezut atunci cã ºtie Tot ce pot afla poeþii, Cadenþând uºor ºi searbãd Bucuria grea a vieþii. Din naiv grãunte, visul S-a mãrit apoi µ un munte, 170

Moartea c[prioarei

El visa cu-alexandrinul Timpurile sã le-nfrunte. κi vedea iubita-n veacuri Pe dactile legãnatã. Strãvezie peste moarte. Noua donnã-angelicatã. Ea, materialã încã, Gravã-l asculta ºi tristã µ Exigenþa pentru versuri În iubire nu existã. Când iubita nu e critic, Doru-n stihuri þi-l revarsã µ Nu te va mustra severã Cã „de ce þi-i rima ºtearsã?“ Dimpotrivã, de mândrie, Dulce tresãlta-va pieptu-i. Va rosti mãgulitoare: „Ce romantic ºi deºteptu-i!“ Nou recrut în cavalcada Cu pegaºi ºi muze blânde, Tinere, voios îþi fluturi Pletele de vânt rãsfrânte. 3

Lupta trudnicã începe Cu o fierbere enormã: „Cum rimau înaintaºii?“ „Ce e fond ºi ce e formã?“ 171

Nicolae Labi=

Totuºi rimele ºi ritmul Prind cu greu vibrãri de clopot, Vorbele se cer în prozã Unde-ar luneca mai slobod. Nu renunþi; pe mânã numeri ªiruri de silabe rare µ Versul însã parcã strigã A obidã ºi sforþare. Marea sunã-n piculinã, Lacul sunã-a cãngi ºi roþi... Din întreaga-þi strãduinþã Înþelegi atât: nu poþi! 4

Adolescenþa, sorã cu marile elanuri, Adolescenþa, sorã cu marile greºeli, S-a scurs, lãsând în urmã bagaje desfãcute ªi remuºcãri ce nu poþi sã le-nºeli. Din gânduri rãzleþite, din îndoieli sumare, Se þese cugetarea cu luciu strict egal. Tu vezi ca-ntr-o oglindã, mai slab decât crezuseºi Nevrednic de-ncântatu-þi ideal. Când te-nãlþai spre slavã era uºor urcuºul, Pe aripi iluzorii creºtea în larg ocol. Acum, privindu-þi faþa, te înspãimânþi deodatã De saltul greu care-l încerci în gol. Existã viaþa largã necadenþatã încã, Ce-n viitor deschide fantastice fereºti. 172

Moartea c[prioarei

Complexa-i frãmântare, esenþa ei µ ºi lupta N-o poþi crea. Poþi însã s-o trãieºti. Din resturi consumate încercãri sterile Alt vis sã-þi reînvie, ascultã azi alt glas. Întârziat sosi-vei în locurile unde Eºti aºteptat în acest ultim ceas. Nici pentru tineri viaþa nu-i nesfârºit de lungã µ Ea nu aºteaptã-n poarta intimului banchet. De timpuriu gândeºte sã faci ceva durabil, Dacã nu vrei sã putrezeºti încet. Ai vrut sã spui în versuri ce-nseamnã duioºia, Ce-nseamnã zborul lacom spre luptã ºi spre þel. N-ai reuºit. ªi totuºi mai este încã vreme µ Poþi spune-acestea toate ºi-n alt fel. Cu buzele strivite-ntre ele de-ncordare, Vei pãrãsi altarul trecutei amãgiri, În faþã satul umed îºi suie-n ceaþã fumul, Printre copacii toamnelor, subþiri. 5

În încãperea albã e-un univers mãrunt, Plãpânde trupuri strânse în straie de aba, Ochi în candori sfioase ºi cranii tunse scurt... Acestea toate în puterea ta. Priviri ºi-abecedare catalizezi sever Ca sã se nascã sarea învãþãturii, nouã. 173

Nicolae Labi=

CUPRINS

Afarã plouã-n silã din cerul uriaº, Rãcoare-mbelºugatã,-afarã plouã. Sub creºtetele tunse se plãmãdesc imagini Ce-au sã se împlineascã în anii care vin. Mai ºtii µ poeþi de seamã îi vei cunoaºte mâine, Þi-s dragi. Nu eºti invidios, puþin?

LUPTA DUBLà Sã ne pãzim cu grijã de al uitãrii val Cunoaºterea culeasã cu trudã, dinafarã. Dacã-am pierdut o datã un adevãr vital, Îl regãsim mai greu a doua oarã. Cuprins de somnolenþã, uitam odinioarã Esenþa vremii noastre; ºi ca s-o aflu iar, Pe drumuri încâlcite sub soarele de varã, Am strãbãtut un dureros calvar. Credeam cã se cuvine sã împlântãm hangere Doar în putreziciunea aflatã între noi, Cã, mai presus de toate, în viaþã ni se cere Sã mãturãm ograda de gunoi. Sã ardem, da, gunoiul ce aerul împute! Acestea toate însã ar fi fãrã folos Dacã-am uita cã-n faþã duºmanul îºi ascute Pe gresie cuþitul veninos.

174

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Adunã inerþia în faþa noastrã oaste, Gãtit de luptã fie deci oriºice bãrbat, Dar sã stârpim µ destoinici µ ºi-n rândurile noastre Tot ce-i de inerþie cariat. Aceastã luptã dublã s-o ducem treji ºi duri, Uniþi ºi-n suferinþe, uniþi ºi în victorii, Precum uniþi pe viaþã stejarii din pãduri Întâmpinã furtunile ºi zorii.

AL TUTUROR El a plecat din munþi ca un izvor, Vuind impetuos, sclipind la soare, De sus se-ntoarce, preschimbat în nor, Cu ploaie caldã, binefãcãtoare, Dã sevã rãdãcinii încordate, Învioreazã tropotul de cerbi... Când spalã colbul adunat pe ierbi Îi curg în suflet valuri tulburate. El nu-i numai al lui: e-al meu, al florii, Al brazilor, al coaptelor podgorii µ ªi-i totuºi el, atât de neºtirbit! N-aratã ce lumini în el scânteie; Doar când se odihneºte, însorit, Fãrã sã vrea aprinde curcubeie.

175

Nicolae Labi=

CUPRINS

NOURII Privesc grãbiþii nouri ce-alunecã pe zãri, Topindu-se departe ºi revenind întruna. Parcã-mi trimit tãcute, nostalgice chemãri, Ei, fraþii cu dreptatea, cu ziua ºi cu luna. Oceane mari de apã pe-a cerului genuni Câteodatã-s limpezi ca lacrima pe-o pleoapã, Revarsã altãdatã ºi trãsnet ºi furtuni µ Rãmân aceleaºi totuºi oceane mari de apã. Ce chipuri prinde-n slavã al norilor convoi! Centauri, turme, nave, creneluri de redutã... Noi îi urâm când grindini revarsã peste noi, Noi îi iubim, cu stropii lor calzi, când ne sãrutã.

176

POEZII APÃRUTE POSTUM

Nicolae Labi=

CUPRINS

CÂNTEC DE ÎNCEPUT (Fragmente)

Aripi de vultur în zbor de sãgeatã Icar ºi-a rotit, Cei doi pumni omeneºti lacomi sã-mplânte în soare, Astãzi eu vreau sã întreb rãzvrãtit nesfârºirea: Cum de-a-nchegat dupã-atâtea puzderii de ani Între arsurile tâmplelor mele pornirea ªi strigãtul celui cãzut! Zbor, zbor cu anii mei tineri, Zbor ca un ºoim înconjurând strâmta-nchisoare-a pãmântului, Aripa mea se izbeºte mereu de zãbrelele nemãrginirii ªi parcã-i un veac de când zbor. Azi, înainte de-un nou ºi sãlbatic avânt, Vreau ca sã cânt cu cântecul meu de-nceput. Când se nãscuse poetul ochii-i vãzuserã munþii înalþi, Cerul înalt ºi frumos. Veºnic îl cheamã de-atunci ºi îl tulburã Dorul de ceea ce-i nou ºi desãvârºit. Veºnic de-atunci alunecã-n lume ca flacãra, Palmele-i calde învie frunzare ºi inimi Ca sã le lase din nou pradã morþii, plecând mai departe Mereu, mereu cântând. 178

Moartea c[prioarei

... Simt cã mã blastãmã frunzele, buzele, moartele inimi, Pentru cã odatã-nviindu-le, morþii din nou le-am lãsat. Nu-s vinovat, nu-s vinovat Cã pururi caut, caut. Prea repetat rupe tãcerea sub frunte Strigãtul prelung al strãbunilor mei, Toþi ce murind mai aveau încã multe de spus. Strigãtul lor e acel ce-mi agitã fãptura, Zbuciumul meu ascunzându-l sub zâmbetul roºu al gurii, Pecetluind întrebarea Sub limpezimea de floare a ochilor mei. Viaþa e tot ce iubesc, tot ce cânt, Toate vãpãile patimei mele într-însa se mistuie. Viaþa µ smintitã-nfrãþire cu vraja-nserãrii ºi-a zorilor Viaþa µ nãvalnicã grindinã-a luptelor, Viaþa µ dragostea omului... ... dragostea... Hei, aº dori sã iubesc o femeie ºi eu... Ea în mine existã de mult ºi-o aºtept... Are un suflet ca aerul, mângâindu-mi vâslirea aripei, Are un sânge ca viforul, sângele meu biciuindu-l, Are o minte ca soarele, lângã a mea ca sã ardã, Trup mlãdiu, sâni pietroºi, statuie anticã vie. Pânã azi n-am iubit, Deºi somnul m-a prins uneori cu tâmpla în poala frumoaselor. Eu, fiul ºi flacãra munþilor, Îndoitu-mi-am fruntea ºi-n iarba câmpiilor ude, Primit-am sãrutul frunzarelor veºtede În aºteptarea sãrutului focului sfânt renãscãtor. 179

Nicolae Labi=

Azi omenirea trãieºte în pragul mãreþului ev, Pas uriaº cãscat în istorie Când se încearcã ucide duioasa ruºine a omului µ Dragostea lui pentru sine... Pornim, ca omul, topindu-se-n semenii lui, Totuºi, el însuºi sã fie acelaºi, Înzestrat cu tãria omenirii întregi. Strãbune Icar, voi, cei vechi, Mult prea mult îndrãgitu-v-aþi singuri; Vrut-ai în pumni sã prinzi soare Numai ca asta sã fie fãcutã de tine... N-ai lãsat omenirii decât strigãtul tãu... Eu nu cunosc iubirea de mine µ Cunosc iubirea de adevãr. Pe mine tinzând sã m-adãp, sã mã sui, Tind sã înalþ adevãrul în mine. De pe cer, din pãmânt, mã þintesc nenþeleºi, Pretutindeni, doi ochi de nimic: Începutul... Sfârºitul... . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Pentru cã-s om... Om care astfel pãºeºte pe glie: Pleacã fãptura-nainte, Cade, Frânge cãderea prin pas, Pleacã fãptura-nainte, Cade, Frânge cãderea prin pas, Pleacã fãptura-nainte... 180

Moartea c[prioarei

Miezul pãmântului trage spre dânsul Trupul ºi creierul meu. Numai cu sufletul meu, poate mai mult decât altele, Este atras ca o mare de toatã-nstelarea azurului, O armonie de mii de maree, fluxuri-refluxuri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Seara aceasta pornesc într-un nou ºi sãlbatic avânt. Stau în poiana albastrã printre mesteceni de aur... Luna rãsare în spatele piscului înalt ºi subþire... Vântul îmi spune c-odatã ciobanul suise în vârf ªi îmbãtat de-nãlþime, singur crezând cã-i un munte, Pasul ºi-a-ntins pe alt munte sã-l puie... Astãzi, sub râpã, în tidva lui albã Viespile bozãie-n faguri uscaþi, de cenuºã. Luna pãleºte, eu mã-nfior... µ Cum îs oamenii! Seara aceasta pornesc într-un nou ºi sãlbatic avânt... Zboruri confuze în urmã rãmân... Nu înþeleg încotro prin furtunã se-ndreaptã corabia µ Are vreun rost sã-nþeleg cum pe punte aleargã matrozii? Nu înþeleg cãtre ce nesfârºiri universul grãbeºte µ Are vreun rost sã-nþeleg cum se-nvârte pãmântul prin el ªi spre ce nãzuiesc în viaþã stãpânii mãrunþi ai pãmântului, Uriaºi doar prin nemãrginita îndrãznealã de-a fi? Are! Veacuri de veacuri aceasta fãcu omenirea. Supse din lut pentru creier al sângelui must. Prefãcându-l, prin „el“, în gândire µ Lunga istorie-a trudei înaltelor frunþi. 181

Nicolae Labi=

CUPRINS

Astãzi când omul ucide-amãgirile µ Noul efort al gândirii începe. . . . . . . . . . . . . . . . . . Fiece gând care azi îndrãzneºte Este-o fãrâmã din gândul cel mare de mâine Ce va supune Întregul! Seara aceasta pornesc într-un ultim avânt Cu nãdejdile-mi toate. Totuºi e trist cã mi-i zborul finit, Cã viaþa îmi dã prea puþin, Cã atunci când cãdea-voi, durutul meu strigãt zbura-va Sã cate alt om ce-o sã cheme prin veac: µ Astãzi eu vreau sã întreb rãzvrãtit nesfârºirea Cum de-a-nchegat dupã atâtea milioane de ani Între arsurile tâmplelor mele pornirea ªi strigãtul celui cãzut!

BUCURIE Vreau astãzi sã-ntoarcem privirea în sus, Spre codrii cu brazi, spre cerul cu lunã. Veniþi sã-ndrãznim sã simþim nemurirea Cu inima-n repede tropot cum sunã! Solemnã ºi gravã ne turburã noaptea Curgând pe izvoare ºi-n codri fierbând Cu nãrile largi din gãvanele palmei Sorbim rãsuflarea-i de fum ºi pãmânt. O stea se prelinge în sus cãtre creasta Înaltã a cerului, clopot gigant. 182

Moartea c[prioarei

O altã se sparge cu flacãrã mutã ªi þãndãri astrale înfige-n neant. Cu trosnet un brad a cãzut ºi aud Din lut cum un mugur trudeºte sã vie, Am ochii la veºnica trecere-a lumii, Dar inima-mi plinã-i de grea bucurie. Mã bucur când moare o stea în înalt, Mã bucur când steaua pe ceruri rãsare, Mã bucurã tainic oricare apus ªi-aprinsã, oricare ivire de soare. Când moare un brad doar sãmânþa-i mai dãinuie Sã nascã pãdurea de mâine din ea, Iar steaua, murind, îºi împrãºtie zgura Prin haosul care mai naºte vreo stea. Spusese pe vremuri bãtrânul Shakespeare Cã noi chipul nostru-l cioplim ca-n aramã În pruncul din rodnicul pântec de mamã, La fel istovindu-ne-al zilelor ºir, Ca brazii ce mor lepãdându-ºi sãmânþa Sã creascã prin vreme rãzbind din pãmânt, Ca fiara, ca steaua, ca pomii cu floarea Murind ca sã vinã ºi alþii la rând. Nu-i drept! E puþin! Mai presus de luceferi De brazi ºi de fiare suntem mai presus. Cãci faptele noastre ºi visele noastre Trãiesc peste clipa când noi am apus. 183

Nicolae Labi=

CUPRINS

Când ultima razã se stinge din ochi ªi ultimul gând ni se stinge din minte, Lãsãm dupã noi ce-am gândit ºi-am muncit Acelor ce, mulþi, se vor naºte-nainte. Cu paºii gigantici pãºind prin viaþã Sãpãm grele urme pe lut ºi pe-nalt De-o mie de ori mai adânci ca acelea Ce monºtrii arhaici le-au rupt în bazalt. Iar visele noastre spre rod înmiit În cei care vin se-altoiesc, ºi iubirea. Avem bucuria de-a spune murind Cã suntem mai veºnici decât nesfârºirea Prieteni, veniþi sã privim acest cer ªi codrii cu brazii ºi munþii din slavã Cãci noi, numai noi, îndrãznim sã simþim A nemuririi bucurie grozavã.

TUI (Din ciclul Contemplaþii)

Tuiul proaspãtului vis Înaintea ta închinu-l, O aromã mi-a trimis Cimbrul verde ori pelinul. Lemn sculptat pe vremuri vechi În profiluri dulci de fatã ªi cu tãlpile perechi Din esenþa-n timp crãpatã; 184

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Melancolic ºi mãºcat, Râsul gurii subþirel Cum cãzut în lut roºcat Fulg de aur ori cercel; Globii ochilor fierbinþi S-au compus sã te-ntãrâte Irizându-ºi spre dorinþi Raze de-ocoliºuri, câte. Pe când sufletul târât Noaptea vine sã þi-l calce Înecat în nu ºtiu cât Fum de arbori ºi în alge. 4 septembrie 1956

VÂRSTA DE BRONZ 1

Prietenii mei, traiul ni-i tot mai matur, Deºi suntem la vârsta poeziei lui Rimbaud Arthur. Ne-am plictisit de snobism, pânã ºi de plictis, Ochiul raþiunii ne urmãreºte pururi deschis, Romanþele sentimentale de multã vreme ne fac haz, Vedem luna sfericã, aridã, realã, Fãrã ochi ºi obraz ªi fãrã betealã. Cel mai bun dintre noi poartã în spate o dârã de cuþit. Fusese activist ºi a primit-o fãrã sã se clatine, bãrbãteºte. 185

Nicolae Labi=

De aceea i-i chipul mai palid, glasul mai repezit ªi câteodatã tuºeºte. Celui mai vesel flãcãu dintre noi I-a murit ºi bunicul ºi tatãl în rãzboi. Mama lui a tors, a cârpit ºi-a spãlat pe la case. De aceea scrie poezii cu lozinci care sunt totuºi frumoase. Celui mai tânãr dintre noi, celui cu unghiile netãiate, I-a trimis taicã-sãu rãspuns cã nu mai vrea sã-l ºtie Dacã-l mai întreabã-n scrisori, în loc de sãnãtate, De ce n-a intrat încã în Gospodãrie. Fiecare, fãrã chiote, îºi iubeºte þara, Suferind când echipa naþionalã pierde vreun campionat ªi mai mult, decât omãtul mieilor, primãvara, Ori tragedia ºovãirilor þãranului Lasã un raion codaº la semãnat. Fiecare dintre noi a sãrutat mândria pe faþã Cu buze fierbinþi ºi subþiri. Nimeni dintre noi nu-ºi pleacã fruntea semeaþã Decât în faþa robinetului, ºi fiecare are multe amintiri. Prietenii mei, traiul ni-i tot mai matur, Deºi suntem la vârsta poeziei lui Rimbaud Arthur. Romanþele sentimentale de multã vreme ne fac haz, Fãrã ochi ºi obraz ªi fãrã betealã. Câteodatã totuºi, în nopþi cu nouri limpezi, Când flãcãri verzi pe sârmã înºirã ultimul tramvai, La luna astronomicã privim sfioºi, alãturi De fata caldã ºi cu pãr bãlai. 186

Moartea c[prioarei

Cãci tinereþea noastrã, când ºtim ºi când nu ºtim, Ne porunceºte pulsul în piept, ca o dogoare, Precum curajul omenesc, fierbinte, În miezul navei interplanetare. 2

Clopote grave sunarã trezirea Generaþiei noastre. Tragem cugetarea afarã din teacã. Anii noºtri în dansul cu sãbii acum sã petreacã. Dansul superb ca o luptã ºi ca o-nnoire, Ca un zbor însetat de Icar, spre fericire. Vrem sã descâlcim toate cãile! Vrem sã istovim toate punþile! Ca, împrejurul catargelor, stoluri de pãsãri, Noi întrebãri, noi întrebãri ne înconjurã frunþile. Dezlegãrile detunã în creier. Una dupã alta cad despletite Întrebãrile, întrebãrile nesfârºite. Linia buzei se taie mai sigurã, Ochii strãpung mai adânc ºi-s mai grei. Între cãlcâi ºi recile steiuri Sufletul nostru aruncã scântei. Bunii noºtri, în lupte prelungi, Pentru noi câºtigarã Cãmãºile albe de stãpân peste þarã. De-om uita-o vreodatã, apoi Sã ardã cãmaºa lipitã de noi! Prin vastele stepe ale amintirii Încã aleargã-n vârtej delirant 187

Nicolae Labi=

Vãpãile rãzboiului, negre, Am vãzut fata cu coadele lungi. Fugea îngrozitã-n april Printre gloanþele câmpului verde Ca fumul de trotil. Am vãzut moºneagul alergând în jurul Casei nãruite-n fum gãlbui. Poþi uita vreodatã cascadarea plânsului µ Tuse-nsângeratã-a sufletului lui?... Cu zornet de oºti, frontul trecu peste sat. Vai, câte morminte-nsorite, Câte-nsorite ruine ªi câtã durere-nsoritã-a lãsat! Foame ºi tifos, bãtrâni ºi copii, Ologi, ºi vãdane, ºi tifos, ºi foame. Mâncau copiii, livizii copii, ªopârle prãjite-n jãratic de vii. Eu ºtiu un om de-atunci Cu faþa înãspritã de puºcãrii ºi munci. Se perindase rãzvrãtitã-ntreagã Viaþa lui dreaptã de þãrani sãraci. Glumea cu mai toþi µ la ce s-amãrãºti oamenii Când ºi aºa îs destul de posaci! Era un om vesel, numai câteodatã Se fãcea îngândurat ºi ursuz. Vorbele lui îmi aprindeau inima Pâlpâind ca flacãra-n auz. L-au privit oamenii ferit la-nceput, Apoi au stat cu el la sfat pe ºanþ. 188

Moartea c[prioarei

I se vedea pe mânã inel crestat în piele µ Sãrutul unui lanþ. O, ziua ceea, clocot nebunesc. Venea porumb ºi grâu µ porumb rusesc. Cu sacii peticiþi, ca o vâltoare vie, Curgeau flãmânzii, mulþi, la primãrie. ªi s-a mâhnit, s-a-nfuriat mulþimea Când a vãzut cã-n grâul cel rusesc Prin mucegaiul boabelor încinse Viermii pestriþi foiesc. Striga primarul: µ Nu þi-i bun, sãrace? Pune-l în sac! Eu altul nu pot face! Dar omul cu inelul roº la mânã S-a încontrat: µ Bãieþi! la cãutat! Primarul, grâul nostru ne-a schimbat! ªi i-am gãsit într-adevãr umplutã oala Cu grâu curat ªi cu porumb curat Ca aurul la minele din Baia. La geamul vecinului meu, pe-nnoptat, Dulãul a scâncit ºi a tãcut. Îngrozitor, subit, a lãtrat Mitraliera. Mi s-a pãrut cã luna desprinsã se lasã Ca un trãsnet rotund peste vãi. Ferestrele sãreau în þãndãri µ Ochi dupã ochi, bucãþi de vãpãi.

189

Nicolae Labi=

În zori, la poarta vecinului meu, Nãruitã, N-avea cine prinde pânza cernitã... Era un om vesel, numai câteodatã Se fãcea îngândurat ºi ursuz... Îmi spunea lucruri care-mi aprindeau inima... N-a apucat sã termine de spus... În mintea mea, peste ochii lui siguri, Ochii lui petrecuþi de zãdufuri ºi friguri, Uitarea nicicând n-o sã-ºi scuture pletele. Simt în ceafã ochii lui, sfredele: Spune, spune, spune Tot ce eu n-am putut spune! Cu limbile negre proptite-n pãmânt, Pluguri, pluguri; zarea detunã, Nave metalice zgârâie cerul: Bun! Ceru-i senin! N-o sã fie furtunã! Sonda erupe; se-ndoaie spectral Mana, mana pãmântului, brunã. Nave metalice zgârâie cerul: Bun! Ceru-i senin! N-o sã fie furtunã! Þara se-ntinde cu cerul aproape Brãzdatã de sârme sonore ºi ape. Þara se-ntinde brãzdatã de noi Palate ºi fabrici în sate ºi-oraºe: Acestea-s peceþile frunþilor noastre ªi braþelor noastre, uriaºe. 190

Moartea c[prioarei

Braþele noastre vânjoase sunt arse de vânt, Nãrile noastre rãnite de vânt, Nãrile noastre amestecã iz de benzinã ºi floare, Gândul ne mânã spre vânturi mai dulci, viitoare. Curg în Carpaþi mucezitele ºipote Cu apa bâhlitã, hulitã ºi rea: „Aici s-adãparã bandiþii din codri. Nimeni nu bea!“ Ascuns în piatrã ori ascuns în nãmol, Ori ascuns în suflete cu dangãt gol, Cu dârzenie neagrã pândeºte Cel ce mi-a ucis vecinul, miºeleºte. Ucigaºul trãieºte! Vecinul meu n-are un ochi: Ucigaºul l-a asmuþit Pe badea Nãtângu, cel ager de cuþit! Frate-meu e galben de vin ºi de tristeþe: Ucigaºul s-a aflat sã-l rãsfeþe! Sora mea, ºcolãriþa, a slãbit, S-a ofilit la internat: Ucigaºul a furat! Simþiþi, prieteni, sfânta urã, Ura fãrã mãsurã, ura mare, Cât toate iubirile noastre de mare! Greºeala, nepãsarea ori încâlciþii paºi Sunt vina ce mai crâncenã ca vitriolul arde. Nu-i timp de pocãinþã ºi remuºcãri! De-acum Nu mai schimbãm cuvântul ºi arma cu petarde.

191

Nicolae Labi=

CUPRINS

Suntem mândri, prieteni, de zorile nemaivãzute Ale deºteptãrii noastre, masive ca stâncile, Zorile-n care se-mbinã seninul victoriei Cu sângele jertfelor noastre, cu sânge. Suntem mândri de holde ºi cântece, De râsul sãnãtos, cu toatã gura, Prieteni, dar ºi-n hohotele noastre de râs Sã scapere ura! Vârsta de bronz, clopote grave sunarã, Tragem cugetarea din teacã afarã!

DRACUL ªCHIOP Tuturor nemernicilor

Cãrau comori sãpate sub lunã ºi-n secret. Urcaserã prea lesne în pisc de zaiafet. Purtau trufaºe tuiuri pe creºtetul zãlud ªi noile blazoane cu încã smalþul crud. Dãdeau porunci cu lene ºi n-auzeau nimic, Dar se-auzea în vale o fierbere grãbitã De fier ºi os ºi piatrã, de scrâºnete de cric, De nesfârºitã muncã, de lume ce se-agitã. În deºucheate dansuri, acest sobor dospea Ca-n buba unei alte, rãsãritene Rome. ªi fluturau lungi vãluri în aer, de tafta, Urzite-n vin, bãtute în galeºe arome. 192

Moartea c[prioarei

Când, rezemat de cârjã ºi-n galben îmbrãcat, Un personaj coleric ºi straniu se aratã µ Zbârcitã foarte faþa, ori roasã de vãrsat, Iar la piciorul teafãr copita despicatã. µ „Nu voi m-aþi scos pe mine dintr-al fiolei miez (Ce voce neplãcutã! Ca scrâºnetul þâþânii!), Nu mi-aþi fãcut vreun bine, dar vreau sã vã distrez µ Vã scot acoperiºul cãpãþânii. Sã-ncep cu-acel ce-n ceatã e cel mai ºi mai ºi, Cel cu figura-n aur ºi lene parcã unsã. I-am ridicat capacul. Puteþi acum privi Monumentala lume dintr-însul, ce-i ascunsã.“ Sãrirã toþi sã vadã: privirile nãuce Þinându-ºi uluirea ºi-o miorlãiau nebunii, Cum mâþele din deltã se-aruncã sã apuce Mâncarea lepãdatã pe creºtetul vreunei. ªi ce-au vãzut! O grotã cât un imperiu sur, Plãci de grafit, ºi-n tristã-mpletire reciprocã, Contururi tandre, umbre de foi ºi de velur, Desene pure, toate strivite-acolo-n rocã, Întruchipând figura de-adolescent tãcut Cu întrebare-n frunte ºi-n inimã cu milã, Mlãdiþã de departe ce, arbor, n-a crescut, Ci prãbuºitã-n straturi s-a împietrit, fosilã. Se ridicau deasupra coloºi de sulf în bolþi Ivind tãioase cercuri ºi limbi de iatagane, 193

Nicolae Labi=

Pereþii înãuntru se ariceau cu colþi, Nemiºcãtoare curbe ºi unghiuri lungi ºi stranii. ªi niºte þevi sucite, ca niºte vene, poate, Se-ncolãceau pe colþii aceºtia sã se suie, Lãsând în strãvezimea lor verde sã înoate, În loc de sânge,-o apã subþire ºi gãlbuie. Din când în când afarã mai iese clãnþãnind ªi-apoi între jivine-n adânc din nou revine, De rãutate slabã, cu colþi ce se desprind, Cãþeaua laºã-a dragostei de sine. Iar golful ca-ntr-o scoicã definitiv suna, Pe când pe pardoseala pe care pare-a geme Strivit adolescentul, îºi miºcã unda rea Fosforice reptile împreunate-n gheme. Poate-au fost geamuri, poate timpane spre afarã ªi pãtrundeau prin ele oraºe ori poieni. Dar plumbul din vitraiuri lãþit, le astuparã; Timpanele strâmbate sunt grele de licheni. ªi evident nu grindini, nici trãsnet a ucis Aceastã lume; frântã, ea singurã cãzuse, De prea puþinã vlagã, prea mult vãzduh închis, De-un dor de parvenire zvâcnitã, ca de tuse. Pe clãdãria spartã un craniu se preface Cu dinadinsul proaspãt, cu dinadinsul bun, Ca-n putredele târguri când târfele sãrace În zi de sãrbãtoare au miros de sãpun. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 194

Moartea c[prioarei

CUPRINS

Rânjeºte dracul galben ºi iar întinde gheara Sã mai desfacã-un creºtet. Mesenii, pãmântii, Cu palmele pe creºtet se clatinã cum vara Ciulinii în furtunã se clatinã hazlii. Iar dracul ºchiop rânjeºte mai trist ºi ca un sfredel Rotindu-se-n pãmânturi s-a dus, ºi scârþâi. Prietene, el ºtie atât de multe! Crede-l De-o fi sã-l întâlneºti ºi-þi va vorbi. Mesenii? Se frecarã la ochi, privirã-n gol Cu linii noi tãiate pe palida lor mascã. ªi-au zis c-un vis fusese, sporit de alcool, ªi n-a avut curajul nici unul sã-l rosteascã. Dar cheful se spãrsese ºi fãrã de zãbavã S-au despãrþit cu faþa posomorâtã, gravã, Când îngroziþi vãzurã în dunga unui nor Cum dracul ºchiop ºi galben sãlta într-un picior.

ANCORA Ideea se îndoaie ºi gândurile mor, Se-ndoaie-aici ca bolta albastrului de sus, ªi bate-un gând clorotic ºi gândurile dor, ªi pajiºtile vremii se par a fi ºi nu-s. Iar marea ce puterea în mal îºi iroseºte, Neliniºtitã încã, nedivizatã-n ceas! ªi-s þintuit sub þãrmul sãrat de solzi de peºte, Tot navã zbuciumatã când ancora n-am tras. 195

Nicolae Labi=

CUPRINS

CIRC Sunt cerºetori în straie de paradã, Cu pieptul costeliv în faþã scos, Sunt remuºcãri ascunse sub pomadã ªi comicul devine dureros. Iar mintea beatã-n ei se dã de-a dura Zadarnicã, în scrâºnete de os. Infernul ºi-a deschis într-înºii gura. ªi comicul devine dureros.

SCHIÞE PENTRU UMANISM PROLETAR 1

În secolul acesta nervos, mai ales, Oamenii sunt mai nestabili decât principiile. Oamenii, prin inima lor inegalã-n bãtãi, Prin mintea ritmatã de Somn ºi de Gând, Prin oricare gest, se mlãdie între bine ºi rãu, ªi totuºi se miºcã încet înainte, ªi totuºi principiile tind sã le prindã conturul Ca aerul ce se muleazã în jurul Fãpturilor noastre, Albastru ºi dens. Este o dragoste obiºnuitã aici, Oamenii nestatornici sunt aºteptaþi rãbdãtor de principii, ªtiind cã în curând au sã se-ntoarcã la ele, Iar când zãbovesc nepermis de-ndelung, Principiile rãzbunãtoare devin. 196

Moartea c[prioarei

2

N-am sã mã pot dezobiºnui niciodatã Sã denunþ „la sottise, l’erreur, le péché, la lésine“, Dar viaþa m-a învãþat sã mã tem De dureroase ravagii ilogice. Am vãzut un om cu o plagã pe braþ, Durerea îl electrocutase ªi nu mai þin minte, Omul ºi-a retezat braþul, Ori poate s-a sinucis. În gestul lui erau ªi prostia, ºi greºeala, ºi pãcatul, ºi lenea ªi, peste toate acestea, abisul. N-am sã mã pot dezobiºnui niciodatã Sã denunþ ºi prostia, greºeala, pãcatul ºi lenea, Dar viaþa m-a învãþat sã mã tem De dureroase ravagii ilogice. 3

M-am desprins foarte timpuriu de pãrinþi, Am trãit numai din puterea gândurilor mele, Deci sunt proletar. Oh, ºtiu, uneori am greºit ªi am fost extrãdat. Dar cu toate acestea ochii mei sinceri ºi demni Mi-au readus repatrierea de clasã. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

197

Nicolae Labi=

CUPRINS

5

Iar acum O privire asupra viitorului. (Nu-s poet, nici vizionar, Sunt un om care-ºi trateazã temele.) Acum viitorul. Nu un om, nici mãcar un copac, Un univers ce-ºi creºte-nþelepciunea...

ÎNAINTEA SERII Membrana-nfriguratã, sclipind în nesfârºit, Grãbite aripi albe sub cer a oglindit; Cercând în van amarii sãi stropi sub val a-nchide ªuierãtor respirã iar buzele-i lichide În resemnãri de-o clipã ori în fierbinþi porniri Se strâng aþâþãtoare ºi se întind subþiri, Rãspund cu glas de unde luminii ce ascunde Sub bolþile din zare, suave ºi rotunde. Pãºim tãcuþi µ vorbeºte în locul nostru marea, Ameþitor murmurã foºnindu-ºi val de val, Pe faþã îþi rãsfrânge, verzuie, scãpãrarea ªi-n pletele-þi sãrate cu luciu mineral. Ni-s degetele strânse, fierbinþi, parcã-ncâlcite În alge nevãzute ºi ochii ni-s mãriþi. Trãim minunea mãrii ce voci adânci trimite Sub repezile zboruri de pescãruºi grãbiþi.

198

Moartea c[prioarei

CÂNTECE DE RÃSCRUCE Sunet din cobuz uscat, Ori din fluier plin de seve Cântecul a adunat Astãzi þeve lângã þeve, Glas de datinã strãvechi, Ori glas umed, scurs pe doagã µ Adunatu-ºi-o, perechi, Sunetele, þara-ntreagã. Veacuri au trecut, convoi Peste noi, în cavalcade, Tot ce-a fost mai bun în noi Scris e-n doine ºi balade. Pãrãsind uitatele Vremuri aspre, infernale, Doinele, baladele, Intrã-n rândurile tale. ªi în cetatea lor semeaþã Intrã cântecul cel nou Urmãrind în dimineaþã Furtunosul tãu ecou. ªi el ºtie pe deplin Cã-nchinându-þi-se þie, Cântã propria-i mândrie ªi superbul lui destin.

199

CUPRINS

Nicolae Labi=

CUPRINS

AM CÃUTAT Am cãutat ºi caut. Cãutând M-am pomenit greºind. Din când în când M-am pomenit din vina mea flãmând ªi m-am însângerat în spinii De pe cãrãrile spre zãrile luminii. Dar dacã cineva gigantic ar veni ªi mi-ar rosti: Eu îþi dau viaþa toatã Neînceputã, nepãtatã, Dar sã mi-o dai apoi în seamã mie S-o duc înspre visata zare purpurie Pe drum neocolit, de netezime, Pe drumul neºtiut decât de mine... Deci astfel de mi-ar spune Eu aº simþi cã tot ce-mi spune-i putred, Cu hotãrâre i-aº rãspunde: µ Nu cred! De poþi schimba secara-n trandafir, De-mi poþi schimba viaþa, nu mã mir: Chiar de-ai schimba bãtrânii în copii, Drum drept ºi neted tu nu poþi sã ºtii µ ªi chiar de-ai ºti, pãºind în urma ta Nimic n-aº mai simþi ºi n-aº vedea. Eu sunt aici, cu fraþii mei în jur, Cu ei mãrºãluiesc ºi râd ºi-njur, E-un soare faþa-n raze sã ne scalde, Pãºind spre el strãbatem þinuturi tot mai calde Iar de priveºti atent la cercetare ªi nouã de pe frunte prind raze sã ne zboare. 200

Moartea c[prioarei

CUPRINS

E drumul greu. Strãbatem prãpãstii ºi cascade ªi suferim, dar ºtim c-aºa se cade. Þinuturile-acestui veac lung, clocotitor Vreau doar cu paºii mei sã le mãsor.

( AM OB O SI T D E V I N, D E ST E LE) Am obosit de vin, de stele Am obosit de gândurile mele, Am obosit de ochii care mã rãsfrâng Neculegându-mi chipul din adânc. Am obosit râzând, am obosit de-atâta poezie Cântând doar cele câte vor veni Sau cele câte vrem sã vie. Visez sã uit odatã Cuvinte, rânjet, gând ªi sã privesc în ochii de agatã Ca fiecare om de rând, Chipul rãsfrânt sã nu-mi mai vãd, Cu spaima mea ºi hohotul meu rece Lângã un foc sã mã cuprindã somnul Sub zãrile cu margini de pãmânt. În sângele fecioarei purificat ºi dus Prin trupu-i alb cu frãgezimi de nea Eu aº simþi cum cerul coboarã lin de sus Ciorchini de cântece deasupra mea ªtiu: acest vis pãmântul mi-l nutreºte Smulgându-mi dorul meu de infinit Dar visul creºte-n mine ca mãdulare grele Am obosit... 201

Nicolae Labi=

* Mi-a murit iubirea cu rânjet ºi stele Încã din feºele inimii mele Mi-a murit ºi-i strigoi ºi-n rãstimpuri revine ªi þãruº nu-i pot bate-ntre coaste la mine.

CEAS GREU Doamne, câtã tristeþe ºi frunzã! Te dãrui ºi n-ai cui, Te dãrui nimãnui. Buzele se desfac zâmbind a milã, Vinul gâlgâie-n silã. O durere estompatã ºi surdã Bântuie inima mea. Singurãtatea vibreazã-n timpane Cu sunet de scoicã, E ceasul somnului. Paºi stinºi, paºi stinºi. E ea? Altcineva. Îþi vine sã þipi de mânie Cã nu simþi pãrere de rãu! Ceasul somnului. Ochi aþintit. Orb, surd, cu voce anemicã. Plâns de neputinþã-n infinit. 9 mai 1954

202

CUPRINS

Moartea c[prioarei

CUPRINS

SUHA În munþii mei, bãtrâni aristocraþi, Cântã toate pãsãrile cerului. Seara se rotesc prin incendiile potolite ale nourilor Stelele cloºtii ºi ale oierului. Frunzarele ºoptesc o melodie duioasã ºi calmã ªi fiarele frãmântã tropot de copite-n sihliºuri. Dragostea mea, sunt atâtea cãrãri sunãtoare ªi-atâtea-nflorite-ascunziºuri! Dar mai presus de toate curge Suha Vuieºte în vãi ca într-o cutie de vioarã. Melodia ei, din alte vremi, rãsunã Din sarã pânã-n zori ºi din zori pânã-n sarã. M-a hipnotizat trecerea ei însoritã pe prunduri ªi murmurul ei, întãrit de ecoul mereu euritmic, Suha cea repede, de o monotonie mãreaþã Curge în fiecare vânã a versului meu. Dragostea mea, uite, vorbesc mai mult De mine, în loc sã vorbesc de tine. Dar bucuria sãlbaticã ºi pururea vie de-aici Vreau sã þi-o trec sub pleoapele albe ºi line µ În metropola luminii, cu fluturi bãtându-se-n becuri Din patul tãu vast, cãtrã garã asculþi cum vuiesc Trenuri, trenuri, venind dinspre þãrile mele ªi m-aºtepþi tresãrind, ameþitã de-un gând nebunesc. Hai s-ascultãm împreunã cum Suha îºi mânã Curgerea ei însoritã prin brazi Despãrþiþi s-ascultãm împreunã Suha, Suha cea mare Sunã-n fiecare vânã-a versului meu. 203

Nicolae Labi=

(TRESTIE, TRESTIE) Trestie, trestie, pe cine ascunzi, Vântul de searã pe cine-nfioarã? Horbota-þi neagrã ºi multã-nfãºoarã Umerii albi ºi rotunzi. Valuri, voi valuri, cui i-aþi ºoptit ªoapta adâncã, ascunsã ºi gravã? Veþi mai pãstra oglindirea suavã A chipului ei neclintit?

204

CUPRINS

ADDENDA

Nicolae Labi=

PUIUL DE CERB (Fragmente) I. PRIETENII

Prinde-a prinde în perdele, Flori albastre, lunã plinã. ªi Cordun din somn îºi iscã Ochii umezi spre luminã. Lunecã pe uºã-afarã Cu aripe la cãlcâie, Ca sã vadã cum îi doarme Puiu-n cuºcã noaptea-ntâie. Îl gãseºte-n fapt de sarã Prin poianã, sub mesteacãn. Micul cerb plângea de foame Ca un prunc uitat în leagãn. Se torcea în vânt rãcoare Pe pãdurile-nfrunzate... ªi pe mama-ciutã-aiurea Lupul o sfârºise, poate... Stã acuma la ostreþe, Cum stãtuse ºi asearã. 206

CUPRINS

Moartea c[prioarei

Ochii lui sclipesc în lunã, Nãrile se înfioarã ªi urechea lui ascultã Cum pãdurea-n zare cântã. Cã pãdurea îl tot cheamã, ªi pãdurea-l înspãimântã... Lângã pui, Cordun cu grijã Mângâiatu-i-a grumazul. Puiul cu fierbinte limbã Sãrutatu-i-a obrazul. ªi Cordun a prins sã-i cânte Cântul µ codrii sã-l auzã µ Cã-i stãtea în piept de-asearã ªi-i venise-acum pe buzã: µ Pui de cerb, Pui orfan, Pui gãsit sub un mesteacãn ªi adus într-un suman. Dinspre codri mutã-þi gândul, Cã pe-acolo urlã vântul. Spaimele-ntind ghearele ªi se-omoarã fiarele. Sunt ºi eu orfan ca tine, ªi-ntr-o hainã ºi pe mine M-a adus din codrii lungi Un soldat... ºi-i mult de-atunci. Sunt ºi eu orfan ca tine, Dar la ºcoala noastrã-i bine. Câte învãþãm... ehei! 207

Nicolae Labi=

Dacã vrei þi-arãt ºi þie Slovele din cãrþulie! Ce, prostuþule, nu vrei? Pui de cerb, Pui orfan, Pui gãsit sub un mesteacãn ªi adus într-un suman, Mare-mare ai sã creºti Cu copitele cerbeºti ªi cu coarne boureºti: Prin pãduri ne vom întrece, Vom fugi prin iarba rece, Prin rãcoarea de izvoare, Sub sãrutul cald de soare, Prin apa vâlcelelor, Sub sãrutul stelelor... Pionierii au sã-þi fie Cei mai buni prieteni þie. Ca sã creºtem împreunã ªi sub soare, ºi sub lunã, ªi sub viscol, ºi-n furtunã. Pui de cerb, Pui orfan, Pui gãsit sub un mesteacãn ªi adus într-un suman... Zorii trandafiri aninã În perdele, ºi-n luminã, ªi copiii-n dormitoare Fac ochi mari, spre zori de soare, Dar Cordun afarã îi, Lângã puiul cerbului. 208

Moartea c[prioarei

* Zarea-ºi creºte crângurile-i, Spalã ploi obrazul zilei, Curcubeul ceru-ncinge, Noaptea focul zãrii stinge ªi mai curge, legãnatã, Din cea vreme o bucatã. Puiul creºte, se-mplineºte. Puiul ca un om grãieºte, Nu cu grai, dar ochii lui Spun adâncul gândului... Zburdã-n larma veseliei, Îndrãgit de toþi copiii. II. LA STÂNÃ

E pe drum vacanþa mare, Gata-gata ca sã vie, Teii-s caiere de floare, Smeuriºu-n pârg te-mbie. Învoindu-se la ºcoalã ªi cu puiul împreunã, Hotãrî Cordun, la stânã Sã-ºi petreacã-n munþi vreo lunã. Îl tragea pe-acolo aþa De demult cu ani în urmã, Când, trecând, prin munþi, cu tata, A-ndrãgit ºi brazi ºi turmã; Se ºtia cu toþi ciobanii, De prin sat ºi de la clacã, 209

CUPRINS

Nicolae Labi=

ªi voia, în vara asta, Sã se joace-o nouã joacã! ... Deci, Cordun, în vara asta, S-a bãgat cioban la stânã. Între brazii plini de freamãt, Cu baltagul la-ndemânã, Doarme lângã puiul ciutei, Sub coliba din poianã, Gata sã sloboadã chiot De-au sã deie câinii zvoanã. Ziua îl mai râd ciobanii Cã i-i largã buclucaºa Lui cãciulã, ºi i-i largã, ªi-nnegritã-n zãr cãmaºa. Noaptea, însã, lângã focuri Zic din fluiere întruna, De tresaltã steaua-n ceruri ªi încremeneºte luna. Iac-aºa-i acuma. Cerul Limpezit dupã o ploaie Se umbreºte printre brazii Picurânzi, care se-ndoaie, Pe când oile-n ocoale Lângã sare se frãmântã, Cu dulãi lãþoºi la margini ªi ciobani ce-ntruna cântã. Stã Cordun lângã-un tovar㺠Care-i spune-o povestire. Puiul cerbului, de piatrã, Soarbe codrii în privire. 210

Moartea c[prioarei

Vorbele se rup, ca frunze, De uitate vânturi duse, Povestind o întâmplare Cu isprãvi de mult apuse: ... „Un cioban pãzea o turmã Pe-o costiºã povârnitã. Nu era ca astãzi, turma Colectivei, înfrãþitã. Baciul te bãtea cu bâta, Ti-nsemna cu ea pe ºale, Ca-n rãboj, oaia pierdutã Dintre turma dumisale. Era unul, Panaite, Baci pe-atunci, cu oi, o mie µ Le-a primit drept moºtenire, Le-a sporit prin tâlhãrie. κi strânsese-avere multã, Case-avea, cu gard de spijã, Turmele, pe toate,-n munte Le lãsa la alþii-n grijã. Dar din sat, ºi de acolo Ochiul lui ne urmãrea ªi ne urmãrea ºi bâta Asprã, noduroasã, grea. Vai de-acei care-l slujirã, Vai de-acei ce-l supãrarã!... ... El e-acum fugar prin codri, Hãituit precum o fiarã. 211

Nicolae Labi=

Vezi un ºipot sus pe creastã µ Inima de jale-þi frânge µ El înseamnã-un loc µ pe care, Un cioban pieri în sânge. C-au dat lupii, ºi ciobanul Lângã turmã, neclintit, Spãimântat de Panaite S-a luptat pânã-a murit. Toate tac s-asculte cântul, Numai puiul cel de ciutã Tot adulmecã prin seara Cea cu stele înnãscutã; Se trezeºte-n el chemarea Codrilor cu soare-apune, Când un cerb, pe zãri, departe, Strigãte de nuntã pune. De Cordun îºi freacã botul µ Tremurând fierbinte µ puiul. Brazii semne-i fac din cetini Cu zimþi aspri cum îi cuiul. Puiul cerbului înalþã Primul muget de-mplinire ªi-o porneºte-ntins spre codri Care nu mai au sfârºire. µ Pui de cerb, orfan ca mine ªi gãsit sub un mesteacãn, Pui de cerb, mai zãboveºte, Pasul tãu nu se petreacã-n Largul cel cu fiare multe 212

Moartea c[prioarei

ªi cu ciute tinerele; Ne’mplinitã þi-i copita. N-are zborul rândunelei. Nu-l ascultã puiul. Fuge, Cãtre pâclele din zãri... ªi Cordun aleargã-n urmã Cu-ntristate, lungi chemãri. Dar în vale ce s-aude? Se ridicã val de larmã. Câinii bat a lup ºi sunã Rãguºite guri de armã. Cu avânturi stânjenite Se repede-un lup încoace, Târâind pe cea mai albã Dintre albele mioarce... Lupu-i sângeros, ºi prada Printre târºuri i se-ncurcã. Lupu-i sângeros, ºi câinii Au cu alþii-n vãi de furcã. Oare poþi sã-i ºezi în cale Fãrã ajutorul flintei? Iar de lupul scapã prada, Pe cel pui de cerb va prinde! Cu ochi mari Cordun priveºte Lupul, cum spre dânsul vine ªi cu buze strânse prinde Sã-ºi ºopteascã pentru sine: „Hei, Cordune, lasã lupul, Cã te-o strânge-n colþi, ca-n cleºte. 213

Nicolae Labi=

ªtii cã astãzi Panaite Lacom nu te mai pândeºte. Dar se cade stâna noastrã Pãgubitã a fi oare, Dintre marile mioarce Sã ia lupul cea mai mare? De te-aþii, te poate lupul Frânge-n colþi ca pe-un berbece. Dacã-l scapi, ºi altã datã Cãtre stânã va mai trece. Întãrtat ºi hulpav, lupul Alte oi va mai rãpune... Haide, sari la lup, ucide-l Cu baltagul, sãri, Cordune!“ A izbit Cordun. Baltagul S-a-nfundat în blana udã. Lupul s-a oprit o clipã, Scuturând din cap cu ciudã. Intrã spaima-n om ºi-n fiarã, Dar pe moarte ºi pe viaþã Se înfruntã om ºi fiarã Cu privirile de gheaþã. µ Hei, dulãi, veniþi încoace! Vin dulãii, vin ciobanii, ªi gãsesc un lup pe moarte Care muºcã bolovanii, Pe când tremurând ºi palid, Cu vreo câþiva paºi la vale, 214

Moartea c[prioarei

Bãietanul ºterge-n pripã Fierul, încruntat, de poale. Fluierele iarãºi sunã Printre brazi ºi cãtre stele. Oaia zbiarã în colibã Cu picioru-n lopãþele. Iar ciobanii plini de chiot Pe Cordun cu zarvã mare Îl tot laudã ºi-l cheamã Toþi µ ºi care mai de care. µ Uite-l, mãi, ca mâine-ajunge Om vestit, µ încep sã-ºi spunã, µ C-a venit aici în joacã ªi-a fãcut ispravã bunã. Dar Cordun îºi plânge puiul Cel de cerb, cu jale mutã. S-a ºters noaptea, ca de-o albã Mânã mare, nevãzutã. Zorii-ºi tremurã pe creste Brumãrie, pâclã deasã, Când se-aude-un foºnet: puiul Cel de cerb s-a-ntors acasã. III. TOAMNA

Vine toamna; tot mai rece Prin colibi, searã de searã Cerul împestrit cu stele Rãsuflarea ºi-o coboarã. 215

CUPRINS

Nicolae Labi=

Blãnurile de jivinã Þin cãlduþ, dar firul ierbii Tremurã, ºi dinspre munte Goarna toamnei sunã cerbii... Oile mai pot sã steie Înc-o lunã pe ponoare, Dar Cordun din nou la ºcoalã Trebui-va sã coboare, Sã-ºi revadã-atâþi prieteni, Dar ºi stâna sã o lase. De aceea-i vesel parcã, Dar ºi jalea-n piept l-apasã. Totu-i gata; ºi-a tras cuºma ªi-a ieºit în gura stânii. Gudurându-se-i dau roatã, Cu bãtãi de coadã, câinii, Iar ciobanii râd de dânsul, Ca sã nu se vadã bine, Cã le pare rãu de-o varã Petrecutã-atât de bine. Deci cu puiul cel de ciutã Stã Cordun sã se coboare, Sus în deal fac semn ciobanii Zugrãviþi pe alba zare. Puiul saltã înainte, Printre cetini ºi pâraie, Iar Cordun îl urmãreºte Cu privirea de vãpaie. 216

Moartea c[prioarei

µ Vezi, ºtrengare, cornorate, Nu te rãtãci, aºteaptã, Cã lãsãm acuma drumul ªi luãm poteca dreaptã. Ne aºteaptã-n vãi bãieþii ªi sã vezi ce veselie!... Doar atâta, ca pe cale Gust de fugã sã nu-þi vie. Parcã-ar înþelege puiul; Tropotind, îl înconjoarã, Bucuros ºi el pesemne C-or ajunge-n sat desearã. Dar din când în când ºi-ntoarce Cãtãtura lui blajinã Cãtre creasta care-ascunse Câini ºi oi, ciobani ºi stânã. µ Lasã, pui de cerb, spre sate În curând au sã te lase, Aducând mireasma stânii, Turmele cu oi miþoase. Ne-om uita ºi noi, ºi alþii µ Cum cu dangãt se coboarã µ ªi-om visa cu ochii-n pâclã La o altã primãvarã... Trece puiul printre ramuri Cu iuþealã de ºopârle. Codrii se-ndesesc; cãrarea Ca un ºarpe se azvârle Printre râpe ºi sub cioate ªi prin locuri neumblate. 217

Nicolae Labi=

Puiul e mai sprinten; fuge ªi aºteaptã întru-n loc. Iar Cordun îi þine urma, Încâlcindu-se-n cojoc. Fel ºi chip de câte gânduri Prind în goanã sã-l strabatã, Când, de-aproape, dintre sihle, Tunã-o puºcã deodatã. Îngrozit s-a tras bãiatul Lângã-un trunchi. Puiu-n luminiº, cu saltul Întrerupt, cãzu-n genunchi. Bubui prelung înaltul Codrii au sunat a moarte; Puiul dureros îºi suie Nãrile subþiri în sus... ...Cineva din sihle vine Sub lumina de apus... Barba-i roºie coboarã, Încâlcitã, peste piept. Flinta scoate fum pe-o narã, Legãnatã-n braþul drept. S-a-ncordat Cordun sã strige, Dar ºi-a pus palma la gurã: µ Ista-i badea Panaite, Ce-a fugit pe curmãturã. Umblã dupã el sã-l prindã Da-i voinic ºi nu i-i greu Sã-ºi ascundã bine pielea Prin pãduri fugind mereu. 218

Moartea c[prioarei

Aplecându-se de ºale, Puiu-n cârcã el aruncã, ªi cum pleacã þeava puºtii Printre cetini i se-ncurcã... S-a trezit Cordun din spaimã Lângã trunchi oprindu-ºi plânsul ªi pe dâra cea de sânge A pornit ºoptind într-însul: µ L-a-mpuºcat, L-a-mpuºcat! Puiul meu cu ochi brumat, Te-a-mpuºcat, te-a-mpuºcat! Pui de cerb, Pui orfan, Pui gãsit sub un mesteacãn ªi adus într-un suman, Noaptea-þi trece prin blãniþã, Ochii tãi au prins pojghiþã, Sângele pe nãri îþi cade Pe frunzarele-ntomnate ªi-mi înseamnã mie drumul Ca pe urma ta sã merg... Ochii tãi sunt stinºi ca fumul, Ochii tãi au prins pojghiþã. Ultimele luminiþe De pe ochii tãi se ºterg. Cel ce te-a ucis pe tine, Hoþul, inimã de iascã, Slobod în pãdurea noastrã Nu mai poate sã trãiascã! 219

Nicolae Labi=

* La un mijloc de poianã, Sub al nopþii greu cojoc, Panaite stând la foc Frige-n þiglã o pastramã. ªi cu urã îl aratã Negre degete de cracã, Fagi umbroºi, cu frunza toatã, Peste flãcãri se apleacã. E se uitã-n foc ºi tace, Tolãnit pe trei cojoace. Parcã-n barbã-i curge parã, Crengile cum se coboarã Se feresc sã nu-l atingã Peste mâini ºi peste frunte, Se feresc sã nu-i atingã Mâinile pãroase, crunte. Sare-n zbor Cordun de vale Ca o flacãrã fugarã. Prin ponoare se prãvale ªi pe râpe se coboarã Ca sã spuie, ca sã spuie µ Puiul nu e, puiul nu e, Cã l-a sãvârºit fugarul Cel cu flinta albãstruie.

* Dupã vorba ce-a adus-o Un cioban în sat venit, Cu cãruþa lui Iftime 220

Moartea c[prioarei

Cinci prieteni au pornit Lui Cordun sã-i iasã-n cale De poianã mai la vale. Au ajuns. ªi mult ºi bine Îngrijaþi cã nu mai vine, Ei cu ochii-n sihle catã, Pe când spune-ncet Iftime Întâmplãri de altãdatã... Deodatã vãd cu toþi Cum Cordun sãltând prin ierbi, Încâlcindu-se-n ferigã, Printre brazi venind în goanã, Se apropie ºi strigã: µ Panaite, în poianã, Mi-a ucis puiul de cerb! Mai nu cred, dar el se-ntoarce Îndãrãt, cu pasul lung. Ei pornesc cu paºi de lânã Dupã el, ºi îl ajung.

* Panaite-ntins pe-o parte Sta cu puºca dupã spate. În desiº bãieþii-aºteaptã, Iar Iftime se îndreaptã Singur, cu miºcãri ferite µ Sã nu-l simtã Panaite µ ªi c-un salt, pe puºcã, mâna Dintr-o datã s-a înfipt. Panaite,-n faþa puºtii A sãrit în sus ca fript. 221

Nicolae Labi=

µ Stai aºa! El stã; Iftime, Cine ºtie, poate trage. Vin atunci buluc bãieþii Cu lucioasele baltage. Îi priveºte crunt banditul, Însã n-are cum sã scape Cã Iftime are puºcã Încãrcatã ºi-i aproape, Iar Cordun c-o sfoarã udã Fedeleº l-a cetluit. S-au urcat în car cu toþii ªi devale au pornit. Stã cu puºca-n mâini Iftime, Iar Cordun fãrã de grai, Prin pãdurea întomnatã, Dã arar cu biciu-n cai, Iar Iftime îl priveºte ªi astfel le povesteºte: „Mãi bãieþi, am fost eu slugã ªi-am dormit cu boii-n grajd µ Cãpãtâi, o buturugã, ªi-nveliº aveam talaº. Boii mã primeau sã dorm µ ªtiþi cã boii-s blânde vite µ Boii mã-ncãlzeau în somn, Dar stãpânul Panaite Mã-ncãlzea în somn c-un par, Dimineaþa, ca sã-i ar. Mã hrãnea cu ghionturi grele, Ca sã-i ar cele vâlcele; 222

Moartea c[prioarei

ªi în loc de zeghe-n spate, µ Ca sã-i ar cât nu puteam µ Vânãtãi ºi vâlci umflate De la bâta lui aveam!“

* Azi Cordun mai are blana Aninatã într-un cui ªi-o priveºte dus pe gânduri Când bat ploile gãlbui... Toamna-i prinsã-n dans cu vântul, Lui Cordun i-s ochii plini De frunzare ºi lumini... Întristat, dar cald i-i gândul... µ Vezi tu, pui de cerb, spre sate În curând au sã se lase Aducând mireasma stânii Turmele cu oi miþoase. Ne-om uita ºi noi, ºi alþii µ Cum cu dangãt se coboarã, µ ªi-om visa cu ochii-n pâclã La o altã primãvarã... Pui de cerb, Pui orfan, Pripãºit sub un mesteacãn ªi adus într-un suman, Amintirea ta mã doare Fãrã seamãn ºi-am sã scriu Câte am vãzut ºi ºtiu. Ce-am vãzut noi împreunã Pe la stânã, prin livezi; 223

CUPRINS

Nicolae Labi=

ªi prin ºcoalã, ºi pe câmpuri Ce-ai mai fi putut sã vezi. Amintirea ta prin toamnã Trece tristã pe sub geam ªi-mi aprinde-n suflet ura, Ura care n-o ºtiam!

TEZÃ LA LIMBA ROMÂNÃ Iaºi, clasa a X-a B 8 noiembrie 1951

M-am suit într-o zi pe culmea înaltã a Bursunarului care-ºi sumeþea creasta în spatele casei mele, care gemea sub povara omãtului de pe acoperiº. Iarna îºi sticlea podoaba licuricilor de gheaþã, care îmbrãcau într-o luminã dulce ºi bunã toatã valea. Mergeam la deal. Sub gurguiele opincilor, fulgii tari scrâºneau ca zãvorul... Ger, ºi o frumuseþe îngheþatã, ca dintr-o þarã a basmelor. Am ajuns în vârf. Ienuperi cu ace ascuþite ºi bobiþe sinilii se clãtinau, scânteind... Vântul aducea din vale trâmbe de miroase dulci de fum. Ochii în jur; pe dealurile ce se vedeau în zare, lucrau þapinarii... vuiau loviturile topoarelor... oamenii se zãreau departe, ca grãunþele de nisip... Dar sufletul meu îi simþea mari ºi apropiaþi, cioplind butucii ºi viitorul þãrii... Cad topoarele; parcã ar cânta... aerul tremurã ºi vântul vuieºte undeva, înãbuºit de pieliþa scânteioasã de gheaþã. ªi satul, cu sutele de ferestre însorite ºi acoperiºuri albe, lumineazã inima... Deasupra mea, îºi resfirã crengile horbotuite fagul sub care scriam stihuri astã varã. E un fag bãtrân. 224

Moartea c[prioarei

Scoarþa lui e însemnatã adânc cu negrul trãsnetului. Pe ea sunt scrijelate nume... multe nume. De zeci de ani, în zi de sãrbãtoare veneau aici flãcãii cu cosânzenele... ªi scoarþa pietroasã mai primea încã un nume... Dar câte nu spune fagul, în aceste ceasuri iernatice, pe la toacã. Eu îi ascult murmurul molcom cu luciri de clopoþei îngheþaþi ºi inima mi se umple de poveste... Sub fagul ãsta am crescut, una cu satul, parte din sat... ... Cât am stat pe gânduri? Mult, cred. A început sã se însereze. Acum, ies iepurii ca sã roadã tulpinele tinere din livezile gospodarilor. Parcã se aude cântec... Da, cântã oamenii, þapinarii. E ultima normã a ãstui an, împlinitã. Cântecul coboarã spre sat, însoþit de fãclii de rãºinã, ce par niºte licurici iernatici. Acuºi, flãcãii or sã iasã cu tobele, pregãtindu-se de sãrbãtoarea Anului nou. O sã hãrþuiascã javrele pe sub porþi ºi or sã chiuiascã. ªi fetele vor sta înfiorate dupã perdele, privindu-i cu ochi mari ºi tremurãtori. Cãci tinereþea în satul meu e stãpânã. Îmi vin în minte versurile ce le-am scris cândva: Seara îºi iþise stele mãrunte. Strãlucind zãpada; cerul siniliu, Foºnete uºoare, umbre moi pe munte ªi izvoru-n vale-n susur argintiu. Galbenã ca mierea, luna le-nfioarã În omãtul aspru bat doi paºi încet Paºii mei, în searã, molcum se coboarã Pe costiºa albã, plinã de brãdet... Pe cer, se învãlmãºesc nourii. Luna pãleºte ºi la lumina ei slabã se rotesc fulgi mari, gata sã cadã pe gene. Vuiesc tobele. E timp sã cobor, cãci în codri prind sã-ºi sloboadã urletele lor sãlbatice lupii... 225

Nicolae Labi=

CUPRINS

Valea e largã, spicele zãpezii alunecã. Cred cã m-a nimerit bine, bine de tot, gerul. Dinspre sat, vine miros de carne prãjitã; se apropie ziua cea mai tânãrã din anul viitor. Satul luceºte ca o mie de lumânãri. Clopoþeii caprelor ºi tobele feciorilor sunã, fulgii cad. În casã trebuie sã fie cald, patul moale, cãrþile aºezate frumos pe poliþã. Mândrã viaþã. Cam la asta m-am gândit eu, în ora de limbã românã, la tezã. Aici, în Iaºi, nu a nins. Poate de aceea mi-au pãrut aºa de frumoase amintirile. Hei, amintirile ºi oamenii. Bre, oameni, am un sat minunat ºi o þarã la fel. La noi, ning fulgii ca beteala ºi se îmbujoreazã obrajii fetelor ca trandafirii. La noi tinereþea e minunatã. Dar nu ºtiu cum, o vreau ºi mai frumoasã ºi lupt cu ce pot, pentru propãºirea tinereþii noastre.

CARTON Ca ºi redactorului postului de radio, mi se pare ºi mie plinã de interes tentativa de a culege din ciocul peniþei însuºi a autorului aprecieri critice asupra producþiilor sale. Mã ºtiu un spirit foarte dialectic; vinul ºi apa, de pildã, sunt puncte opuse, dar organice, ale spiralei pe care, urcându-mã, îmi consum existenþa. Soborul de versuri, apãrut recent sub titlul Primele iubiri, s-a compus urmãrind cele trei trepte ale cunoaºterii dialectice: µ Treapta întâia, senzorialã, a fost cea mai grea. Am trãit haosul chinurilor al anilor ce au urmat Eliberãrii. Eram un copil, aproape un adolescent precoce. Seceta dansase sub ochii mei cu tãlpile ei de foc, îmi cântase sfâºietoare melodii cu buzele trãznite de foame. [...] „De cel ce-am fost 226

CUPRINS

Moartea c[prioarei

atunci, azi mã desparte/ Ceva ca un troian ori ca un nor...“ Treapta a doua nu sosise încã. µ Treapta a doua, a generalizãrii, a limpezirii aº zice, s-a conturat în timpul studiilor mele la ºcoala de literaturã, deschisã de Uniunea Scriitorilor. Dogmatismul, birocratismul, necinstea, iatã niºte scorpii care circulau cu violenþã pe atunci în domeniile fragede ale tinerei noastre literaturi. M-au bucurat unele succese ale mele, am avut însã ºi mult de suferit. Dar nu m-am închinat cum, vai, au fãcut-o unii colegi, nemerniciei. Poate am greºit fiind prea exclusivist. Dar aceasta e alt soi de greºealã. Atunci am scris acestePrime iubiri. µ Treapta a treia abia urmeazã. Despre asta nu voi vorbi acum; prefer sã notez câteva consideraþii pentru viitor. Cartea care mi-a apãrut este rodul unei experienþe mai vechi. Lucrez acum un nou volum, Lupta cu inerþia, în care vederile mele ideologice s-au maturizat. Pe lângã contemplaþiile umaniste, în numele cãrora lupt, în acest nou stoc de poezii se va ivi mult mai ascuþit tãiºul polemic, îndreptat împotriva viciilor care frâneazã progresul. Evident, birocratizarea ºi sinuciderea eticã formeazã întâiele mele þinte. În aceastã direcþie depun un nou fanatism, mai puþin juvenil. 19 decembrie 1955

DISCUÞIE ÎNTRE TINERI. PE MARGINEA CONTROVERSEI DESPRE SPIRITUL MODERN Am citit în „Viaþa româneascã“, mãrturisesc, cu plãcere, un articol semnat de L. Raicu ºi împãrþit pe douã numere, asupra unor probleme ale nuvelisticii actuale. Am gãsit aco227

Nicolae Labi=

lo idei pe care nu le-am împãrtãºit, am gãsit altele care mi-au solicitat adeziunea µ în orice caz, m-au impresionat analizele fine, pãtrunzãtoare, purtând aproape totdeauna pecetea adevãrului. Nu m-a mirat discuþia pe care au purtat-o apoi consecutiv în „Gazeta literarã“ doi tineri colegi, D. Carabãþ ºi H. Zalis. L. Raicu, mobil ºi pasionat, subtil ºi tãios, înzestrat cu multã fantezie criticã, uneori deformantã, provoacã, prin intervenþiile sale, dispute tari1. Calitate aleasã ºi cusur totodatã, dacã ne gândim la liniºtea noastrã sufleteascã. [...] ªi în poezia liricã întâlnim aceeaºi varietate; iar pentru a ne miºca foarte familiar, sã luãm cele mai la îndemânã exemple. Bacovia este monocord, emoþiile lui se impun prin revenire ºi apãsare obsesivã, sufletul lui penduleazã între puritatea muncitorilor ºi declinul unei lumi vechi, a cãrei cãdere apropiatã îi provoacã nevroze ºi îi scoate accente funebre, când obosite, când sarcastice, demonice. Mult mai complex, ca un arici cu nenumãrate ºi ascuþite direcþii sufleteºti, Arghezi se miºcã pe alte cãrãri. Vede ºi el infernul uman al timpului sãu ºi-l prezintã spre zguduita emoþie a cititorului, dar fãrã lamentaþii, înseninându-ºi verbul cu culori. Erotica sa, necunoscând sensibilitãþile maladive ale celuilalt, posedã altele, superioare cred. Într-o primã etapã, inhibiþia ca armã deloc lipsitã de bãrbãþie: „Nu, mânã straºnic, timpul mi-l sparge cu potcoava“, ci dimpotrivã. Sau compãtimirea contemplativã, cu dezvãluirea aceluiaºi infern în Inscripþie pe un portret, de 1 Este vorba de articolele: Lucian Raicu, Aspecte noi în nuvelistica noastrã, „Viaþa româneascã“, an. IX, nr. 5, mai 1956, p. 184µ198 ºi nr. 6, iunie 1956, p. 253µ263; D. Carabãþ, Ce este spiritul modern, „Gazeta literarã“, an. III, nr. 32 (126), 9 august 1956, p. 5; H. Zalis, Spiritul modern µ o realitate esteticã, „Gazeta literarã“, an. III, nr. 33 (127), 16 august 1956, p. 4 (n. ed.).

228

Moartea c[prioarei

pildã. Apoi, minunatele cântece de logodnã ºi nuntã, de dragoste împãcatã ºi senzualã, de echilibru uman, de fericire. ªi în expresie, de deosebire! Bacovia picteazã în câteva culori tragice, cântã din câteva instrumente surde, monotone, câteva adâncimi de suflet întunecat. În versurile lui Arghezi treci printr-o singurã virgulã de la infern la paradis sau la locul nostalgic în a cãrui perdea subþire „îºi petrece steaua acul“. Arghezi ne place mai mult, pe scara valorilor cred cã stã mult mai sus, dar amândoi poeþii sunt, la fel, moderni. Ce vor sã spunã toate acestea? Cã existã un haos din care nu putem ieºi? Cã orice este în egalã mãsurã modern? Versurile lui Arghezi, Bacovia, Blaga etc. se deosebesc, totuºi, în general prin caracterul lor modern ºi în particular prin înalta lor valoare, de producþiile de felul acelor pe care, vai, le gusta ºi le elogia N. Iorga. Înseamnã cã trebuie puse în discuþie jaloane mult mai largi. În primul rând nominaþia de „modern“ nu afecteazã prin sine valoarea organicã a unei opere de artã. Oh, se aduc atâtea elogii fixate prin noþiuni atât de contradictorii! Admirãm deopotrivã Bucolicele lui Virgil (Zarifopol le contesta) pentru calmul lor pastoral, sufleteºte arhaic, ºi violenþa modernã a unui Villon, torturat de lumea înconjurãtoare dar mai ales de cea interioarã. [...] Tolstoi ºi Dostoievski µ douã formule contrarii (umanistul angelic ºi îngerul cãzut) µ împart admiraþia aceluiaºi cititor, deplasând-o când într-o parte, când în cealaltã. Revenind la contribuþia polemicã a lui H. Zalis, manifestez bucuros pentru ideea cã artele, reflectând realitatea, suportã toate influenþele mijlocite ºi nemijlocite ale trans229

Nicolae Labi=

formãrilor înnoitoare, aceasta lucrând la conferirea modernitãþii lor, a artelor. Artistul modern trebuie sã þinã seama, nu poate sã nu þinã seama de toate tezele filosofice, sociale ºi estetice noi, deliberând asupra lor cu mijloace adecvate, inspirându-le sau respingându-le prin operele vii pe care le compune. [...] Cunoaºterea realitãþilor celor mai noi ºi a ideilor inspirate din ele nu este însã decât un prim pas. Caracterul de modernitate permanentã al lui Baudelaire nu este imprimat de faptul cã, de pildã, acesta a cântat becul electric la numai un an sau doi dupã ce acesta lumina pe bulevardele Parisului. Mi se pare chiar cã cineva i-o luase înainte, marele poet nefiind întâiul cântãreþ al luminii fãrã combustie, ci descoperirea unor noi regiuni sufleteºti, aflarea unor rezonanþe, speciale, rafinarea maximã a mijloacelor artistice ºi totul într-o manierã sprinten spiritualã, de luptã cu inerþia materiei, a gândirii ºi a cuvintelor µ aceste îndãrãtnice slujitoare ale Poetului. ªi Maiakovski! Citindu-l pe Bednâi, l-am înþeles pe Maiakovski. Unul torturat de temniþã ºi de futurism, plictisit de amândouã dar pãstrându-le izul pe cerul gurii, aruncã sentinþe îngrozitoare sau se bucurã cu juvenilitatea unui imberb. Tehnicã aparent „à la Mallarmé“, de fapt punctuaþie graficã a ideilor, nu neapãrat necesarã, dar democraticã. Nu bãdãran, ci masiv. Iar Bednâi! Armonica bietului Demian (Bednovo Demiana) cântã guraliv într-o moleºealã verbalã speriatã inabil de invectivã sau de patos stângaci. Maiakovski, da, este inovator în imagini, impertinent în silogisme, revoluþionar care are capacitatea de a se exterioriza, virtute a poetului major. Liric vorbind, bucuriile îi provoacã delicii asemãnãtoare alcoolului iar dezamãgirea gloanþe în tâmplã. ªi este, prin aceasta, mare. ªi în poezia epicã lucrurile stau la fel. Marin Preda când 230

Moartea c[prioarei

CUPRINS

scrie Moromeþii îºi vãdeºte apartenenþa politicã prin felul de a vedea teoretic situaþia satului românesc înainte de rãzboi ºi calea predestinatã a gospodãriei individuale. Dar ceva asemãnãtor mai fãcuserã ºi alþii înaintea lui, ºi meritul poetului epic ar fi fost infim dacã n-ar fi existat acea viziune epicã impresionabilã, acea putere de analizã introspectivã a unor personaje particulare, proprii lui Marin Preda. De mii de ani oamenii îºi exploateazã interioarele sufleteºti, fãrã a ºi le fi epuizat, pentru cã pe mãsurã ce se descoperã, se construiesc altele sau se modificã cele deja cercetate. Pasiunea aceasta a curiozitãþii, iatã un semn valabil al modernitãþii. [...] Închei aceste rânduri poate haotice ºi, în orice caz, fãrã pretenþia definitivitãþii, apelând la o luptã nedogmaticã împotriva dogmatismului.

„FLORILE PÃMÂNTULUI“

Florile pãmântului1, probabil element component al frescei vaste deschise de romanul Desculþ, este o carte care a pãrut unora a nu se încadra în nici un gen literar, constituind un fericit amestec de toate cele. De fapt, avem de-a face cu o povestire avându-ºi ca erou autorul însuºi ºi evocând vremuri întunecate, de mult petrecute. [...] Substanþa acestei povestiri se încheagã din prezentarea unui lung monolog interior, comunicat rareori în afarã, care 1

Pentru o posibilã datare a acestor însemnãri rãmase inedite pânã în anul 1971, menþionãm cã în caseta tipograficã a volumului Florile pãmântului se precizeazã: bun de tipar µ 4 octombrie 1954 (n. ed.).

231

Nicolae Labi=

oscileazã între tristeþe ºi împieptoºare, între reverie ºi exaltare. Unii, înºelaþi de stilul colorat, bine ritmat ºi cu deosebitã forþã verbalã, de patetismul înfiorat al frazei, fugind de clasificãri, au clasificat totuºi: poem în prozã. Într-adevãr, pasajele de bunã poezie în prozã nu sunt rare, dar cartea, privitã în ansamblu, e altceva. Este aici o autoanalizare dupã metoda generalã proustianã, dar eliminând mai strict amãnuntele neimportante (pãstrând totuºi unele), o autoanalizare realistã în ultimã instanþã. Ceea ce marcheazã un element al personalitãþii artistice a autorului este bogatul, uneori haoticul colocviu purtat între gândurile eroului, colocviu prilejuit de impresii ºi sugestii ale celorlalþi eroi, dar pãstrându-se pentru sine în marea majoritate.[...] Din context nu aflãm cu cine converseazã Darie. De obicei ºtim cã el converseazã cu propriile gânduri. Dar nu putem susþine cu tãrie cã totuºi n-a conversat cu cineva dintre tovarãºii de drum. Existã între noi ºi text o uºoarã perdea difuzã care evocã depãrtarea timpului în care s-au întâmplat faptele. De altfel nici nu ne intereseazã dacã Darie a conversat sau nu cu cineva. Importantã este starea lui de spirit, concluziile pe care el în sfârºit le trage. Penru cã eroii care-l înconjoarã n-au nici ei altã importanþã în concepþia cãrþii decât în mãsura în care înlesnesc consumarea procesului de gândire al eroului principal. Deºi profilul literar al lui Zaharia Stancu este cu totul diferit de profilul literar al lui Ion Creangã, vom încerca aici o paralelã pentru a fixa mai bine unele momente. De fapt, existã un punct de contact: atât marele clasic cât ºi povestitorul contemporan nareazã cu predilecþie „întâmplãri din copilãrie“, fapte trãite sau imaginate ca trãite cu mulþi ani înainte. Ion Creangã îºi povesteºte copilãria cu îngãduinþa maturã ºi sfãtoasã faþã de toate ghiduºiile, poznele ºi isprãvile pe care le fãcea altãdatã. [...] Dar amãnuntele ºi psihologia 232

Moartea c[prioarei

copilului sunt exacte, rememorându-ne mai toate datele esenþiale ale copilãriei noastre. [...] Aici sunt distincte µ emoþia povestitorului ºi psihologia copilului de care primul se înduioºeazã ºi face haz. La Zaharia Stancu aceste douã elemente se contopesc fãrã putinþã de distingere separatã. Mai mult, Darie este pus sã gândeascã aºa cum gândeºte azi autorul, lui Darie i se atribuie sentimente pe care azi le-ar avea, pus în aceleaºi ipostaze. Acesta este un fel de a face lucrurile care poate duce la rezultate supãrãtoare, neverosimile. Nu este cazul cãrþii de care vorbim. De fapt, ca s-o spunem direct, cartea nu povesteºte ce i s-a întâmplat lui Darie, ci povesteºte cum Darie, omul matur, îºi aminteºte întâmplãrile prin care a trecut. El poate face aceasta în mai multe feluri µ în felul ilustrat de Creangã, sau în felul în care o ºi face, adãugând o nouã cantitate de emoþie întâmplãrilor vechi ºi fuzionând-o. Nu mai adãugãm cã mai pot exista ºi alte moduri. Procedând astfel, Zaharia Stancu realizeazã pagini de o deosebitã frumuseþe. [...] Evident, aici intrã în vigoare ºi legile poeziei, iar unitatea despre care am vorbit mai sus creeazã efecte de un dramatism considerabil. Totuºi, în acest aliaj sunt posibile ºi impuritãþi pe care le vom supune discuþiei. Autorul împinge uneori lucrurile prea departe. Dacã este binevoitã discreta ºi difuza contopire a sentimentelor autorului cu ale eroului, nu se întâmplã acelaºi lucru când autorul îi atribuie eroului în mod epic cultura sa, cu indicaþii precise ºi uneori neverosimile. Pentru un copil de þãran, fie el umblat oarecum prin lume, pentru mediul ambiant, Darie este un erudit. Darie are noþiuni largi de filosofie, istorie, astronomie, distinge semnificaþia evenimentelor din Rusia lui 233

Nicolae Labi=

1917, „a citit într-o carte italieneascã despre...“, distinge dupã indicaþiile vagi ale numelor de pe crucile unui cimitir german obârºii sociale ºi naþionale, mai mult, este capabil sã reconstituiascã cu fineþe, dupã aceleaºi nume scrise pe cruci, psihologia unui hughenot, a unui negustor german, a unui scriitor „copil teribil al acestui secol“. Credem cã de data aceasta e exagerat. De altfel, aceste exagerãri sunt grupate în scena contemplãrii cimitirului german ºi rãspândite cu mai multã motivare în alte câteva locuri. Dar, chiar atenuate de patosul liric al frazei, ele ºocheazã neplãcut. Rezumând aceste câteva observaþii, gãsim elementele unui profil literar. Militând împotriva exploatãrii, împotriva rãzboiului, Zaharia Stancu face aceasta ca un romantic. Obiectele µ iarba, casele, apa Dunãrii µ trezesc viziuni grandioase, nasc umbrele trecutului istoric care se învãlmãºesc în bãtãlii. Natura provoacã sentimente extreme µ leagãnã eroul în largile sale braþe de vegetaþie ºi de roci sau i se aratã ostilã, refuzându-i frumuseþile, prefãcându-ºi-le în obsesii ºi chin. Compoziþia povestirii are disproporþii impresionante, caracteristice romanticului, ºi de aici ºi inerentele impuritãþi. Peisajul este pictat cu trãsãturi largi, nepãstrându-se decât marile mase de culori, iar amãnuntele rare cãpãtându-ºi prin aceasta o ºi mai mare forþã picturalã. Sentimentele izbucnesc abrupt, mai întâi îndelung reþinute, de parcã autorul suspecteazã ºi cântãreºte orice element care i-ar putea trezi vreun efect. Deºi pare ciudat, ºi aceastã din urmã trãsãturã este romanticã, exprimând o extremã. sunt un capitol din îndeSperãm cã Florile pãmântului lung aºteptata continuare a romanului Desculþ ,atât de citit ºi preþuit de cãtre cele mai largi cercuri ale poporului nostru.

234

Moartea c[prioarei

CUPRINS

DINTR-UN CAIET DE ÎNSEMNÃRI În poezia mea veþi intra ca într-un sat de munte: veþi vedea întâi „neobiºnuitul“. Veþi remarca frumuseþea sãlbaticã a locurilor; iarna veþi simþi în nãri miros de lupi ºi de fum; vara, miros de fân ºi de rãºinã µ totul îmbibat cu ceva care aduce a sudoare ºi a pãmânt µ pãmânt adânc. Veþi privi luna mare, familiarã ºi apropiatã de cerul nostru nefiresc de senin, veþi asculta toate poveºtile cu stafii ºi strigoi precum ºi împuºcãturile ce mai vuiesc rãzleþ între munþi. Veþi afla despre flãcãii noºtri cã-s voinici ca brazii sau unii becisnici ca tufa. Despre fetele noastre cã-s ca florile µ de cicoare sau de cucutã. Dar pe încetul totul va prinde contur ºi dupã mai îndelungatã convieþuire veþi intra în firea adâncã a vieþii poeziei mele, ca în adâncul vieþii pãtimaºe a unui sat de munte.

FRAGMENT ÎN PROZÃ... Mã aflu cufundat în mine, la mare adâncime. Afarã se aude numai murmurul acesta ritmic, filtrat prin straturile dese strãbãtute, dar aici glasul meu rãsunã puternic, ameþindu-mi timpanele; totuºi la voi nu ajunge murmurul acesta ritmic, filtrat prin straturile dese strãbãtute. Ascultaþi-mi vorbele acestea, ecourile care au ajuns pânã la voi. Când mã voi fi ridicat afarã, în lumea terestrã de sus, în lumina solarã, eu poate le voi fi uitat; ascultaþi-mi vorbele acestea, ecourile care au ajuns la voi, ca sã mi le reamintiþi. Vorbele mele se amplificã ori se sparg de cupola cerului meu. Îmi port paºii pe câmpurile mele, prin pãdurile bãtrâne 235

Nicolae Labi=

moºtenite din strãbuni ºi pe lângã complicatele construcþii pe care le-am zãmislit cu trudã de curând. Fraþii mei, oameni, vibraþiile voastre rãzbat pânã aici ºi se încheagã aici într-o simfonie frumoasã ºi eu mã aflu aici ca sã vã înþeleg cât mai bine. Dar un popor învãlmãºit de umbre ºi de vedenii ºi apariþii încarnate se zbuciumã chinuitor ºi-ncerc sã liniºtesc o clipã mulþimea lor tãlãzuitã ºi sã le cer sã facã pace ºi sã aºeze pace în împãrãþia mea. Pentru ca sã vã pot auzi mai bine pe voi, pentru ca sufletul meu sã guste netulburat farmecul sufletelor voastre.

236

Moartea c[prioarei

CUPRINS

REFERIN|E ISTORICO -LITERARE Avea ceva de miel =i de ied =i de mânz, într-o prim[var[ pe o paji=te verde, când în aceste viet[\i miracolul vie\ii reizbucne=te cu atâta gra\ie, încât î\i vine s[ le mângâi, s[ le iei în bra\e =i s[ le s[ru\i pe botul moale =i umed în care se adun[ =i e palpabil misterul materiei însufle\ite, al universului uria= =i b[trân, începând s[ respire =i s[ devin[ fragil =i ginga=. Avea ceva de fir de iarb[ care, în timp ce în jur uria=e for\e se ciocnesc, cre=te firesc =i simplu =i f[r[ team[, sigur pe pactul dintre el =i soare; =i, în adev[r, mai mult decât alte luxuriante specii, treze=te senza\ia =i emo\ia vie\ii, fiind luat drept simbol al ei de copilul cu ochii cumin\i uimi\i, de omul con=tient, de poet, de pictor =i de filosof. Era un pui de om cu totul =i cu totul fermec[tor, ginga= =i fragil, =i n[zdr[van, =i îl iubeam =i îmi era drag, =i în atâtea rânduri mi-a venit s[-l s[rut pe botul lui de vi\el, în care mai st[ruia mirosul de lapte. Mai mult decât pe oricare altul dintre cei de seama lui l-am sim\it, printre mineralele lumii, =i printre atâ\ia al\i oameni de câl\i =i de lemn, ca pe o f[ptur[ vie, cald[ =i respirând, având nevoie s[ m[nânce =i s[ doarm[, =i carnea =i sângele meu erau solidare cu carnea =i sângele lui, =i îl iubeam =i îmi era drag, biologice=te drag, ca propriul meu copil. +i l-a strivit un tramvai. Iar vestea mor\ii lui m-a zguduit, mi s-a p[rut revolt[toare =i inadmisibil[, =i când a trebuit s[ o accept ca pe o realitate, am suferit atroce, ca =i cum a= fi aflat c[ a murit propriul meu copil. Dar pentru c[ nu era copilul meu, ci al întregii \[ri, îmi ridic obrazul s[ plâng, în fa\a întregii \[ri, o lacrim[ mare =i grea pentru pierderea pe care o sufer[ în ceasul acesta poezia noastr[. Am sentimentul, am certitudinea, dezn[dejdea =i revolta c[ în Nicolae Labi= destinul a strivit pe cel care ar fi putut fi marele poet al genera\iei sale. În inima mea, suferin\a mor\ii lui va fi pururi al[turi de suferin\a adus[ de pierderea timpurie sau tragic[ a atâtor fii înzestra\i =i neferici\i ai poporului nostru. Moartea acestui poet de dou[zeci de ani nu m[ va durea niciodat[ mai pu\in ca moartea lui Eminescu sau Luchian, tot astfel cum s-a întâmplat cu moartea lui Bob Bulgaru sau Magdei Isanos, =i ori de câte ori mi-o voi aduce aminte voi fi încercat de imense p[reri de r[u =i de sentimentul unei pierderi

237

Nicolae Labi=

ireparabile. [...] Acel ied ginga= =i n[zdr[van, dup[ care toat[ via\a au s[ m[ doar[ bra\ele c[ a intrat în neant, a fost dup[ felul de a sim\i al inimii mele — Poet: înc[rcat pân[ în vârful unghiilor de mesajul, ritmul =i lumina poeziei, a=a cum cochilia scoicii e înc[rcat[ de vuietul m[rii. Dar în cântecul lui Labi= era investit cu valen\ele poeziei un lucru ceva mai nuan\at =i mai aproape de oameni în general =i de români mai cu seam[ decât fo=netul m[rii, =i anume acela al p[durii. Amintirea — extrem de îndep[rtat[ — a plajelor primordiale se ive=te mai rar, pe treapta nostalgiilor cosmice, dar amintirea p[durii e înc[ foarte vie =i alc[tuie=te una din componentele sufletului românesc colectiv. P[durea, puternic[, b[trân[ =i protectoare, =i în acela=i timp plin[ de infinite ging[=ii, a fost leag[nul poporului român =i, cu toate c[ au trecut o mie de ani de atunci, lucrul acesta nu se uit[. P[durile Moldovei mai ales par a-=i prelungi în mod deosebit ecoul în sufletul celor ai c[ror str[mo=i le-au ascultat, timp de genera\ii =i de veacuri, fream[tul. Nicolae Labi= a fost un pui de om, cu sufletul =i înf[\i=area unui pui de c[prioar[ din p[durile Moldovei, deschizând asupra lumii ochii mari, catifela\i, de o cutremur[toare ging[=ie =i naivitate. Din uimirea, spaima =i bucuria acestei fragile viet[\i a p[durii venea prospe\imea versurilor =i neînchipuit de argintata lor sonoritate. Dar pentru ca nu cumva cei ce l-au citit s[-=i fac[ o imagine atemporal[ =i anacronic[, voi spune c[ Labi= a fost un poet al acestei vremi pe cerul c[reia se încruci=eaz[, uneori cu vuiet mare, atâtea uria=e fluvii, =i în care chiar st[rile intime, ca triste\ea =i melancolia, devin incomensurabile. În versurile lui am întâlnit, pe un alt meridian =i în alt cadru decât acela al stepei ruse, sensibilitatea modern[, infinit nostalgic[ =i dureros acut[, din lirica lui Esenin, poetul adorat de milioane de cititori. +i am mai întâlnit felul spontan savant de a al[tura =i ritma cuvintele al lui Rimbaud, acel orgoliu natural =i suveran al copilului-poet de geniu desf[=urând pe m[rile lumii pânzele faimosului Bateau-ivre: „J’ai heurté, savez-vous? d’incroyables Florides“...[...] Dup[ tributul de sânge =i de suferin\e pe care p[mânturile =i oamenii \[rii noastre l-au pl[tit r[zboiului tulbur[tor de min\i =i istovitor de suflete, apari\ia unui poet ca Nicolae Labi=, mai ales dup[ ce poezia trecuse prin canoanele esteticii dogmatice, atât de funest[ spiritelor creatoare, apari\ia unui asemenea poet, original, inspirat =i sever cu sine însu=i, ne d[dea dreptul s[ ne bucur[m =i s[ n[d[jduim. Dar, vai, iedul ginga= al celei mai noi poezii române=ti a fost strivit =i nu-=i va mai încorda niciodat[ lira. Mânzul n[zdr[van a murit, pe când era neînchipuit de fraged, l[sând în urma lui un gol dureros. A ne gândi acum unde ar fi putut s[ duc[ drumul lui Labi=, abia început, înseamn[ a sim\i

238

Moartea c[prioarei

ce incomensurabil[ =tirbire, =i cu neputin\[ de precizat ca form[, a suferit ceea ce va fi profilul poeziei române=ti între anii 1950 =i 2000. În adev[r, unde ar fi ajuns acest poet atât de plin de harul poeziei =i cum s-ar fi sculptat întreaga lui statur[ în cea de a doua jum[tate a secolului XX, care ieri înc[ îi st[tea cu toat[ durata ei în fa\[? Mintea se întreab[, inima sânger[ =i ochii plâng la mormântul prea timpuriu al unui b[iat care putea fi un luceaf[r al poeziei române=ti =i n-a fost decât un astru ce abia r[s[rise, nou =i ciudat, =i plin de imense promisiuni, =i asupra c[ruia repede au n[v[lit norii negri ai mor\ii. Cine se va ridica în locul lui pe un cer ce are atâta nevoie de luceferi? Geo BOGZA, Pl`ng Poetul, ]n “Contemporanul“, nr. 52 (534), 28 decembrie 1956, p. 3. O experien\[ destul de lung[ m-a încredin\at c[ foarte mul\i poe\i tineri, surprinzând la început prin o anumit[ exuberan\[ liric[, nu-=i \in mai târziu f[g[duiala =i nu rareori dispar de pe firmamentul poeziei ca =i osteni\i, înainte chiar ca noi s[ ne fi pierdut speran\a. De altfel, p[rerea mea r[mâne c[ poezia este o oper[ a maturit[\ii, de=i în privin\a aceasta vârsta împlinirii variaz[ de la individ la individ. Poetul matur este ca un interpret la pianoforte care, st[pânind atât de bine instrumentul, ajunge la acea lesniciune =i simplicitate prin care emo\ia se exprim[ cu o rafinat[ ingenuitate. Desigur c[ aceast[ observa\ie nu poate avea un caracter absolut. Întrucât îl prive=te pe Labi=, tân[r poet, pe care un accident nefericit l-a f[cut s[ piar[ la 21 de ani, eu nici nu m[ întreb ce ar fi devenit dac[ tr[ia, pentru c[ îl consider un poet pe deplin exprimat, de la care au r[mas câteva poeme încânt[toare, pe care istoria literaturii noastre nu le poate trece cu vederea. Iat[ un prilej pentru un estet s[ se întrebe din nou ce este poezia, ca art[, f[r[ îndoial[, c[ci problema cealalt[ a func\iei ei prin oglindire este pentru noi definitiv rezolvat[. Din acest ultim punct de vedere, N. Labi= a evocat ororile r[zboiului, copil[ria s[rac[, foametea, pe tat[l [...], p[durile natale în care vân[torul î=i caut[ din penurie hrana. Ce este poezia, întreb din nou? Lumea lui N. Labi= nu este inedit[. P[durile, cerbii, cinegetica au fost cântate =i de al\ii =i pot s[ par[ conven\ionale ca =i Pegasul pe care ilustratorul l-a pus pe coperta culegerii Primele iubiri. Poetul este descriptiv =i narativ cu abunden\[ într-o fraz[ de esen\a prozei, nu, fire=te, lipsit[ de metafore. Farmecul provine din senza\ia puternic[ de materie, cuvintele sunt carnale ca fructele, poetul pare în permanen\[ vr[jit de univers. [...] Nu-i vorba îns[ de nici vreo facultate plastic[ deosebit[, nici de o excep\ie în domeniul senzorial. Avem de-a face cu un adev[rat poet a c[rui fraz[, chiar discursiv[, cânt[ cu o

239

Nicolae Labi=

sonoritate excep\ional[ =i care acord[ lumii de toate zilele a patra dimensiune: semnifica\ia liric[. [...] În Lupta cu iner\ia sunt proiecte de compozi\ie de tip dantesc =i poeme mai scurte în care, în urma lecturilor, poetul încearc[ o ingenuitate nou[, de ordinul inefabilului oarecum premeditat, dup[ formula Hölderlin. [...] Dar poetul a r[mas în general la nevinov[\ia sa fireasc[, f[r[ sincope artificiale de limbaj. E adev[rat c[ un num[r foarte mare de poezii obosesc spiritul prin monotonia muzicii lor devenite factice. Totu=i, câteva poezii pline de candoare autobiografic[ =i de vitalitate juvenil[ sunt de neuitat. [...] E o poezie juvenil[ aceasta, dar nu de încep[tor, c[ci mai mult[ st[pânire a mijloacelor de expresie, o mai deplin[ virtuozitate nici nu se poate închipui f[r[ spaima unui artificiu care s[ atenueze farmecul spontaneit[\ii. Timpul va da, probabil, acestui meteor o sclipire mai profund[. [...] George C{LINESCU, Nicolae LABI+, ]n „Contemporanul“, nr. 47 (633), 28 noiembrie 1958, p.3 A ars scurt =i orbitor, r[scolind mireasmele p[mântului, =i s-a pr[bu=it în genune. La dou[zeci =i unu de ani ai s[i, când a murit cu coloana vertebral[ sf[râmat[ într-un accident, Nicolae Labi= închegase o oper[, m[rturie a timpului s[u =i a excep\ionalului s[u temperament poetic. [...] R[sfoim acum cele dou[ volume r[mase de la Nicolae Labi= =i constat[m c[ în toate versurile lui, dintre care unele sunt simple însemn[ri, se al[turau =i se a=ezau în locul lor, stabilit din vecie. Fiindc[ viitorul lui urma s[ fie atât de scurt, toate procesele poetice s-au desf[=urat pentru el cu o accelerare uimitoare. Întocmai ca pomii roditori ai Siberiei care înfrunzesc, se acoper[ de flori, leag[ rod =i-l umplu de sucurile dulci ale p[mântului în pu\inele s[pt[mâni ale verii polare, opera lui Labi= a înflorit, a str[lucit prin toate culorile ei, trimi\ându-=i departe parfumurile, într-un r[stimp atât de îngust. Pa=ii mei s-au încruci=at de câteva ori cu acei ai lui Labi=. M[ surprindea obrazul lui buc[lat de copil, ochii cu umbre adânci, musta\a bogat[, ca a pluta=ilor de pe Bistri\a. Era în înf[\i=area lui ceva în acela=i timp proasp[t =i arhaic, cum nu mai v[zusem niciodat[ întip[rit pe figura unui tân[r. Z[rise lumina zilei tocmai ca Mihai Eminescu, în nordul p[duros al Moldovei. Codrul =i muntele i-au transmis impresiile din care s-a hr[nit poezia lui. [...] Fiin\a i se amestec[ =i se contope=te cu muzica lumii: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt“. A devenit un tân[r cânt[re\. E un cânt[re\ al epocii lui Mihail Sadoveanu, al lui Tudor Arghezi. Într-unul reg[se=te natura patriei lui, trecutul el legendar. Notez pe-alocuri câte o tr[s[tur[

240

Moartea c[prioarei

a construc\iilor lui Arghezi, ceva din poliritmia acestuia. Îl urm[re=te o caden\[ a lui Mateiu I. Caragiale. Versurile Miori\ei se împletesc cu ale poetului. Uneori caut[ pe bardul iubit mai departe. Vine c[tre el, din cea\a vremurilor, figura lui François Villon, neastâmp[rat[ =i voioas[, încins cu spad[, mânuind pana lui ager[ =i t[ioas[ atârnând în =treangul st[pânirilor de-atunci. Arthur Rimbaud este un „=trengar încâlcit“. Îl vede sub „vâltori de p[r rebele“, evocând pe gravul „forgeron“, trecând prin zilele grozave ale Comunei din Paris. Nicolae Labi= a fost un poet angajat. Entuziasmul lui nu este conven\ional sau facil. Ar vrea s[ zguduie lumea din iner\ie =i, pentru a preg[ti viitorul împreun[ cu al\ii, în\elege c[ trebuie s[ se socoteasc[, mai întâi, cu sine însu=i. M[rturia luptelor lui intime este de un patetism extraordinar. [...] A fost nu numai un poet al \[rii lui, al naturii =i tradi\iilor ei, al timpului revolu\ionar prin care a trecut, al primelor iubiri. A fost o con=tiin\[. Neobi=nuitul lui temperament poetic s-a dezvoltat ca o personalitate. Tân[rul acesta =i-a petrecut vremea =i a luptat, a ar[tat motivele speran\elor lui =i un drum spre viitor. A fost un om vrednic =i brav. Numele lui merit[ a fi pomenit ca semn de unire pentru al\i tineri aduna\i de-aici înainte, pentru a citi versurile lui =i pe ale lor =i pentru a se lega într-o nobil[ =i înalt[ prietenie. Într-o zi a venit „pas[rea cu clon\“ =i l-a sfârtecat. Aceast[ pas[re trecuse =i mai înainte, fantomatic =i prevenitor, prin poezia lui. „Clon\ul“ de fier al pas[rei de prad[, acel care împinge =i îl sfâ=ie este un simbol. Când i-a sim\it ascu\i=ul =i trupul i s-a desf[cut din leg[turi, a glumit ca un nou Villon. A v[zut puii gai\ei, ciugulind urmele poetului Nicolae Labi=, „o amintire frumoas[„. A dictat aceste versuri pe patul de suferin\[, în pu\inele zile pe care le-a mai tr[it, printr-un miracol inexplicabil. A mai zâmbit o dat[, sarcastic =i melancolic, întocmai ca vechii cavaleri, ca Mercu\io al lui Shakespeare, c[zut f[r[ noim[. Glume=te a=a un b[iat plin de fantezie =i umor, pentru care via\a =i lumea pre\uiesc atât de mult, încât nimeni nu le poate pl[ti cu lacrimi. Îi pronun\[m numele, ni-l reamintim, îi citim cântecele, mergem cu el mai departe. Tudor VIANU, Nicolae LABI+, ]n „Gazeta literar[“, an. VIII, nr. 52 (406), 21 decembrie 1961, p. 2 Stins[-n deplin[ \â=nire spre spa\ii poetice, tulbur[tor de înalte, poezia lui Nicolae Labi= este o invita\ie la incandescen\[. Poezia candorii lucide =i mereu recucerite, ritmul ataraxiei în vibra\ie, al permanentei c[ut[ri în sine, rezolvat[ prin integrarea în ritmul universal, imagine a marilor viziuni cosmice, poezia lui Nicolae Labi= e poezia contempora-

241

Nicolae Labi=

neit[\ii, poezie contemporan[. Imaginând traiectoria surpat[ a mersului s[u, ni-l putem, cu dureroas[ mândrie, închipui ajungând la un Faust sau la o Divina Comedia româneasc[, modern[. [...] Sunt, despre aceasta, în acest volum mai mult decât indicii. Labi= era nu numai o natur[ poetic[, nu numai un dinamic c[ut[tor al purit[\ii ci, mai mult, avea acea rar[ capacitate — =i aici const[ eminescianismul s[u profund, de substan\[, de consubstan\ialitate — de a gândi filosofic în imagini. El nu se îndrepta spre silogismul ritmat, nici spre simpla poezie de atmosfer[ (pe care putea oricând s[ o realizeze) ci, a=a cum plantele elaboreaz[ din sucurile =i s[rurile p[mântului, sub ac\iunea soarelui, clorofila, el transforma no\iunile în viziune poetic[, =i, la temperatura extrem[ a entuziasmului, transforma metalele realului în poezie. [...] Starea pe care poetul =i-o cere este aceea de candoare, de unde neîncetata confruntare cu imaginea copil[riei. Desigur, nu inocen\a ignoran\ei, calmul glandular sau stearpa lini=te a scepticului. Nu asta! Ci pura candoare ob\inut[ prin entuziasta ardere, prin dep[=irea propriului t[u infern, dup[ c[l[toria prin cercurile pirosferei eului. Ie=irea la stele nu se face numai cu for\e proprii. Beatrice aici e Clio, iar „Iubirea ce mi=c[ sori =i alte stele“ devine în\elegerea necesit[\ii, istoria în\eleas[. Revolu\ia interioar[ nu înseamn[ însingurare, =i Labi= nu este niciodat[ egocentric. Eliberarea interioar[ se realizeaz[ printre oameni, pentru oameni, în concretul istoric. Esen\ialmente etic[, poezia lui Labi= nu caut[ rigori rigide atemporale, ci confruntarea pasionat[ cu realul, a=a cum eternitatea se realizeaz[ pe sine numai în concretul clipei. Atingerea unei ataraxii dinamice, prin dep[=irea pasiunii tr[ite cu toat[ intensitatea, confruntarea permanent[ =i pasionat[ cu sine în real ar fi sensul simplificat al poeziei sale majore, sens desprins dincolo de meandre, pe care nu le mai înregistr[m aici, =i realizate, de exemplu, în acea admirabil[ Marin[, la nivelul marii poezii. Ataraxia candid[ e îns[ doar schi\a unei aspira\ii — e drept, aspira\ia major[ a poeziei — ceea ce izbe=te în acest volum e o patetic[ vitalitate, exprimat[ într-o dramatic[ autocritic[ etic[: „Tropotul lung =i mereu al galopului meu“. Romantic aspirând spre puritatea clasic[ — asemeni lui Eminescu — poetul n-a fost niciodat[ un clorotic, nici chiar în momentele depresive, nelini=tea lui nu e angoas[ steril[, ci c[utare cu certitudinea valorilor fundamentale. Vitalitatea lui Labi= izbucne=te din primele pagini, dar ea nu e primar[, ci secund[, filtrat[ prin întreb[ri, nostalgii =i triste\i dep[=ite. Paul GEORGESCU, Prefa\[ la Primele iubiri. Poezii. Bucure=ti, Editura pentru literatur[, 1962, p. 5-14

242

Moartea c[prioarei

Poezia lui Labi= este profund româneasc[ nu numai fiindc[ este o oglind[ exact[ a peisajului geografic românesc, ci, în primul rând, fiindc[ este o sintez[ a geografiei spirituale a poporului nostru, fiindc[ impune o modalitate de gândire proprie nou[. [...] Apari\ia Primelor iubiri a afirmat un poet adev[rat, organizându-=i universul de crea\ie astfel încât „sorii“ interiori s[ se roteasc[ în acela=i ritm cu cei lic[rind „din infernul inimii afar[“. La câteva luni de la ie=irea de sub teascuri a c[r\ii de debut, Labi= a fost victima absurdului accident care i-a curmat via\a, astfel încât prietenilor apropia\i le-a revenit anevoioasa îndatorire de a alc[tui — din piese disparate — cel de-al doilea volum al poetului, Lupta cu iner\ia. Romanticul lua în aceast[ nou[ carte ipostaza tribunului, în numele candorii poetul î=i striga ideile, era convins c[ trebuie s[ le tr[iasc[ =i s[ se bat[ pentru ele. Nutrind dorin\a secret[ de a scrie cândva un poem închinat marilor revolu\ii, Labi= nu =i-a propus s[ ilustreze episoadele grandioase ale istoriei, ci a coborât în l[untrica lume a oamenilor, sondând, detectând, urm[rind fierberea lucid[ a sentimentelor, descifrând sensuri =i viziuni virtuale. Ca un magician înzestrat cu puteri miraculoase, el î=i consum[ timpul concret =i alc[tuirea fragil[ a trupului =i a nervilor pentru împlinirea proceselor de investigare în care se angajeaz[. Pare, cum singur se evoc[, „un spirit al adâncurilor“, un scafandru solitar care cu fiecare scufundare în valuri devine mai palid =i care iese la suprafa\[ cu sângele =iroind din timpane, dar plin de sobra bucurie a înving[torului, a omului care s-a pus în slujba oamenilor =i tr[ie=te voluptatea final[ a d[ruirii, a topirii în întreg. Gheorghe TOMOZEI, Prefa\[ la Nicolae LABI+, Moartea c[prioarei. Poezii, Bucure=ti, Editura pentru literatur[, Biblioteca pentru to\i, nr. 260, 1964, p.III-XVIII. Moartea oricui abure=te toate oglinzile. Moartea unui poet tân[r întunec[ îns[ posibilitatea lumii de a ar[ta =i altfel. Nicolae Labi= a murit la dou[zeci =i unu de ani. El a lic[rit scurt între dou[ nop\i: anonimatul =i moartea fizic[. Abia a avut timpul s[-=i compun[ o fizionomie de adolescent fascinat de maturitatea pe care n-avea s-o ating[ =i o atitudine social[, în care se putea citi binecuvântata necumin\enie artistic[ a poe\ilor. Fizionomia declara p[rul vâlvoi ca m[tasea porumbului, o încrunt[tur[ precoce =i must[cioara galic[, adus[ pe col\urile gurii, c[rnoase înc[, de copil. Iar în atitudinea lui social[ Rimbaud se împletea cu Esenin =i al\ii. [...] Dup[ cum se vede din chiar versurile lui, poe\ii lumii, pe care îi cuno=tea mai bine, chiar dac[ dintre ei face parte =i antinomicul Valéry, poe\i c[tre

243

Nicolae Labi=

care îl duce con=tiin\a de sine, sunt mai cu seam[ Villon, Rimbaud =i Esenin. Îndeosebi cu cel din urm[ el aspir[ din v[lm[=agul istoric, care îl cuprinde, la senza\iile copil[riei rurale =i versurile i se încarc[ de amintiri biografice ca =i versurile poetului din Reazani. [...] =i dac[ în atitudinea lui personalist[ fa\[ de o societate înc[ nemutat[ de pe vechi temelii, Labi= se compar[ cu Rimbaud =i Esenin, fa\[ de noua societate =i chiar fa\[ de p[durea care îl chema la ea cu o vraj[ cunoscut[ de mult, dar =i cu adaosuri tehnice =i rutiere noi, el combin[ pe Esenin cu Maiakovski. [...] Poetul social abundent, r[mas pe drept cuvânt emblem[ a poeziei noastre din ultimii dou[zeci de ani =i autor al unor poeme antologice ca Moartea c[prioarei, 100, Biografie =i altele, N. Labi= moare accidental, în diminea\a de 22 decembrie 1956. Cine ar putea spune ce forme avea s[ mai ia marele lui avânt liric? Pe cât este cu putin\[ de scurtat un destin poetic rezect, putem afirma c[ opera lui neîmplinit[ con\ine premize din care ar fi înflorit o spectaculoas[ dram[ liric[ a personalit[\ii. În Omul comun (I. Dilema, II. Regenerarea =i III. Treapta superioar[) din volumul postum Lupta cu iner\ia (1958), sunt semne c[ aceast[ aprins[ con=tiin\[ de poet prin autoanalize necru\[toare, se îndruma etic c[tre piscuri morale inaccesibile =i literar c[tre poemul de tip faustic.“ Vladimir STREINU, Distinguo. Nicolae Labi=, ]n „Luceaf[rul“, an. VIII, nr. 30 (189), 11 decembrie 1965, p. 3. Era în ultima prim[var[ a lui Labi=. Faima lui era atât de uria=[ încât noi studen\ii inodori =i incolori primeam în urechi ca fiind valoroase orice =tiri, oricât de neînsemnate ar fi fost ele, oricât de neclare =i ambigui despre el. Luase obiceiul s[ vin[ la Facultatea de filologie. Din vreo pricin[ de femeie poate, sau pur =i simplu din dorin\a de a audia celebrul curs al profesorului Tudor Vianu. Nu-l iubeam. Eram topit de invidie. Fusese îndr[gostit de femeia pe care eu o iubeam. El publica, =i semnul tip[rit al literei mi se p[rea miraculos =i de neatins. Nu era foarte înalt, avea un chip rotund, nasul cârn tronând peste o imens[ musta\[ r[sucit[. Purta bund[, ca o sfidare împotriva ora=ului =i a burgheziei în haine nem\e=ti, pe atunci monstruoas[ nu numai în textele tip[rite despre ea, dar =i din pricina ideilor fixe ale acelei perioade. Aici memoria mi se tulbur[ =i nu \in minte ce c[utam în amfiteatrul Odobescu plin de studen\i prost îmbr[ca\i, unii dintre ei, printre care m[ num[ram =i eu, mâncând „crep“ la por\ia în plus pe care o ofereau cantinele studen\e=ti. Deodat[, cineva de la catedr[ care \inea loc de tribun[ (nu mai \in minte cine) s-a ridicat =i cu un glas rituos a zis: „Se afl[ printre noi Nicolae Labi= =i am fi ferici\i dac[

244

Moartea c[prioarei

el ne-ar citi o poezie“. [...] V[d parc[ pe Labi= ridicându-se de o grav[ noble\e natural[ care l[sa pu\in dureros =i distant între el =i noi o barier[ a neatingibilului. Nu s-a urcat lâng[ catedr[, ci a r[mas în fa\[ chiar lâng[ primul =ir de b[nci, =i într-o t[cere în care nici memoria nu mai func\iona, brusc a anun\at titlul poeziei Moartea c[prioarei, =tiut[, adorat[, invidiat[, negat[ =i urât[ sufletului meu. Cred c[ numai pentru mine a existat în acea secund[ senza\ia ghe\ii pe =ira spin[rii. Calm =i degajat, bonom =i profund distant totodat[, cu un soi de firesc al nefirescului, cu un glas al c[rui timbru s-a scurs prin urechile noastre, moale =i dur totodat[, vers de vers, a început s[-=i retr[iasc[ poemul (era prea tân[r ca s[-l poat[ recita), începându-=i versurile lin =i t[r[g[nat =i sfâr=indu-=i-le brusc, de parc[ vântul ar fi avut ecouri semantice. Mi-aduc aminte cuvântul „n[mol“ în care se termina un vers. Era atât de scurt zis =i de brutal, încât n[molul se materializa. Mi-aduc aminte de ultimele trei cuvinte rostite de el într-un alt vers... „planet[ =i grea“. Se terminau de o rar[ violen\[. Într-un vers în care spunea c[-=i =terge mâinile de sânge pe piept, el a f[cut gestul de a-=i =terge mâinile pe bunda înflorat[. Absolut to\i, automat, ca ni=te copii, ne-am uitat în clipa aceea la mâinile lui =i la bund[, ca =i cum =i mâinile, =i bunda, ar fi fost pline de sânge. Brusc nu mai \in minte nimic =i p[strez numai sentimentul de atunci, sentimentul dezn[d[jduitor c[ el era de neatins. Mi-a produs o impresie sublim[ =i deprimant[. Atunci nu puteam crede c[ se poate scrie o poezie mai minunat[ decât Moartea c[prioarei, pe care o iubeam =i o uram. A= fi dat orice pe lume s[ fiu eu autorul acelei poezii. Norocul lui mi se p[rea uria=. Cu oricare altul a= fi putut s[ fiu prieten, cu el niciodat[. Mi se p[rea =i foarte frumos, de=i nu era. Nu puteam s[-i prind în no\iuni personalitatea acelei recit[ri =i asta îmi d[dea o mare nelini=te. Abia acum =tiu c[ acea sear[ în care am avut tristul noroc s[-l v[d nu \inuse de no\iune =i deci nu aveam cum s-o în\eleg cu no\iunile, c[ ea nu \inea nici de caracterul meu, ci era numai o aspira\ie a mea atât de brusc relevat[ încât chiar =i resturile de memorie care ast[zi le mai pot evoca nu sunt altceva decât explozia de atunci a iubirii drepte pentru poezie. [...] Atâta vreme cât el a tr[it eu nu am publicat nici un vers. El a murit în decembrie, eu am debutat în martie, anul urm[tor.“ Nichita ST{NESCU, Sentimentul dezn[d[jduitor c[ el era de neatins, ]n volumul Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, Bucure=ti, Editu ra Cartea rom`neasc[, 1972, p. 423-425. Cu excep\ia prietenilor, a majorit[\ii scriitorilor, =i a celor care l-au cunoscut, poate pu\ini sunt ast[zi, printre aviza\ii literaturii, cei care cred cu

245

Nicolae Labi=

adev[rat în poezia lui Labi=. M[ întreb îns[ dac[ propria sa poezie o iubesc ei la Nicolae Labi= sau altceva. [...] La drept vorbind nu cred c[ în afara orgoliosului poem Sunt spiritul adâncurilor =i a dou[ balade mai poate fi re\inut, în ordine estetic[, ceva din poezia lui Labi=. Nu r[mâne decât s[ ne oprim asupra acelui altceva, un altceva care s[ fie seduc[tor =i atât de puternic încât s[ explice (nu s[ justifice) adeziunea prin confuzie a unora la poezia sa. Nicolae Labi= e un principiu moral. Ceea ce iubim la el este, s[ recunoa=tem, acesta, principiul moral, =i nu poesis-ul, a=a se face c[ cei mai mul\i dintre cei pu\ini care cred în poezia lui sunt adolescen\ii. Adolescen\a e poate singura stare existen\ial[ a omului care respect[ intuitiv =i pur principiile morale. La asta, am convingerea, se gândea C[linescu când spunea c[ Labi= e un poet format. Lucrul a putut izbi a=a de tare în con=tiin\a contemporanilor =i a urma=ilor poetului poate =i pentru c[, din acest unghi de vedere, Labi= era, la mijlocul deceniului =ase, în poezia tân[r[ afirmat[ deja atunci o excep\ie. Imagina\i-v[ un =ir lung de u=i în fa\a unei p[duri din desi=urile c[reia sticleau ochi de lup. Cineva a intrat primul. Poate nu cel mai bun, poate nu cel mai interesant dintre to\i, dar, f[r[ îndoial[, singurul care putea fi atunci primul. Meritul aceluia e preponderent moral. [...] Labi= mi se pare a fi principiul moral al poeziei de azi. Ca atare, în el se implic[ nu condi\ia axiologic[ a poeziei noi, dar condi\ia ei de existen\[. Sigur c[ foarte mul\i poe\i de azi sunt mai buni decât Labi=, dar f[r[ Labi= n-ar fi putut exista. S-ar b[nui de aici c[ introduc un raport de dependen\[ „a=a p[rând“ ontologic[ între unul =i ceilal\i. Da. Destinul lui Labi= era acela al florii. Deschis =i pur. Nu avea, adic[, aparen\a de atâtea ori pervers[ =i în=el[toare a fructului. +tiu c[ Labi= nu este un mare poet, dar =tiu c[ nimic nu este mai stimabil în istoria unei anume perioade poetice decât principiul s[u moral. Lauren\iu ULICI, Nicolae Labi= e un principiu moral, ]n volumul Gheorghe Tomozei, Moartea unui poet, Bucure=ti, Editura Cartea rom`neasc[, 1972, p. 356-357. Primele iubiri, volumul s[u de debut (1956) se situeaz[, am putea spune, la o r[scruce semnificativ[ pentru poezia epocii. El înglobeaz[, pe de o parte, piese ce nu se deta=eaz[ prea mult de fundalul literaturii la ordinea zilei, dar, pe de alt[ parte, creeaz[ =i primele nuclee mitice personale, care vor trasa, în scurt[ vreme, liniile de for\[ ale viziunii sale poetice. Este vorba în primul caz de str[duin\a poetului de a cuprinde cât mai multe teme ale actualit[\ii imediate (procesul de selec\ie întrev[zându-se, la acest nivel, cu oarecare dificultate), pe care le „trateaz[„ într-adev[r, cu

246

Moartea c[prioarei

o evident[ u=urin\[ a versifica\iei =i într-o not[ de retorism de circula\ie atunci. [...] Dar tot în aceast[ prim[ carte se încheag[ =i direc\iile acelei biografii lirice care va avea în con=tiin\a unei întregi genera\ii ecourile cunoscute. Biografia poetului se construie=te având în centrul s[u un „eu de determinare social[“, c[ci, din punctul s[u ini\ial, ea tinde a se defini ca expresie a sensibilit[\ii unei colectivit[\i umane solidare, un proces de „înv[\are a \[rii“, „cu copaci =i cu cer, cu p[lma= =i cu vit[“, ca o alt[ biografie arghezian[ din Testament. [...]Timbrul particular al poetului tinde a se defini treptat prin raportare la câteva semnificative valori ale scrisului românesc. Eminescu =i Sadoveanu domin[, din acest punct de vedere, universul în curs de construc\ie al Primelor iubiri. [...] În compara\ie cu Primele iubiri, al doilea =i ultimul volum de poezii al lui Nicolae Labi= reprezint[, din toate punctele de vedere, un salt calitativ. [...] O prim[ observa\ie cu caracter general ce se poate face (=i s-a f[cut) cu privire la Lupta cu iner\ia se refer[ la abandonarea, aproape total[, a epicului =i discursivit[\ii din Primele iubiri, în favoarea unei lirici confesive, directe. [...] O structur[ similar[ cu a poemului Contempla\ie ori a Introducerii în Intima comedie (care par a fi abia începutul unei gândiri poetice de mari perspective) de\ine =i poezia Morarul din acela=i ciclu cu Contempla\ie, Destinderi. Dup[ cum în Contempla\ie sau Introducere se constituie dou[ nivele de reprezentare simbolic[ — „adâncul“ „alcoolurilor tari“, „undele venite de jos“ dintr-un nou plâns al materiei =i, pe de alt[ parte, „lumina cea solar[„ a exteriorului în care poetul-Orfeu se ivea „ostenit =i palid“, consumat adic[ de febra acelei „expérience du gouffre“ — =i în Morarul se reface rela\ia de opozi\ie =i comunicare totodat[ dintre „subteranul Olimp“ =i „orele zilei“. Ziua lui Labi= e o ie=ire din mediul introspectiv, necesar[ concesie f[cut[ ordinii ra\ionale a existen\ei, care este, ca alt[dat[, o lume a clarit[\ii ritmice, a unei lumini apolinic-vis[toare =i echilibrate, conferind lucrurilor tonurile clare ale culorii =i materiei rotunjite. [...] Odat[, într-o capodoper[ a sa, Marin[, poetul configureaz[ cosmic ceea ce în Primele iubiri numise Fr[mântarea intim[. Într-un paralelism de anvergur[ om—mare, el d[ o expresie definitiv[ realit[\ii substan\iale dintre existen\a uman[ =i univers, tradus[ pe complexa-i traiectorie, de la tulburea fr[mântare subiectiv[, spre realizarea unui echilibru solar, de clasic[ senin[tate. Nelini=tea erotic[, provocat[ de pierderea unei iubiri prea intens înr[d[cinat[ î=i g[se=te un corespondent cosmic în zbuciumul nocturn al m[rii, într-o progresiv[ egalizare a tumultului interior cu mi=c[rile apelor învolburate. Versurile scurte, trohaic accentuate, cu o cezur[ median[, ordonate în strofe lungi, de zece versuri, în care alterneaz[ rimele încruci=ate cu cele îmbr[\i=ate, simetric a=ezate fa\[ de o „ax[„ sonor[

247

Nicolae Labi=

format[ dintr-un distih în rim[ feminin[, servesc în mod exemplar sugestiei de mi=care unduitoare, închis[ în fiecare unitate strofic[ asemeni unui val care, izbind în \[rm cu putere, într-o progresiv[ în[l\are, se retrage în sine =i în sânul m[rii ce l-a n[scut. [...] „Fl[mânda nelini=te“ evocat[ de poet în finalul primei p[r\i a poemului prime=te atributele unei for\e universale oarbe, distrug[toare a echilibrului cosmic =i sufletesc, provocând „înv[lm[=irea rea“ a m[rii =i a sufletului, deopotriv[. În astfel de imagini, Labi= se exprim[ din nou, plenar, ca poet al nelini=tilor primordiale, creator de vaste viziuni cosmice, poet al tulbur[toarelor geneze. Dar Marin[ este =i poemul p[cii dintâi, al lumii, extr[gând din imaginea calmului marin un simbol pentru reechilibrarea spiritual[, pentru „împ[carea în infinit“ a dramei individuale. Am putea spune c[ aceast[ oper[ este, într-un fel, alegoria propriei biografii spirituale a lui Nicolae Labi= — „spirit al adâncurilor“, biografie ce evolueaz[, cum am v[zut pân[ acum, de la obscura fr[mântare intim[, de poet „plutonic“, c[tre „lumina cea solar[„, a ritmurilor limpezi, ascunzând îns[, în „smerelile-i aparente“ întregul decantat tumult al subiectivit[\ii. [...] O asemenea viziune a contemplativit[\ii, ca =i câteva linii generale ale construc\iei imagistice, ne duc cu gândul spre Cimitirul marin al lui Paul Valéry, din care poetul =i transcrie un vers. [...] Valéry este îns[ un poet prin excelen\[ al clasicei limpidit[\i mediteraniene, pentru care aceste strig[te finale sunt doar postulatul unei con=tiin\e prea echilibrate, speriate de claritatea excesiv[. Tân[rul poet român este, dimpotriv[, un temperament nelini=tit, c[utând în contempla\ie o solu\ie a unui dezechilibru intern pustiitor, încercând s[-=i dureze acel „subteran Olimp“ în care e =i senin[tate, dar =i germenele tulbur[rii, „miezul atâtor ravagii“. Oricum, Marin[ se integreaz[ f[r[ dificultate viziunii dualiste a lui Labi=, creat[ la r[scrucea unor impulsuri dublu direc\ionate, viziune ce nu suport[ simpla op\iune pentru o cale sau alta, ci presupune osmoza lor deplin[, întru realizarea unei „contempla\ii nelini=tite“, ardente, rezultat al ordon[rii ra\ionale a eului, dar nicidecum al înl[tur[rii consumului afectiv. Linii noi în circumscrierea acestui spa\iu liric adaug[, în amintitul sens, =i poezii ca Balad[ sau Idil[, ce trebuie f[r[ îndoial[ considerate printre piesele cele mai reprezentative ale operei lui Nicolae Labi=. [...] Ion POP, Nicolae Labi=, ]n Poezia unei genera\ii, Cluj, Editura Dacia, 1973, p. 41-76. Dificultatea de a interpreta poezia lui Nicolae Labi= \ine de fascina\ia pe care o sim\im fa\[ de destinul atât de neobi=nuit al acestui tân[r. Labi= a devenit, în fapt, un mit, cum devenise Eminescu în ultimul deceniu al

248

Moartea c[prioarei

secolului trecut. Mitul n-a încetat s[ creasc[, s[ domine datele biografice, reale, s[ le proiecteze în alte zone, accesibile doar imagina\iei. Autorul Luptei cu iner\ia, disp[rut la o vârst[ când un poet î=i caut[ înc[ o formul[ proprie =i lupt[ cu materia verbal[, a intrat în con=tiin\a genera\iilor tinere ca un mare talent, =i mitul talentului s[u excep\ional nu a încetat s[ se dezvolte în r[stimpul ce ne desparte de moartea lui nea=teptat[. Labi= reprezint[, azi, mitul rimbaudian al adolescentului care, de-abia desprins de lumea fabuloas[ a copil[riei, intr[ în alta, unde universul i se înf[\i=eaz[ cu mari =i grele enigme. Luarea în st[pânire a lumii — act poetic decisiv, propriu doar creatorilor ie=i\i din comun — presupune o energie spiritual[ =i o percep\ie adânc[ a elementelor, însu=iri pe care, cu hot[râre, acest adolescent le-a avut. Versuri de început (Primele iubiri, 1956) au o structur[ epic[ =i sunt dominate de eposul popular. Dar chiar de pe acum se simte o neobi=nuit[ senza\ie de vitalitate a materiei, de germina\ie colosal[. Mun\ii ard în poleiri argintate, vinele de ap[ \â=nesc cu putere, pe=tii alburii alunec[ pe lâng[ genele copilului ce se scald[ cu ochii deschi=i în pâraiele repezi, sevele se aud cum fierb sub brazde =i se ridic[ prin \evile cucutei.[...] Superioare estetic sunt poemele din ciclul ce d[ titlul volumului. Poemul de început aminte=te de o boem[ fantezist[ a lui Rimbaud. [...] Simbolul primelor iubiri are la Labi= trei înveli=uri lirice: social, erotic, naturist, f[când astfel posibile mai multe solu\ii de interepretare. În\elesul social e explicitat în secven\a a V-a („steaua polar[ pe cer, departe“), cel naturistic e general, ca un strat invizibil, iar cel erotic este cel mai discret, ca în toat[ poezia de dragoste a lui Labi=, de mare pudoare. Dintre reprezent[rile concrete, cerbii =i vulturii, p[durea în faza germina\iei cap[t[ o mai mare extindere. Poemele din Lupta cu iner\ia (1958), volum postum, dau o idee despre ceea ce ar fi putut deveni Labi=. O idee, fire=te, fragmentar[, ipotetic[, deoarece autorul avea un spirit mobil =i era capabil de mari surprize. Majoritatea versurilor sunt scrise în ultimul an =i chiar în ultimele luni din via\a lui Labi=. Poetul se afla în zodia cea mai bun[ a inspira\iei sale: tonul grav, de poezie substan\ial[, se simte imediat. Deosebirea fa\[ de versurile anterioare e mare: semnele de lirism, de acolo, se împlinesc =i se generalizeaz[, aici, în cadrele unei poezii esen\iale reflexive. Motivele poetice sunt cam acelea=i, r[sfrânte îns[ înl[untru, intelectualizate. Procesul de intelectualizare a lirismului nu anuleaz[, la Labi=, valoarea spontan[ a emo\iei. Ca =i Eminescu, care p[streaz[ toate motivele poeziei sale din tinere\e, Labi= î=i „trateaz[“, cum zice el cu o formul[ demitizant[, orgolios prozaic[, temele ini\iale, dar dintr-o perspectiv[ poetic[ indiscutabil superioar[. Primul semn e limitarea =i chiar eliminarea epicului. Al doilea e p[=irea pe terenul ideii. Trecerea la o poezie

249

Nicolae Labi=

de comunicare intim[ =i chiar la un lirism cerebral se face repede, f[r[ preg[tiri speciale. [...] Imposibilitatea de a se fixa =i de a tr[i o dragoste mare, unic[, este consemnat[ cu lini=te =i, f[r[ prea mari remu=c[ri, poetul trece mai departe, dând ocol unei idei cu o mai larg[ rezonan\[ în poezia sa. Aceasta deriv[ din con=tiin\a c[ destinul omului se împline=te în alt spa\iu decât acela al lini=tii. La Labi=, aceast[ idee se armonizeaz[ cu alta, filosofic[, privitoare la for\a generalizatoare a universului, la dinamica materiei sale. Biografia, de=i citat[, a=az[ deocamdat[ faptele pe un teren individual. Principiul devenirii e v[zut, în spiritul eresurilor populare, ca o expresie a for\elor misterioase ce ac\ioneaz[ în univers. [...] Accentele acestui romantism galopant alterneaz[ cu altele, venite din direc\ia unei indefinite nostalgii juvenile. În astfel de clipe tânjitoare sunt percepute „albele chem[ri“ ale necunoscutului, „înv[lm[=irea tandr[ =i crud[“, „încâlcirea trist[“, vag[, autumnal[, verlainian[. Un întreg ciclu, Destinderi, st[ sub semnul acestei interfer[ri de senza\ii. Tân[rul prive=te lumea prin aburii alba=tri ai alcoolului, având deodat[ sentimentul destr[m[rii lente a materiei. Uit[-te, Clon\, Gol, Contempla\ie, Alexandrin sunt ni=te Romances sans paroles delicate, concentrate, superioare prin muzicalitatea =i calitatea emo\iei. Lecturile din Verlaine =i Bacovia se resimt ca ni=te ecouri îndep[rtate, r[t[cite într-un vast templu. Labi= era, la vârsta lui, un poet cult =i ciclul amintit dovede=te familiarizarea lui cu marii precursori ai simbolismului. [...] Pe liricul „lacom de idei“ îl afl[m în poemele mai întinse, realizate fragmentar: Intima Comedie =i Omul comun. Primul înregistreaz[ chiar procesul cunoa=terii, v[zut ca o sondare în straturile adânci ale con=tiin\ei. Poetul nu ajunge s[ str[bat[ îns[ decât primul cerc din pâlnia dantesc[: glasul epocii îl ajunge =i, r[t[cit în p[durea de umbre, revine cuminte la temele obi=nuite: „Scump copil reg[sit/ În prim cerc de vicii groase“ etc. Omul comun, mai dezvoltat, are un sens polemic de la început precizat. Obiectul lui e lini=tea mortifiant[. Totul e pus sub semnul confrunt[rii cu copil[ria, vârsta purit[\ii absolute. Aceast[ medita\ie etic[ are un fior liric mai grav, derivat din sentimentul de nostalgie a copil[riei pierdute, c[tre care poetul î=i întinde aripile. Se na=te din efortul de a prelungi în alt[ vârst[ modul sincer al copilului de a fabula o poezie energic[, polemic[, necru\[toare cu ipostazele lene=e ale existen\ei (spleenurile, împ[c[rile „limfatice“, c[ile neguroase ale devenirii etc.). Ochiul ra\iunii e pururi deschis =i, neîmblânzit, poetul cenzureaz[ propriile gesturi =i atitudini animate de alte for\e decât acelea ale perfec\iunii. [...] Din orice punct am privi poezia =i oricât de stângace, juvenile ne-ar p[rea poemele de început, Labi= e un poet adev[rat; nu =tiu dac[ atributul

250

Moartea c[prioarei

(dealtfel comun) de mare poet nu l-ar stânjeni, n-ar distona cu tinere\ea lui cuceritoare, dar cu siguran\[ el e un liric excep\ional. Eugen SIMION, Buzduganul unei genera\ii, ]n Scriitori rom`ni de azi, Bucure=ti, Editura Cartea rom`neasc[, 1974, p. 112-118. Poezia lui Labi= are, în ansamblul ei, o structur[ dominat[ de tensiunea dintre dou[ atitudini fundamentale. Prima dintre acestea este o predispozi\ie confesiv[, caracteristic[ pentru mul\i poe\i moderni. Concretiz[rile ei lirice sunt observabile în numeroase poezii, indiferent de data cert[ sau probabil[ a scrierii acestora. Poetul tr[ie=te dintr-odat[ în toate vârstele sale, trecutul fiind adesea actualizat =i chemat s[ fie una dintre dimensiunile unei personalit[\i aflate într-un rapid proces de maturizare. Amintirea vie a copil[riei este, astfel, un laitmotiv deosebit de caracteristic pentru acest poet al sincerit[\ii. [...] Adesea apar imagini ale spa\iului geografic natal. Un ciclu din volumul Primele iubiri este intitulat Rapsodia p[durii.[...] P[durea nu este numai un decor, ce simbolizeaz[ for\a inepuizabil[ a naturii, ci =i un martor suveran al aventurilor materiale =i spirituale ale omului. În poemul Moartea c[prioarei codrul asist[ la ceremonialul barbar, prin care adolescentul este smuls din vârsta sa idilic[ =i trecut într-o precoce maturitate. [...] =i mai târziu, când Labi= î=i rafineaz[ expresia poetic[, imagini a c[ror origine este în p[durea etern[ a copil[riei continu[ s[ apar[ în versurile sale, ca, de pild[, în Uit[-te, unde o inefabil[ triste\e cre=te la contemplarea semnelor toamnei. [...] Dar p[durea nu r[mâne doar simbolul puterii naturale, care a str[juit primii ani din via\a poetului, =i izvorul unor imagini. Ea se transform[ cu timpul într-o adev[rat[ forma mentis. Marea admira\ie a lui Labi= pentru crea\iile lui Eminescu =i Sadoveanu se nutre=te în bun[ m[sur[ din resim\irea unui comun cult al codrului, semn etern al înfr[\irii autohtone cu natura. [...] Triste\ea =i sentimentul apartenen\ei la o familie de spirite nu constituie îns[ notele dominante ale poeziei confesive a lui Labi=. Poetul este un spirit care se lupt[ f[r[ încetare cu sine. Cele mai multe confesiuni exprim[, din acest motiv, o perpetu[ ciocnire conceptual[. Ie=it foarte repede din decorul paradisiac al copil[riei, Labi= r[t[ce=te prin h[\i=urile f[r[ de sfrâr=it ale cuvintelor, c[utându-se, încercând s[ fixeze prin vorbe evolu\ia pe care o simte c[ se petrece în el. Poe\ii adev[ra\i ai timpurilor moderne (=i Labi= este unul dintre ei) au sim\it acut distan\a dintre fapte =i cuvinte. Din acest motiv, melancolia unora dintre confesiunile lor lirice nu este cenestezic[, nu \ine de un tremur al fiin\ei trupe=ti în fa\a adversit[\ilor de tot felul, pe care omul este obligat s[ le înfrunte în existen\a sa material[, ci filosofic[, exprimând o nelini=te metafizic[ în fa\a lumii,

251

Nicolae Labi=

dar mai ales în fa\a cuvintelor. Aceasta este =i natura medita\iilor lui Labi= în leg[tur[ cu esen\a cuvântului poetic =i cu posibilit[\ile pe care creatorul le are în elanul s[u de echivalare a lumii prin poezie. [...]Poetul tinde s[ se contopeasc[ empatetic cu lumea, transformându-se în cântec. Aceasta este „rezolvarea“ pe care el o d[ tribula\iilor sale. [...] Dac[ Labi= ar fi r[mas doar un rezonator al tr[irilor proprii, ar fi ajuns poate (la dou[zeci =i unu de ani el era un poet matur) s[ cultive un ideal formal al poeziei. Extraordinarul s[u talent s-ar fi concentrat, în locul unei crea\ii atât de intense ar fi existat doar câteva zeci de poezii „perfecte“. Labi= a fost îns[ st[pânit de sentimentul c[ poezia, cel mai netranscriptibil dintre limbaje, trebuie s[ fie o entitate tranzitiv[, care nu are a se comunica doar pe sine. Din acest motiv, o bun[ parte a crea\iei sale este format[ din poezii ale evenimentului istoric =i ale op\iunii politice generate de filosofarea asupra acestor evenimente. Aceste poezii exprim[ cea de a doua dintre atitudinile sale fundamentale. [...] Poezia op\iunii politice, a c[rei teoretizare constituie, de fapt, o pledoarie pentru poezia lui Labi=, nu este nici pe departe egal[ cu acele ipostaze publicistice facile, pe care unii autori le confec\ioneaz[ în grab[ pentru anivers[ri. Doar în urma oper[rii unei apropieri eronate dintre cele dou[ lucruri distincte a putut s[ apar[ o reprezentare unificatoare. Marea poezie politic[, a=a cum se înf[\i=eaz[ ea în întreaga istorie a literaturii noastre, este o realitate important[, definitorie pentru spiritualitatea unui popor eroic, a c[rui con=tiin\[ a fost =i este un etalon de demnitate =i de putere de a fi. Poezia lui Labi= depune o conving[toare m[rturie în acest sens. [...] Trecutul poeziei, dac[ exist[ a=a ceva, este al vocilor singulare, viitorul, dac[, iar[=i, va exista a=a ceva, este al glasurilor din care s-a topit orice persoan[. La r[scrucea dintre aceste dou[ posibilit[\i ale poeziei, Labi= se afl[ sub chipul lui Janus bifrons. Voicu BUGARIU, Poeta bifrons, postfa\[ la Nicolae Labi=, Poezii, Bucure=ti, Editura Minerva, 1976, p. 175-202. Sunt ispitit s[ cred c[, printre poe\ii români — cu excep\ia, poate, a singurului Eminescu — , Nicolae Labi= a avut, în cel mai înalt grad, sentimentul universalit[\ii ritmului, al predomin[rii lui în munc[ =i în via\a omului, în natur[, în alc[tuirile =i rânduielile firii: „Topoarele b[teau pe lemn, departe,/ Euritmia codrilor ritmând,/ Laborioasa via\[ f[r[ moarte/ Le distila din arbori =i p[mânt“. Ecourile efortului omenesc — amplificate, sonor, de încremenirea naturii — organizeaz[ în unit[\i ritmice, perceptibile acustic, euritmia latent[ a codrului. Aceea=i sensibilitate la gesturile muncii, t[ind ritmic t[cerea, o întâlnim, nu o dat[, la

252

Moartea c[prioarei

Sadoveanu. [...] Acuitatea sensorial[ a poetului deslu=e=te structuri ritmice posibile nu numai la procesul muncii, ci =i în alternan\a sunet-t[cere, în proiectarea mi=c[rilor sonore pe un fond acustic negativ. [...] În fiecare vers al lui Nicolae Labi= sim\im bucuria unui „ini\iat“ c[ruia i s-a relevat structura armonioas[ a lumii, de la mineral la vegetal =i animal, de la p[mânt la cer, de la calde zvâcniri ale sângelui pân[ la rotirile reci ale a=trilor. [...] Tr[ind, a=adar, împresurat de mreaja deas[ =i fin[ a ritmurilor lumii, poetul se destram[ =i se tope=te în poezie: „Eu curg întreg în acest cântec sfânt:/ Eu nu mai s]nt, e-un cântec tot ce s]nt“. Ecourile acestui cântec întrem[tor nu ar trebui s[ se sting[ curând. De le-am putea prelungi cu b[t[ile inimilor noastre! G. I-TOH{NEANU, Nicolae Labi= =i sentimentul ritmului, ]n Dincolo de cuv`nt, Bucure=ti, Editura =tiin\ific[ =i enciclopedic[, 1976, p. 196-200. Labi= desfiin\eaz[ alternativa dintre tratarea formal-retoric[ a temelor „contemporane“ =i ignorarea sau retragerea din fa\a lor ca din fa\a unui risc pentru lirismul pur. Între poe\ii demagogi =i poe\ii timizi, între oportuni=ti =i frigizi, el taie un alt drum, un drum al s[u, — drumul oric[rui poet adev[rat —, drept, adânc, original, în\elegând c[ nici versifica\ia de circumstan\[, nici ocolirea circumstan\elor nu reprezint[ o solu\ie. El se apropie de teme care pentru unii erau cli=ee goale, iar pentru al\ii domenii exterioare poeziei; cu o superb[ încredere, se arunc[ în ele cu toat[ sinceritatea fiin\ei — =i este r[spl[tit pentru aceasta. Cine se apropie de un obiect atât de încrez[tor, va descoperi c[ obiectul, pentru al\ii opac, începe s[ i se releveze, s[-=i scoat[ la iveal[ virtualit[\ile, poten\ialul de necrezut. Temele comune ale literaturii timpului puteau fi caricate, =i au =i fost; nu mai pu\in, ele se dovediser[ fertile pentru câ\iva dintre marii scriitori ai secolului, pentru c[ fuseser[ luate în serios, m[surate în adâncime cu m[sura proprie vie\ii lor; în spiritul lor ac\ioneaz[ Labi=. Poezia unui Blok, a unui Maiakovski, Brecht, Eluard, Aragon, Ady, Garcia Lorca, A. Bielâi, B. Pasternak concureaz[ pe a oric[rui mare contemporan. Labi= a în\eles repede c[ dac[ s-ar ar[ta „rezervat“ fa\[ de temele ilustrate în poezia lor, tr[ind în aceea=i epoc[, fr[mântat de acelea=i nelini=ti, de acelea=i speran\e, =ansele de a deveni un epigon de talent s-ar înmul\i. Situa\ia de discipol nuan\at a lui Ion Barbu nu surâdea defel spiritului demn, inteligen\ei orgolioase, pornirii sale absolut fire=ti de a fi mare prin el însu=i. Anumite lucruri trebuie privite în fa\[ (=i cea mai mare eroare a unei „priviri“ de ast[zi asupra lui Labi=, cel din epoca sa, ar

253

Nicolae Labi=

fi s[ afecteze a nu le vedea a=a cum au fost) f[r[ inten\ia de a le justifica =i, dimpotriv[, f[r[ jen[ =i f[r[ complexe. [...] Labi= oscileaz[ între un concept tradi\ional de poezie — =i trebuie spus c[ acesta i-a asigurat, în via\[ fiind, pre\uirea celor mai mul\i —, =i o tentativ[, deloc receptat[ atunci, considerat[ chiar un început de degradare a talentului s[u eminamente liric, de subminare a acestuia, printr-un vers discursiv, prozaic =i publicistic, total subordonat unei func\ii critice, active, îndreptate mai pu\in spre celebrarea vie\ii =i mult mai mult spre schimbarea ei. El se îndrepta tot mai decis, în aspru dezacord cu admiratorii laturii bucolice =i contemplative a lirismului s[u, deruta\i de noua sa înf[\i=are, spre o poezie a dezbaterii cu sine =i cu lumea, o poezie a interven\iei directe, a polemismului militant. Acest nou aspect îl define=te ca poet revolu\ionar, nemul\umit de rolul secund al poeziei în via\a contemporan[, vrând s[ fac[ din poezie, =i chiar din via\a poetului, mijloace de acces spre centrul de orientare al colectivit[\ii. [...] Poezia Moartea c[prioarei, scris[ în 1954, precede cu doi ani (asta înseamn[ imens: doi ani!) epoca Luptei cu iner\ia. Atmosfera de reale presim\iri din aceast[ poezie nu poate fi integral explicat[ prin ceea ce se întâmpl[ în cuprinsul ei narativ. O tulburare f[r[ motiv aparent, provocat[ de acele tensiuni, de acele energii nelini=titoare de care aminteam, se serve=te de întâmplarea relatat[ ca de un sprijin ra\ional, ca de o platform[ logic[. Ceva ne spune c[ aici e vorba de altcineva. Ca în celebra litanie a lui Octavian Goga, La noi, legat[ pentru totdeauna de p[trunz[torul comentariu c[linescian, se petrec lucruri ciudate. Ca =i acolo, întrebarea de neocolit (de ce?) vine s[ r[scoleasc[ fiecare afirma\ie cert[ din poem. De ce a ucis soarele orice boare de vânt? De ce s-a topit =i a curs pe p[mânt? De ce a r[mas cerul gol? De ce danseaz[ peste p[duri „satanice“ jocuri? De ce, mai ales, brazii îl „zgârie“ pe copil „r[i =i usca\i“? De ce aceast[ atmosfer[ de halucina\ie =i tremur l[untric? La stabilizarea acestei atmosfere contribuie aparent nemotivata cruzime pus[ în evocarea fiec[rui detaliu, o cruzime care nu apar\ine vreunuia din eroii întâmpl[rii, ci naratorului de peste ani, de peste mul\i ani, =i care contrasteaz[ violent cu finalul, frecvent citat al poemului, un final al îndur[rii, compasiunii =i remu=c[rii. Dar finalul acesta este anticipat de o relatare detaliat[ a ritualului, pe care numai „cineva“ cu obi=nuin\a unor legi teribile o poate face. Aceast[ intensitate a cruzimii are în ea îns[=i ceva profund inexplicabil. Sau explicabil numai prin încercarea de a opune structuri certe (ritualul cu legile sale etc.) unui mare sentiment de incertitudine, unei spaime l[untrice. Cel pu\in unei tensiuni misterioase, de categoria celor amintite. [...] Revela\ia cruzimii ascunse în rela\iile omu-

254

Moartea c[prioarei

lui cu natura vie va provoca un =oc, o cutremurare în con=tiin\a care nu accept[ s[ fie divizat[. Este tentativa surprinz[toare de a universaliza principiul etic, de a umaniza ritualurile. În aceast[ tres[rire a sentimentului r[spunderii („Pe zare curge sânge =i pieptul mi-i ro=u, de parc[/ Mâinile pline de sânge pe piept mi le-am =ters“) e anticipat întregul demers liric al lui Labi=, în esen\a sa neschimbat, chiar dac[ metamorfoza „mijloacelor“ se va face repede =i radical; sfâ=ierea este aceea=i în fragmentele Intimei comedii ca =i în versurile tulbur[tor de copil[re=ti: „Vai, cum a= vrea s[ nu mai vii, s[ nu mai vii/ Frumoas[ jertf[ a p[durii mele“. Labi= nu se va sfii s[ opteze pentru aceast[ sfâ=iere „imatur[“, pe care legile aspre ale lumii originare o tolereaz[ numai copil[riei ne=tiutoare =i slabe, în a=teptarea vârstei b[rb[te=ti, din perspectiva c[reia aceast[ „moliciune“ s[ apar[ derizorie; =i mai ales nu va ar[ta nici cea mai mic[ sfial[ când în poemele sale „târzii“, în Omul comun =. a. va institui drept criteriu suprem de judecat[ candoarea aparent neb[rb[teasc[, =i va face din ea, dimpotriv[, semnul adev[ratei puteri. Co=marul mâinilor pline de sânge, încercat în prima expedi\ie cinegetic[ — miracol discreditat al copil[riei sale —, va reveni în somnul agitat sau în st[rile de veghe îngândurat[ ale omului matur, deodat[ marcat de con=tiin\a culpabilit[\ii morale, a iner\iei suflete=ti r[spunz[toare de r[ul din jur. +i aici ca =i acolo, este caracteristic c[ Labi= pune în discu\ie norma comun[, judecata acceptat[, cea dintâi sub imperiul tradi\iei respectate, cea de a doua sub presiunea nevoii. El nu ia nimic „de bun“, — nici o norm[, oricât de autoritar[, nu e scutit[ de examenul critic, de întreb[ri dictate din interiorul con=tiin\ei libere s[ accepte sau nu. +i cuvântul t[ios, ultimul: „M[nânc =i plâng. M[nânc!“ Tensiunea care se concentreaz[ în Moartea c[prioarei trimite, cum vedem, la o alt[ pereche polar[ a poeziei lui Labi=: cruzimea =i compasiunea. Compasiunea e sfâ=ietoare, dar =i cruzimea e încredibil de manifest[. Spa\iul care desparte cei doi termeni antinomici este imens. Str[baterea sa impune o concentrare vital[, de care poetul se v[de=te capabil, dar =i o cheltuire intim[, care provoac[ în el, cu siguran\[, o stare de ame\eal[, de panic[ în fa\a golului. Polarit[\ile specifice poeziei lui Labi= presupun str[baterea în goan[ a unor astfel de spa\ii considerabile. De aici, necesitatea „grabei“ resim\it[ de poet ca un p[cat capital; ca un blestem, ca o „fatalitate“ a existen\ei sale, în acela=i timp. La fel de extins ca spa\iu dintre cruzime =i compasiune este spa\iul (amintit mai înainte) între copil[ria voioas[ =i r[spunderile cople=itoare. Deplasarea în interiorul s[u cere un efort extraordinar. +i este atât de rapid[, încât creeaz[ o curioas[ senza\ie de simultaneitate. [...] Greu se poate spune ce-ar fi devenit Labi=,

255

Nicolae Labi=

ce metamorfoze ascundea firea sa de atunci, dar aceasta era eminamente activ[, luminos posedat[ de un ideal al eficien\ei, al faptei pozitive, cu urm[ri imediate, cam în felul în care trebuie s[ ni-l închipuim pe M. Eminescu la vârsta corespunz[toare, în epoca vienez[, în epoca, mai limpede spus, de fervoare, de încredere în puterea actelor umane, a serb[rilor de la Putna. Avea =i el aerul c[ pune mai presus decât poezia faptele, prietenia, c[ldura solidarit[\ii. Desigur, numai un mare poet î=i poate îng[dui o astfel de libertate, o nesocotire plin[ de nep[sare a voca\iei esen\iale, cu instinctul bun, latent, c[ ea, voca\ia, oricum va sfâr=i prin a se impune, reprezentând eternitatea, pe când faptele =i prietenia r[mân legate de un timp anume, un timp trec[tor. Alegerea lui nu este totu=i f[r[ consecin\e asupra poeziei, care se umple inevitabil de curen\ii activi ai implic[rii în imediat, în epoc[, al angaj[rii extraordinar de responsabile în prezentul care se face =i care, credea aceasta, depinde =i de noi. Lucian RAICU, Nicolae Labi=, Bucure=ti, Editura Eminescu, 1977, p. 13, 14, 23-25, 43, 44, 51, 52, 61, 81-83, 218. Pe urmele lui Eminescu, Nicolae Labi= redescoper[ poemul ca introspec\ie, ca modalitate analitic[ a unei biografii sincopate, degajat[ de elementele impure. Respirând neutralitatea narativ[, Nicolae Labi= întoarce poemul într-o medita\ie asupra realit[\ii interioare a omului, prin care ordoneaz[ faptele existen\ei obiective. Predispozi\ia confesiv[, în aceea=i tradi\ie romantic[, se transform[ într-o modalitate fundamental[ de comunicare. De aici izvor[=te autenticitatea tr[irilor =i contagioasa lor for\[ de persuasiune. Ce este în esen\[ poemul Primele iubiri? Un adolescent arde în fl[c[rile revolu\iei, î=i mistuie întreaga fiin\[ în clocotul ideatic =i imagistic, transformând tot ce atinge în cântec: „Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt“. Culorile: coarnele brumate ale cerbilor, z[rile de argint, sunetele: vuietul brazilor, fo=netul p[durii, susurul izvoarelor, tropotul cerbilor, „întreaga lume a sufletului, vie/ palpit[-ntr-o frenetic[ be\ie“, ca în coresponden\ele lui Baudelaire, reliefând individualitatea tr[irilor interioare printr-o eufonie de pu\in întâlnit[ fine\e.[...] Universul recreat de Nicolae Labi= nu este deloc inedit. Izvoarele le întâlnim la Eminescu, viile cu struguri la B. Fundoianu, roua, brazii, cerbii la V. Voiculescu =i Mircea Streinu. De unde vine totu=i farmecul lirismului, pentru c[ el exist[ indiscutabil! Din metaforele ori sinesteziile înc[ neutilizate în poezia acelor ani? T. Vianu afirm[ c[ particularit[\ile de expresie „nu sunt simple fapte de constatare, ci fapte de apreciere, valori“. [...] Pân[ la Nicolae Labi=, în perioada de început a literaturii contemporane, nimeni nu a realizat cu identic[ delicate\e fuziunea dintre iubire =i

256

Moartea c[prioarei

revolu\ie! [...] Indiscutabil, Nicolae Labi= a perceput aderen\a la ideile comunismului ca pe o parte component[ a personalit[\ii sale, ca pe o necesitate obiectiv[, pentru c[ altfel nu se explic[ obstina\ia cu care revine asupra ei, mereu în aceea=i grav[ tonalitate, totdeauna cu similar[ uimire, ca în fa\a unui miracol al lumii. [...] Primele iubiri con\ine, în germene, toate elementele problematice =i sintetizeaz[ principalele procedee, specifice poeziei sale. Un registru liric cuprinz[tor, simboluri =i imagini originale tind s[ îndeplineasc[ rolul unor tipare, al unor arhetipuri, în jurul c[rora se vor structura o mare parte a poemelor esen\iale: p[durea =i muntele, fauna =i izvoarele alpine, copil[ria f[r[ copil[rie, r[zboiul, senza\ia elementelor primordiale, a candorilor fruste, a purit[\ii originare. Prin subtila interiorizare =i unicitatea subiectivit[\ii ce dep[=e=te simpla situare temporal[, dup[ un sfert de veac de la elaborare, poemul Primele iubiri r[mâne înc[ o scriere viabil[. Ion B[lu, Nicolae Labi=, Bucure=ti, Editura Albatros, 1982, p. 110-120. Intri în poezia lui Nicolae Labi= ca într-o p[dure fo=nitoare de vorbe =i imagini, în care toate î=i r[spund. Esen\ele tari ale p[durii, stânca, p[mântul puternic acoperit de verdea\a cetinei f[r[ moarte, izvoarele repezi de munte au dat via\a lor acestui copil al poeziei, cu destin crud. Crescut între dealurile, mun\ii =i codrii Moldovei de nord, el a g[sit de la început în preajma lui m[re\ia =i n-a f[cut nici o sfor\are pentru a o putea exprima. Vorbele au sporit în el o dat[ cu basmele =i balada =i au pornit înafar[ f[r[ ca el s[ le „zugr[veasc[, prea lesne distilându-se în grai“. Adic[ Labi= a cântat, dup[ cuvântul lui Goethe despre poet, liber =i firesc, cum cânt[ pas[rea din ram. +i cu vorbele înv[\ate, în primul rând, din Miori\a. Apoi de la Eminescu =i de la Sadoveanu. Într-un târziu, când a coborât din p[durile sale, a mai cunoscut =i al\i înv[\[cei ai eternei n[zuin\i c[tre frumuse\e, români =i str[ini. Dup[ sunetele scoase în mod specific de lira lui Labi=, ace=tia par a fi dintre români Arghezi, Ion Barbu, Matei Caragiale, Geo Bogza, iar dintre str[ini Villon =i Rimbaud. Poate =i Esenin. [...] Prin viziunea sa creatoare, unitar[, originar[, str[b[tut[ de filoane ale unei m[re\ii autentice, prin varietatea =i frumuse\ea expresiv[ cu formele poetice folosite, cu ritmuri înv[\ate din hor[, din dans, Labi= a l[sat în urm[-i o poezie de f[g[duin\i geniale. Zoe DUMITRESCU-BU+ULENGA, Cuv`nt ]nainte, ]n Nicolae Labi=, Versuri, Bucure=ti, Editura Tineretului, colec\ia „Cele mai frumoase poezii“, p. 5, 6, 13.

257

Nicolae Labi=

Preluând terminologia =i demonstra\ia din Tradi\ie =i talent personal de T. S. Eliot, putem spune c[ Primele iubiri =i Lupta cu iner\ia au fost „opere de art[ noi ( cu adev[rat noi), având, tocmai de aceea, capacitatea de a modifica „fie cât de pu\in“, întreaga ordine „ideal[“ ce coordona =i echilibra câmpul literaturii în momentul apari\iei lor. [...] „Noutatea“ lui Labi= s-a definit, apoi, nu numai în raport cu prezentul, ci =i cu trecutul, c[ci poetul Primelor iubiri a actualizat (într-o epoc[ în care preluarea complex[ a mo=tenirii literare era un deziderat =i nu o realitate) retorica, tematica =i, desigur acesta este lucrul cel mai important, spiritul marilor poe\i ai culturii noastre, de la Eminescu, la Blaga sau Arghezi. În sfâr=it „noutatea“ Labi= const[ în rela\ia cu totul aparte între opera sa =i viitor în sensul c[ este primul poet postbelic revendicat ca mentor (sau model) de genera\ii întregi de urma=i, în primul rând de genera\iile intrate în literatur[ în jurul anilor 1959—1964, dar nu numai de ele. [...] De la Primele iubiri, la Lupta cu iner\ia trec (editorial) doar doi ani, dar timpul =i spa\iul liric sunt marcate de importante modific[ri. Investiga\ia poetic[ se adânce=te, la fel distan\a semantic[ dintre termenii reveni\i în cuprinsul aceleia=i unice viziuni, cu efect, evident, puternic asupra gradului de complexitate =i de noutate al viziunii. În planul procedeelor, pe lâng[ vizibila preferin\[ fa\[ de metaforele revelatorii =i de abandonare a celor plasticizante, apelul la tehnica inser\iei (modelul Rimbaud contribuie, poate, =i el la aceasta) plaseaz[ întreg edificiul sub semnul orizontului poetic ilimitat simbolic. Peisajul este cutremurat de ecoul palid dar penetrant al altor, îndep[rtate, ecouri sau de un zbucium melodic nest[vilit, toate determinând st[ri suflete=ti ce cotropesc inefabil linia de gravur[ sau stamp[ a imaginii. „Temele“ interiorit[\ii câ=tig[ în fa\a celor ale exteriorit[\ii sau le intensific[ pe acestea din urm[ cu noi semnifica\ii. Erotica se abstractizeaz[ gra\ios (linia Poe, Baudelaire pare a avea, în Labi=, un continuator) pentru a se destr[ma în vidul absolut, lipsit de culoare =i de =oapte, luminat doar de „lacomi ochi reci“, nesprijinit[ de gânduri. [...] „N[r[vitul lacom de idei“, iat[ o tr[s[tur[ f[r[ de care (auto) portretul Labi= nu ar putea fi conceput. Antoaneta T{N{SESCU, Muzicala b[taie a timpului, ]n Nicolae Labi=, Poezii, Bucure=ti, 1985, Editura Albatros, p. VI-VII, XIII, XIV, XXII. Este vorba de un fenomen poate unic în literatura =i cultura româneasc[. M[ gândesc la prodigioasa genera\ie Labi=, alc[tuit[ din acei scriitori de notorietate. [...]

258

Moartea c[prioarei

Pare a fi, pân[ acum, cea mai bogat[ aglomerare de valori în cultura noastr[. O asemenea amplitudine se datore=te negre=it începutului de acces general la carte în \ar[. Anterior se selectau scriitorii dintr-o minoritate alfabetizat[, =i, cu atât mai strâns, dintr-o minoritate cult[. Totu=i, num[rul mare al valorilor nu spune în sine prea mult. Mai r[mâne întrucâtva deschis[ =i problema altitudinii acestor valori comparativ cu aceea a genera\iilor precedente. P[rerile pot fi împ[r\ite sub aspectul de fa\[. Personal înclin s[ cred c[ înl[untrul genera\iei Labi= ar exista unele evidente cuceriri în premier[ fa\[ de patrimoniul trecutului. Iat[, bun[oar[, cel mai amplu =i mai extins ciclu românesc de factur[ istoric[ din literatura noastr[, Z[pezile de-acum un veac, în zece volume de Paul Anghel, având ca tem[ r[zboiul de independen\[ precum =i urm[rile sale. Dar nu numai extinderea uria=[ a acestui ciclu ne atrage interesul. Se relev[ aici f[r[ precedent faptul c[, în mod aplicat ra\ional, se ilustreaz[ participarea întregii naturi, în primul rând a vie\uitoarelor de diferite specii, la evenimentele umane. Este iar[=i pentru prima dat[ când se ini\iaz[ la noi o foarte personal[ filosofie a r[zboiului, =i când romancierul, dublat ca un gânditor =i un erudit, descoper[ =i studiaz[ am[nun\it atâtea documente ne=tiute, d[ruind istoriei ceea ce aceasta, în mod obi=nuit, d[ruie=te, ca materie, literaturii. Aceasta f[r[ a sc[dea cu nimic substan\a artistic[ de mare anvergur[ a operei. S[ lu[m un alt caz, de ast[ dat[ din domeniul traducerilor poetice în versuri. Este vorba de Aurel Covaci, care reprezint[ un exemplu unic poate pe plan mondial. Cunosc[tor perfect al mai multor limbi romanice, germanice =i slave, Covaci a tradus aproape congenial cinci epopei sau poeme epice de mari propor\ii, fiecare din alt[ limb[, =i fiecare în forma fidel originar[. Pe lâng[ aceasta a mai t[lm[cit, tot în versuri, =i cu acelea=i calit[\i, numeroase piese de teatru, îndeosebi din baroc =i din romantism, precum =i mii de poeme lirice, începând din Antichitate =i pân[ în ultima actualitate a veacului nostru. Nu mai lu[m în considera\ie faptul c[ tot el a transpus unele proze române=ti de sute de pagini în limbile spaniol[ =i englez[. [...] S[ ne dirij[m, în sfâr=it, aten\ia =i c[tre un alt caz, acela al subtilului =i atât de nuan\atului poet, dramaturg, romancier, eseist =i traduc[tor în versuri Marin Sorescu. Deoarece mi-am propus, îndeob=te, s[ ilustrez contrubu\ia genera\iei Labi= la dosarul genera\iilor precedente, m[ voi opri =i aci la aspectul cel mai vizibil =i mai direct controlabil. M[ refer la acel excep\ional ciclu La lilieci, proz[ cu lexic =i climat popular oltenesc. Este pentru prima dat[ c[ se adaug[ geniului carnavalesc al lui Creang[ (v. Petru Poant[) o a treia dimensiune, cea tragic[, sub chipul unui an-

259

Nicolae Labi=

samblu de trenii sau bocete. Totul, îns[, atât de române=te discret =i subîn\eles încât nev[zutele lacrimi ale ciclului se imprim[ în ochii cititorului. Pe lâng[ aceasta Marin Sorescu este, f[r[ precedent =i, pân[ acum, f[r[ succedent, scriitorul român c[ruia i s-a omologat în modul cel mai cert universalitatea prin aprobarea entuziast[ ob\inut[ de crea\iile sale pe toate meridianele. +i totu=i poate c[ nu ace=tia sunt cei mai de seam[ exponen\i ai genera\iei Labi=. Ar fi poate foarte mult de spus =i despre valoroasele expresii înnoitoare ale celor omi=i. Ar însemna, îns[, atunci s[ redactez o carte întreag[, când eu am inten\ionat numai o simpl[ schi\[ introductiv[ la explicarea psihologic[ a acestui amplu fenomen. O asemenea deslu=ire se dovede=te cu atât mai necesar[ cu cât faptul ni se prezint[ aparent inexplicabil. Aceasta \inând seama de momentul când genera\ia Labi= a debutat cu un fel de erup\ie care a rupt pânza groas[ a unor rezistente vederi agramate. Aceast[ genera\ie, a=adar, profitând în prealabil de începutul alfabetiz[rii ob=te=ti =i a accesului la carte, =i-a în=elat, totu=i, a=tept[rile la vârsta unei tinere\i nes[\ioase de aflare. Componen\ii ei au deschis pe atunci ochii min\ii într-un cvasipustiu. S-au v[zut f[r[ c[r\i, f[r[ mae=tri, f[r[ perspectivele indicatoare ale adev[ratei lor meniri. +i atunci li s-a trezit ca adjuvant voin\a, acea voin\[ care n[ruie imposibilul. Acei tineri de prin al =aselea deceniu s-au integrat, sans le savoir, în acel proces psihic pe care Alfred Adler l-a numit de „supracompensa\ie“. Efortul de a s[ri peste obstacolul momentului a fost atât de puternic încât s-a lansat cu mult dincolo de locul inten\ionat. Numai c[ Adler a ilustrat acest proces în sens individual. Genera\ia Labi= l-a extins la un plan colectiv. [...] Edgar PAPU, „Miracolul“, genera\iei Labi=, ]n Edgar Papu, Lumini perene, Bucure=ti, 1989, Editura Eminescu, p. 388-389.

260